ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

„România eșuată”, o campanie Știrile PRO TV și România, te iubesc, realizată de Rareș Năstase, ne-a arătat săptămâna trecută cauzele și efectele dramatice ale abandonului școlar în România, capitol la care ne aflăm pe primul loc între țările europene.

Copii care nu au ce mânca sau nu au cu ce se încălța până la școală, părinți care preferă să îi pună pe cei mici la muncile gospodăriei decât să îi trimită la ore sau copii care și-ar dori să meargă la școală, dar au depășit vârsta legală de 9 ani pentru a putea fi înscriși.

Cu toții fac parte dintr-o realitate românească, iar numele campaniei este o trimitere înțepătoare la eșecul programului prezidențial “România educată”.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, jurnalistul Rareș Năstase vorbește despre situațiile întâlnite pe teren, dar și despre posibile soluții.

***

Rareș, ce v-ați propus să arătați prin campania România eșuată?

Știam situația privind abandonul școlar și am vrut să vedem dincolo de cifre. Am mers pe teren, în zonele cu risc sporit. Am căutat să aflăm care sunt motivele, cum e privit abandonul școlar, la nivel de familie, dar și cum arată încercările școlii și primăriei, de a-i readuce la clasă, pe copiii care renunță.

Am vrut, de fapt, să înțelegem de ce autoritățile eșuează, în privința acestei rate mari, a abandonului școlar. Și ne-am lămurit. 

De ce se numește așa?

România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei. Statul în care un copil plânge și te trage de mânecă pentru că vrea să fie la școală și nu poate.

Nu i se permite, pentru că e prea mare, iar daca până atunci părintele, din multe motive nu l-a trimis, el nu mai are șansă la educație, pentru că nu îi permite sistemul, oricât ar vrea profesorul, învățătorul, mai ales că îl și vede că el vine la clasă.

E țara celor care au 4 sau 6 clase, dar nu știu să scrie și să citească. Are locuri în care copiii merg la muncă, la lemne și cartofi sau au grijă de frați mai mici, în loc să vină la ore. Și acumulează absențe, se îndepărtează de materie.

Nu mai vor la școală și pentru că ajung după ce au mers pe ulițe cu noroi, iar microbuzul școlar e neîncăpător și nu poate face multe curse.

Sau unii nu știu cum să stea în bancă, pentru că acasă nu au o masă la care să stea, să mănânce, să scrie o temă.

E țara în care copiii sunt prea înfometați să mai aibă gândul la materia predată. Ajung repetenți. Apare bullingul, lipsește consilierea, se formează taberele profesori-părinți. Se caută doar vinovați, fără soluții. Sistemul nu e centrat pe elev și nevoile lui, școala nu e un mediu prietenos, nu e a copiilor.

 România eșuată e statul în care și dascălii sunt frustrați pentru că educația încă este cenușăreasa sistemului, dar și țara în care un electorat neșcolarizat sau cu puțină carte e mai ușor de manipulat.  

Ce fel de situații întâlnite pe teren te-au marcat în mod special?

M-a marcat sărăcia în care trăiesc mulți copii și mai ales efortul pe care îl fac să meargă an de an la școală. La țară, unde bursele ajung greu, târziu, unde ghiozdanul, încălțămintea sport, o geacă, o jucărie, se împart la mai mulți frați, le folosesc cu rândul.  

Și m-a impresionat mult și zelul cu care unii dintre voluntari, dar și unele cadre didactice se implică activ și fac ceva pentru copiii, teoretic, fără o șansă la educație.

În București se vorbește mult despre școli bune, școli private, table inteligente sau meditații. În mediul rural despre ce se vorbește când vine vorba despre școală?

În mediul rural se vorbește mult despre clase fără copii în bănci, care lipsesc mult. Dar se vorbește și de școli fără laboratoare, terenuri de sport, toaletă în interiorul clădirii. De unități cu criză de personal.

Care sunt principalele obstacole pentru familiile care abandonează școala? De ce fac asta?

Sărăcia, bursele de sprijin care ajung tardiv, prin decembrie, nu din august-septembrie,  lipsa anilor de școală, abandonul școlar și în cazul părinților, lipsa unui model parental, dublată de mirajul muncii în străinătate, acea muncă necalificată, în agricultură sau construcții, muncă temporară dar pe care o văd mai bănoasă, de la vârste fragede, decât orice altă promisiune a unui loc de muncă, bazat pe ani mai mulți de educație, dar mai târziu.

Și, mai e ceva important, faptul că sistemul doar în scripte se luptă să combată abandonul școlar. Cu măsuri care nu prea își găsesc eficiența. Trebuie luat, realmente, fiecare caz în parte și văzut, analizat, de ce a renunțat elevul X sau Y.   

Există soluții reale pentru reducerea abandonului școlar în țara noastră? Sau doar vorbe goale și promisiuni electorale?

Trebuie să înțelegem că abandonul școlar ne afectează calitatea vieții, în societate. Că fiecare copil care renunță e o pierdere și o povară, pe viitor. Să conștientizăm asta.

Abandonul școlar, în cifre atât de mari, este forma finală a eșecului în sistemul de învățământ, de stat. Cu școala începe totul.

Se pierd copii buni, valoroși, se pierd șanse – la pregătire pentru meserii bune, șanse de a ridica mediul în care trăiesc, până și ocazia de a ține pasul cu lumea în care trăim.

Sunt soluții, dar trebuie să se implice comunitatea. Nu doar profesorul, dirigintele, directorul școlii. Anatema nu trebuie pusă pe școală.

Trebuie să fie un întreg angrenaj de măsuri și autorități, care să pună copilul și nevoile lui, pe primul plan.

Legislație bună și oameni. Decizii mai rapide. Dar la noi primează altele. Școala să devină accesibilă pentru toți copiii, mai ales la sat. Măsuri adaptate la specificul fiecărei zone vulnerabile în parte.

Să nu mai fie segregare, să fie încurajați copiii, prin a le spune la ce sunt buni și cât de importanți sunt pentru grupul din care fac parte, nu doar la ce nu sunt buni. Să existe colaborare între profesori, părinți, autorități locale. Problema să fie recunoscută, nu ignorată.

E celebra expresie că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Dar ce faci că tu ai un sat tot mai abandonat. Cu hoți, de pază, la bugete. În care bunul simț e înlocuit cu proastă creștere, minciună și incultură, de nu mai vezi scara valorilor. Nu mai știi ce e bine pentru tine. În care accesul la o carte e imposibil.  9 din 10 români nu citesc o carte, analfabetismul funcțional e îngrijorător, dincolo de cel clasic.

De la educație pleacă totul!

Și știi ce e cel mai trist, în toată povestea asta ?

Că noi avem abandon școlar, ulițe cu noroi și copii desculți, plecați la muncă sau uitați prin bătătură, dar ne batem cu pumnii în piept că nu ne așezăm de pe poziții de egalitate, la masa europeană a discuțiilor, alături de alte state civilizate. Că nu ne iau ceilalți în seamă.  

Mi-e foarte clar că nimeni nu ne va vedea vreodată cu ochi buni, degeaba venim cu pretenții, dacă noi nu avem grijă de generații întregi de copii.

Avansul economic, tehnologic, știintific, evoluția noastră, nivelul de trai, calitatea vieții, toate țin de educație și ne sunt influențate de abandonul școlar.

Și, da, copiii care abandonează acum școala sunt cei care ne vor plăti pensiile.”

Emisiunea integrală dedicată campaniei România eșuată poate fi urmărită AICI.

The post Rareș Năstase, jurnalist România, te iubesc: „România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei.” appeared first on Cultura la dubă.

Palatul Voievodal „Curtea Veche” este cea mai veche construcție a Bucureștiului, datând din 1458, de pe vremea lui Vlad Țepeș.

Într-o țară normală, aici am vedea zilnic sute de turiști dornici să descopere istoria orașului, într-un muzeu modern, care conservă mărturiile de patrimoniu.

În România, de Ziua Internațională a Monumentelor Istorice, Curtea Veche este un șantier abandonat sub cerul liber, iar pe zidurile încărcate cu o istorie de peste 500 de ani, curg șiroaie de ploaie.

***

Palatul Voievodal a fost închis de Primăria Capitalei pe 18 noiembrie 2015, cu scopul de a fi renovat. Primarul de atunci, Gabriela Firea, a promis un “Palat Voievodal redat prezentului”. Lucrările efectuate de Compania Municipală de Consolidări ar fi trebuit să dureze 3 ani și să coste 8 milioane de euro.

Potrivit comunicatului de atunci, “la finalul lucrărilor, publicul va avea acces la un nou spațiu muzeal ce va conține expoziții permanente și temporare, precum și spații special amenajate pentru activități culturale și interacțiune cu publicul.”

În realitate, șantierul a fost deschis abia 2 ani mai târziu, în 2017, iar în 2020, la data alegerilor locale, lucrările erau realizate în proporție de doar 5%.

Între timp, noul primar Nicușor Dan a pornit propria luptă cu companiile înființate de Gabriela Firea, iar activitatea acestora s-a oprit complet, cu câteva excepții pe care primarul a agreat să le păstreze.

La Curtea Veche, șantierul a fost blocat, iar de 2 ani acolo nu se mai întâmplă nimic.

Însă clima și lipsa unei structure de rezistență consolidate au pus și mai tare în pericol monumentul, spun arheologii. Într-un reportaj realizat de Alex Dima pentru emisiunea România, te iubesc, de la Pro tv, se vede cum acoperișul clădirii nu mai are nici măcar o folie protectoare, iar zidurile istorice au rămas direct sub ploaie și în bătaia vântului.

Întrebat de această situație, Nicușor Dan, devenit cunoscut în trecut tocmai datorită luptei sale pentru salvarea patrimoniului, prin organizația Salvați Bucureștiul, părea că acum, chiar în calitate de primar, nu știe despre ce e vorba.

“Alex Dima, România, te iubesc: Nici măcar pentru această poveste nu avem pârghiile să preluăm cumva această lucrare și măcar să o acoperim, dacă nu suntem în stare să o punem în valoare?

Nicușor Dan, primarul Capitalei: Nu am detaliile asupra ce se întâmplă acolo, dacă vreți o să revin după ce mă interesez.”

Reportajul România, te iubesc poate fi urmărit mai jos, de la minutul 15.38.

Muzeul Palatul Voievodal “Curtea Veche” se află în subordinea Muzeului Municipiului București, condus de istoricul Adrian Majuru. Acesta a primit recent peste 9 la evaluarea finală a mandatului de 4 ani și dreptul de a candida singur la un nou concurs.

ISTORIC

Potrivit Institutului Național al Patrimoniului, Cetatea București sau Cetatea Dâmboviței a fost construită de Vlad Ţepeş, între anii 1458 şi 1459. Ea a constituit nucleul viitorului palat voievodal, care, în faza iniţială, i-a reprodus conturul exterior.

Clădirea inițială a fost distrusă parţial, în 1470, în urma unui asediu. S-au păstrat, însă, toate fundaţiile şi partea inferioară a pereţilor perimetrali ai subsolului, pe laturile sale de est, vest şi nord.

Cetatea nouă s-a construit pe ruinele cetăţii lui Vlad Ţepeş, între 1476 şi 1480, la ordinul lui Laiotă Basarab.
Cetatea a conservat, în mare, configuraţia celei vechi.

Palatul a fost început de Mircea Ciobanul în prima sa domnie (1545-1554). El s-a înscris în conturul cetăţilor precedente, dar, prin suprimarea curţii interioare şi prin extinderea subsolului pe toată suprafaţa construcţiei, și-a modifică esenţial planul.

În vremea lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), palatului Voievodal i s-a adăugat o casă domnească, dincolo de extinderea făcută de Laiotă Basarab.

De altfel, istoria ne arată că toți domnitorii Țării Românești și-au pus amprenta asupra Curții Vechi.

Potrivit Muzeului Municipiului București, “între anii 1459 și 1660, Bucureştiul a fost reşedinţa domnitorilor Ţării Româneşti, în paralel cu vechea capitală a Târgoviştei, iar după anul 1660 a rămas capitală unică.

Perioada de glorie a Curţii Domneşti a fost în timpul domniei lui Constantin Bracoveanu (1688-1714), când suprafaţa palatului și a grădinilor însumau 25 ooo mp., într-un perimetru delimitat azi, la sud, de râul Dâmboviţa, la vest de străzile Smârdan şi Şelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de Bulevardul I.C. Brătianu. După anul 1798, acest perimetru a fost licitat, iar pe locul său au apărut străzi şi cartiere moderne.

Muzeul a fost amenajat între anii 1969 și 1974 şi păstrează, în cea mai mare parte, amprenta istorică a secolului al XVIII-lea, precum şi fragmente de ziduri din timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462), alături de fundaţiile primei reşedinţe din secolul al XIV-lea.”

The post Palatul Voievodal “Curtea Veche”, cel mai vechi monument al Bucureștiului, este un șantier abandonat de Primăria Capitalei appeared first on Cultura la dubă.

Aseară, ancheta lui Alex Nedea, “Genocidul stejarilor seculari”, a putut fi urmărită din bărci, pe lacul Muzeului Astra din Sibiu, iar jurnalistul a răspuns întrebărilor publicului.

În această seară, Paul Angelescu participă la Astra Film Festival, de la ora 21.00, tot la Muzeul Astra, cu avanpremiera reportajului “În zodia Codului Roșu”, realizat în timpul incendiilor care au devastat Grecia.

Materialul realizat de Paul Angelescu împreună cu operatorul de imagine Mihai Bucșa încearcă să contureze amploarea unui fenomen scăpat de sub control și să ofere posibile explicații. Timp de 6 zile, cei doi jurnaliști au trăit momente de neuitat în Grecia și au transmis în timp real imagini pentru Știrile Pro Tv.

“Din punct de vedere profesional, îți dorești să fii prezent la astfel de evenimente, să relatezi. Din punct de vedere uman, am fost extrem de impresionat de ce s-a întâmplat acolo, de la suferința oamenilor care și-au pierdut casele, care și-au pierdut tot ce au strâns o viață întreagă, până la amploarea dezastrului produs de incendii.

Au fost momente în care conduceam câte o oră și, fie că era zi sau noapte, nu vedeam cerul și stelele, fiindcă totul era cuprins de fum.

Aveai impresia că ești într-un peisaj apocaliptic dintr-un film, totul avea o culoare sângerie. Toți copacii erau arși.”, ne povestește Paul Angelescu.

La ediția de anul acesta, Astra Film Festival propune ca temă de dezbatere schimbările climatice și efectele lor asupra noastră și asupra planetei. Reportajul lui Paul Angelescu atinge, de asemenea, această temă, aducând în prim plan specialiști internaționali care încearcă să explice fenomenele din această vară.

“Noi nu spunem că focul a fost pornit de la schimbările climatice, fiindcă incendii de vegetație au mai existat. Cele mai multe au în spate fie neglijența omului, fie mâini criminale.

Diferența este că schimbările climatice, prin valul de caniculă de o intensitate mai mare, de o durată mai mare, creează un climat propice pentru o răspândire a focului pe o suprafață uriașă.

Toți specialiștii vorbesc despre efectele încălzirii globale, care nu se traduc doar prin incendii. Sunt și inundațiile din Germania. Asta nu înseamnă că nu ar fi fost inundații deloc, dar poate nu ar fi fost într-o formă devastatoare ca aceasta.” – Paul Angelescu, jurnalist România, te iubesc.

De asemenea, materialul va arăta și cât de pregătite sunt autoritățile române pentru uriașele schimbări care ne vor afecta viețile tuturor.

Reportajul “În zodia Codului Roșu” va putea fi urmărit în această seară din bărcile de salvare ale Astra Film Festival, iar Paul Angelescu va participa ulterior la un Q&A cu publicul. Iar duminică, 12 septembrie, reportajul va avea premiera pe TV la România, te iubesc, de la ora 18.00, în deschiderea noului sezon al emisiunii.

“M-am bucurat foarte mult că Astra Film Festival ne-a invitat anul acesta. E o onoare și o recunoaștere a muncii noastre. Noi facem o combinație între film documentar și reportaj de știri, nu ne comparăm cu ce difuzează Arte sau BBC Earth, deși mi-ar plăcea, sunt pur și simplu produse media de stiluri diferite. Faptul că pătrundem și pe nișa unui festival de film documentar, recunoscut internațional, pentru noi e o bucurie extraordinară.”

Joi, Alex Dima, tot de la România, te iubesc, va fi prezent la Astra Film Festival, cu ancheta “Ca-n codru”, care vorbește despre defrișările ilegale din România.

Festivalul internațional de film documentar Astra Film Festival are loc săptămâna aceasta la Sibiu.

The post Paul Angelescu, jurnalist “România, te iubesc”, prezent la Astra Film Festival cu un reportaj despre incendiile din Grecia: “Aveai impresia că ești într-un peisaj apocaliptic.” appeared first on Cultura la dubă.

Cu un timbru aparte al vocii, pe care îl puteți recunoaște ușor în reportajele Știrilor Pro Tv sau ale emisiunii România, te iubesc, Paula Herlo a reușit să își creeze o imagine de jurnalist puternic, credibil, de care politicienii corupți au început să fugă.

Munca sa a fost apreciată cu premii naționale și internaționale, printre care, cel mai important este Premiul Emmy, acordat în 2007 pentru campania “Tu știi ce mai face copilul tău?”.

A reușit să schimbe Legea Adopțiilor, în urma campaniei “Vreau și eu părinți”, iar de mai mulți ani este președinte onorific al Asociației “Dăruiește Viață”, contribuind decisiv la promovarea cauzei #NoiFacemUnSpital, alături de colegul său de la România, te iubesc, Alex Dima.

Iar în toamna anului trecut a devenit și mai cunoscută, după ce l-a determinat pe Marian Oprișan să facă celebra afirmație “mama mea sunt eu”.

După rezultatul alegerilor locale, care ne-a oferit supriza detronării lui Marian Oprișan de la conducerea Consiliului Județean Vrancea, după 20 de ani, am stat de vorbă cu Paula despre influența și puterea presei în România.

Paula, cum crezi că a influențat presa rezultatele alegerilor locale de anul acesta?

Nu pot să spun exact cum și cât a influențat presa rezultatele, însă, ceea ce imi este foarte clar e că prin reportajele pe care le-am făcut eu și colegii mei de la România, te iubesc și în campania Yes la vot și în cadrul campaniei Județe la stăpân, le-am arătat oamenilor o realitate despre care nu se vorbește, fiindcă mare parte din presa locală depinde de autorități.

Și atunci noi, în campania Județe la stăpân le-am arătat niște aspecte pe care ei nu le cunoșteau.

Acum nu știu dacă asta a avut un rol sau nu în decizia pe care ei au luat-o în fața buletinelor de vot, dar noi ne-am făcut meseria și dacă asta a dus mai multă lumină în decizia pe care cineva a luat-o, e foarte bine.

Am văzut de multe ori în reportajele voastre că oamenilor le este frică să vorbească despre problemele din localitățile lor. Crezi că dacă văd un astfel de reportaj la televizor, prind curaj?

Da. Uite, eu am fost în campania Județe la stăpân în Vaslui, Vrancea și Călărași. Cel mai greu mi-a fost să găsesc oameni să vorbească în Vrancea. Oamenii erau absolut terorizați, nu voia nimeni să vorbească nimic. Era o lege a tăcerii.

Și după ce am difuzat reportajul, am primit zeci de mesaje cu tot felul de situații, de dovezi. Oamenii credeau că un astfel de reportaj nici nu are cum să ajungă pe post. Ei au impresia că acești baroni locali au atât de multă putere, încât pot opri orice, inclusiv un reportaj la România, te iubesc, ceea ce e imposibil.

Sau poate mulți dintre ei încercaseră să ajungă la presă cu diverse probleme și nu au reușit, fiindcă da, există și o presă controlată de acești baroni. Și nu mai aveau speranță.

Ție ți-a fost în vreun moment teamă?

Nu. Deloc.

Dar au încercat cei aflați atunci la putere să pună presiune asupra ta cumva?

E mult spus.

“Marian Oprișan m-a sunat de mai multe ori. O singură dată am vorbit la telefon, pentru că deja telefoanele pe care le-am primit după aceea nu mai aveau sens. “

Paula Herlo, jurnalist

Când m-a sunat prima dată am răspuns, tonul a fost unul destul de ferm, îmi dădea de înțeles că e pe poziție de forță și că mă va da în judecată.

Asta după ce a apărut materialul?

Nu, după ce a apărut promo-ul în care s-a văzut. A zis că dacă am impresia că va privi ca un spectator cum este denigrat, mă înșel. Și zic “Ok, și ce vreți acum, mă amenințați sau cum?” – “Nu, dar nu mi-aș permite”.

A fost o discuție în care mi-a dat de înțeles că sunt manipulată și că presa face jocurile cuiva, așa cum el era obișnuit.

Ce am dat eu în reportaj au fost lucruri demonstrabile factual. Situația era mult mai gravă, dar oamenii s-au temut să vorbească.

Cum a fost pentru tine celebra întâlnire cu Marian Oprișan, în care a spus “mama mea sunt eu” și te-a luat și de mână.

Da, am mers de mână câțiva metri, nu am înțeles de ce, mă și bușise râsul.

Asistasem la spectacolul Vrancea eroică, pentru care se plătiseră o grămadă de bani. Cei din jurul lui Marian Oprișan nu înțelegeau ce caut eu acolo, fuseseră foarte amabili, chiar mi-au pus un scaun în față, am avut loc VIP.

Iar când s-a terminat, l-am abordat, cum facem noi. Am mers la pas. Domnul Oprișan alerga după domnul Tăriceanu, prezent și el la eveniment. După spectacol, domnul Tăriceanu s-a dus repede la mașină și domnul Oprișan se ținea după el.

El fugea după Tăriceanu, eu după el.

Și mergând așa la pas am apucat să îi pun câteva întrebări despre starea județului, despre infrastructură, că nu a făcut nimic pentru el.

La un moment dat, i-am pus acea întrebare despre declarația de avere a lui Nicușor Constantinescu, în care apărea mama lui Marian Oprișan, în calitate de co-proprietar pe un teren.

Și atunci mi-a dat acea replică – “mama mea sunt eu” – sincer, nu mă așteptam, mi-a venit din nou să râd.

“Habar nu am dacă el a conștientizat ce a zis, cert este că după ce a bubuit, în Vrancea deja e un slogan, toată lumea când se referă la el spune “mama mea sunt eu”.

Tu te-ai așteptat la rezultatul ăsta, să pice Marian Oprișan?

Era o stare de nervozitate încă de când am filmat acolo, anul trecut. Nu a fost o surpriză pentru mine. Oamenii se cam săturaseră. Cumva se obișnuiseră să nu se întâmple nimic, dar se săturaseră de puterea asta pe care și-o însușiseră și cei din jurul lui, Marian Oprișan nu e singur.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, Marian Oprișan este încă foarte puternic în Vrancea. El a luat acum 30 și ceva de primării, PNL are 20 și ceva. El va controla, PNL nu are majoritate, chiar dacă dă președintele Consiliului Județean.

Ok, a căzut din funcția de președinte, dar el este un om care va conduce, fiindcă asta a făcut de peste 20 de ani, asta își dorește, lucrurile nu cred că se vor schimba foarte mult în Vrancea în următorii 4 ani.

Și un alt aspect. Noi am fost și la Vaslui, unde lucrurile sunt și mai grave, județul e și mai sărac, Buzatu e din 96 în funcție și a rămas în funcție.

De fapt, în județele astea rezultatul alegerilor îl stabilesc primarii.

“Dacă ai o armată de primari, n-ai nicio problemă să mai iei un mandat de președinte de Consiliu Județean. Chiar dacă tu nu ai făcut mai nimic pentru județul ăla.”

Oamenii merg la vot și votează ce li s-a spus.

Cât de mult crezi că mai contează puterea televiziunii în zilele noastre?

Contează foarte mult. Și o să îți spun și de ce. Prin campania făcută de colegul nostru, Rareș Năstase și de colegii de la Știrile Pro tv și Marketing, Yes la vot, am avut o prezență la vot, la Europarlamentare, de peste 50%.

Eu nu zic că doar datorită acestei campanii, dar ea a influențat mult rezultatul prezenței la vot.

Cred că oamenii au nevoie să se uite la modele, iar modelele prezentate de Rareș și de Camelia Donțu, de la Știrile Pro tv, le-au arătat oamenilor ce înseamnă, de fapt, Uniunea Europeană, fondurile europene.

E adevărat că la momentul acela se ieșise și pe un val negativ, împotriva PSD s-a ieșit la vot, dar campania a contat mult.

Dar crezi și în puterea negativă, de manipulare?

Absolut.

Cum te simți tu ca jurnalist, când depui atât de mult efort pentru reportajele, anchetele tale și vezi că în alte părți practic se demontează adevărul?

Noi am muncit de 12 ani la emisiunea asta, România, te iubesc, care este un brand credibil. Nu o spunem noi, o spun și cercetările care se fac în piața de media și premiile pe care le-am luat.

Și atunci, nu m-am lovit de reacții de genul “ah, voi cu televizorul, care mințiți”. Nu, oamenii știu că dacă le spunem că suntem de la România, te iubesc, nu vom denatura adevărul.

Dar e frustrant pentru un jurnalist de la România, te iubesc, să fie pus în aceeași oală cu cei care manipulează.

Ai primit vreodată propunerea de a face pasul spre politică?

Da.

Și crezi că ai mai multă putere ca jurnalist, de a schimba lucrurile, decât dacă ai ocupa o funcție publică?

Sentimentul meu e că am mai multă putere ca jurnalist, da. Pe de altă parte, nu simt chestia asta cu politica, îmi place foarte mult meseria pe care o fac și cred că pot schimba mai multe din postura de jurnalist.

Cum ai descrie tu starea generală a presei din România, cu bune și cu rele?

Ultimii ani au adus niște produse jurnalistice pe piață de care eu sunt foarte mândră.

Mă uit cu mare drag la reportajele Recorder, la anchetele Rise Project, la Centrul de Investigații Media, la Să fie lumină, la Dela0.ro, la Decât o revistă, care publică reportaje și povești senzaționale, de asemenea mă uit cu respect la ce face Cătălin Tolontan și echipa lui.

Dacă tinerii jurnaliști vor să învețe meserie, eu zic să se uite către genul ăsta, de publicații independente, care au arătat că se poate face presă de calitate, la cel mai înalt nivel, în România.

The post Paula Herlo, “România, te iubesc”: “Am primit propunerea de a intra în politică. Dar cred că pot schimba mai multe ca jurnalist.” appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, cartea “ne FACEM BINE”, publicată la Editura Humanitas, vorbește despre exemple demne de urmat, arătate în trecut la România, te iubesc, povești despre români care au reușit să schimbe ceva în comunități mici sau chiar la nivel național.

Am stat de vorbă cu jurnalistul Rareș Năstase, pentru a afla, mai exact, cum putem face bine în România și cum au găsit ei resurse pentru a-și păstra speranța, după zeci de reportaje care arătau corupția la nivel înalt, indolența și impostura din țara noastră.

Rareș, binele despre care vorbiți în noua voastră carte, “ne FACEM BINE”, se referă mai degrabă la un bine colectiv, național, sau la un bine individual, să fim mai bine ca oameni, ca cetățeni, fiecare în felul lui?

Binele îmbracă forma unor oameni. Oameni care fac lucruri uimitoare, care se implica și fac bine. Care adună lângă ei alți oameni și îi conving să fie buni, la rândul lor, și tot așa se propagă binele. Dar este și despre oameni valoroși, care excelează în diverse domenii și ne fac pe toți mai buni, mai bogați, mai însemnați, mai apreciați.

E un festival al binelui la care trebuie să participăm cât mai mulți. E despre binele făcut mai mult împreună.

Cum putem să ne facem bine? Care sunt remediile pentru România?

Părinții mei îmi spuneau, în copilărie, să fiu mereu în preajma unor oameni de la care am de învățat. Eu simt că de la toți cei despre care am scris în carte am avut de învățat lucruri importante. Faptul că i-am cunoscut și le-am aflat și prezentat povestea m-a îmbogățit.

Și cred că de la toți cei care apar în această carte, noi toți avem de învățat. Sunt modele și consider că ei trebuie să ne fie reperele în societate. Si zic eu că din asta vine salvarea, cred că într-o lume în care spunem des și vedem că e inversată piramida valorilor, avem nevoie de repere solide, de oameni care fac bine, împrăștie fapte bune și ne fac bine pe toți, în societatea românească.

“Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.”

Rareș Năstase, jurnalist

În drumul spre acest bine, cât de mult stă în puterile noastre să facem o schimbare și cât de mult ține de autorități?

Ține și de noi, iar pentru asta trebuie schimbate mentalități în România.

Drumul spre bine trebuie să aibă o fundație, care constă și în educație, cei 7 ani de acasă, dar și în dorința și voința de a face lucrurile corect, cinstit, cu onoare. Cu implicare.

Cred că trebuie să fim mai sinceri cu noi înșine, să ne întrebăm dacă nu stă mai mult în puterea noastră să schimbăm mediul în care trăim în bine, în mai bine.
Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.
Nu poți să ceri o schimbare dacă tu tolerezi sau încurajezi un anumit comportament și perpetuezi un fenomen.
Binele începe de la noi toți.

În presă, România, te iubesc a fost tot timpul un reper jurnalistic, un demers care a încercat să arate neregulile, dar și modelele demne de urmat. Din păcate, însă, există unele televiziuni din România folosite doar pentru a manipula politic masele. Este frustrant pentru voi, ca jurnaliști, să vedeți că în timpul ce voi arătați impostura și abuzurile, pe de altă parte, acel rău este prezentat ca fiind „bun”, la alte posturi?

Am încrederea că telespectatorii, cel puțin telespectatorii noștri știu unde este binele. Vor înțelege unde există un abuz, unde s-a greșit, furat.
De multe ori e și simplu de arătat și demonstrat pentru că îi afectează direct pe oameni și abuzul și greșeala și ignoranța și impostura și incompetența.
E drept și că trăim în era fake-new, iar oamenii trebuie să fie atenți de unde se informează.
Contează să vii în fața lor cu dovezi, cu argumente, să mergi să ceri răspunsuri de la autorități și să îi arăți pe responsabilii care se ascund și se feresc să dea explicații.

“Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări.”

Ați prezentat cazuri în care românii au reușit prin initiative individuale să facă bine, cum ar fi proiectele Magicamp, Casa Share sau Școala din Ciugud. Credeți că o șansă pentru România ar fi ca cei care au demonstrat că pot schimba ceva la nivel de mici colectivități, să ajungă în funcții publice de conducere?

Trebuie să fie modele, trebuie ca exemplul lor să fie urmat. Trebuie să găsim în societate oamenii care fac bine și să îi punem în valoare. Unii se simt excelent acolo unde sunt și binele lor va crește dacă sunt încurajați, susținuți, promovați.

Care crezi că este cel mai mare rău pentru România, în prezent?

Să menținem răsturnată piramida valorilor și să permitem superficialitatea, autosuficiența generalizată, impostura și incompetența. Să dăm deoparte meritocrația și acea gândire pentru munca bine facută, astea sunt pericole tot mai mari în societatea de azi. Și trebuie să ne pese mai mult.

Cum ai făcut ultima dată bine?

Am ajutat doi oameni să acționeze împreună, pentru a face un bine semenilor lor.

Cum ai reușit în toți acești ani să îți păstrezi optimismul după atâtea situații revoltătoare pe care le-ai filmat și documentat?

Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări, că putem să scoatem la lumină nereguli, derapaje, interese. Dar vine și de la oamenii care pot și fac și găsesc soluții. Ei ne arată că avem o șansă.

Ce sfat ai pentru oamenii simpli, pentru cetățenii care se simt de multe ori neputincioși?

Să înteleagă că puterea e totuși la ei, la noi toți. Si că, uniti, pot face mai mult. Pe scara de bloc, pe strada lor, în comuna lor, în orașul și țara lor. Si să fie insistenți. Să nu renunțe ușor.

În curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată România azi, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

La 30 de ani, țara mi se pare ca o mașină care circulă pe șosea cu frâna de mână trasă. Înaintează, face zgomot, pufăie, se mai poticnește, îi mai cad tablele de pe ea, mai apare o cârpeală, un remediu, o mai împingi și înaintează.

Se vede evoluția, dar ce bine ar fi fost dacă nu avea frâna aia de mână trasă. Unde mai pui că atâtea alte “mașini” trec în viteză pe lângă ea. Mașina asta trebuie să intre la o revizie serioasă si de noi toti depinde dacă îi lăsăm frâna jos.

The post Rareș Năstase, jurnalist “România, te iubesc”: “Țara noastră e ca o mașină care circulă cu frâna de mână trasă.” appeared first on Cultura la dubă.