Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.

The post Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.” appeared first on Cultura la dubă.

Alina Șerban a fost desemnată anul trecut cea mai bună actriță a Germaniei, de către Uniunea Actorilor din Germania, pentru rolul Ali, din filmul Gipsy Queen. A studiat actoria la New York și la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, dar în spatele său stă o poveste, așa cum spune și ea, “plină de durere”.

La 16 ani, mama sa a intrat la închisoare, tatăl a murit, iar ea a ajuns într-un centru instituționalizat, unde a simțit din plin ce înseamnă abandonul și violența. Cu toate acestea, a intrat la trei facultăți de stat și a ales UNATC, o lume care avea să îi adâncească sentimentele de inferioritate, dar să o aducă și pe drumul pe care e acum.

Alina este de etnie romă și dacă a resimțit asta ca pe o povară aproape toată viața ei, acum încearcă să combată discriminările prin arta sa și se mândrește cu originile ei. Nu s-a oprit la actorie, ci a început să facă regie de teatru și film.

A acceptat să își spună povestea în cadrul campaniei noastre, Curaj!, în speranța că ea poate va schimba ceva măcar într-un om.

***

Alina, am putea spune despre tine că ești o actriță de succes? Ce ai făcut ca să ajungi aici?

Nu știu dacă mă pot descrie ca o actriță de succes. Deși am bucuria de a fi fost actriță principală în două lungmetraje care au obținut premii, din păcate ele nu au fost văzute. Însă mi-au oferit posibilitatea să particip la o rezidență despre regie și scriere de scenariu, după ce în ambele filme am avut și putere de decizie și mi-am dat seama că eu, de fapt, trebuie să regizez, în afară de faptul că pot să joc.

Dar ce ar însemna succesul pentru tine?

Mi-aș dori ca filmele în care sunt să ajungă și ele la maximum de potențial, măcar jumate din cât am dat eu la ele. Asta se întâmplă când ele ajung la oameni, eu primesc reacția publicului. Tristețea mea e că nici măcar nu am avut o premieră cu public, la Gipsy Queen, din cauza pandemiei. După 3 ani de muncă, noi nu ne-am văzut cu publicul.

Cum ai aflat de nominalizarea la Premiile Uniunii Actorilor Germani?

Primisem tag-uri pe instagram și nu înțelegeam nimic, erau în germană. Apoi am aflat că 3 actrițe sunt nominalizate, printre care și eu. Nu îmi venea să cred.

Apoi, în septembrie, am fost în Berlin, la gală, mă uitam timid la toți oamenii aceia, însă când am ajuns printre invitați, oamenii au început să vină la mine și să mă felicite pentru rol și mie nu îmi venea să cred, fiindcă filmul, din cauza pandemiei, nu prea fusese văzut.

Eu mă bucuram că sunt acolo, deja pentru mine era mult că primeam complimente. Iar când a venit momentul și au anunțat, eu am stat 2 secunde până m-am ridicat, pentru că nu mă așteptam.

Se suprapunea cu traseul vieții mele, care e unul aproape imposibil.

Mă uit la mine și nu prea îmi vine să cred că am trecut prin tot ce am trecut și că eu, Alina, căreia i-a fost atât de greu să termine liceul, a primit acest premiu, de cea mai bună actriță a Germaniei, e amuzant pentru mine.

 Dar revenind cu picioarele pe pământ, după acest premiu, cum e viața ta în România acum?

Eu sunt într-o permanentă creștere, am multe povești de spus și ăsta e motorul meu, secretul meu.

Simt că aceste povești, după ce au trecut de testul meu, trebuie să servească unei cauze mai mari decât mine, să inspir alți oameni și să sădesc o mică schimbare.

Tu de unde ai prins puterea, curajul de a vrea să îți spui povestea?

Nu știu dacă sunt curajoasă, cred că doar împing în frică.

Care e frica ta?

Am multe frici. Îmi e frică foarte tare să nu am ce mânca, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică să fiu evacuată, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică de abandon, pentru că eu știu ce înseamnă asta.

Îmi e frică, de fapt, că toate premiile au venit printr-un noroc și că eu, de fapt, nu știu nimic.

Sindromul impostorului.

Da, am un complex enorm. Am foarte multe frici. Le invit să stea lângă mine și împing prin ele.

Dacă mi-a fost dat să trec prin niște experiențe extrem de dureroase, ele au fost menite să mă și învețe ceva, iar eu să dau altora mai departe.

Fricile și rușinile merg împreună, într-un dans. Am avut rușinea de a fi romă, săracă, mai ales că în România e o rușine să fii sărac, să te îmbraci nu știu cum.

Dar cred că e important să vorbesc despre asta pentru că poate va face bine cuiva. Poate vede un copil rom și o să spună: „Băi, ia stai mai drept, hai că ești un copil deștept, poți și tu.”

Dintre toate greutățile pe care le-ai avut, ai putea alege ceva ce a fost pentru tine cea mai mare povară?

Cred că și acum, ca adult, port anumite cicatrici, unele mai vindecate decât altele. Una pe care încă nu mi-am permis să o văd și ar trebui să o fac, cred că se referă la sentimentul abandonului, pentru că e atât de personal.

Când îți spune lumea că ești țigancă, cioară, proastă, că tu nu vei face nimic, sunt chestii din exterior, totuși. Îți afectează stima de sine, evident, dar apoi, când stâlpul meu, mama mea, nu a mai fost lângă mine, cred că mi-a tăiat o parte din picioare.

Deși, în urma unui accident, ea a ajuns în închisoare, știu că nu a vrut să mă lase. Eu, rațional spun asta, dar emoțional nu pot să spun asta.

A fost un cumul de dureri, a murit și tata în aceeași perioadă și am fost foarte singură. Apoi tot veneau ordinele de evacuare în casa de chirpici în care stăteam, deci oricum nu era bine.

Și am ajuns în sistemul de protecție, între 17 și 21 de ani.

A fost foarte complicat să trăiesc cu sentimentul abandonului și cu gândul că nu sunt iubită. Eu tot speram să vină mama să mă salveze.

Și, peste toate astea, eram la centru…

A fost mai rău la centru decât în casa cu chirpici?

Da, a fost mai rău. Acolo am prins un microb, ca atunci când te duci în spitale, din păcate. Acel loc m-a traumatizant în primul rând fiindcă acolo erau persoane cu probleme de comportament și violență, locul ăla nu era confortabil.

Eu am visat la apă caldă și acum o aveam. Aveam apă caldă și gresie, dar lumea era violentă cu mine. Lumea, la rândul ei, simțea sentimentul de abandon.

Ei bine, tot tumultul ăsta coincide cu momentul în care eu am intrat la actorie. (râde) Am dat, din păcate, de o lume foarte superficială.

Cum ai ajuns la UNATC, în acea lume în care se duc mulți tineri din familii înstărite sau tineri care vor să pară că sunt într-un anumit fel?

Exact, acea lume upper class, să o spunem direct. Acolo e upper class.

Eu știam că trebuie să intru la o facultate de stat, că asta era condiție să mă țină la centru după 18 ani. Mulți copii nu știu că au dreptul ăsta și semnează ieșirea și ajung pe stradă.

Eu m-am pregătit pentru alte facultăți, teatrul părea o ifosă. Ce teatru, ați înnebunit la cap? Eu trebuie să am unde să stau.

După ce am intrat la Comunicare și Relații Publice și la Științe Politice, am zis să încerc și acolo. De ce acolo? Pentru că de mică m-am jucat cu mediul artistic. Deși nu am avut în familie. La teatru nu m-a dus mama. Iar filme…la televizor, când aveam televizor și când aveam electricitate.

Uneori nici mie nu îmi vine să cred. Chiar și aseară stăteam cu capul pe pernă și mă gândeam că eu chiar sunt artistă. Deși nu am răsfățul de care au parte alții, nici astăzi. Eu în fiecare zi lupt ca să fiu ceea ce sunt.

Și cum ai ajuns la actorie? Ți-a sugerat cineva sau aveai asta în minte?

Eu de mică voiam să fac coregrafie, mama chiar s-a interesat la un centru de dans, dar era prea târziu, aveam peste 14 ani.

Apoi nu mai știu cum am auzit de Teatrul Podul, de la Preoteasa, eram în sistem și o doamnă referent i-a spus cuiva care venea pe acolo că avem o fată pasionată de teatru și doamna aia m-a pus în legătură cu Tudor Istodor, care m-a dus să mă prezinte la Naum.

Și apoi, uite cum le face viața, eu aveam un job de weekend la un plafar, pe lângă Ștefan cel Mare. Eh, domnul Naum chiar stătea prin zonă și a trecut pe acolo. Și mi-a zis: “Țiganco, tu chiar trebuie să dai la actorie!”

Eu mă hlizeam, dar am zis hai să încerc și eu.

Intrasem la două facultăți la buget, stăteam în sistem, iar eu am ales actoria, unde am intrat între primii 10, fără să mă pregătesc cu nimeni.

Și cum te-ai simțit la UNATC?

Nu m-am regăsit. Este și vina lor, dar este și vina mea. Erau și complexele mele, că sunt romă, însă era și societatea de atunci, mai puțin deschisă.

Eu aveam impresia că ei merită să fie acolo și eu nu. Unii făcuseră balet, altul zicea “tata e nu știu cine”. Setupul era exclusivist, arta era ceva frumos, la balet ne zicea: „ce mergeți ca niște țărănci care n-au ascultat niciodată muzică clasică?” De unde să fi ascultat eu muzică clasică la mine acasă?

Era foarte elitist totul.

Cum ai rezistat în acest context?

Foarte greu. Nu aveam nici măcar bani de uniforma aia, body, flexibili. Dar uite că școala, bravo ei, avea un fond pentru studenții săraci și m-a luat pe mine și pe nu știu cine în Obor și mi-a luat ciupici.

Am crezut că o să mă integrez, dar apoi, la primul examen, trebuia să aduci lucruri de la tine de acasă și să le arăți altora cum e la tine în cameră.

Eu, fiind în sistem, ce era să aduc? Cum să le arăt ce e la mine în cameră? Eu nici nu știam ce e aia să ai camera ta.

Și contextul fiind așa competitiv, nu puteai să te deschizi în fața acelor oameni, când totul era pe pupincurism și nepotism, când e ceva deja greșit acolo, omul nu se poate deschide.

Eu habar nu am cum am făcut să mănânc în timpul facultății sau alte lucruri basic.

În viața mea este multă durere și, ai putea spune, întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur că exista o rază de lumină care m-a ghidat.

Uite, chiar atunci când eu trebuia să mă arăt în fața colegilor, că sunt de la un centru instituționalizat, eu am luat primul meu job, 10 zile de filmare într-un film cu Benedict Cumberbatch. (râde)

Cum ai reușit?

Eu mă tot ascundeam, că eram complexată de cum sunt îmbracată, m-am dus la bibliotecă. Și o colegă, nici ea nu era populară, mi-a zis că se face casting peste drum la Nuntă mută, măcar țărănci.

Și eu zic, bă, țarancă pot, cred că pot. Figurație. Și mi-a dat bluza ei, că până și ea a zis că era foarte urâtă a mea, și m-a împins la casting.

Acolo am făcut două poze pentru figurație. A doua zi îmi sună telefonul și îmi spune cineva că am luat castingul pentru The Last Enemy. Iar eu nu dădusem casting pentru asta, dar ăștia de la BBC mi-au văzut fața și au zis că sunt bună de afgană. Așa am luat 10 zile de filmare cu Benedict Cumberbatch și cu Anamaria Marinca. Iar eu nu știam ce înseamnă actorie, noi nu ajunsesem la scenă.

Prima mea scenă a fost cu Anamaria Marinca. Și mi-a spus „Mi-ai dat foarte mult în scena asta.” Eu nici nu știam ce înseamnă asta, „mi-ai dat mult”.

Apoi cum ai ajuns să studiezi la Londra și la New York?

Păi în continuare eu nu mă încadram la UNATC. Și o jurnalistă care a venit la noi la centru mi-a zis că trebuie să mă duc la altă facultate, la New York. (râde) Datorită ei am ajuns, eu având 0 lei.

Ea a scris peste tot pentru burse și așa am primit 25.000 de euro, dintre care una de la fundația lui Dinu Patriciu.

În paralel, la institut mi se reamintea tot timpul că aia nu e casa mea și făceau presiuni să semnez că plec din sistem. Și eu plângeam, că nu aveam unde să mă duc, iar ele îmi ziceau „păstrează lacrimile pentru teatru”.

Care a fost portița ta de scăpare?

New York. De la centru la New York. Prima mea cameră a fost la New York, unde mai stăteam cu o fată.

Aveam 21 de ani și plecam din sistem. Am stat 5 luni la New York și acolo am terminat Facultatea de Teatru, am făcut doi ani jumate aici și jumătate de an acolo.

M-am trezit într-o lume în care nu mai eram Alina, țiganca, eram Alina studentă și acolo nu era despre cum te îmbraci, ci despre cât de mult poți să muncești.

Acolo am avut cele mai bune note din toți anii mei și am fost la profesori foarte exigenți. M-am dus la un curs de Shakespeare, eu știind engleza doar din desene.

La final, același profesor mi-a dat recomandare la final, el fiind acolo un regizor super cunoscut de Shakespeare.

Atunci începusem să îmi dau seama că eu, ca artist, pot să am o voce, pot să spun poveștile mele.

Între timp, mama ieșise foarte vunerabilă după 6 ani de închisoare și a fost greu să văd un om cum se readaptează, cum ia autobuzul, cum nu are bani. Eu așteptam ca ea să vină să mă salveze și apoi îmi venea să fug de ea, recunosc. A fost foarte complicat.

Eu am supraviețuit gândindu-mă că vine să mă salveze și am fost supărată că nu a venit să mă scoată din sistem.Acum trebuia eu să o salvez pe ea. Mi-a fost greu, dar încetul cu încetul mi-am asumat.

A fost foarte foarte dureros, am simțit că mă taie cineva pe suflet. A trebuit să stea o noapte la un fel de adăpost și când ea a trebuit să intre acolo și eu nu aveam voie să intru cu ea, a fost cumplit.

Și am trecut prin multe pentru ca ea să se pună pe picioarele ei. Și-a găsit de muncă, să facă curățenie într-un bloc și a primit o cameră unde a zis că stă singură, dar m-a adus și pe mine.

Era o cameră de 2 pe 2. O boxă.

Când m-am întors din New York am fost from hero to zero.

Mama se accidentase, eu trebuia să fac un spectacol. A trebuit să mă duc să fac curat la blocurile lui mama, ca să nu-și piardă locul de muncă, și în paralel să fac un spectacol despre anti-discriminare.

Ai avut vreun moment în viață în care ți-ai dat seama că educația poate fi salvarea ta?

Da. Lucram la McDonalds și am început să adun o grămadă de arsuri, oamenii care au lucrat pe acolo știu de arsurile pe mâini, de la coșurile de cartofi prăjiți. Lucram la McDonalds Cișmigiu și era hardcore. Eu aveam 15 – 16 ani.

Ei bine, văzând că pe lângă mine erau oameni de peste 30 de ani și când trebuia să spăl wc-urile la baie, mi-am dat seama că eu nu pot să fiu acolo la 30 de ani.

În primele 3 zile la Mc primești mâncare, apoi ai reducere, dar trebuie să plătești. Iar eu nu aveam bani.

Când mi s-a făcut foame, făceam curățenie pe la mese, fusese o petrecere pentru copii și lăsaseră niște resturi de Mc Nuggets. Asta n-o să uit niciodată. Mi le-am băgat în cămașă și când m-am dus în spate, să duc gunoiul, mi le-am înfipt în gură. Nu mai puteam de foame.

Ăla a fost momentul în care eu mi-am spus că trebuie să merg în continuare la școală.

Dar apropo de curățenie cu mama, am continuat să o ajut la curățenie și când eram la Royal Academy. Mă mai întorceam pe acasă și mergeam cu ea să facă curat la oameni. Chestia asta mă ținea cu picioarele pe pământ.

M-a marcat când ai spus că și în cele mai întunecate momente, tu ai simțit o lumină care te-a ghidat. Crezi că lumina aceea a venit prin oamenii care au apărut în viața ta sau a venit din interiorul tău?

Cred că din ambele părți. Eu mi-am dat seama că am rămas singură, între 16 și 21 de ani. Foarte multe lucruri se puteau întâmpla. E clar că se datorează multor lucruri, dar tot ce pot să spun e că în toate perioadele astea, atât de greu de dus, mereu s-au găsit oameni care să vină cu umanitatea lor spre mine.

Și asta le doresc tuturor oamenilor să primească – umanitate. Sper ca la rândul meu să fiu și eu așa pentru cineva.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Alina Șerban, actriță: “În viața mea este multă durere și întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur, exista o rază de lumină care m-a ghidat.” appeared first on Cultura la dubă.