Cine ar fi crezut că la 35 de ani de la căderea comunismului românii încă își vor căuta vindecarea? Cornelia Oncioiu este parte dintr-o generație de copii crescuți în familii de muncitori români care, înăspriți de lipsurile și ororile regimului comunist, n-au știut că afecțiunea oferită propriilor copii ar putea conta mai mult decât ceea ce le așază pe masă.

Născută în comuna Dărmănești din județul Bacău, la insistențele mamei, s-a mutat la Cluj pe când avea doar 13 ani.

Azi este una dintre vocile Operei Naționale din Paris, iar viața sa profesională se împarte între Opera Garnier și Opera Bastille, sălile de spectacol la care visează orice artist sau iubitor de operă. A avut ca parteneri de scenă staruri internaționale precum soprana germană Diana Damrau sau baritonul francez Ludovic Tézier și a lucrat cu regizori importanți ca Robert Wilson și Andrei Șerban.

Dar povestea sa nu e cea a unei dive. Stabilită în capitala Franței de peste 20 de ani, reușita mezzosopranei Cornelia Oncioiu este un exemplu de curaj, perseverență și vindecare prin muzică.

***

Cu Cornelia Oncioiu ne-am întâlnit chiar lângă Opera Garnier din Paris. Am remarcat imediat accentul său ardelenesc, dar ne-a spus că s-a născut, de fapt, la Bacău. Destinul a purtat-o către Ardeal, Banat și mai apoi către Franța, astfel că limba sa română nu are nicio urmă de accent moldovenesc.

“Eu am stat până la 13 ani cu părinții și de la 13 ani mama a zis: te muți la Cluj!, aveam niște rude acolo și era o nuntă în familie. Dacă ea nu a putut să plece, a zis să plec eu. Eu nu voiam să plec, plângeam, detestam ideea. Dar de multe ori viața mi-a arătat că și dacă nu mi-am dorit unul dintre lucruri, s-a făcut ca să ajung unde trebuia să ajung.

Credeți în destin, că vă e scris un anumit traseu?

Eu da, clar, pentru că l-am trăit, am văzut asta de foarte multe ori.

După ce am terminat clasa a 8-a, am intrat la secția Mine, Petrol, Geologie de la Liceul Racoviță din Cluj. Și așa s-a întâmplat că m-am întâlnit în clasa respectivă cu o colegă care era înscrisă la Școală Populară de Arte din Cluj. Ne plăcea amândurora să cântăm și ea mi-a zis că mă pot înscrie și eu.

Am mers cu unchiul meu la înscrieri și data examenului a picat fix când eu eram bolnavă, aveam infecție în gât. Mă tratam cu ceai de coji de nucă și ceai de ceapă.

Eu cântam la vremea aia muzică ușoară, nu cântam deloc muzică clasică, nu știam cu ce să mănâncă. Nu aveam noțiuni legate de muzică. Am avut în Dărmănești un învăţător extraordinar cu care am făcut patru ani de cobză. Și ne cânta și la vioară formidabil, vă dați seama ce înseamnă ca în Dărmănești, deci într-o comună foarte mică, să ai un învățător care să îți cânte la vioară! Dar eu nici nu m-am gândit că aș putea avea o carieră în muzică. Nici nu am visat. Nu știam ce e talent. Îmi plăcea să cânt. Atâta tot.

La examenul de la Școala Populară am cântat Nu-mi lua iubirea dacă pleci, eu fiind mare fan Angela Similea. Și am cântat prima strofă, refrenul și profesorul a zis mulțumesc, e suficient.

Eu, bineînțeles, m-am înhibat, mă gândeam că sigur am dezamăgit, că nu îi place, că nu o să mă ia. Și atunci am trăit unul dintre momentele excepționale din viața mea. A urmat o liniște așa mare încât mi s-a părut că a durat o eternitate. Și apoi a zis: așa o voce o auzi o dată la 25 de ani. Și asta m-a lăsat mască, pentru că nu mă așteptam deloc, m-a șocat.

Cred că pe baza acestor vorbe mi-am construit, de fapt, cariera.

Și cred că m-am agățat de chestia aia. Și fratele meu mai mic, Călin, a fost și este cel mai mare susținător, a fost alături de mine necondiționat, l-am simțit aproape de mine mereu, chiar și la distanță. A trăit și trăiește în continuare la aceeași intensitate cu mine reușitele sau eșecurile mele.”

Puternic emoționată, cu ochii în lacrimi, Cornelia Oncioiu, ne povestește cum un profesor poate salva viața unui copil condamnat, altfel, la o viață fără șanse. “Domnul Valeriu Sorescu era un om extraordinar de interesant, mi-a dat totul, el m-a format, el mi-a deschis ochii, el, cu o statură impozantă ca Pavarotti, a venit să vorbească pentru mine la școală, fiindcă nu mă descurcam la matematică.”

Același profesor de canto a încurajat-o să studieze apoi la Conservator, pe când părinții o chemau acasă, la Dărmănești.

“După terminarea liceului am intrat la corul Operei din Cluj pentru că îmi trebuia un serviciu. Aveam foarte multe dificultăți financiare pentru că nu aveam ajutor, nu aveam pe nimeni.

Mama mi-a zis: n-ai bani, vii acasă. Conceptul cu muzica pentru ea nu există. Și am zis, nu, eu vreau să continui să fac muzică și am rămas. Profesorul de canto mi-a zis la început: tu trebuie să faci muzică clasică, tu ai voce pentru muzică de operă, lasă muzica ușoară. Nu faci mare lucru cu ea. Eu în continuare voiam muzică ușoară, până când, în al treilea an de canto, mi-a dat să cânt o arie din Azucena, din Trovatore (n.r. Trubadurul, de Giuseppe Verdi). 

Această femeie, Azucena, și-a aruncat propriul copil în foc, din greșeală, în loc să-l arunce pe altul, vrând să se răzbune. Toate astea au avut un impact foarte mare asupra mea, pentru că se suprapuneau cu evenimente din viața mea personală, care erau foarte marcante, foarte dureroase, și atunci, imediat, eu am înțeles textul. Și am zis: dacă asta e opera, eu asta vreau să fac!

Nu era complicat pentru cineva care avea trăirile mele. Când vii dintr-o familie cu un tată alcoolic, cu o mama care zbiară de dimineață până seara, încărcătura emoțională e în tine tot timpul.

Maestrul de cor al Operei din Cluj a rămas foarte plăcut impresionat și a zis, da, într-adevăr, asta e o adevărată voce de mezzoprană. Când o să fie concurs, o să vii la concurs și o să faci parte din corul nostru, dacă vrei.

Am lucrat acolo 3 ani, până în 1997.”

În paralel a participat la cele mai importante concursuri de profil din România, pe care le-a și câștigat: Hariclea Darclée, Eugenia Moldoveanu, Sabin Drăgoi sau Ionel Perlea. Și a început să-și construiască o carieră de solistă, bucurându-se de încrederea și sprijinul marei soprane române Mariana Nicolesco. În 1997 s-a mutat la Timișoara, unde a fost admisă la Conservator, și a continuat să facă roluri de solistă la Opera din Cluj sau la Timișoara, să cânte pe scena Ateneului Român de la București.

“În stagiunea 2001-2002, când terminam studiile, eu am aplicat la concurs la operele din București, Cluj și Timișoara și trecusem etapele la toate. Dar, în același timp, în urma unui proiect cu Centrul Cultural Francez din Timișoara, urma să dau o audiție la București, pentru Monique Devaux, care este și acum directoarea Auditoriumului de la Luvru.

Am mers toată noaptea cu trenul de la Timișoara la București, ca să dau audiția dimineața, la Operă, în fața doamnei Devaux. Știam că este pentru o doamnă din Franța, dar nu știam cine e.”

A așteptat toată dimineață pe scările Operei din București pentru a fi lăsată să intre la audiție și așteptarea a meritat, fiindcă aceea avea să fie întâlnirea care să îi marcheze radical cariera.

“I-a plăcut foarte mult și a scris o scrisoare de recomandare pentru mine către Academia de Operă de la Paris, care e un fel de școală, dar persoanele admise sunt ca și niște angajați, de fapt. Aveam profesori, pianiști, formare gratuită, iar datoria noastră era să cântăm pe scenă, dacă ni se cerea, sau să facem dubluri în cazul unor spectacole.

Erau doar 5 locuri și 250 de înscriși. Când am ajuns acolo și am văzut asta, m-a luat tremuratul și am zis, na, acum e pe viață și pe moarte. Când mă pui într-o astfel de situație, eu mă duc și arăt tot ce pot, nimic nu poate să stea în calea mea, nu văd, n-aud, dispar în alt univers.

Am intrat aici și în același timp se finaliza concursul de la Opera din București și am zis da, aleg Parisul!

Nu banii m-au atras, ci studiul, voiam să învăț cât mai mult, să fiu într-un mediu unde să am cât mai multă informație de un nivel înalt, ceea ce trebuie să recunosc că în România nu aveam.

Câți ani ați studiat la Academia de aici?

Doi ani.

Și după aceea ce s-a întâmplat?

Ei, chiar înainte de a fi admisă la Academie, deja mi-au propus să lucrez. Am făcut prima mea producție în calitate de dublură, chiar la Garnier aici, cu rolul Cornelia din Giulio Cesare (n.r. operă de Handel). Opera m-a ajutat și cu cazarea, fiindcă eu găsisem una doar pentru perioada în care începeam Academia. Dar până atunci n-aveam unde să stau. Mi-au găsit un apartament chiar vizavi de Opera Bastille.

Pe atunci era un FNAC chiar în față. Și aveau obiceiul, ca și acum, când este o premieră de operă, să pună în evidență toate discurile cu opera respectivă. Și nu știam cine sunt artiștii aceia, că noi acasă nu aveam YouTube, nu aveam internet, nu aveam nimic. Nu știam nimic despre Mark Minkowski (n.r. dirijor francez) și o grămadă de alte somități de aici. Aveam lista cu distribuția, dar abia când am intrat la FNAC și am văzut peste tot Mark Minkowski, Mark Minkowski, Mark Minkowski, și pe toți cei care erau în spectacol, m-au trecut toate sudorile și am zis: nu se poate, eu cu cu oamenii ăștia o să mă duc mâine să repet.”

Anul acesta, Cornelia Oncioiu împlinește 21 de ani de la debutul său la Opera Bastille, în Dialogues des carmélites. În tot acest timp, CV-ul său a devenit impresionant, fiind o prezență constantă în producțiile operei pariziene – Giulio Cesare, Elektra, Louise, Bărbierul din Sevilla, Madama Butterfly, Parsifal, Lucia di Lammermoor, Traviata, Le Soulier de satin sunt doar câteva dintre ele. A cântat, de asemenea, la Opera Națională din Bordeaux, în Rusalka, la Grand Théâtre d’Avignon, în Rusalka și Peter Grimes sau la Opera din Marsilia în Madama Butterfly. Remarcată de specialiști la Paris, a fost invitată să fie parte din spectacole montate la Amsterdam, Geneva, Monte Carlo, Tokio, Santiago de Chile și Shanghai.

“Nu-i suficient să cânti frumos sau bine, trebuie să fii foarte reactiv. Adică în momentul în care ți se spune ceva, imediat să dai ce ți se cere. Asta e foarte important. Că vine de la un dirijor, că vine de la un regizor. Dacă nu reacționezi imediat să faci ceea ce se spune, în general nu prea ți se mai dă posibilitatea a doua oară. În operă, la nivelul ăsta, nu prea are nimeni răbdare cu tine.”

Deși interpreta un rol episodic, un critic de la New York Times a remarcat-o în Traviata, alături de soliștii principali – “Cornelia Oncioiu aduce tonuri bogate de mezzo celor câteva linii pe care le are de cântat.”, se arată în articolul The New York Times.

A văzut, prin muzică, diferite colțuri ale lumii, însă cel mai puțin a colaborat cu România, fiind mai cunoscută în Franța, țara adoptivă, decât în țara natală. De altfel, acesta este primul interviu pe care-l acordă unei publicații din România după stabilirea în Franța.

Cum ați reușit să vă integrați în tot ceea ce înseamnă lumea operei pariziene, dincolo de aspectul artistic? 

Nu mi-a fost ușor. Dificultatea vine din diferența de cultură. Mediul nu este același. Noi românii suntem mai deschiși, vorbim mai direct la subiect. Ei sunt mai diplomați, altfel discută, nu spun niciodată lucrurile în față.

E greu la început din punct de vedere uman, până îți faci prieteni, până te obișnuiești. Ceea ce m-a determinat cel mai mult să rămân aici a fost nivelul cultural și diversitatea.

Dacă eu rămâneam în România, nu știu cum ar fi arătat viața mea, dar aici am reușit să îmi cumpăr un apartament, am reușit să fac atâtea spectacole extraordinare, să întâlnesc atâția oameni, să cânt sub bagheta atâtor dirijori importanți, să descopăr lumea, să văd artă, să descopăr literatură. Nu-ți vine să te întorci atât timp cât poți să beneficiezi de toate astea. 

Este adevărat că pentru un solist, ca și în cazul meu, este foarte dificil pentru că în permanență trebuie să fii bine pregătit, în permanență trebuie să fii la un nivel înalt. Orice problemă ar apărea, te defavorizează și te poate duce repede jos.

Pe când dacă ești în România într-o trupă, nu ai aceleași probleme. În general, stai până la pensie. E adevărat că aici nu ai aceeași siguranță, stabilitate, dar ai o grămadă de soliști diferiți tot timpul, niște artiști imenși ai lumii, repertoriul e foarte variat, nivelul orchestrei este cu totul altul, dirijori extraordinari invitați.

Care dinamică de lucru vi se pare mai sănătoasă, aceea din România cu toți artiștii angajați sau aceasta în care artiștii sunt independenți și lucrează pe proiect?

Îmi pare rău, nu știu dacă cineva mă va acuza sau nu îi va plăcea răspunsul meu, dar categoric  optez pentru a doua. Ca solist vă dați seama că trebuie să-ți întreții vocea în permanență, să lucrezi, să studiezi. Când concurența e mare, sigur că te determină să studiezi și să fii pregătit, că altfel îți ia cineva locul. E valabil și pentru regie, nu e valabil numai pentru soliști.”

Printre marii regizori cu care a lucrat la Opera Națională din Paris se numără americanul Robert Wilson și românul Andrei Șerban.

“Pentru mine Robert Wilson va rămâne greu de egalat, din multe puncte de vedere. Cu el am făcut Madama Butterfly la Opera Bastille, în 2009 și în 2014, eu având rolul Suzuki. El a insistat pe ideea că în momentul în care interpretezi și te adresezi cuiva, sentimentul pe care vrei să-l  transmiți nu se duce doar spre față. Energia circulă în mai multe sensuri, în sus, în jos, în față, în spate. Dacă e un partener în spatele tău, tu nu-l vezi, dar tu trebuie să-l simți, tu trebuie să simți energia cu el, să faci legătura cu el.

Foarte mulți soliști se duc pe scenă și îi interesează prea puțin de partenerii lor, se focusează doar pe ei, să strălucească, și asta nu este ok.

Cu Andrei Șerban am niște amintiri fabuloase, mi-a plăcut mult de Andrei! Suntem un pic făcuți din același aluat. Avem un fel de simplitate și un stil direct de comunicare amândoi, ne-am înțeles foarte bine.

Am făcut L’italiana in Algerie, la Garnier, în 2010. Și mai demult Lucia di Lammermoor la Bastille. Andrei e spontan, e inteligent, e modest, e creativ, liber, e uman, e foarte uman. E și șarmant, dar mi se pare că șarmul la oamenii de genul ăsta vine și din faptul că și-au păstrat undeva ceva din copilărie, inocența aceea în suflet.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le aveți în munca dumeavoastră?

Cele mai satisfăcătoare momente sunt cele în care ai parteneri cu care ești pe aceeași lungime de undă și există intensitate. Intensitatea în emoții, în dăruire, în răspundere. E plăcut când partenerul îți arată o adevărată privire în ochi și nu este genul care se uită prin tine și cântă partea lui, gândindu-se la ce are el de făcut.

Cu ce parteneri ați trăit așa ceva?

Diana Damrau îmi vine în minte acum, de exemplu, când cântam împreună Traviata, Sonya Yoncheva.

Apoi, mai este și bucuria care vine din autodepășire – când reușești să faci chestii grele, la care nu visai niciodată.”

Plecată dintr-o țară care încă învăța ce este democrația și ajunsă în inima culturii care pune libertatea artistică pe primul loc, Cornelia Oncioiu a reușit să-ți clădească o carieră internațională prin propriile eforturi și eliminând din calea sa orice barieră culturală.

Opera Națională din Paris, un reper al inovației și al modernității, lucrează în continuare la demontarea clișeelor și aduce în fața publicului producții multidisciplinare, în care textele clasice se îmbină uneori cu dansul contemporan, o scenografie minimalistă și o distribuție internațională.

Pe când acolo erau invitați pe scenă dansatori stradali de breakdance, alături de soliștii operei, în producția revoluționară Les Indes Galantes, Opera Națională din București încă încerca să-și revină după numeroase cazuri legate de corupție și celebrul scandal de rasism din 2016, când artiștii români au cerut înlăturarea colaboratorilor străini și au huiduit-o pe marea balerină Alina Cojocaru, alături de partenerul său, coregraful Johan Kobborg.  

Anul acesta, tot Opera Națională din București a gafat cu o campanie prin care încearca să „educe” publicul – “Cum ne îmbrăcăm la operă”, prezentând o imagine hipersexualizată și clișeică cu un fotomodel purtând o ținută de seară. În schimb, la Bastille, dat fiind că pentru ei este o activitate uzuală, mulți dintre francezi merg la operă direct de la serviciu, purtând ținute casual.

“Eu sunt de 20 de ani aici, este o forță uriașă de creație, iar amestecul de clasic cu contemporan a devenit ceva normal. Dar publicul aici este mult mai deschis decât cel din România.

În Germania rolul Elvira din Don Giovanni a fost interpretat anul acesta de un bărbat (n.r. brazilianul Bruno de Sa) și asta a stârnit numeroase comentarii pe internet. Care-i problema? Adică cine suntem noi să judecăm? Și de ce am judeca? Cu ce ne afectează pe noi?

Care credeți că mai este rolul operei azi, când lumea este atât de dependentă de digital, iar atenția acordată unui subiect durează doar câteva secunde?

Rolul operei e să te facă să trăiești alte experiențe decât cele cu care ești obișnuit, te ajută să vezi povești diverse din trecut, multe valabile și-n ziua de azi, vezi cum reacționau oamenii atunci, să cunoști alte culturi, alte comportamente. 

Eu cred că la operă poți trăi sentimente pe care nu știu dacă le poți trăi în alte forme de artă. Sigur că poți să fii emoționat în fața unui tablou, în fața unei sculpturi sau la un spectacol de teatru, dar când se amestecă intensitatea vocală cu muzica, cu scenografia, cu regia, cu dansul, cu textul, cu poezia, e greu ca asta să fie egalat de altceva.

Sunt curioasă dacă părinții au apucat să vă vadă cântând pe scena Operei din Paris.

Da, părinții mei au venit de câteva ori la Paris și tatăl meu, înainte să moară, a venit de câteva ori și m-a văzut și la Paris și la Nantes și la București. Și mama a venit de câteva ori.

Mama încă trăiește la Dărmănești, știe că sunt aici, dar nu au fost niciodată părinți foarte interesați de cariera mea, de ce fac eu profesional, de evoluția mea. Însă, eu sunt recunoscătoare pentru că mi-au oferit o educație și cele necesare în copilărie. Acum, la maturitate, am înțeles și greul prin care au trecut ei.

Ce altceva vă mai leagă de România? vă mai vizitați țara, vă mai interesează ce se întâmplă acolo?

Da, sigur că mă interesează. Am fost foarte afectată și foarte preocupată de alegeri, nu mi-am dorit niciodată în viața mea ca un președinte să fie ales, cât mi-am dorit acum, ca Nicușor Dan să fie ales. Doamne, ce ușurată am respirat când am văzut că e el ales. Cred că aș fi plâns zile în șir dacă nu era așa.

E interesant că vă interesează așa de mult, deși nu mai locuiți acolo.

Păi știți de ce? (cu lacrimi în ochi) Îmi vine să plâng dacă mă gândesc la toți cei care au lucrat și au muncit înainte ca să avem ce avem acum. Parcă unii oameni nu mai apreciază nimic. Nu mai vrem Europa, nu mai vrem libertate, nu mai vrem nimic, vrem numai noi, România? Că ne ia Europa tot. Eu nu înțeleg. Ce ne ia Europa?

Mă gândesc la oamenii care au murit la Revoluție și la progresele care s-au făcut, că s-au făcut progrese. Unii nu vor să le vadă, dar eu zic că s-au făcut.

Suntem liberi să plecăm când vrem, unde vrem. Nu e bine așa?”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post De la Dărmănești la Opera Națională din Paris, vocea mezzosopranei Cornelia Oncioiu este strigătul unei generații appeared first on Cultura la dubă.

Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Cel care va da viața personajului Miles Davis este actorul Damson Idris. Filmul va spune povestea interpretului de jazz Miles Davis, care călătorește la vârsta de 22 de ani în Paris, în anul 1949. Acolo se îndrăgostește de Juliette Gréco, cântăreață și actriță franceză, interpretată de Anamaria Vartolomei. Din distribuție va face parte și Xavier Dolan. Regia va fi semnată de Bill Pohlad.

Anamaria Vartolomei va fi prezentă zilele viitoare la Cannes cu ultimul său film – Adam’s Interest, regizat de Laura Wandel. Tânăra actriță, acum în vârstă de 26 de ani, interpretează rolul mamei unui copil de 4 ani, internat în spital pentru malnutriție, care riscă să piardă custodia.

Ieri, publicația The New York Times i-a dedicat un articol special, în care a vorbit despre evoluția sa extraordinară, de la primul rol, pe care l-a jucat la vârsta de 12 ani, până la cele mai recente colaborări, printre care și cea cu Bong Joon Ho, la filmul Mickey 17.

Vartolomei este prima actriță română care a câștigat un premiu César, în anul 2022. Cultura la dubă a spus povestea sa în premieră în România în 2021, într-un reportaj realizat la Paris, unde aceasta locuiește de la vârsta de 6 ani.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Anamaria Vartolomei va juca într-un film despre Miles Davis, produs de Mick Jagger appeared first on Cultura la dubă.

Filmul L’Empire (Imperiul), regizat de Bruno Dumont, difuzat în premieră mondială în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, a primit aseară Ursul de Argint – Premiul Juriului. În rol principal joacă actrița româno-franceză Anamaria Vartolomei, prezentă pe covorul roșu la Berlin.

Filmul este o satiră SF care explorează într-o manieră inedită și amuzantă lupta dintre forțele extraterestre ale binelui și cele ale răului.

Anamaria Vartolomei a revenit astfel la Berlin unde în 2022 a fost selectată în cadrul programului Berlinale Talents. Actrița de origine română este câștigătoare a Premiului Cesar în 2022 pentru rolul principal din filmul L’Événement, regizat de Audrey Diwan, cu care a câștigat și Leul de Aur la Veneția în 2021.

Anul trecut, ea a terminat filmările la un alt film important în care joacă rolul principal, cel al actriței Maria Schneider, partenera de platou a lui Marlon Brando în Last Tango in Paris (1972, regia Bernardo Bertolucci). Filmul “Being Maria” este regizat de Jessica Palud, iar rolul principal masculin, cel al lui Marlon Brando, este interpretat de Matt Dillon.

Cultura la dubă a vizitat-o la Paris în 2021 și v-a spus povestea ei, pe larg, AICI.

The post Anamaria Vartolomei, rol principal în filmul “L’Empire”, câștigător al Ursului de Argint – Premiul Juriului la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Două dintre cărțile scriitoarei franceze Annie Ernaux – Pasiune simplă și Confesiunea adolescentei – au fost traduse și aduse laolaltă într-un volum publicat la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction, atât în format fizic, cât și în format audio și digital.

Anulând granițele dintre ficțiune și memorialistică, naratoarea anonimă din Pasiune simplă documentează reacțiile, dorințele, umilințelele unei femei consumate timp de doi ani de pasiunea pentru un străin căsătorit.

Fiecare cuvânt, întâmplare ori persoană ce­i iese în cale îi prilejuiește o legătură cu cel iubit ori îi provoacă o indiferență glacială. Nu există cale de mijloc, așa cum luciditatea extremă nu oferă scăpare din fața acestei pasiuni mistuitoare.
În Confesiunea adolescentei, naratoarea readuce la viață vara anului 1958, când s­-a dăruit pentru prima oară unui bărbat. Abia împlinise 18 ani, iar bărbatul a preferat s­-o uite și să-­și continue viața ca și când nimic nu s-­ar fi întâmplat.

După 50 de ani, scriitoarea își dă seama că s-­ar putea întoarce la fata de atunci, pe care încercase din răsputeri s­-o uite. În cursul acestui proces, va descoperi că acea fată care fusese cândva este originea vitală, violentă și dureroasă a identității ei de scriitoare.

Romanul autoficțional Pasiune simplă este publicat acum într-o ediție nouă, după ce în urmă cu câțiva ani a fost publicat în ediție românească la aceeași editură, Pandora M, cel care semnează traducerea fiind Vasile Zincenco. „Un monument închinat pasiunilor care sfidează orice explicație simplă”, scriau criticii de la The New York Times Book Review la apariția ediției în limba engleză a cărții.

Traducerea romanului Confesiunea adolescentei este realizată de Mădălina Ghiu.

„Odată cu traducerea romanului Confesiunea adolescentei a scriitoarei Annie Ernaux, laureata de anul acesta a Premiului Nobel pentru literatură, mi s-a confirmat din nou că nu trebuie să fugim de Memorii, un gen literar aparent datat, ci, dimpotrivă, că trebuie să luptăm cu uitarea, citindu-le.

Credem adesea că memoria noastră este infailibilă, dar nu putem să uităm că de multe ori aceasta ne trădează. Uneori, ne amintim o ficțiune în locul unui eveniment trăit în realitate –memoria ne joacă feste. Nu de puține ori, un fapt trăit de un Altul coincide cu cel trăit de noi, iar Annie Ernaux știe perfect asta.

Ea are marea calitate de a trece de la particular la general, de a nu uita, de a rememora ceea ce noi am experimentat, dar am escamotat, ceea ce, cu siguranță, vom trăi la un moment dat. Pentru că asta face această scriitoare: tezaurizează și, apoi, scoate la lumină comori de viață, reprobabile sau admirabile, ascunse în fiecare dintre noi.

Acum lucrez cu entuziasm și încântare la romanul ei Anii. Pot afirma în cunoștință de cauză că este o capodoperă”, a mărturisit aceasta.

Urmează să fie publicate în viitorul apropiat și alte volume în cadrul seriei de autor dedicate lui Annie Ernaux: Anii, Locul, Un tânăr și Evenimentul.

Despre Annie Ernaux puteți citi mai multe AICI.

The post Două cărți semnate de Annie Ernaux, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură, au fost traduse în română appeared first on Cultura la dubă.

De Ziua Internațională a Poeziei, am stat de vorbă cu una dintre cele mai promițătoare voci ale poeziei contemporane în România, scriitoarea Miruna Vlada.

Miruna a învățat să iubească poezia din liceu, dar nu datorită programei școlare, ci datorită unor întâlniri cu scriitori contemporani în viață și grație unor profesori care au înțeles că farmecul poeziei stă dincolo de cerințele din manuale.

Scriitoarea susține că programa școlară ar trebui să îi pregătească pe copii pentru o viață care va veni, prin urmare, este nevoie ca predarea poeziei în școli să răspundă curiozităților și nevoilor actualelor generații cu exemple și abordări din prezent.

Miruna, cum ți se pare că este structurată programa școlară la Limba și Literatura Română și ce efecte crezi că are? Mai degrabă îi apropie sau îi îndepărtează pe copii de poezie?

Pe mine nu școala și nu manualele m-au făcut să iubesc poezia și literatura, în general. Poate chiar din contră.

Mi se pare că felul în care e gândită programa acum, dincolo de faptul că e încremenită în niște valori din alt secol, cred că ne confirmă mai multe reflexe ale societății noastre.

Și anume că toți elevii care intră în școală trebuie pregătiți pentru o lume care vine, nu pentru o lume care a fost.

Evident că să fii pregătit pentru o lume ce vine înseamnă și să înțelegi ce a fost, dar pe lângă niște poeți foarte importanți și lângă niște POETE, care lipsesc sau sunt într-o măsură mult mai mică, aș vedea accent pus pe poezie în toate formele ei – de la mesajul social și foarte poetic al hip-hopului sau al trapului contemporan la tot felul de elemente actuale în care poezia este integrată.

Acesta e viitorul poeziei, nu poezia cu rimă de la pașopt. Cât nu avem deschiderea asta, programa școlară rămâne doar la latitudinea profesorilor de română.

Dacă avem de-a face cu niște profesori înzestrați, cu pasiune, copiii vor înțelege care e treaba cu poezia.

De cele mai multe ori, profesorii de română sunt foștii studenți la Litere. Ei la Litere ce fac? Îi învață cineva să iubească, de fapt, poezia? Da sau nu.

Și atunci, crezi că schimbarea ar trebui să înceapă din mediul universitar?

Exact.

Eu îmi aduc aminte din vremea mea și chiar și acum e valabil, că elevii trebuie să învețe distincția dintre genuri, liric, epic și dramatic, să învețe niște definiții și să aplice niște șabloane.

“Primul lucru pe ar trebui să îl învețe despre poezie este că poezia NU e despre șabloane. Poezia e tot ceea ce e dincolo de șablon.”

Și atunci, în loc să stimulezi creativitatea, tu nu faci altceva decât să le arăți cât mai multe șabloane.

Așa sunt celebrele comentarii. Ți se cere să faci comentariile unor poezii, nu cum le vezi tu, ci prin prisma unor șabloane. Asta strică tocmai miza poeziei.

Ce efecte crezi că are asupra copiilor și adolescenților această structură de gândire în șablon?

Îi face conformiști, le suprimă creativitatea. Există și situații în care elevilor li se cere să învețe comentariile unor critici literari. Care e ideea? Că e o autoritate care ți-l explică pe Eminescu și după ce te supui acestei autorități și preiei ce spune, poate o să poți să îți dai și tu cu părerea.

Pe de altă parte, nu sunt nici pentru democratizarea totală a acestei zone care ține de gustul estetic, pentru că ai nevoie să îți fie educat simțul estetic, că nu poți să înțelegi toate subtilitățile dintr-o poezie, dacă nu parcurgi niște pași.

Dar cred că studiul poeziei în școală ar trebui să stimuleze creativitatea, să îl facă pe elev părtaș la acel proces.

Mie mi s-ar părea foarte interesant să fie exerciții de rescriere ale unor poeme celebre.

Așadar, tu spui că sunt două aspecte ale problemei în ceea ce privește programa școlară. Una este prezența unor scriitori foarte învechiți, care nu mai au legătură cu prezentul trăit de copii și a doua se referă la abordarea acelor poezii, exercițiile din manuale.

Așa este. Eu am observat acum că sunt o serie de manuale mai noi, scrise de autori mai tineri, care rezolvă puțin din problemele astea. Ideea nu e să îi eliminăm pe autorii vechi, dar pe lângă ei să punem abordări contemporane, în care elevii să se regăsească, să le punem la pachet.

Vorbeai mai devreme de versuri din trap și hip-hop și imediat m-am gândit la posibile reacții pe grupuri de părinți și profesori scandalizați de ceea ce ar urma să învețe copiii la școală. Crezi că societatea românească e pregătită pentru așa ceva?

Îmi aduc aminte că a fost un scandal când Andreea Esca apărea într-un manual de istorie. Eu cred că mentalitățile se pot schimba și dacă le provoci.

Nu putem să lăsăm programa școlară așa, de frica unor părinți cabotini.

Apoi, e esențială apropierea elevilor de scriitorii contemporani. În vremuri normale, nu a existat o întâlnire între un scriitor și elevi, care să nu deschidă uși, elevii sunt uneori șocați să vadă scriitori, oameni ca și ei, care fac glume.

Și surprinși că scriitorii nu sunt morți.

Exact, nu sunt morți!

Tu acum predai la Științe Politice. Ți se pare că generațiile care vin sunt cumva afectate de gândirea aceea în șabloane, despre care vorbeai mai devreme?

Da, cu siguranță. Eu predau la master, deci cred că problema e cu atât mai gravă. Mulți dintre ei nu pot formula un argument. Sau se vede foarte clar analfabetismul funcțional, în momentul în care au de citit un text și trebuie să facă o sinteză. Le este foarte greu să facă asta.

Nu mai zic de partea de exprimare, unii mai au puțin și folosesc emoticoane, în loc de cuvinte.

Lipsa de lectură se vede. Când eram eu studentă, ni se cereau 100-150 de pagini de parcurs de la o săptămâna la alta. Acum, dacă le dai de citit 40 pagini, majoritatea se plânge. După doar 2-3 generații, lucrurile s-au schimbat enorm.

The post “Studiul poeziei în școală ar trebui să stimuleze creativitatea. Poezia nu e despre șabloane.” – Miruna Vlada, scriitoare appeared first on Cultura la dubă.