În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

“Bine ați venit, Maestro!”

Pe 24 septembrie 2020, Cristian Măcelaru susținea primul concert în calitate de director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și era întâmpinat cu un mesaj de bun venit scris în limba română.

Ajungea în această funcție după un vot democratic al muzicienilor din orchestră, așa cum rar se întâmplă în lumea muzicii clasice. Așadar, era un dirijor dorit de membrii orchestrei, nu impus.

În același timp, Cristian Măcelaru este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln, WDR Sinfonieorchester, care i-a prelungit recent contractul până în 2025.

Pe lângă talent, filosofia sa atipică privind lucrul cu orchestrele l-a făcut să se distingă de restul dirijorilor. Este jovial și deschis să asculte întrebările sau propunerile muzicienilor cu care colaborează. Nu se impune printr-o atitudine dură, ci câștigă respectul și simpatia orchestrei prin respectul pe care îl arată, la rândul său, celorlalți.

“Muzica se face într-o intimitate în care e necesar să ai o conexiune spirituală.”

“Poate că a fost necesar în secolul 20 ca un dirijor să fie sever, autoritar, cum era Celibidache. Dar în orchestra lui Celibidache nu era nicio femeie. Eu n-aș putea să fac asta pentru că respect oamenii cu care lucrez și depind de ei să îmi dea ce au mai bun, nu să îmi facă în ciudă.”

“Un concert în care muzicienii cântă de frică, pentru mine nu are nicio valoare.”

Povestea lui Cristian Măcelaru începe la Timișoara, într-o familie cu 10 frați, el fiind mezinul familiei.

“Tata a fost sculer-matrițer într-o fabrică din Timișoara și nu a vrut să fie membru de partid, era și foarte implicat în biserică, nu a acceptat să îi toarne pe ceilalți din biserică. Săptămânal era chemat la Securitate și niciodată nu a acceptat să toarne. A fost ținut în această teroare toată viața, dar a găsit modul în care el să fie fericit – muzica.”

Pasionat de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

„Tata lucra non-stop, pentru 10 copii, vă dați seama! Și de nenumărate ori venea acasă obosit, la 10 sau 11 seara și prima întrebare era: au studiat toți copiii astăzi?”

“Cine nu studiase, trebuia să o facă în fața lui. Și stătea și ne asculta până adormea pe scaun. Știa că ceea ce descoperi în muzică sunt lucruri pe care nimeni nu ți le poate lua. Tocmai asta e și esența fericirii mele, nu cariera, ci muzica.”

Acum îi este profund recunoscător tatălui pentru că a insistat ca el să studieze vioara, instrumentul la care s-a remarcat inițial în carieră.

La rândul său, ca tată, încearcă să le insufle copiilor săi iubirea pentru artă, fie că este vorba despre muzică, desen sau cărți. Fiica sa, în vârstă de 8 ani, cântă la vioară, iar băiatul, de 10 ani, cântă la pian. În fiecare oraș în care călătorește cu ei îi duce la muzee și le deschide ochii în fața frumuseții lumii.

„Responsabilitatea unui părinte nu este numai să trimiți copilul la o școală bună. Este și să îi înveți ce înseamnă curiozitatea.”

„Eu aș încuraja toți părinții să își dea copiii la studiul unui instrument muzical. Încă nu am întâlnit o persoană în lumea asta care să fi învățat un instrument muzical și după 10 ani să spună „vai, atât de rău îmi pare că am învățat să cânt la pian.”

În schimb, în fiecare zi întâlnesc oameni care spun „ah, ce mi-ar fi plăcut ca părinții să mă fi obligat să studiez mai mult.”

Iubirea pentru muzică, talentul, munca, dar și șansa l-au adus pe Cristian Măcelaru în punctul în care se află azi.

Pe când avea doar 17 ani, se întâmpla să cunoască o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, iar adolescentul Cristi s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristi a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și, împreună cu familia, a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani.

Dar marea sa dorință era să dirijeze. Iar visul i s-a împlinit.

Cristian Măcelaru ne-a primit acum în impresionanta sală de concerte a Radio France, chiar în timp ce înregistra un concert al compozitorului francez Camille Saint – Saëns, alături de Orchestra Națională a Franței.

Nici cel mai mic sunet nu era permis în timpul întregistrărilor, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

Spune că pe scenă este 100% la fel ca în timpul liber și nu se teme că asta îi știrbește autoritatea, ci din contră, îl ajută.

“De ce am făcut glume azi? Pentru că ceea ce trebuia să cânte ei este atât de dificil și de delicat, încât i-am ajutat să se relaxeze, să cânte cât pot ei mai bine. Ieri n-am făcut glume, că nu era necesar. (zâmbește)”

Trebuia să preia Orchestra Națională a Franței în septembrie 2021, dar a făcut-o cu un an mai devreme după ce predecesorul său și-a dat demisia. Apoi, contextul special al pandemiei a schimbat și rolul pe care urma să îl aibă la Paris.

În mijlocul crizei de anul trecut, muzicienilor din Orchestra Franței li s-a permis să iasă la pensie mai devreme, la 61 de ani. 30 dintre ei au ales retragerea, iar acum posturile trebuie ocupate de noi muzicieni, ceea ce înseamnă efectiv o reconstrucție a orchestrei.

„E o șansă extraordinară pentru mine, să îmi pun amprenta asupra orchestrei, dar și pentru orchestră, să întinerească.”

„Tranziția e foarte dificilă. Din ceea ce are de făcut un director muzical, cam 40% e dirijat. În rest, eu sunt responsabil pentru fiecare dirijor invitat, eu aleg soliștii, tot repertoriul, acum s-a întâmplat că avem și 30 de poziții pe care eu trebuie să le ocup în orchestră. Și la fiecare muzician sunt 3-4 zile de concurs.”

Concursurile pentru posturi încep cu o probă eliminatorie anonimă, în care concurenții sunt ascultați de juriu din spatele cortinei. După Cristian Măcelaru, al doilea lider al orchestrei este concertmaistrul Sarah Nemțanu, violonistă franceză tot cu origini române.

„Nu există o orchestră pe care să o fi dirijat și să nu fie români în ea. Și să nu fie printre cei mai respectați.”

“Avem prima vioară cu părinții din România, acum o fată a câștigat un concurs pentru un post de vioară, e născută la Paris, dar ambii părinți sunt din România. Un băiat care a câștigat concursul la piculină e din România, născut la Târgu-Mureș, la vioara a doua, din linia 2, a ieșit la pensie un muzician din România, numărul 3 de la violă e din România.

Sunt oameni talentați, dedicați, muncitori. Și România nu ar trebui să se mândrească cu ei, ci să învețe de la ei. Că avem o majoritate care ne aduce faimă, nu o minoritate care ne aduce rușine.”

Când vine vorba de România, în discursul dirijorului se simte atât atașamentul față de „acasă”, cât și gustul amar al neputinței de a face mai mult pentru țara natală. O țară membră a Uniunii Europene, care funcționează, din păcate, după legi învechite ce îi înfrânează evoluția.

„Cu întristare spun asta: și dacă aș vrea să mă întorc în România, să iau o poziție cu cea similară din Paris, nu am voie!

Sunt atât de multe reguli impuse, care poate acum 50 de ani aveau un scop, dar acum sunt atât de absurde.”

“Acum 10 ani, când eram dirijor asistent al Philadelphia Orchestra, am vrut să-mi depun dosarul pentru a candida ca director la o orchestră din România. Și dosarul mi-a fost respins pentru că eu nu aveam bacalureatul luat în România, eu am plecat în liceu, nu am studiile echivalate în România, nu am făcut Conservatorul în România, nu am făcut masterul în România, care oricum, să fim sinceri, se cumpără sau poți să treci prin el degeaba.

Eu am terminat masterul în America, la Rice University în Houston, unde mergeam zilnic la cursuri, studiam cu adevărat. Când am primit poziția aici, nu m-a întrebat nimeni unde am terminat liceul, ce diplomă am. Nu. Totul s-a făcut pe baza meritelor artistice.

De aceea, la Filarmonica George Enescu sunt nenumărate poziții goale, sunt impuse condiții absurde. Asta este moartea unei orchestre. Este o posibilitate enormă pentru o orchestră să se reînnoiască, dar dacă nu umpli pozițiile, e moarte, nu mai e reînnoire.”

Cu toate acestea, revine ca dirijor de fiecare dată când este invitat în România și vrea să dea țării sale măcar o parte din ceea ce a învățat peste hotare.

“Poate dacă nu eram muzician, mă implicam cumva în viața politică din România, să încerc să fac o schimbare.”

“E foarte important ca cei care au plecat din România să găsească o balanță între a critica și a se implica înapoi. Eu, în ultimii 6-7 ani, la cel puțin două luni de zile am avut concert în România. Credeți că m-am dus la București să fac bani? Credeți că m-am dus la București pentru prestigiul artistic? Nu.

M-am dus pentru un singur motiv. Nu am vrut ca la sfârșitul carierei mele să mă uit înapoi și să îmi spună cineva: “De ce n-ați făcut mai mult, maestre?” E simplu. O pădure nu se naște peste noapte. Trebuie ca cineva să pună sămânța, să ude, apoi să aștepte ani de zile până crește copacul. Și asta trebuie la fiecare pom, până apare pădurea.”

“Mă întorc des în România pentru că nu pot să-mi imaginez că ceea ce am primit eu, țin doar pentru mine. Nu pot să trăiesc într-o astfel de lume.

De fapt, Enescu spune asta: în muzică sau literatură, ceva devine al tău doar atunci când l-ai dăruit altcuiva.”

De altfel, Enescu, un nume care și-a pus amprenta asupra istoriei muzicii clasice, continuă să ajute imaginea României în lume. Festivalul Internațional George Enescu este privit drept “unul dintre cele mai importante evenimente culturale din lume”, după cum spune și directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

“Oamenii nu-și pot imagina că asta chiar se întâmplă, 3-4 concerte pe zi cu cele mai mari orchestre și cei mai mari muzicieni ai lumii și că asta se întâmplă la București! Adică nu vorbim de Viena, Berlin, nu, vorbim de București.”

“Festivalul Enescu la București e o adevărată minune.”

O minune care ar merita o sală de concerte pe măsură. Din păcate, marile orchestre ale lumii invitate la Festivalul Enescu concertează în continuare la Sala Palatului, fosta sală de congres a Partidului Comunist Român. Este și una dintre durerile pe care le resimte Cristian Măcelaru, al cărui nume este vehiculat pentru a prelua chiar conducerea Festivalului George Enescu.

„Ce mă deranjează este că nu s-a înțeles că beneficiile pe care le-ar putea aduce o sală de concerte la București, nu sunt numai pentru cei care vin la concert, ci transformă un oraș întreg.

Uitați-vă la ce se întâmplă la Elbphilharmonie, la Hamburg. Sunt milioane de oameni care călătoresc la Hamburg pentru acea sală de concert.

Exact cum e Turnul Eiffel construit în Paris. E necesar Turnul Eiffel? La ce folosește Turnul Eiffel? A definit nu un oraș, ci o națiune întreagă. Acum nu poți să separi Franța de Turnul Eiffel.”

“Pentru noi, o sală de concerte la București ar defini România. Beneficiile nu sunt numai culturale, sunt beneficii private enorme.

Eu încă sper să se întâmple asta la București. Sper să se întâmple acum. Vreau să se întâmple acum!”

Încheiem interviul aproape de 10 seara. După o zi de muncă începută la 9 dimineața, maestrul ne conduce în cabina personală. Acolo zărim și bagheta sa.

“Îmi place bagheta asta fiindcă e foarte ușoară. Nu are nimic special, am cumpărat-o cu vreo 20 de euro din Japonia, am un set de 5 asemănătoare. Dar nu am fost niciodată nevoit să o înlocuiesc, o folosesc cam de 15 ani.”

Își strange repede lucrurile și își pune ghiozdanul în spate, plecând ca un om obișnuit, obosit la finalul zilei de lucru.

Într-un apartament Airbnb îl așteaptă soția și cei doi copii. De obicei stă la Paris doar două săptămâni pe lună și este cazat chiar la un hotel de lângă Radio France, dar de data aceasta, fiindcă va rămâne o lună alături de familie, a închiriat un apartament. Momentan sunt stabiliți în Germania, fiindcă acolo sunt înscriși copiii la școală, dar intenționează ca peste un an să se mute la Paris.

Crede că destinul este „harul care ni se dă pentru a putea face față lucrurilor care ne ies în cale” și că mantra sa a fost să se bucure de fiecare ocazie de a cânta.

“Dacă eu mi-aș fi planificat cariera, nu aș fi reușit să o fac atât de frumos. Circumstanțele au fost în așa fel încât s-a deschis peste tot exact ușa care trebuia.”

“Am cântat concerte la care eram mai mulți pe scenă decât în sală. Ei, eu la fel am cântat acel concert, cu aceeași pasiune, ca și cum ar fi fost sala plină. Fiecare posibilitate de a da din ce ai, e o șansă de a atinge pe cineva într-un fel. Și foarte multe dintre ușile care mi s-au deschis aveau legătură cu cineva care m-a văzut la momentul potrivit.”

La doar 41 de ani, Cristian Măcelaru conduce una dintre cele mai mari orchestre ale lumii și este al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

„Nu îmi trag fericirea din ceea ce mi se întâmplă, o trag din ce fac eu, fiindcă doar așa pot fi în controlul fericirii mele.”

“Le spun studenților mei: „Dacă dirijatul e ceea ce vă face să vă simțiți împliniți, lăsați-vă de dirijat, fiindcă veți fi dezamăgiți toată viața.” Întotdeauna va fi un dirijor mai bun, unul care are mai mult succes, e mai respectat.

Eu încerc să îmi găsesc împlinirea în muzică, fiindcă muzica nu mă va trăda niciodată.

Dacă o caut într-o partitură de Beethoven, în frumusețea unei lucrări de Saint – Saëns, acolo îmi găsesc eu fericirea și împlinirea, nu în ceea ce mi se dă înapoi în urma dirijatului.

Dirijatul este modul în care mă exprim în lume, dar ceea ce mă ține este muzica, iar asta nu mi-o poate lua nimeni.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Cristian Măcelaru, dirijorul român care reconstruiește Orchestra Națională a Franței: “Esența fericirii mele este muzica.” appeared first on Cultura la dubă.