Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.

***

Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.

— Te bagi? m-a întrebat Florin.

N-am avut nici o ezitare:

— Normal că mă bag.

Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.

— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.

Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.

— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.

— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.

— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.

— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.

Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.

Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.

Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.

Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.

M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:

— Abia acum vreau să fim prieteni.

Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.

Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.

Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.

Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.

Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.

— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.

— Tentativă de omor.

— Cât ai luat?

— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.

— Ce vîrstă ai?

— 27.

— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.

La faza asta s-a rîs.

Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.

Mi-a spus fără să clipească:

— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.

Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.

Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.

Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.

Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:

Liviu Constantin Ursu

(Penitenciarul Vaslui)

TRISTEȚE

“Cu ochii triști și-atât de grei,

cu gratii în geam și uși de fier

Privesc la vânt, privesc la ploi,

Mă rog, blestem și strig la cer.

(…)

Aici, cazat într-un infern

Unde un an înseamnă doi,

Durerea-n versuri o aștern

Cu ochii triști și mereu goi.”

Vlad-Mihăiță Stamatin

(Penitenciarul Iași)

TRISTEȚE

“Mă uit pe geam, mă întristez,

Aceleași lucruri văd mereu

E frig, e ceață, e pustiu.

La fel ca în sufletul meu.

(…)”

Andrei Bîrjovanu

(Penitenciarul Iași)

STRĂINUL

“Nori negri în suflet mă apasă

Și dor îmi e de cei de-acasă

(…)

Toamna frunzele-s aprinse,

Capul mi-e bolnav de vise,

Se duc păsările-n rânduri

Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”

Mihai Gabriel Pătrașc

(Penitenciarul Iași)

ETCETERA

“Iar cade-un strop de timp și iar

Mai pun o cruce-n calendar,

Mai cade-un dinte, o măsea,

Etcetera…

Iar mă gândesc, iar mai regret

Iar mă topesc încet, încet

Mai sap un rid pe fruntea mea

Etcetera…

Iar mă gândesc la câte-un vis

Pe care vremea l-a ucis,

Mai moare-un om, mai cade-o stea

Etcetera…

Iar joc un rol de bighidiu,

Gălăgios și inutil,

Mă duc și eu, se duce ea

Etcetera…

Și nu găsesc în nici un chip,

Să-mi dea o mână de nisip

Vreun milostiv pe undeva

Să-mi umplu iar clepsidra mea.

E viața sumbră, slută, rea

Etcetera…”

Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:

Mihai Acatrinei

(Penitenciarul Vaslui)

CHIAR ȘI-AȘA

“Trecut prin vremuri grele și amare

M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,

Cât am fost tânăr, am fost un inocent,

La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.

Acum, când am ajuns bătrân neliniștit

Voi merge-n libertate, voi merge la iubit

Femei de vârsta mea, poate și prospături,

Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!

(…)”

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

DISTRATUL

“Merg pe drum, visez plăcinte

Lumea zice că n-am minte!

Stau pe pat, visez pupat!

Parc-aș fi un om stricat.

(…)”

Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

VECINUL MEU DE PAT

“Vecinul meu de pat s-a sinucis

După un an și jumătate-n pușcărie.

A folosit o lamă. Scurt, precis,

dar despre-așa ceva nu se prea scrie.

Era un găinar, un hoț mărunt,

Obișnuit cu viața de-nchisoare.

Umbla după băieți, juca barbut,

Se descurca mai bine ca oricare.

(…)

De ce? Ce naiba l-o fi apucat,

Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?

Să fi ținut în inimă ceva?

Vreo taină, vreun regret, o amintire?

Ori, cine știe, poate că avea

Ascunsă vreo poveste de iubire.

Poate că între două condamnări

O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…

Sub perna lui erau niște-nsemnări

Făcute pe un petic de hârtie.

Le-am luat și am citit ce-a scris

De zeci de ori doar un cuvânt:

„Rezistă“!

Vecinul meu de pat s-a sinucis

Și a luat cu el o taină tristă.”

***

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”

Citește și: “M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase

Citește și:

“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Iulian Tănase, scriitor: “Lumea e o închisoare ceva mai mare, nici afară nu suntem întru totul liberi.” appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, scriitorul Matei Vișniec explica de ce este esențial ca un copil să fie apropiat de cărți, nu de ecrane.

“Dacă educi un copil numai prin imagini, dispar mecanismele de creare a conceptelor și de reflecție pe bază de concepte. Atunci când citești o poveste, tu îți imaginezi ce vrei.

Dacă 2 milioane de copii văd “Albă ca zăpada”, un film făcut de Hollywood, 2 milioane de copii vor avea aceeași imagine despre “Albă ca zăpada”.

Dacă 2 milioane de copii vor citi “Albă ca zăpada”, vor fi 2 milioane de oameni cu viziuni diferite. Asta este diferența între a te lăsa îndoctrinat de Hollywood și a citi și a lăsa mintea să zburde.“

Sigur că accesul copiilor la cărți, care nu sunt deloc ieftine, depinde de adulții din viața lor. Câți români au oare posibilitatea să includă în cheluielile lunare măcar un volum? Și câți dintre cei cu posibilități aleg să facă o astfel de achiziție pentru ei sau pentru cei mici?

Potrivit celor mai recente date Eurostat, România se află în continuare pe ultimul loc în Europa la consumul de carte. 30% dintre români declarau că au citit măcar o carte în 2022. În Elveția, țara situată pe primul loc, 80% dintre cetățeni au citit.

Dar este nedrept să arătăm “românii” cu degetul pentru că nu citesc. Într-o țară care a schimbat 32 de miniștri ai Educației în ultimii 35 de ani și o țară în care mii de sate și comune nu au nici măcar o bibliotecă, nu cetățenii sunt vinovați pentru că nu au deprins obiceiul de a citi.

Pentru cei care au, totuși, această plăcere, ori pentru cei care vor să înceapă de undeva, am rugat mai mulți scriitori români să ne recomande câte un volum preferat.

Sperăm că lista de mai jos o să vă stârnească dorința de a intra curând într-o librărie, de a comanda o carte online sau a face un cadou. Iar dacă aveți deja în biblioteca personală unul dintre aceste volume, împrumutați-l unui prieten.

Farmecul cărților este și acesta: să ne aducă împreună.

***

RADU VANCU: Theodoros, de Mircea Cărtărescu

Cum Mircea Cărtărescu tocmai a fost respins de Academia Română, profit de ocazia asta tristă (“samavolnică” ar fi un cuvânt mai exact) pentru a recomanda romanul lui cel mai recent, “Theodoros”. E, probabil, cea mai extinsă declarație de dragoste pentru limba română pe care o avem în întreaga noastră literatură.

E atâta culoare în cuvintele lui încât aproape că te dor ochii – ca-n fața unor pânze cu exces genial de culoare. Unul dintre romanele mari care justifică nu doar o literatură – ci o limbă întreagă.

Radu Vancu este unul dintre cei mai relevanți autori ai literaturii române contemporane. A publicat 9 volume de poezie, romanul „Transparența”, precum și o serie importantă de jurnale. Volumul „Psalmi” a fost ales Cartea Anului 2019 în România, iar “Kaddish” a fost desemnat Cartea de Poezie a anului 2023.

MATEI VIȘNIEC: Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu

Cartea care m-a încântat cel mai mult anul trecut este Sfîrșit de sezon, de Marius Chivu. Îl consider pe Marius Chivu un scriitor de mare forță, prin tematica și stil.

Stilul său narativ este captivant, el știe să combine în prozele sale sinceritatea cu suspansul. Proza sa “curge” în mod natural, incită de la primele rânduri, este genul de autor pe care “nu-l mai lași din mână”. Dincolo de aparenta sa manieră clasică de a povesti se află, însă, multă subtilitate stilistică, simți că autorul își stăpânește bine mijloacele și “conduce” el povestea (altfel spus, nu se lasă el condus de limba și de flux narativ, cum se întâmplă la alți scriitori).

Am observat că de multe ori în romanele sau prozele unor scriitori români divagațiile sunt abundente, semn că limba română (care este vulcanică și “nedisciplinată”) scrie ea pentru ei. Marius Chivu stăpânește, însă, el limba, o strunește și o obligă să-i servească povestea și intențiile.

El știe cum să procedeze pentru ca limba să nu “o ia razna”, ceea ce îi conferă lui Marius Chivu, din punctul meu de vedere, un statut de mare prozator, de maestru al narațiunii.

Matei Vișniec este cel mai important dramaturg român în viață, piese sale fiind montate în întreaga lume, la festivaluri de prestigiu precum cele de la Avignon sau Edinburgh. A publicat, de asemenea, volume de poezie și proză. Este Cavaler al Artelor în Franța, acolo unde locuiește de peste 35 de ani. Teatrul din Suceava îi poartă numele.

MIRUNA VLADA: Zenobia, de Gellu Naum

Recomand din toată inima volumul Zenobia, de Gellu Naum. E cartea pe care am citit-o în adolescență și care a resetat tot ce credeam eu că e literatură și dragostea. Am recitit-o de mai multe ori, simțind nevoia să revin la acea experiență intensă trăită atunci.

Am retrăit cartea mereu altfel, deci e atât de bogată în sensuri, atât de modernă și de proaspătă de fiecare data, cum puține cărți pot fi.

E o carte în care descoperim originalitatea lui Naum (și te îmbie să îi citești și poeziile), e o carte în care înțelegi ce înseamnă literatură de avangardă și aș îndrăzni să spun că e chiar o perlă a suprarealismului naumian.

E o lectură excelentă pentru a celebra nu dragostea, ci superlativul dragostei. Zenobia, cea căreia i se închină întreaga carte, nu e un simplu personaj ci e însăși un ”pohem de iubire” cum spune Naum. E sălbatică, imprevizibilă, frumoasă, stranie, statornică, e ceva de necontrolat și de necuprins.

Dialogul între scriitor și cititor de-a lungul cărții devine ca un pact secret de o intimitate totală. Nu am simțit acest pact decât cu foarte puține cărți și cu niciuna închinată iubirii, a tuturor fazelor iubirii, inclusiv a celor întunecate și foarte dureroase.

Și cred că puține cărți din literatura română au avut puterea de a crea un asemenea personaj și o asemenea stare de visare conștientă. Mi-aș dori ca toți adolescenții (nu doar biologic, ci și aceia ce se ascund în fiecare dintre voi) să înceapă lecturile despre dragoste cu Zenobia. Simt că am putea trăi într-o lume a cititorilor transformați de cărți mult mult mai bună decât cea de azi.

Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – “Poemextrauterine”. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.

A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună Carte de Poezie a anului. În 2022 a fost nominalizată la Gala Premiilor Radio România Cultural, la categoria Poezie, pentru cartea Prematur (2021).

DAN COMAN: Sursele obscure, de Ștefan Manasia

Mă încântă poezia lui Manasia. Universul lui atât de special, limbajul luxuriant, muzicalitatea stranie, atmosfera hipnotică și structura sofisticată – amprente ale unui poet extraordinar care reușește, cu fiecare nouă carte, să își personalizeze și mai mult discursul și să contureze poate cel mai original și mai inteligent proiect poetic al generației 2000.

Dan Coman este unul dintre cei mai apreciați poeți români ai ultimilor 20 de ani. Primul său volum de poezie, “Anul cârtiței galbene”, a primit în 2004 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. “Insectarul Coman” a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator Cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori. În proză s-a remarcat cu romanul “Parohia”. Câteva dintre textele sale au adaptate în teatru de către regizorul Radu Afrim.

RADU PARASCHIVESCU: Fado Alexandrino, de Antonio Lobo Antunes

Vă recomand “Fado Alexandrino” de Antonio Lobo Antunes, în colecţia Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, traducere de Cristina Dăscălescu Dordea şi Dinu Flămând. Dacă tot e Ziua Lecturii, iată o deltă epică de 700 de pagini. Nu se poate citi în pat, dar e singurul inconvenient.

Dacă “Lusiadele” lui Camoes au fost epopeea întemeietoare a literaturii portugheze, Lobo Antunes scrie o antiepopee sau o contraepopee a Portugaliei dinaintea, din timpul şi de după Revoluţia Garoafelor.

E un roman în trei părţi, în care patru personaje din armată i se confesează unui al cincilea, într-o serie de discuţii bahice despre micile bucurii şi marile necazuri ale unei ţări la schimbarea de macaz. Portugalia lui Lobo Antunes nu e decorativă şi strălucitoare, ci mucedă, puturoasă şi promiscuă.

Nu e nimic omagial sau glorificator în acest portret de ţară, dimpotrivă. “Fado Alexandrino” e o probă de rafinament scriitoricesc şi deopotrivă traductologic, deschisă de un motto din Paul Simon şi infuzată din loc în loc de stilul lui Joyce. A se citi concentrat, în linişte şi în doze mici, spre a dura cât mai mult.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat peste 30 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).

În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.

IOANA NICOLAIE: Aici locuiește frica, de Dan Liviu-Boeriu; Cartea lui Lucas, de Irina-Roxana Georgescu; Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor, de Florin Bican

Să scriu despre o carte de proză? Despre una de poezie? Să fie ceva pentru copii? Toate aceste întrebări mi s-au ciocnit în minte, așa că am ales până la urmă trei.

1.”Aici locuiește frica” (Editura Humanitas) de Dan Liviu-Boeriu. Am cumpărat-o din Cărturești după ce-am căutat-o de mai multe ori, fără folos, la raftul cu scriitori români. Am sfârșit prin a întreba la casă și mi-a fost adusă repede de la secția Memorii/Jurnale. E o literatură confesivă, probabil de-aici așezarea pe acel raft.

Volumul are patru părți și-n fiecare e vorba despre un anumit fel de teamă, de la cea tulburătoare a pierderii copilului nenăscut, la cea resemnat-paralizantă a morții mamei, la cea omniprezentă în lumea totalitară în care am trăit până-n 1989 sau la cea furioasă legată de lipsa șanselor de supraviețuire a unui adolescent de 17 ani, diagnosticat în anii 90 cu o malformație cardiacă.

Scheletul biografic pe care crește cartea are o foarte precisă carnație prozastică.

De pildă, paginile în care se recuperează realitatea unui oraș de la graniță în ultimul an de comunism sunt scrise prin identificarea cu felul de-a vedea lumea al unui copil mic care se miră de disparițiile vecinilor (mulți aleg să ”fugă” peste graniță, riscându-și viețile, desigur), se îngrijorează pentru tot felul de ”ciudățenii” ale oamenilor mari sau se bucură de marele eveniment care zguduie școala, apropiata vizită a Conducătorului Iubit, Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

E o carte cu pagini foarte frumoase despre ce înseamnă a fi tată, despre lumea copiilor care sunt o prelungire a ta, despre cum, când ești părinte, nu se poate să nu fii locuit și de frică.

2. ”Cartea lui Lucas” cu subtitlul ”Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi” (Editura Charmides) de Irina-Roxana Georgescu. În retrospectivele despre poezia anului 2024 ar fi trebuit să apară și acest volum impecabil scris, cu multă asumare și multă frumusețe în el.

Micuțul Lucas vine pe lume, iar cei mari, mama, tata, buni, bunicul devin sateliții care-i ghidează primul an de viață. ”Oare o să mai ții minte ceva din ceea ce trăiești acum?” e unul dintre versurile cărții. Poeta impresionează prin precizia cu care decupează miezul poetic din evenimente cotidiene, din situații comune, din avalanșa de stări interioare. Mi-a plăcut mult volumul Irinei-Roxana Georgescu.

3. ”Să studiem cu Apolodor furnicile și lumea lor” (Editura Arthur) de Florin Bican. De ce o recomand? Pentru că-i despre… furnici. Îmi place și că pinguinul Apolodor se micșorează ca să poată intra cu totul în lumea lor. Dan Ungureanu o ilustrează vesel și atașant. Cum sună versurile? ”Pe un dușman mai mare decât ele:/Știu că-l vor birui până la urmă,/Căci el e unul, ele sunt o turmă,/Și-n turma asta una sunt cu toate.” Să luăm aminte!

Poetă și prozatoare, Ioana Nicolaie este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane din România, autoare a ceea ce critica de specialitate a numit „Trilogia nordului” – romanele “Pelinul Negru”, “Tot înainte” și “Cartea Reghinei” conturează universul copilăriei sale, din județul Bistrița, într-o familie cu 12 copii. Cel mai recent roman, Drumul spre Soare-Răsare, dezvoltă povestea unui membru al familiei sale, fratele cel mai mare, într-un context istoric complex.

Romanul “Cartea Reghinei” a fost în 2020 laureat al premiilor Radio România Cultural, Observator Lyceum, Premiul Național de Proză Iași și Premiul Agenția de Carte. “Tot înainte” a fost bestseller Humanitas și finalist la Premiul PEN și la Premiile Seneca în 2022

CEZAR PAUL BĂDESCU: Drumul spre Soare Răsare, de Ioana Nicolaie

Arsenia află că a murit fratele ei Radu și se gândește ”poate stă în puterea celui viu să-l învie pe cel mort (…). Prin amintire.” Și scrie o carte care e despre moarte și despre viață în același timp. Mai exact, despre viața (lui Radu) povestită, revizitată din perspectiva morții, de pe tărâmul acesteia. Arsenia e alter-ego-ul Ioanei Nicolaie și la un moment dat ni se spune clar că ea e autoarea ”Pelinului negru” – acesta fiind primul roman din seria dedicată membrilor unei familii penticostale cu 12 copii care trăiesc într-o stațiune balneară din nordul țării, Văralia.

Văralia e Macondo-ul Ioanei Nicolaie, un spațiu real și fictiv totodată, pornind de la Sângeorz- Băi, localitatea natală a autoarei, și ajungând un topos aparte al literaturii noastre, a cărui hartă este desenată cu povești personale și impresionante, o combinație devenită marcă a Ioanei Nicolaie și care face ca scrisul ei să-mi fie apropiat, drag.

Cezar Paul-Bădescu este prozator, scenarist și jurnalist, autor al cunoscutului roman “Luminița, mon amour”, adaptat de Călin Peter Netzer în filmul „Ana, mon amour”, și al romanelor „Tinereţile lui Daniel Abagiu”, “Frica de umbra mea”.

ELENA VLĂDĂREANU: Cuore puro, de Roberto Saviano

Pentru că este cea mai recentă carte pe care am citit-o și este prima mea lectură în italiană. Și cum nici nu este încă tradusă în română, m-am gândit să recomand Cuore puro de Roberto Saviano. Cine știe, poate vede cineva aceste rânduri și ar vrea să traducă/ publice varianta în română.

Îmi place că fotbalul, în jurul căruia se țes destinele celor patru personaje din carte, este parte aici din structura socială despre care scrie Saviano. Deși prezentat ca un roman despre fotbal, Cuore puro este mai puțin despre fotbal și mai mult despre Napoli și despre lipsa de perspective, despre alegeri și manipulare, despre prietenie.

Sportul este fetișizat, e drept, dar nu în stilul pe care îl știm atât de bine din alte locuri ”uite ce cool sunt eu, sunt și intelectual și microbist”. E vorba mai degrabă despre libertate și iluzia libertății pe care o au cei care joacă. Fără să își dea seama, lovind mingea, copiii nu fac decât să se transforme în mici rotițe ale unui sistem crud și fără scrupule, care îi va înghiți încetul cu încetul și mă refer la mafie.

Mi-au plăcut mai ales paginile de început, o reprezentare aproape lirică a unui cartier din Napoli, cu străzile sale și cu copiii care aleargă după minge, o evocare a unei copilării în care ne regăsim toți cei născuți în anii 80.

Elena Vlădăreanu este poetă, jurnalistă și inițiatoarea Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. A publicat mai multe volume de poezie, printre care “spaţiu privat. a handbook” (2009), “Non Stress Test” (2016), “Bani. Muncă. Timp liber” (2017), “minunata lume disney” (2019).

Mihók Tamás  – Sursele obscure, de Ștefan Manasia – Casa de Editură Max Blecher, 2024

Dacă ești în căutare de poezie deopotrivă cerebral-intelectualistă și afectiv-senzorială, atunci cu Ștefan Manasia mergi la sigur.

Tangaj perfect între avertisment și condamnare, empatie și (post)ironie, melancolie și combativitate, știință și speculație, Sursele obscure reprezintă cel mai recent documentar eco/antropologic în regie lirică autohtonă. „Ele se îndreaptă cu ură spre ei,/ Ei le-au înlănțuit milenii pe ele./ Visez planete conduse teocratic de orhidei,/ Departe și de ei, și de ele.” O poezie atotcuprinzătoare și vie, dincolo de conflictele deseori puerile dintre ideologie și estetism.

Mihók Tamás a câștigat luna trecută Premiul Tânărul scriitor al anului 2024 pentru volumul de poezie “æs alienum”. Este poet bilingv, autorul al volumelor de poezie Șantier în rai (2013), winrar de tot (2015), cuticular (2017; în maghiară publicat sub titlul de cuticulum vitae), biocharia. ritual ecolatru (2020, 2022; în maghiară publicat sub titlul de Rizómazaj, 2021), æs alienum (2024) și al unui studiu de istorie literară.

ANDA DOCEA: Tristul tigru, de Neige Sinno

„Să vorbești înseamnă să arunci în aer celula familială”, scrie Neige Sinno despre consecințele mărturisirilor publice, aducătoare de rușine și de singurătate. La 21 de ani, alege să depună plângere împotriva tatălui vitreg, care o abuzase sexual vreme de cinci ani, de la vârsta de 9 ani.

Procesul este unul public, în fața necunoscuților, nu în spatele ușilor ferecate, așa încât rușinea devine una a tuturor. „Tristul tigru” este, ea însăși, o mărturisire care nu urmărește un fir cronologic, nu se împiedică în convențiile unui gen literar.

Trecutul cu amintirile lui vii, prezentul în care „nici măcar când te salvezi nu te salvezi cu adevărat” și viitorul nesigur, împovărat de gânduri sumbre, se amestecă între ele, fragmentate în carte de scenele de la proces, cu toate detaliile lor sordide, și de nenumăratele referiri la scrieri în care violul și copiii abuzați sunt prezenți, ca și când literatura ar putea fi o consolare – Vladimir Nabokov, Émile Zola, William Faulkner, Toni Morrison, Maya Angelou, Christine Angot.

În literatură sunt prea puține cărți din perspectiva călăului, iar din cea a victimei e ușor să scrii și să atragi simpatia, e de părere Sinno. Tocmai de aceea, ea încearcă să pătrundă în mintea prădătorului, să identifice originile răului, să-i dea acestuia un sens, de parcă în acest mod s-ar putea face dreptate. Tatăl vitreg a fost condamnat în mare parte pentru că și-a recunoscut fapta.

Altfel, ar fi fost dificil de demonstrat totul, în condițiile în care rude și apropiați ai familiei au venit să depună mărturie că este un om de treabă și un cetățean onorabil, iar cei din localitate continuau să îl salute pentru că „lor nu le făcuse nimic”. Frustrarea și furia care apar când citești aceste rânduri te însoțesc pe tot parcursul cărții, despre care n-o să poți spune niciodată că e o „lectură plăcută”, nu e ficțiune, nu e evadare într-o lume mai bună. Dar pe care crezi c-ar fi necesar s-o citească toți, ca să nu joace rolul lui „nimeni” din „Orice mi s-ar fi întâmplat, nu ar fi venit nimeni să mă apere”.

Titlul cărții face referire la un poem al lui William Blake, „The Tyger”, despre un animal amenințător, crud, o figură a morții. Poetul se întreabă cum a fost posibil ca același Dumnezeu să creeze și mielul, și tigrul. Și victima, și călăul. În „Tristul tigru”, Neige Sinno introduce și o ilustrație a acestui poem, în care tigrul e desenat ca un câine bizar, deloc furios, „un animal ciudățel cu chip de om”, un pic stângaci. Uneori, așa arată întruparea răului pe pământ.

Anda Docea este poetă, prozatoare și jurnalistă la Dilema Veche. A publicat în 2022 volumul de poezie “Muzeul convorbirilor întrerupte” și un volum de proză scurtă, “Camere de hotel”, în 2015. A semnat texte în volumele colective “Singuraticele”, “Ficțiuni reale” și “Cele mai frumoase iubiri”.

TEODORA COMAN: Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu

“Femei la graniță” este un schimb de “scrisori” atipice între Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu, datorită și în pofida conceptului de graniță, cu tot semantismul asociat: mental, emoțional, existențial, statutar, politic, social, artistic-literar, temporal.

De la primele rânduri, te izbește forța unui exercițiu interșanjabil de luciditate în acțiune a două individualități feminine care demistifică puncte nevralgice sau ,,prefabricate” ale vieților proprii, fără să piardă din empatie și compasiune.

Permeabilitatea la influențe, idei (chiar și sub forma ,,contaminării” cu frică) și nucleul dur al rezistenței sau neputinței sunt cei doi poli ai celor două sensibilități feminine, care refuză stratul facil, manierist al psihologizării și cultivă paradoxul esenței sau invers:

,,𝑃𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑎𝑠𝑡𝑟𝑎̆, 𝑎 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑎̆𝑚 𝑖̂𝑛 𝑛𝑜𝑖. 𝑆̦𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟, 𝑎 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̦𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑟𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎.” (Maria Tănăsescu, p. 49). Citatul ăsta a devenit o mantră personală prin forța de sinteză și de revizuire a puterii fiecărui gen. De fapt, niciodată nu am resimțit mai acut atributul feminin al puterii.

Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu își confruntă singurătatea, barierele și granițele mai mici (cu triggeri anxioși, amintiri, obsesii sau ,,scutierii minții”) în proximitatea graniței înseși, miza acestei corespondențe devenite carte (nu invers, cum se întâmplă de cele mai multe ori): granița autonomiei încălcate, granița autoprotectoare peste care adevărul trebuie să treacă, legal sau clandestin, ca turist, refugiat sau azilant politic, pentru a fi complet și complex, în continuă testare a substanței și a propriei validități în zone de risc, în adversități și debusolări, în de-zicerile care deturnează zicerile sau tirania așteptărilor.

Scrisul este, dincolo de orice metaforă existențială, o procesare cognitivă și emoțională de cea mai bună calitate, cu acea ,,granulație emoțională” posibilă doar datorită unei conștiințe lingvistice în continuă re-de-finire, cu extensii în film (scena nuntii din “Melancholia” lui Von Trier sau “Cold War”), muzică, literatură (formule, poeme, citate, interpretări, personalități eclatante, incomode precum Angela Marinescu, Clarice Lispector).

O urgență interioară (,,pe viață, pe joacă și pe moarte”) a dus la construirea unui spațiu de intimitate mentală și identitară, cu nevoia generării de sens din mai multe postúri: de soră, de prietenă, de femeie matură, de fiică, de mamă, într-o relație fluidă cu numele: 𝑀𝑎𝑟𝑖𝑎, 𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑢𝑡̦𝑎̆, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀., 𝐴𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑖𝑡𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑒𝑙𝑙𝑎, 𝑠𝑜𝑟𝑎 𝑚𝑒𝑎, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝐴𝑙𝑒𝑥, 𝑒𝑠̦𝑡𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒𝑥𝑎𝑛𝑑𝑟𝑒𝑙𝑒, 𝑀𝑎𝑟𝑒𝑎 𝐺𝑖𝑓𝑖𝑡̦𝑎̆, 𝑠𝑖𝑠, 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑎̆ 𝑀𝑎𝑟, cu filtrul metacognitiv și metaliterar activ la maximum, în plină confesiune, consecvent în exersarea viziunii de ansamblu, de racordare la realul problematic și, deci, problematizant.

Rescriu câteva dintre frazele memorabile ale cărții ăsteia, care m-a infuzat cu nevoia și valoarea prieteniei feminine, mai ales că se pare că nivelul de conexiune dintre femei e mai angajant decât cel dintre bărbați, care nu intră în zonele interioare tulburi, riscante pentru buna dispoziție a camaraderiei lor (am citit asta într-o carte de neuroștiințe: Anna Machin, ,,De ce iubim?”, p. 120-121: ,,Dacă bărbaților le place să facă activități împreună cu prietenii, femeile tind să prefere să folosească ocazia pentru discuții intime.”):

“Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi cresc pe alții.” – Alexandra

“Uneori, cei care rămân sunt hârtia fotografică pe care se păstrează negativul celor care pleacă.” – Maria

“Sunt complet incapabilă să plâng pe cineva. Maică-mea ne-a plâns pe toți deja, dar suntem încă aici. Primiți cu neplânsul?” – Alexandra

“(…) frica poate să înceteze și chiar încetează, iar când încetează mergi pe fundul plin de gropi al acelei foste mări și râzi, și te miri, și studiezi terenul ca un om de știință, ca și cum nu ar fi dosul stomacului tău, ci material didactic” – Alexandra

“iubirea nu că alungă frica, dar o face să pară meschină și tembelă, ca o vedetă pe care o vezi nemachiată și ți-e jenă de cât de mult te-a complexat.” – Alexandra

Teodora Coman a publicat volumele de poezie: “Cârtița de mansard” (2012), “foloase necuvenite” (2017), “soft guerilla” (2019), “Lucy” (2021) și “piesă de rezistență” (2022). Pentru cel din urmă a fost nominalizată la Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Scrie recenzii, eseuri, traduceri din 2011.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

Citește și alte recomandări de carte AICI.

The post 11 scriitori români ne recomandă cărți pe care ar trebui să le citim appeared first on Cultura la dubă.

„Povestea de dragoste dintre voluntara, intransigenta, imprevizibila fiică a unui fost torționar și fiul fostei victime a acestuia îi oferă prozatorului Bogdan Crețu prilejul să facă în noul lui roman un portret al României din intervalul cuprins între anii ’50 (cu eflorescența temnițelor comuniste) și contemporaneitatea receptivă la mișcarea #metoo. Un portret relevant și foarte realist: torționarul e judecat doar de propriul copil, altfel rămânând prosper și liber până la moarte, viața deținutului politic e distrusă pentru totdeauna, iar urmașii lor direcți, marcați într-un fel sau altul de compromisurile și dramele familiale, nu se vor regăsi pe deplin niciodată. Întrețesute, cele două fire narative asigură tensiunea din Mai puțin decât dragostea, o carte densă, dramatică, puternică.” (Mariana Codruț)

Bogdan CREȚU (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași. Este redactor-șef al revistei Timpul. Membru PEN România. A publicat opt volume de critică literară, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (ediția a II-a, Editura Cartier, 2021). Lucrările sale au fost distinse cu mai multe premii. A contribuit cu numeroase studii la volume academice din țară și din străinătate, a editat, a îngrijit și a prefațat multiple antologii. Ține o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. La Editura Polirom a mai publicat romanele Cornul inorogului (2021) și Nichita. Poetul ca și soldatul (2022). (sursa: Polirom)

Mai mulți români au câștigat de-a lungul ultimilor ani Premiul Uniunii Europene pentru Literatură:

• 2022 – Raluca Nagy (Teo de la 16 la 18)
• 2019 – Tatiana Țîbuleac (Grădina de sticlă)
• 2018 – Ioana Pârvulescu, laureat al concursului de scriere creativă “Povești europene” (O voce)
• 2016 – Claudiu Mihail Florian (Vârstele jocului. Strada Cetății)
• 2013 – Ioana Pârvulescu (Viața începe vineri)
• 2010 – Răzvan Rădulescu (Teodosie cel Mic)

Un juriu format din 7 membri va anunța câștigătorul de anul acesta pe 16 mai.

Premiul Uniunii Europene pentru Literatură este organizat de Federația Europeană a Editurilor și de European and International Booksellers Federation (EIBF) și sprijinit de programul Creative Europe al Uniunii Europene

The post Scriitorul Bogdan Crețu este nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură pentru romanul “Mai puțin decât dragostea” appeared first on Cultura la dubă.

Sebastian Stan a fost aseară primul actor român nominalizat la Premiile Oscar și a trăit emoția evenimentului alături de mama sa, românca Georgeta Orlovschi. Acesta și-a însoțit fiul pe covorul roșu și a acordat interviuri alături de el. Actorul a concurat la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Donald Trump din filmul “The Apprentice”, regizat de Ali Abbasi. Câștigător a fost Adrien Brody, pentru The Brutalist.

“Este incredibil ceea ce trăiesc, e genul de lucru pe care îl vezi la televizor, crești cu Jack Nicholson, Al Pacino, Denzel, să vin din România…a fost un drum lung, s-a întâmplat demult, mă bucur că o am acum pe mama alături, a spus Sebastian Stan pe covorul roșu.

“Merită tot ce i se întâmplă, muncește mult și nu aș putea fi mai mândră. Este adorabil” – a declarat mama sa. Sebastian a completat: “A fost foarte supărată că nu m-am bărbierit pentru seara asta. I-am spus că nu pot, fiindcă trebuie să mă pregătesc pentru următorul rol, dar ea ar fi preferat să nu am barba.” – apoi și-a sărutat mama pe obraz.

Sebastian Stan s-a născut la Constanța pe 13 august 1982. După revoluție, a plecat cu mama sa, profesoară de pian, la Viena, iar câțiva ani mai târziu, cei doi s-au mutat la New York. Sebastian Stan are atât cetățenie americană, cât și română.

Actorul a fost însoțit la gala Premiilor Oscar și de iubita Annabelle Wallis.

În filmul The Apprentice îl potretizează pe Donald Trump la începutul carierei sale, în perioada 1970-1980. Președintele american a criticat filmul, iar producția și distribuția s-au lovit de mai multe obstacole, inclusiv de încercarea de cenzurare din partea producătorilor americani.

Încă de la premiera mondială care a avut loc în competiția oficială la Cannes 2024, Sebastian Stan s-a bucurat de aprecieri din partea criticii de specialitate pentru transformarea sa și interpretarea rolului Donald Trump. Actorul povestea atunci:

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.

În ianuarie Sebastian Stan a câștigat Globul de Aur pentru rolul principal din filmul A different man.

El va juca anul acesta pentru prima dată în limba română, în noul film al lui Cristian Mungiu – Fjord.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan, alături de mama lui la Premiile Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Academicianul Nicolae Breban, unul dintre cei care au votat împotriva admiterii lui Mircea Cărtărescu în Academia Română, atacă dur literatura lui Cărtărescu, într-un material publicat de Hotnews, în încercarea de a argumenta votul său.

Referindu-se la Orbitor, cea mai complexă și apreciată lucrare literară a lui Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban afirmă următoarele:

“Cărtărescu n-are niciun roman, are o trilogie despre care s-a făcut un tam-tam enorm. Primul volum n-are nicio ficțiune. E o cronică de familie. Tăticul, mămica și Mirciulică. Există niște pasaje acolo care sunt la limita pshiopatiei, dar nu e nebun, face pe nebunul.”

Breban sugerează că succesul internațional al lui Mircea Cărtărescu se datorează susținerii sale de către ICR – “toată reclama făcută cu mulți bani, bani care au venit pentru reclama sa de la ICR”.

Culmea, Cărtărescu a fost unul dintre cei mai vocali critici ai Institutului Cultural Român în ultimii ani.

Breban, acuzat de CNSAS că a colaborat cu Securitatea, a fost achitat de Înalta Curte, care a decis că nu a fost colaborator al Securității.

Paul Goma consemna în cartea Culoarea curcubeului 77 că “Breban este prezentat ca agent al Securităţii, fapt ce i-a afectat serios prestigiul în cercurile intelectuale pariziene”. – potrivit unei informări scrise a unui ofițer de securitate. Pe atunci, Breban folosea numele conspirativ Baltag.

Azi, academicianul Nicolae Breban afirmă în același interviu pentru Hotnews:

“Cărtărescu este semnul cel mai profund și mai alarmant al capacității sau al incapacității noastre de maturitate civică și psihologică, adică putem folosi materialele cele mai abjecte, cele mai nepotrivite, ca să facem bani. Este un bun scriitor, dar nu e un mare romancier, pentru că nu este capabil de ficțiune.”

Mircea Cărtărescu este cel mai premiat scriitor român în viață, numele său fiind anual vehiculat printre favoriții la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură.

În 2024 a devenit primul autor român câștigător al Dublin Literary Award pentru romanul Solenoid. Juriul argumenta atunci: “Având pasaje de o mare frumusețe, Solenoid este opera unui mare scriitor european, care, totuși, este prea puțin cunoscut cititorilor în limba engleză.”

În 2022 a câștigat Premiu FIL la Târgul Internațional de Carte Guadalajara din Mexic, în 2021 a câștigat Premiul Prozart 2021, acordat în Macedonia de Nord. De asemenea, el a câștigat celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Nicolae Breban: “Cărtărescu n-are niciun roman, are o trilogie despre care s-a făcut un tam-tam enorm. E o cronică de familie. Tăticul, mămica și Mirciulică.” appeared first on Cultura la dubă.

Dacă Globul de Aur l-a câștigat pentru filmul A different man, nominalizarea la Oscar vine pentru The Apprentice, film în care îl interpretează pe Donald Trump.

El ar putea deveni primul român câștigător al unui Oscar. Cel mai aproape de acest trofeu a fost regizorul Alexander Nanau, cu documentarul “Colectiv”, care a avut două nominalizări.

Încă de la premiera mondială care a avut loc în competiția oficială la Cannes 2024, Sebastian Stan s-a bucurat de aprecieri din partea criticii de specialitate pentru transformarea sa și interpretarea rolului Donald Trump. Actorul povestea atunci:

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.

Cred că sunt multe lucruri de învățat de la acest film, eu mă bucur că am avut ocazia să iau parte la acest film necesar, că am făcut-o alături de acest artist curajos (nr. regizorul Ali Abbasi), pe care l-aș urma oriunde. Era nevoie să arătam această perspectivă asupra lui Trump, pe care îl vedem zi de zi.”, a declarat actorul la conferința de presă.

BBC a scris că “Stan imită perfect mișcările și expresiile faciale ale lui Trump, dar ia decizia înțeleaptă de a nu încerca caricaturizarea personajului, ci de a interpreta un personaj nesigur, un suflet pierdut care nu are habar de unde să înceapă o conversație și se tot oprește lângă mașinile parcate pentru a verifica în geamurile lor cum arată părul lui. Este o interpretare excelentă, nuanțată, care ar putea stârni empatie, indiferent de convingerile politice ale fiecăruia. Poate nu ești de acord cu abordarea lui Abbasi, dar cu siguranșa este una curajoasă.”

Sebastian Stan concurează la Oscaruri cu Adrien Brody, “The Brutalist”, Timothée Chalamet, “A Complete Unknown”, Colman Domingo, “Sing Sing” și Ralph Fiennes, “Conclave”.

Decernarea Premiilor Oscar va avea loc pe 3 martie 2025.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan, nominalizat la Premiile Oscar pentru rolul “Donald Trump” din filmul “The Apprentice” appeared first on Cultura la dubă.

Sebastian Stan s-a născut în România și s-a mutat în SUA la 12 ani, alături de mama lui. Vizibil emoționat, actorul i-a dedicat premiul mamei sale.

“Acest premiu este pentru mama mea, care a plecat din România în căutarea unei vieți mai bune și mi-a dat totul. Și pentru tatăl meu vitreg, Toni, care a luat o mamă singură cu un copil deja mare. Mulțumesc că ai fost un bărbat adevărat! Golden Globes, I love you! România, te iubesc!”, a spus acesta în discursul său.

Personajul interpretat de Stan în A Different man este un actor din New York care trece printr-o procedură medicală drastică de schimbare a fizionomiei. Acesta a pledat pentru normalizarea acceptării persoanelor desfigurate.

Sebastian Stan, în vârstă de 42 de ani, s-a născut la Constanța pe 13 august 1982, și are dublă cetățenie – română și americană.

Articol în curs de actualizare.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan a câștigat Globul de Aur pentru rolul principal din filmul “A different man”: “Acest premiu e pentru mama mea!” appeared first on Cultura la dubă.