ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

RO

There was a time when mornings in Paris would catch him alongside Samuel Beckett, after countless hours spent talking and drinking whiskey, another time when he would build with Krzysztof Kieślowski three legendary films: Red, White, Blue, and there were those years when he would return to his home country, with Lucian Pintilie, to produce some of the great Romanian director’s films.

We met Marin Karmitz in his office from MK2 in Paris, the film empire he founded in France, with cinemas, production, distribution and film restoring.

we were brought together by Romania and the interest for stories worth telling, whether regarding the world of cinema, or those that marked our history.

As a director and film producer, Marin Karmitz has received over 150 awards and nominations in major film festivals, including three Palme d’Or awards, three Golden Lions at Venice, a Golden Bear in Berlin, three Oscar nominations and no less than 25 Cesar Awards.

He openly greets us for an interview spanning several hours, during which we hear the names of the huge personalities with which he has worked : Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle or Claude Chabrol.

This story is not only about films and important names in universal culture, it is about a Romanian Jewish child, who lived in Bucharest in fear of the legionnaires, who was deprived of his right to attend a school and who was forced to flee in a foreign country.

That child is 84 today and has an incomparable career.

“I returned to Romania for the first time in the ’90’s for the production of one of Lucian Pintilie’s films (An Unforgettable Summer).

I was staying at a hotel next to the Royal Palace and wanted to find the house in which I was born, where I spent my childhood.”

“Back then there were no maps of Bucharest and I went by foot and managed to find my house by myself. It was on the Dumbrava Roșie street.

It was almost night and I managed to find the house, I was surprised to find myself reliving memories that I couldn’t describe.”

Marin was born into a Jewish family from Bucharest and bares hos grandfather’s name, Marin Karmitz, who ran a profitable dairy business.

His father and uncle owned an important chemical and pharmaceutical products and were some of the first targets of the rebel legionnaire movement, led by Horia Sima.

Marin was only 3 years old when the ultra-fascist rebels came into their house and terrorized his mother. The child was then held at gunpoint, as a method of intimidation of his mother.

“They came to our house searching for my father and his brother. They were there for three days and tried to make my mother say where they were hiding. That I remember very well, the terror we were living in.

Fear is something that you cannot forget it is always there. For example I can’t stand someone putting a gun to my head, figurately speaking, because I had a gun to my head, literally speaking, as a child.

I could not stand feeling pressure in any relation ship. I am known for that in the world of cinema.”

His memories of Romania pendulate now between terror and nostalgia.

“I had a very free childhood, because, as a Jew, I didn’t have the right to go to school. I only learned to read and write when I got to France. And I remember spending a lot of time with the other children in The Icoanei Garden, I would fool around, nobody would watch me. I had no obligations.”

Marin was 9 years old when he left Romania for good. Rid of the fascist terror, Romanian Jews who survived were oppressed by communists, who took all their belongings. So, left with barely anything, the Karmitz family embarked on a ship leaving from Constanța, without a destination.

After several stops in Istanbul, Beirut, Haifa or Naples, in which the Jews were not allowed to get off, the only city they were allowed in was Marseille.

It was only two years after the end on World War II, and Marin Karmitz’s life restarted in France.

“It was the only country that had Liberté, Egalité, Fraternité written on buildings. The only one that would take us.”

He went to a public school close to Nice and later went to Paris. His father wanted him to chose a profession such as law, but he was attracted to the arts.

“Ever since I discovered reading, I became passionate with books, I used to read a lot as a teenager, I didn’t have any friends because we used to move around a lot. We were living migrant lives.

I would have loved to be a writer, but I was no good. I would also have liked to become an architect, I had architect cousins, but I wasn’t good at this either. I couldn’t draw, I had no ear for music. I would have loved to lead an orchestra, but I wasn’t so good at it either.

All I was left was my passion for the world of cinema.

Another explanation is that, for may years, I had an immigrant passport. You needed a visa to go anywhere, we would spend countless hours in customs, getting checked, it was awful. I used to dream of having a diplomatic passport, to cross borders without any problem.

The I realized pretty quickly that cinema was a way in which I could cross any border without leaving my office, only with my imagination. You could travel the whole world without a passport or with an immaterial passport – film.”

“When I made films, produced or distributed them, I became such a traveler, without borders”

He studied cinematography at the L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) in Paris and graduated to be a camera operator, but he wanted to be a director.

So he first worked as an assistant director, but not with anybody.

“I had the opportunity to work with Agnes Varda, with Jean Luc Goddard.”

He then produced a short film for a young director using money borrowed from his father.

“There was this director that had already worked with all the great producers of the Nouvelle Vague period. And he had this project that all of them turned down. He told me about it and I said that I would try to produce his film.

I did that film with him and a wonderful actor, who recently passed away, Jean-Louis Trintignant.”

The short film was a success, and he earned money to direct his first short film, from a script written by Marguerite Duras.

“This didn’t have any success, but I had the opportunity to work with one of the most well-known woman authors in the world, at the moment. And, among other things, the film features Peter Brook’s wife, Natasha Perry and an actor who gave birth to a whole generation of actors, called Garrel, Louis Garrel’s grandfather.”

The film was, nevertheless, well received among intellectuals. And hos courage and non-conformism opened doors to great cultural creators, becoming one of them himself.

“Working on another project, for a year and a half I had the chance to drink whiskey with Samuel Beckett from 13:00 until 5 a.m. I was profoundly marked by that encounter.”

“I also met Ionesco in the time I was meeting Beckett.”

In 1972, the feature film “Coup pour coup”, which he directed and produced, has marked his career definitely. The story of the film was centered around a strike of a group of working women who could not stand the working conditions in their working place anymore. They seized the owner and demanded their rights. And the reactions from the French working class were impressive.

“The film triggered a terrible scandal. In the cities that showed the film, factory workers would go on strike. At the owner’s pressure, cinemas removed the film.”

Being closely watched by a government that wasn’t so acceptive to such artistic manifestations, Karmitz decided to open his own cinema and carry on bringing to the public films that matter.

“In 1974 I opened the first cinema close to Place Bastille. There wasn’t anything like that in the area. There was a karate cinema and a porno cinema.”

Today, the MK2 film empire means 75 screens in France and 64 in Spain.

In his 40 year career, Marin Karmitz has produced 108 films and has distributed over 350 in his cinemas.

Among the great director with which he has worked, there is also Lucian Pintilie.

“I had heard of Lucian Pintilie, he was well-known in France as a theater director. One day, a producer who had just produced a film, The Oak, told me that the film wasn’t finished, that he didn’t know exactly how to finish it, and asked if I wanted to join the team.

I watched the film, I thought it was wonderful, but very long. I said “yes” immediately, on the condition that we cut it, because, otherwise nobody will see it, and the whole point is that the world watches your film.

That is how I started working with Lucian Pintilie.

– Did he agree to cut the film?

– Yes, that is something typical to all the great directors with whom I have worked. They have always agreed to cut the film, if convinced with arguments. Only small, weak directors don’t agree to cut their films, they don’t accept criticism from others.

Then we made An Unforgettable Summer, Terminus Paradis and Too Late.

I loved Lucian Pintilie, a very cultivated, unforgettable person. As a filmmaker he had an extraordinary talent and a strong personality, he would speak about political and social realities, but with a very personal touch.

There are some directors that show a story, but don’t add to it. Like a news story. He didn’t. He took reality and transformed it through his writing, his style, his dialogues, the way he directed actors.

I have wonderful memories of our working together, because it was a labor in a place of intelligence, a profound exchange in which each would say what he agrees on, what he doesn’t agree on, and why. Dialogue was one of questions, not of statements.

That is something rare.

I had the opportunity to work with such directors in my career. The ones with which I didn’t develop such a relation ship, I stopped working with them.”

Another unforgettable collaboration in Marin Karmitz was with the Polish director Krzysztof Kieślowski. An admirer of Kieślowski’s Decalogue, Karmitz asked to meet with the director.

“I had produced the film Au revoir Les Enfants, by Louis Malle, which he loved. So he accepted to meet me.

We spent the entire afternoon talking about ethic, morals, life, philosophy. And at some point I told him that I would love to make a film with him. And I asked if he had any projects.

He told me that he was working on a project, what would become The double life of Veronique, and that there would be something else. He said “It’s a difficult project, I don’t know if you would be interested. I want to make a film about the three colors – red, white, blue. Liberté, egalité, fraternité.”

I said “We’ll do it tomorrow.”

Kieślowski’s trilogy, inspired by the colors of the French flag and the history of the three principles of liberté, egalité, fraternité made film history and brought the two filmmakers three Oscar nominations, The Golden Lion in Venice and numerous other nominations and awards.

In the producer’s office there is a framed photograph from the set of Blue, in which he stands next to the actress Juliette Binoche and the famous French photographer Robert Doisneau.

“Kieślowski was someone who, the same as Samuel Beckett, had an immense influence on me. Someone truly exceptional.”

“The relation ships I had with close directors were of intellectual intimacy.

At the core of this relation ship is the mutual respect, I am the producer, you are the director, each does his job and respects the others job. The goal is to remain together the best cake.

The death of Kieślowski was a great hit for me. The same for Pintilie, Charbron. Those were great losses for me.”

The many losses have determined, in the end, Marin Karmitz, to stop producing films. He has passed on his knowledge to his sons, who have taken over the MK2 business almost entirely.

The producer now dedicates his time to his passion for photography and contemporary art, having an impressive collection of photographs in the headquarters of the company. In recent years, he has organized several art shows in many countries, including works of art owned by him.

In fact, his work as a director and a producer is shown at the great museums of the world, such as MoMA or Centre Pompidou.

In all his biographies he is labeled a Romanian-French filmmaker and business man, although, to be fair, he has small ties to Romania.

There are still, nevertheless, some bonds that cannot be explained other than through his own feelings, sometimes even to his own surprise.

“I was in Cluj a while ago, at TIFF, to receive an award. I took my two sons because I wanted to show the Romania. It was mid-june and in Paris I had always been attracted to linden, I would always look for them and smell them, I didn’k know why.

So I was in Romania, I went to a park and was simply overwhelmed by the smell of linden. It was the smell of my childhood. Only then I realized why all my life I had been attracted to this smell.

The linden trees in Romania have a stronger smell than the ones in Paris.

All in all, my childhood memories make me nostalgic. I was strongly marked by my childhood, that’s a fact.”

On the other hand, the history that he experienced first hand, will not be forgotten.

“I will be honest, if it weren’t for my childhood memories, which create a very personal universe, I would not feel any affinity towards Romania. Romanians have killed 350.000 Jews. I was shocked to see that when I mentioned this in Romania, people would turn their heads.

When I mentioned Ceaușescu, they turned their heads again.

I was troubled for a long time by this silence and I believe that it is bad that a country isn’t able to acknowledge it’s history and it’s mistakes. All countries committed atrocities, but some acknowledged them and evolved differently. Romania, not so much.”

“A people cannot find it’s identity unless it sees it’s past correctly. This acknowledgement is necessary for all the peoples of the world.”

The reality of the current state of the world does not make the filmmaker hopeful. Even film does not bring him great satisfaction anymore, not financially, but artistically and human-wise.

He walks us out of the giant MK2 headquarters and I ask what good films he has seen lately. He confesses that he doesn’t go to the cinema anymore because he feels disappointed by recent films, so he prefers to spend most of his time in art galleries.

He recalls, however, that the last film that he liked was Drive my Car (Japan, 2021).

He still appreciates Romanian filmmakers who touch on social and political realities in their films and calls them “Pintilie’s students”. He believes that artists have a social responsibility and that their art should contribute to a better world.

“In all history, we had always had the option of choosing between humanity and barbarism, between building or destroying the world.

Now I think that we have entered a time of limitless destruction. We have forgotten our history and have disconnected from it.

For that, among others, it is also our fault, the artists.

In French cinema and others, except Romanian, filmmakers have disconnected from history or have gone to the extreme banalization of violence, which they have taken from American cinema. Violence for a show. It has become pleasurable in film to kill someone. And some spectators take pleasure in seeing someone kill somebody else. It’s awful, it’s bad.

We doubt the human being, human integrity.

The content has degraded a lot, it is filled with stereotypes, and images are selling like hot pastry. In this context, the one who makes the most sales has the biggest shop.

We should reflect more on the content that we make, not necessarily upon where it is shown – platforms, televisions.

If we still believe in human’s capacity to act human, then we will have the desire to see films in human conditions, quality content in the cinema.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post The smell of linden trees in Bucharest and a film empire in France. The fascinating story of Marin Karmitz, the Romanian-French film director and producer appeared first on Cultura la dubă.