Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.

Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.

Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.

Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.

Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.

L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.

La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.

***

Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?

Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.

Apoi, diferit e managementul.

Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.

Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.

Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.

Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.

Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?

Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.

Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.

În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.

V-a adus bucurie această invitație?

Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.

Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.

Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.

Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?

Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.

Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”

Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.

Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?

Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.

Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.

În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.

Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.

Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.

Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?

De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.

Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.

De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.

Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.

Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.

Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?

Da.

Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.

Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.

Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?

Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.

Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.

Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.

De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.

Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.

Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.

Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.

De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.

Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.

Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.

Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.

Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.

Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.

Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.

Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.

Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.

Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.

Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.

Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.

Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.

Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.

Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?

Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.

Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.

Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.

Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.

Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.

Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?

În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.

Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.

Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.

Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.

Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.

E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.

35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?

E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.

Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.

Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.

În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.

Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?

Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.

***

Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Șerban: “Suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul.” appeared first on Cultura la dubă.

„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

„Dacă începem să construim de la ceea ce avem deja, fără să ne mai pese de orgoliul de a construi de fiecare dată de la zero, unde am putea ajunge?” – se întreabă Oana Stănescu, arhitectă română de prestigiu mondial.

Creatoarea unuia dintre cele mai futuriste proiecte arhitecturale din lume, +Pool, piscina plutitoare pe East River din New York, ce va folosi apa purificată 100% ecologic, a sosit zilele acestea la Timișoara în calitate de curatoare a Beta, Bienala Timișoreană de Arhitectură.

Într-un discurs profund despre rolul arhitectului în zilele noastre, Oana Stănescu lansează idei la fel de curajoase precum proiectele sale și subliniază misiunea de a regenera spațiile deja existente, ca parte esențială a luptei pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice.

În Timișoara ultimilor ani, mai mulți arhitecți români cred cu tărie că pot face orașul mai prietenos cu oamenii și cu mediul. Iar proiectele lor, multipremiate la nivel internațional, sunt încă o dovadă că ideile cele mai curajose sunt cele care au puterea să revoluționeze o comunitate, o societate sau chiar lumea întreagă.

***

Povestea FABER, centrul cultural finalist la Premiile New European Bauhaus 2020 și nominalizat la Premiul European pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Pe malul Begăi, râul care traversează Timișoara și coagulează în jurul lui bătăi de inimi și minți creative, a luat naștere în 2020 unul dintre cele mai importante proiecte culturale private din România.

“Ne-am imaginat de la început că trebuie să fie un spațiu pentru oraș și am știut că asta nu va fi o investiție pe care să o recuperăm prea curând. Ce avem în comun este încrederea asta aproape naivă în acest oraș și în rolul pe care îl are fiecare dintre noi, de a face lucrurile cât mai bine aici.”

Arhitecta Oana Simionescu și alți 7 colegi arhitecți (grupul FOR) și-au dorit inițial să creeze un spațiu de co-working inedit, reamenajând o clădire deja existentă, în care să lucreze creativi din diverse domenii. În 2016, când Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană pentru 2021, au câștigat curajul să înceapă și să extindă această idee înspre un centru cultural, împreună cu partenerii FABER.

“Ne-am imaginat un mediu de lucru plăcut, la care să participe și oameni externi, un birou ideal pentru noi și posibili colaboratori. Să aibă deschidere către o comunitate creativă. Iar Faber s-a născut dintre noi, cu propriul program cultural pentru o comunitate mai largă.”, spune un alt membru fondator al Faber, arhitecta Anda Maier.

În 2017 au cumpărat clădirea care a găzduit fabrica de vopseluri Azur, un loc cu potențial arhitectural, aflat pe malul Begăi, dar și cu propria istorie care merita spusă mai departe.

„Ce ne-a inspirat foarte tare a fost povestea locului. O bucățică din Fabrica Azur, deținută de o familie de evrei de etnie germană, familia Farber, care după al II-lea Război Mondial a emigrat în SUA, iar ei au performat și acolo profesional, făcând comerț cu produse chimice.

În anii 2000 au luat înapoi de la statul român fabrica familiei lor. Acesta e motivul pentru care aici nu s-a dezvoltat încă nimic imobiliar – atașamentul familiei Farber față de loc.”, povestește Oana Simionescu.

“Clădirea pe care am găsit-o răspunde la cele mai multe cerințe, avea și curtea mare. Dar am întâmpinat provocări legate de mediu, am învățat ce înseamnă să reconstruiești într-o zonă industrială, am făcut o cercetare serioasă, o explorare paralelă cu cerințele în vigoare, să ne asigurăm că investiția e una sănătoasă pe termen lung.”, spune Alexandra Spiridon, unul dintre arhitecții implicați în proiect.

“Am găsit un depozit de 60 de tone de grăsime, care era folosită la producerea săpunului și stătea acolo de cel puțin 30 de ani. A trebui scoasă și decontaminat locul în profunzime.” – Oana Simionescu

„Apoi, am avut niște constrângeri de ordin structural, s-a dovedit că era într-o stare mult mai proastă decât credeam inițial. Toți pereții structurali sunt acum înveliți în beton, ceea ce a fost o investiție destul de costisitoare. Am adăugat gangul cu intenția de a crea o legătură cât mai transparentă între stradă și curte, să sugereze deschiderea comunității dinăuntru.” – Alexandra Spiridon

Proprietatea a fost achiziționată cu 440.000 de euro, iar costurile de renovare și consolidare a clădirii s-au ridicat la aproape 1.3 milioane de euro. Numele Faber, atât de asemănător familiei Farber, este inspirat din conceptul filosofic “Homo Faber” (omul creator), dezvoltat de Hannah Arendt și Max Scheler, care se referă la capacitatea omului de a controla lumea prin uneltele pe care le creează.

“De multe ori creativii suntem văzuți drept niște oameni naivi, lipsiți de pragmatism, nu fac bani, ce e cu ei? Ceea ce cred că e o atitudine perdantă pentru oraș pe termen lung.

Noi ne-am propus să creăm punți între lumea asta și moștenirea industrială, pragmatică a Timișoarei. Am mers în fabrici, am trimis designeri să lucreze cu oamenii de acolo. Și să vezi ce interesant e că atunci când inginerii contribuie la o instalație de design contemporan, chiar dacă nu o înțeleg până la capăt, se mândresc cu ea, nu li se mai pare o prostie.”, spune Oana, coordonatoarea Faber.

Oana Simionescu a reușit să coaguleze în jurul său oameni cu același crez, indiferent de domeniul în care activează fiecare. Investiția nu ar fi fost posibilă fără doi parteneri veniți din în IT – Valentin Mureșan, omul care a vândut start-up-ul Movidius gigantului american Intel și Adrian Erimescu, co-fondatorul platformei imobiliare.ro.

“Eu făcusem atunci exitul către Intel, aveam niște finanțe și am zis: uite, îmi place ideea voastră, hai să vedem dacă putem lucra împreună. Pe de o parte a fost dorința de a arăta că se pot întâmpla lucruri faine cu patrimoniul local și de cealaltă parte a fost echipa Oanei, care deja lucra la un proiect.”, povestește acum Valentin Mureșan, unul dintre cei mai de succes români din industria IT.

Val, așa cum îi spun cunoscuții, deține alături de soția sa Cristina 60% din Faber. Povestea sa impresionantă începe simplu, cu dorul de casă.

“Am terminat Calculatoarele în 1996, am mers cu o bursă Tempus în Irlanda, ceea ce era atunci un fel de Erasmus. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi e de casă și cât de frumos e acasă. Când trăiești zi de zi în același loc, poate nu ai timp să te uiți în sus, să privești clădirile.

Am zis că stau doar 3 ani. Dar am stat de fapt 10, am devenit cetățean irlandez, am făcut doctoratul și am lucrat în cercetare, apoi la o companie irlandeză.

M-am întors acasă în 2005, am luat 2 studenți și am făcut primul birou al acestei firme, pe care am crescut-o de la 2 studenți la 80 de ingineri foarte buni. Alături de colegii din Irlanda am făcut un procesor care practic putea să proceseze în timp real imagini video și să descrie ceea ce vede în filmuleț. Asta e ceea ce azi se numește AI. Produsul care ne-a făcut interesanți pentru Intel era procesorul pentru drone. Noi am lucrat, practic, la prima dronă care se autopilota.

Sunt convinsă că ești căutat de cele mai mari companii din lume și ai putea locui oriunde. De ce ești așa atașat de Timișoara?

Greu de spus, cred că e tot un fel de programare. Am fost crescut așa.

Cred că a avut un impact major faptul că a trebuit să plec în străinătate, a fost ca un șoc să fiu parașutat într-o lume pe care nu o cunoșteam, într-o altă limbă și atunci am avut vreo 6 luni de dor sfâșietor de casă.

Mi-am dat seama cât de atașat sunt de Timișoara. Tot efortul pe care l-am făcut era ca să mă întorc acasă. Nu am făcut-o cât de repede mi-am dorit, au fost 10 ani. Dorința asta cred că m-a marcat și a fost Nordul meu tot timpul.”

Atât Valentin, cât și Oana Simionescu au investit la Faber nu doar sume importante de bani, cât mai ales cunoștințele și energia dobândite peste hotare. Oana a lucrat la unul dintre cele mai prestigioase birouri de arhitectură din Europa – Bjarke Ingels Group: BIG. Și, deși a avut ocazia să se stabilească la Copenhaga, a vrut să revină acasă, la Timișoara.

“Copenhaga a fost o experiență cu adevărat formatoare. Pentru mine, atitudinea oamenilor de acolo a fost o inspirație fantastică. Cu câtă coerență este dezvoltat orașul, ce au putut să facă oamenii ăia într-o țară unde este frig și ploios tot timpul. Noi ne plângem dacă plouă două zile.

Mi s-a propus să rămân, dar eu eram așa de inspirată de energia aia, atât de convinsă că ce am învățat acolo trebuie să aduc acasă, încât nu voiam decât să vin aici, nu aveam ce să fac în locul acela perfect, plin de oameni perfecți, știind de unde am plecat eu și că aici e nevoie de oameni.

Am trăit din optimismul ăla cred că 10 ani. Dar bineînțeles că realitatea proiectării în România e cu totul alta, nu ai cum să propui cuiva de aici ceva ce ai face acolo.”

La Timișoara a înființat propriul studio de arhitectură – For, a predat la Facultatea de Arhitectură, a avut inițiativa Bienalei de Arhitectură – Beta, pe care a coordonat-o vreme de două ediții, a fost vicepreședinte OAR Timiș și trezorierul OAR la nivel național timp de 4 ani. În tot ceea a întreprins a încercat să aducă arhitectura mai aproape de oameni.

“Nu avem nicio șansă ca arhitecți să facem o arhitectură de calitate, atât timp cât nu creăm un dialog mai consistent cu publicul.

Arhitectura e parte din viața noastră, trăim în 90% din timp în spații interioare, faptul că nu ne contectăm la subiectul ăsta mai profund e o mare problemă.”

Faber este acum nu doar un exemplu de regenerare a unui spațiu urban, redat comunității, ci și unul dintre centrele culturale relevante din Banat. În anul Capitalei Europene a găzduit nu mai puțin de 300 de evenimente. Pe lângă asta, are propriul program cultural, de muzică și de design. De exemplu, pe 3 octombrie va deschide expoziția Secrete Întrețesute, inspirată de industria textilă din Timișoara.

„Mi-aș dori să continuăm deștept ce am început, să colaborăm mai consistent cu operatorii culturali. Noi nu suntem un business în sensul tradițional, nu facem profit aici, oferim pentru toată zona culturală spațiul la un preț mic, care ne asigură că suntem pe zero la finalul zilei.

Pentru mine e pur și simplu emoționant și voi fi mereu recunoscătoare partenerilor noștri, Val, Cristina și Adi, care fără să vină direct din cultură, au investit în cultură. Sunt oameni care m-au susținut constant. Aici nu sunt niște investitori care mă presează în continuu să fac bani. Nu, aici discuția e mereu: cum putem să generăm mai multă valoare pentru oraș, pentru zona creativă?”

În spațiul de co-working, Valentin Mureșan ocupă un simplu birou pe care își așază laptopul. Își pune ochelarii de vedere și îmi spune, mai în glumă, mai în serios: “Aici e locul din care vom schimba lumea.”

Valentin chiar crede cu tărie că activitatea sa poate să influențeze viitorul omenirii.

„Lucrez la ceva ce sfidează speranța de viață de acum, care e la 80 de ani, să zicem. Mai exact, la unul dintre primele procesoare de quantum computing (computerizare cuantică). Cu tehnologia de quantum computing, mare parte din resursele de cloud computing se vor concentra poate într-o singură clădire. E așa de puternică tehnologia asta.

Poate să rezolve algoritmi care la ora actuală nu îți pot da o soluție în timp real. Parolele pe care le avem azi vor fi ușor de spart de către acești algoritmi.

Impact va fi și în zonele de industrie farmaceutică. De exemplu, acum, ca să rezolve o problemă, doctorii îți dau 10 feluri de medicamente. Ei, în viitor va fi posibil un algoritm care se va uita la structura ta de ADN, o va decodifica, va vedea care molecule au luat-o razna și îți va veni cu medicamentul făcut special pentru tine, ca să îți mute moleculele care au luat-o razna înapoi unde erau când te-ai născut.

Acel medicament va fi făcut astfel încât să nu mai fie nevoie să îți dea și alte medicamente.

Este chiar o vorbă că s-ar fi născut pe pământ persoana care va trăi 125 de ani, o nouă limită de viață, și acesta e un domeniu cu un impact major, efectiv ne va schimba speranța de viață destul de dramatic, ne va schimba comportamentul și toată filosofia de viață probabil.”

Pentru echipa Faber, a aduce împreună oameni foarte diferiți este o valoare fundamentală. Cu toții cred că împreună pot fi parte din schimbarea care să dea următoarelor generații un viitor mai sănătos decât este prezentul nostru.

“Încercăm să conectăm lumea cultural-artistică, de care se ocupă Oana, cu cealaltă parte din industriile creative – IT-iștii. Oarecum suntem într-un melanj care sperăm să creeze câteva scântei care poate ne vor lumina despre cum să gândim orașul peste 10 ani. Design e și ceea ce face un IT-ist, dar cu alte noțiuni.

Faber este despre impactul pe care îl putem avea noi, cei care înțelegem anumite lucruri. Să ne dăm seama cum va arăta orașul în viitor, să încercăm să intervenim pe acea traiectorie astfel încât să fie pe placul cât mai multor timișoreni, să încercăm să construim un oraș în care să ne dorim să trăim.”, concluzionează Valentin Mureșan.

Pepiniera 1306 plante, construcția temporară inclusă pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Europen pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Anul trecut, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, în Piața Victoriei a apărut o construcție inedită care a atras atât priviri admirative, cât și critici.

Pepiniera 1306 plante, un turn vertical ridicat în fața celebrei clădiri a Operei, de la balconul cărei România a fost pentru prima dată proclamată țară liberă în decembrie 1989, a fost ideea unui birou de arhitectură spaniol – Maio, care a răspuns unei teme date de Ordinului Arhitecților Timiș.

Inițiativa de a ocupa Piața Victoriei într-un mod inedit a făcut parte dintr-un program amplu desfășurat de OAR Timiș, cu numele “Privește orașul”.

“Scopul a fost de a trezi interesul cetățenilor față de spațiul public.

Spațiul public e al tuturor, nu doar al autorităților, ne privește pe toți și trebuie să ne implicăm. Bineînțeles, în contextul cultural românesc, să vorbești despre spațiul public poate să fie un subiect destul de dificil.

Piața Victoriei e una dintre cele mai încărcate piețe ale orașului, cu încărcătură emoțională și istorică. E ca și cum ne-am aruncat în gura lupului. Oamenii sunt atașați de spațiu, iar în momentul în care intervii în el, schimbările sunt greu acceptate.

E și o responsabilitate enormă să lucrezi cu spațiul Revoluției. Sunt multe straturi de emoție acolo.”, spune Alexandra Trofin, o tânără arhitectă care la doar 32 de ani este acum vicepreședinte OAR Timiș și directorul Bienalei de Arhitectură – Beta.

După ce au intrat în contact cu mai mulți arhitecți din Europa, cu expertiză în intervenții în piețe mari, au decis să lucreze cu studioul de arhitectură Maio, din Barcelona, care a venit cu acest concept al unei instalații verticale.

“Ei au venit în Timișoara de vreo două ori, am făcut workshopuri cu comunitatea locală, cu arhitecții, cu administrația, după care a venit o primă propunere din partea lor. Noi am specificat câteva lucruri în temă, că în Timișoara, fiind câmpie, nu prea ai de unde să vezi orașul de sus, că Piața Victoriei are o suprafață mare de vegetație, dar nu e accesibilă.

Trebuia să fie un landmark al Capitalei Culturale, să fie temporar și să se relaționeze la valorile Timișoarei, să testeze scenarii pentru acea piață și să fie o preîntâmpinare a Concursului de Arhitectură organizat pentru revitalizarea Pieței Victoriei.”

Studio Peisaj din Timișoara a construit apoi, pe această temă, și a dezvoltat un întreg proiect de peisaj în turnul respectiv, atingând totodată un alt aspect cultural specific Timișoarei – familiile tradiționale de grădinari.

“Ei au încercat să exploreze funcția climatică a vegetației, apoi stratul istoric – familiile de grădinari ai Timișoarei erau foarte valoroase în imperiu, de exemplu familia Muller. Plantele sunt din pepiniera familiilor de grădinari și de la Horticultura Timișoara.”

Anca Teslevici este arhitecta care s-a ocupat de proiectarea tehnică a turnului, fiind și pentru ea o provocare inedită, dusă la bun sfârșit.

“E important să existe instalații de genul acesta. A fost o construcție temporară care a arătat cum poți folosi piața, ce e important la ea, cum poți să te uiți la ea. De fapt, a fost o construcție cu zero waste. Schela se folosește în alte părți, copacii s-au plantat sau urmează să fie plantați, luminile le folosim acum în expoziția de la Bienală sau la alte evenimente.”

Timp de 10 luni, Pepiniera a putut fi vizitată de localnici și de turiștii sosiți la Timișoara în anul Capitalei și a găzduit diverse evenimente culturale. Plantele din turn au fost îngrijite zilnic și, la final, replantate în spații publice din oraș, ori rămase în ghivece în curtea Garnizoanei, care acum găzduiește Bienala de Arhitectură.

“A fost o inițiativă foarte bine primită, dar în timp. Prima reacție a fost de un corp străin într-un țesut pe care îl cunoaștem. A trebuit să facem față presei locale ostile și să continuăm construcția turnului. A fost o perioadă foarte dificilă.

Schela metalică a fost percepută ca fiind ceva urât, iar asta a deschis o discuție despre ce înseamnă urât și ce înseamnă frumos, cum integrăm ceva contemporan într-un spațiu istoric.

Noi am dat posibilitatea oamenilor să vadă clădiri istorice din alt unghi, să observe anumite detalii, să creeze o altă legătură cu patrimoniul.

Ce se întâmpla în spațiul digital și în presă nu era același lucru cu ceea ce ziceau oamenii la fața locului. Se scria despre cât e de urâtă și <<jos cu ea!>>, dar era coadă constant.

Din păcate, ne-a afectat faptul că presa locală este politizată. În presa de aici, Pepiniera nu a fost neapărat asociată cu Ordinul Arhitecților, cât mai degrabă cu primarul. A fost riscant.”

La finalul anului trecut, Pepieniera a ajuns pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Uniunii Europene pentru Architectură, alături de alte 39 de proiecte, dintr-un total de 362 de lucrări europene.

“Arhitecții au ceva de spus în modul în care trăim în orașe și, de fapt, ce încercăm și noi să facem este să arătăm prin proiecte punctuale diferite moduri în care poți să înțelegi arhitectura, modul în care poți să trăiești zi de zi.

Pepiniera a fost un exemplu bun de cum te poți adresa tuturor. A fost o prezență atât de evidentă, încât nu ai putut să o ignori. Și a stat și suficient de mult timp încât să fie înțeleasă. Cred că a fost important și pentru noi, ca organizație, că am devenit mai prezenți în fața publicului larg.”, spune Anca Teslevici.

Oana Stănescu, arhitecta celebră la New York și Berlin, curatoarea Bienalei Timișorene de Arhitectură 2024

Atât Anca Teslevici, cât și Alexandra Trofin se ocupă în prezent de organizarea Beta, un eveniment inițiat de Oana Simionescu, acum coordonatoarea Faber.

Bienala de Arhitectură de la Timișoara reușește să adune odată la 2 ani profesioniștii care dau speranță și idei curajoase breslei, dar și să vorbească despre impactul arhitecturii pentru publicul mai larg.

Ediția de anul acesta, intitulată Cover me softly, este curatoriată de Oana Stănescu, arhitectă din Reșița care a absolvit studiile de Arhitectură la Timișoara și a reușit să își construiască propriul birou de arhitectură la New York și la Berlin.

Predă la Harvard, a creat pentru rapperul Kanye West scenografia turneului Yeezus, a fost invitată să creeze instalații la Coachella și la MoMA și semnează unul dintre cele mai mediatizate proiecte de arhitectură din lume, +Pool din New York – o piscină suspendată pe East River, care va refolosi apa râului printr-un proces de purificare inedit, fără să utilizeze produse chimice.

“+ Pool nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi raportat diferit la apă. Oamenii vor putea înota în New York într-un mod în care nu s-a mai putut vreodată. Asta nu ar fi fost posibil fără un proiect care să ceară asta.

E important să îndrăznim să arătăm unde vrem să ajungem.

Proiectul s-a născut acum 14 ani, aveam o firmă în New York cu un coleg, imediat după criza financiară. A început cu niște idei, am lucrat cu niște prieteni, am făcut niște randări, le-am trimis unor reviste prin lume și lumea a reacționat: ah, ce fain, când se deschide?

Bine, hai să vedem dacă se poate. Ne-a luat 14 ani, dar anul ăsta am primit fonduri de la stat și la anul începem construcția.

De unde a venit curajul de a te lansa într-un proiect atât de mare, fiind, totuși, foarte tânără acum 14 ani?

Inconștiență curată. Pe bune. Cred că e important să îmbrățișezi inconștiența. Experiența e bună, dar te poate și împiedica. La început nu ai atâtea bariere, ești mai liber.

Noi am resimțit asta aici foarte mult, ni se spunea în școală <<nu o să faci decât case din cărămidă, trebuie să știi să faci o casă din cărămidă>>. Mă bucur enorm că știu să detaliez o casă din cărămidă, dar nu am construit vreodată.

Aici e greu, după atâtea generații care au trăit în comunism, să îndrăznești să visezi.”

Cu toate acestea, se simte din ce în ce mai atrasă de propriile rădăcini și vrea să contribuie la schimbarea României în bine. Ea este și cea care a gândit cel mai ambitios proiect public din Reșița, orașul său natal. Funicularul industrial al orașului, care înainte transporta calcar și cărbune, va fi transformat în spațiu de promenadă pentru public, asemănător cu celebra High line din New York.

“Este chiar proiectul meu de diplomă, la care nu aș fi visat nici eu, dar a devenit realitate. Acesta e cel mai mare proiect al meu, de fapt.

Sunt într-un moment al carierei în care mă interesează să explorez mai mult propriile origini și e o scuză pentru a păși în locul de unde a porni totul, de a redescoperi.

Sunt onorată să fiu invitată la Beta, fiindcă e o bienală foarte tânără, experimentală, liberă. Eu nu sunt foarte mare fan al expozițiilor de arhitectură, fiindcă arhitectura nu e făcută ca să fie expusă, vorbești despre ceva ce nu e acolo.

Dar aici, dacă vrei să vorbești despre arhitectură, Garnizoana arată lecțiile foarte direct. Arhitectură avem, iar ce am făcut cu intervențiile în spațiul Garnizoanei a fost să punem în lumină calitățile spațiului într-un mod în care garnizoana nu a fost văzută niciodată.

Asta este pentru mine arhitectura – să iei un spațiu și să arăți calitățile spațiale și nu e vorba despre spațiu în sine, ci despre cum te comporți în spațiu.”

Când vine vorba despre rolul breselei lor în zilele noastre, Oana Stănescu are un discurs cât se poate de matur și vizionar.

“Mi se pare că suntem într-un moment istoric în care profesiunea de arhitectură este nu neapărat la capătul puterilor, dar noi, ca arhitecți, ne cam dăm cu capul de perete într-o lume foarte dură din punct de vedere financiar, capitalist.

Rolul arhitectului s-a schimbat fundamental în ultimii ani. Instituțiile publice au mult mai puțină putere decât dezvoltatorii privați. Și când zic rolul mă refer la acela tradițional, în care arhitectul este omul din centrul universului.

Cred că o problemă este că arhitecții s-au izolat foarte mult de restul lumii. Trăim într-o bulă, vorbim pe limba noastră, credem că știm lucrurile mai bine decât oricine altcineva. Asta e problematic, arată că profesia nu e într-un loc bun.

Dintre toate meseriile clasice, avocați, doctori, suntem cel mai prost plătiți, e foarte greu să construiești ceva în ziua de azi.

Apoi, arhitectura joacă un rol enorm în încălzirea globală.

Trebuie și noi să ne întrebăm cum profesăm într-o profesie atât de caracterizată de ego și cum ne mișcăm într-o lume în care natura construcției este, de fapt, foarte distructivă?

Problemele pe care le avem, ca civilizație, nu pot fi rezolvate de nicio breaslă în izolare. Nici inginerii singuri, nici ahitecții, nici artiștii. Cu cât ne așezăm mai mult la aceeași masă, cu atât mai mult avem șanse să construim o lume de care să se poată bucura generațiile viitoare.”

Arhitectura prezentului și a viitorului, componentă esențială în lupta pentru combaterea schimbărilor climatice

Specialiștii cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui reportaj au un lucru în comun. Nu arhitectura, ci o preocupare reală pentru viitorul nostru, al tuturor.

Atât arhitectele prezentate aici, cât și inginerul Valentin Mureșan cred că tărie că doar aduse împreună, mințile din diverse domenii pot schimba ceva. Nu trebuie să fii arhitect ca să ai o vedere în perspectivă, dar ea se regăsește, totuși, cu predilecție în această profesie.

„Rolul arhitectului este într-o continuă schimbare. Să construiești o clădire este doar o unealtă pe care o ai. De exemplu, ca medic poți să tăi, în chirurgie, sau poți să rezolvi problema altfel. La fel e și în arhitectură.

Poți rezolva probleme ale societății, prin arhitectură, fără să construiești nimic.

Asta este, de fapt, poate ethosul în ziua de azi, având în vedere amprenta de carbon pe care o generează industria construcțiilor. Și cred că putem lucra cu ceea ce avem deja.” – Alexandra Trofin, vicepreședinte OAR Timiș, director Beta

“Ce să faci, să faci aceleași greșeli ca în trecut, demolezi ce nu îți place și reinventezi altceva ce poate iar nu îți place după 30 de ani? Nu e sustenabil să facem asta.

Cred că trebuie să îmbrățișăm istoria și să lucrăm cu ceea ce avem mai asumat, atât din perioada interbelică, cât și comunistă. Sunt foarte multe clădiri din comunism cu o adevărată valoare culturală și acelea ar trebui să devină clădiri protejate.

O bună parte din arhitecți ajung să facă arhitectură mediocră sau de proastă calitate pentru că pur și simplu trebuie să pună ceva pe masă. Și, ca în orice profesie, există și oportuniști care au înțeles care sunt scurtăturile și fac tot felul de odioșenii ca să facă avere. Poți să faci avere în arhitectură dacă ești foarte bun sau dacă ești foarte șmecher și nu îți pasă de ceea ce produci.

Statul ar trebui în primul rând să facă investiții de calitate, de acolo ar trebui să pornească exemplul. Calitatea unui proiect al statului în infrastructură trebuie să fie la cele mai înalte standarde.” – Oana Simionescu, arhitectă, co-fondatoare Faber

„Suntem la capătul unei traiectorii foarte lungi, începute din modernism, care pur și simplu nu mai funcționează. Cu cât îmbrățișezi mai devreme schimbarea, cu atât mai mult ai șanse să influențezi direcția în care merge.

Industria construcțiilor creează una dintre cele mai mari emisii de CO2. Avem criză de locuințe, probleme economice. Și în același timp foarte multe clădiri stau goale. Unul dintre talentele arhitectului este de a propune o viziune. Când ne raportăm la vest cred că ar trebui să ne gândim că putem evita greșelile lor. Putem să nu mai facem mall-uri, când știm că vor fi goale peste 10 ani.

Avem potențial mare aici, dar atât timp cât viziunea noastră asupra viitorului este cea vestică, it will always fail pentru că deja a eșuat acolo.” Oana Stănescu, arhitectă, curatoarea Beta 2024.

***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arhitecții care reconstruiesc Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Într-o lume în care ne „cunoaștem” unii pe alții prin postări, story-uri, podcasturi, ne scriem fără să ne fi auzit neapărat vocile, orice întâlnire cu un om în carne și oase este specială. Nici nu realizăm cât de valoros a devenit să îl privești pe celălalt în ochi.

Cu atât mai important este să ne întâlnim cu oameni absenți din social media, fiindcă orice schimb de replici are valoare de noutate.

Potocean se încăpățânează să fie contra valului socio-mediatic care ne-a scufundat pe toți. Este forma sa de revoltă față de o lume care îi displace și pe care o consideră, pe bună dreptate, disfuncțională.

E unul dintre cei mai importanți actori ai generației sale, cu prezențe memorabile atât în teatru, cât și în filme.  Popularitatea, pe de altă parte, este ceva discutabil acum, când orice necunoscut poate deveni popular în fața a milioane de oameni, pe Tiktok sau YouTube. În termenii de azi, am putea spune că Alexandru Potocean nu este un actor popular.

Pentru iubitorii de teatru este, însă, un Apostol Bologa de neuitat în Pădurea Spânzuraților lui Afrim, Trigorin din Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, anchetatorul din spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tipografic Majuscul, Miron Cozma și Ion Iliescu în Capete înfierbântate, regizat de David Schwartz sau Ian în Exilul Alexandrei Badea.

Acum are 40 de ani. Dintre ei, 20 de ani i-a dedicat actoriei.

A venit la București cu dorința clară de a fi actor și a reușit. Dar devenirea lui abia a început. Nu mai este doar actorul Alexandru Potocean și Poto, pentru prieteni.

Este tata, iar în imperiul tatălui întreaga lume a căpătat alte valențe.

***

Potocean dă rar interviuri. „Nu știu ce aș avea eu de spus.”

Dar înțelege perfect mecanismul în care vizibilitatea actorilor poate să conteze în anumite situații sau că cei care l-au văzut în filme sau la teatru ar vrea să știe mai multe despre el. “Din respect pentru ei, mă simt dator cumva să răspund.”

Concediul de la Teatrul Național din București s-a terminat și urmează un turneu la Chișinău. A fost o vară liniștită, cu câteva proiecte mici de film și, în rest, timp dedicat familiei. De aproape un an și jumătate, de când a devenit tată, își dorește mai mult ca oricând să fie acasă.

Pentru el, născut în Caransebeș și crescut la Timișoara sau la Petrila, acasă este acum cartierul Baicului – Pantelimon, mai exact apartamentul în care locuiește cu soția, actrița Ștefania Cîrcu, și cu fetița lor.

A crescut singur la părinți, iar ai lui i-au transmis principiile clasice într-o familie românească întemeiată în comunism: să ai un serviciu, să ai casa ta, să îți vezi de treaba ta.

Mulți ani a fost unul dintre cei mai cunoscuți actori independenți din România, pe care puteai să îl vezi în coțuri mici de București, cum ar fi scena de la Centrul Educațional Replika sau Macaz. A dus o viață studențească chiar și după studenție, dar acum a ajuns să aprecieze stabilitatea casei și a job-ului.

„Cu siguranță eu am dobândit de la ei ideea de a avea casa ta și un job stabil. Mi s-a dovedit, după 2020, că sunt foarte importante. Nu mi se pare că sunt apanajul unui sistem de gândire. Cred că fiecare individ care trăiește acum pe planeta Pământ are dreptul să aibă un adăpost al său, acel metru pătrat pe care să îl poată numi al său, care să fie inalienabil. Avem nevoie de asta.

Mi se pare crucial, la fel cum mi se pare că sistemul de sănătate gratuit și de calitate pentru toată lumea este imperios necesar. Dar nu există. Educația ar trebui să fie gratuită și de calitate, să ofere chiar șanse egale, indiferent de mediul din care vii.

Tot ne batem cu pumnul în piept cu civilizația occidentală. Un căcat! Astea sunt vrăjeli.

Nu e nimic civilizat în occident, din păcate. E o scindare foarte mare. Diferențele dintre cei bogați și cei săraci sunt imense.

Apoi, locul de muncă stabil este și el foarte important. Dacă nici 2020 nu a dovedit asta, nu știu ce poate dovedi. Sunt absolut convins că dacă nu eram angajat al Teatrului Național, ar fi fost foarte greu pentru mine.

Eu nu pun astea în apanajul comunismului. Pur și simplu mi se par niște chestii de bun simț care ar trebui să existe în orice civilizație. Fără astea, nu e nicio civilizație. E o barbarie. Oamenii sunt chinuiți. Și din lipsa tuturor lucrurilor ăstora, vei avea criminalitate și cam tot ce există acum. Din sărăcie oamenii reacționează violent.”

Viziunea asupra lumii în care trăim și crezul că teatrul trebuie să fie despre prezent, l-au făcut să se identifice, încă din anii facultății, cu teatrul politic. În ciuda instabilității cu care asta a venit la pachet, a refuzat diferite oferte de angajare în teatre publice. Pe de altă parte, a avut șansa de a fi repede vizibil pe marile ecrane, după colaborări cu cei mai importanți regizori ai noului val, Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Radu Muntean (Hârtia va fi albastră, 2006) și Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007).

În 2008 a primit rolul principal în Nunta mută (regia Horațiu Mălăele), iar în 2010 a avut primul proiect major peste hotare – The Way Back, lucrând cu Peter Weir, regizorul celebrelor filme Dead Poets Society sau The Truman Show. De altfel, în timp ce noi făceam acest interviu, Peter Weir primea la Veneția Leul de Aur pentru întreaga carieră.

Alex vorbește, însă, detașat despre nume mari ale cinematografiei, fiind conștient că succesul este ceva trecător și că, dincolo de el, cu toții sunt doar niște oameni.

„Am venit la București strict cu ideea de a deveni actor. M-am concentrat pe asta fără doar și poate. Și mi se părea important ca la 19 ani să schimb mediul de acasă.

Cum te-a schimbat mediul de la București?

Cu siguranță a fost o schimbare, dar apărută treptat, în cei 21 de ani de când locuiesc aici. Vibe-ul de capitală și afluxul de evenimente și viteza cu care se întâmplau erau foarte diferite de Timișoara.

UNATC și căminul UNATC erau locurile în care îmi petreceam cea mai mare parte din timp, frecventam mult cinemateca Eforie – erau integrale de film, ieșeam în clubul Expirat, în Club A, unde ne permiteam și noi.

Mi-a plăcut în facultate fiindcă mi s-a părut că efortul meu onest de a face actorie a fost apreciat de către profesori, de către colegi, apoi am început să am mici colaborări pe la teatre și în filme. Mi s-a părut că îmi este validat efortul.

Din afară pare că mulți dintre studenții la UNATC și la UNARTE vor să arate că sunt speciali, că sunt rebeli. Așa e?

Speciali ne consideram toți. Noi nu eram studenți la Litere. La vârsta aia te simți cumva parte din ceva special, că vei face o meserie în care se uită lumea la tine și, dacă ai succes, lucrurile vin cumva mai ușor. Era un tablou a ceea ce însemna actor de succes.

Ce s-a adeverit dintre așteptările pe care le-ai avut?

S-a adeverit ceea ce m-au învățat profesorii mei. Că nu e o glumă, că e foarte multă trudă în spatele succesului și că el chiar nu contează. Succesul e azi, mâine nu va mai fi. El nu contează per se.

De exemplu, faptul că am luat Premiul Gopo în 2022 ( n.r. pentru rolul Mircea din Câmp de maci, regia Eugen Jebeleanu) a contat atunci.

Dacă întrebi acum pe cineva: “zi-mi un actor care a luat Premiul Gopo în 2022”, nu o să știe să spună. Eu nu știu să spun cine a luat Premiul Gopo în 2024.

Vezi ce mult contează? Nu contează. Premiile contează doar la momentul ăla. E un fel al oamenilor de a-ți valida munca. Dar asta nu înseamna că munca ta s-a terminat. Dimpotrivă. Succesul pleacă.

Dacă faci actorie pentru succes, ești pierdut. Fiindcă succesul s-ar putea să nu mai vină.

În unele cazuri, poate să lipsească de tot. Sunt cazuri de actori fenomenali despre care lumea nu știe.

De ce nu știe lumea de ei?

Șansa. Au jucat la teatre mai mici, mai mari, au rămas în teatre de provincie, nu au ieșit din ele. Poate niște oameni de acolo știu de ei, dar dacă nu ești pe Netflix, aia e.

Șansa ta care a fost?

Nu știu. Țin minte că prima dată când am aflat de casting, eram în anul 2 parcă. Nu știam cum merge treaba asta. Mi-am făcut fișa și trei poze. Nu am crezut nicio clipă că cineva mă va suna să mă cheme la o probă.

Și, ușor, ușor, s-a întâmplat. M-a chemat astăzi unul, mâine altul. Am prins un rolișor în ceva, apoi ceva puțin mai mare și lucrurile au evoluat, am început să am roluri mai ample, dar nu pot să spun că un cutare regizor a pus ochii pe mine și m-a făcut. Nu m-a făcut niciun regizor, am muncit, am făcut ceea ce trebuia să fac, ca profesionist, am dat probe, cum fac și acum.

Dintre toate probele pe care le dau într-un an, am ani în care nu iau nici măcar una.

Pentru că mai există și alți actori. Ok, am și eu atributele mele, unicitatea mea, dar așa au și alții.

Te afectează respingerile?

Dacă mă afectau, nu mai făceam asta. Sigur că te gândești că poate nu ai făcut nu știu ce, dar te gândești rațional, rece, apoi o lași să se ducă. La fel și spectacolele de succes sau filmele, la un moment dat se termină. Trebuie să le lași să cadă.

Gata, e profesia mea, nu e viața mea. E o diferență.”

Cu timpul, a început să își privească profesia mai pragmatic și a acceptat să se stabilească în cea mai mare instituție teatrală din România. A mers la TNB în calitate de colaborator la un spectacol care până la urmă nici nu s-a mai făcut. Dar așa i s-a propus un post în teatrul condus de Ion Caramitru, unde s-a angajat în 2017.

“Partea de stabilitate a fost foarte importantă, dar trebuie să recunosc că imediat după angajare se cam băteau cap în cap programul TNB cu programul Macaz, Replik, la Point sau celelalte proiecte independente, aveam multe!

Nu înțelegeam că astea trebuie gestionate cumva. Nu puteam să fac un program la Macaz și să îl dau din nou peste cap fiindcă s-a afișat programul la TNB. Aia a fost o perioadă extrem de haotică. Nu eram nici în cea mai bună perioadă a vieții mele, eram dezorganizat și cu capul în toate părțile.

Era un factor de stres foarte mare pentru mine. Chiar am avut de gând să renunț la TNB, ziceam că nu funcționează pentru mine chestia asta.

Nu puteam face față gestionării programului. Într-adevăr, aveam și foarte multe spectacole. Dar, ușor ușor am zis că o să încerc să fac mai bine, să lucrez de ambele părți, să mai fac câte o cerere la programările teatrului, să fiu mai transparent. Așa am rămas pe poziții și nu am plecat.

Am 40 de ani acum, am un copil de crescut și dacă nu am o chestie permanentă, pentru mine nu mai e suficient.

Cum ești cooptat în spectacole în TNB? Dai casting, ești cerut de regizori și ești nevoit să joci sau ți se cere și părerea, dacă vrei sau nu?

Acum ni se cere și părerea, regizorii vin să te ceară, totodată ai și posibilitatea, în cazul în care tocmai ai ieșit dintr-un proiect sau ai multe spectacole, să zici pas. Sigur, nu la infinit. Poți să refuzi dacă nu vrei să lucrezi într-un anumit mediu, ești înțeles, dar să nu devină o chestie permanentă. Nu poți să zici la infinit eu nu lucrez cu ăla, nu pot la ăla și așa să ajungi să iei salariu pe degeaba. Nu e ok.

Ai fost nevoit să accepți proiecte la TNB care nu erau neapărat pe gustul tău?

Nu, chiar nu am fost. Și sper să nu fie cazul. Proiectele pe care le-am făcut până acum au fost ok. Sigur, că îmi plac mai mult unele decât altele, asta e o altă discuție. Dar nu m-am simțit niciodată forțat să intru într-un proiect.

Ți se pare că se schimbă ceva în TNB, odată cu venirea unor regizori precum Afrim, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Thomas Ostermeier?

Într-adevăr, montările, nu neapărat textele, erau într-un anumit fel la TNB. Cam știai la ce să te aștepți. Odată cu regizori ca Afrim, Jebeleanu, Alexandra Badea, Botond Nagy, etc, lucrurile au căpătat și alt tip de estetică. Afrim are un univers al lui, Jebeleanu a venit cu extremele lui, Alexandra Badea a venit cu această chestionare foarte personală a actorilor. Sunt diferențe între ei, dar nu ceva discrepant.

Vizibilitatea și Sala Mare de la TNB dau o altă dimensiune spectacolului, dar cu genul ăsta de teatru am cochetat și înainte, la Macaz, Replik sau în alte locuri.

Dar altele rămân în continuare pe stil vechi. “Adio, domnule Haffmann” (n.r. regia Felix Alexa), este foarte clasic.

Cum a fost colaborarea cu Radu Afrim pentru Pădurea Spănzuraților?

Afrim e un tip de regizor cu care nu m-am mai întâlnit, e diferit.

El e un regizor foarte metafizic, metaforic. Din tot textul lui Rebreanu, el a surprins foarte bine exact metafora, puterea narativă pe care textul o are. Are o viziune fotografică și o imagistică extrem de bogate, un univers foarte mișto.

Însă, eu fiind cu o abordare mai realistă, au existat niște clash-uri, niște contradicții. Eu vedeam niște scene foarte reci, realiste, el încerca să facă aia în alt fel, el îl vedea pe Bologa un alt tip de personaj față de ceea ce citisem eu. Dar am ajuns la un numitor comun și am putut să lucrăm împreună.

Gianina Cărbunariu se întreba recent, într-un interviu pe care l-am făcut, ce mai înseamnă azi teatru național? Ce mai înseamnă național într-o lume din ce în ce mai internațională? Tu cum crezi că ar trebui să arate un teatru național?

Întrebarea Gianinei este foarte bună. Sunt de acord cu ea. Dincolo de faptul că totul este global, există și minoritățile naționale care ar trebui cuprinse într-un teatru național. Cred că există un specific al fiecărei culturi în parte. Dar tendința de internaționalizare există. Am văzut în Berlin exact această expresie, a colectivelor artistice globale. Părea că funcționează.

Cred că teatrul e o artă a prezentului, așa s-a născut și așa ar trebui să fie, o artă a criticii prezentului.

Că e națională sau internațională, nu știu, nu îmi dau seama.

De ce ai ținut să mai faci în continuare și teatru independent? Ziceai că, în haosul programului, mai degrabă voiai să renunți la TNB.

În teatrul independent erau proiecte pe care noi le-am creat pornind de la lucruri care ne interesau, erau texte scrise de noi, aveam același crez. Mi se păreau importante, îmi doream să le fac în continuare. Pusesem în ele o parte din mine și din interesele mele.

Dar în prezent îmi este foarte greu să fac teatru independent fiindcă îmi consumă foarte mult timp, timp pe care nu îl am. E timp pe care eu vreau să îl dedic fetiței mele, familiei mele, de la care nu fac rabat.

Pentru mine asta e mai important acum.”

“Ce s-a schimbat este că nu mai faci ce vrei tu, când vrei tu.”

Descris de colegi și de apropiați drept un tip jovial, pus mereu pe glume, Alex Potocean continuă să presare zâmbete, dar o face printre gânduri cât se poate de serioase. Acum are, fără îndoială, maturitatea unui bărbat devenit tată.

Chiar și una dintre marile sale pasiuni, mersul pe motocicletă, a fost convertită între timp la ceva mai practic. Ne prezintă scuterul său, cu care străbate Bucureștiul între castinguri, repetiții și diverse întâlniri.

“Consumă puțin, ține cu casa”, spune cu zâmbetul pe buze.

Nu regretă ce nu mai poate face, ci se încarcă din plin cu bucuria pe care a primit-o.

“Tot timpul am știu că eu vreau să fiu un familist.” De altfel, încă de acum 8 ani vorbea într-un interviu despre dorința de a avea copii. Dăruirea sa în actorie e neschimbată, însă lista de priorități arată diferit.

“M-a schimbat foarte mult. Tot ceea ce fac profesional, artistic, e pe loc secundar. Pe locul principal e familia mea, e atât de simplu. E o schimbare pe care am înțeles-o la modul conștient, nu a existat niciun fel de efort, e ceva ce vine natural.

Sigur că vrei să păstrezi tot ce era important, dar cu condiția să nu îmi ia din timpul pentru familie. Îmi fac meseria cu foarte mare plăcere, o iubesc în continuare, nu a scăzut cu nimic plăcerea mea de a îmi face meseria, dar nu o mai percep ca fiind modus vivendi, să fac asta zi și noapte, și sâmbăta și duminica și luni. Nu. Asta se face cu un program, cu o organizare. Nu facem toate proiectele.

Chiar anul ăsta am refuzat câteva solicitări de proiect independent pe teatru, din două motive: timpul și banii.

Nu pot să îmi mai permit să aloc o lună jumate în repetiții, după care să vedem când și când se va juca spectacolul și pe bani foarte puțini, cum se întâmplă. Nu e vina nimănui, ci pur și simplu așa stau lucrurile. La teatrul independent banii sunt foarte puțini. Ai repetiții, programări, se fac spectacolele și iei 600-700 de lei, ceea ce e foarte puțin pentru Bucureștiul lui 2024.

Cum arată o zi din viața ta de când ai devenit tată? O zi de lucru.

Ziua începe cu trezitul copilului, pe la 6.30-7.30, uneori 8, toate tabieturile de dimineață, spălat pe dinți, papa, ieșit în parc, avem același traseu, aceiași căței, aceleași pisici, până pe la 10.30, când revenim acasă unde are loc gustărica.

Moment în care eu merg la studioul de audiobook-uri Voxa, unde colaborez foarte bine ca o chestiune permanentă, de un an și ceva, îmi place să fac asta, să citesc. Stau la Voxa vreo 3-4 ore, după care revin și continuă programul de familie până la culcare. Dacă e zi de teatru, nu mă duc la Voxa.

Încerc să am o singură activitate profesională pe zi. Nu am și teatru și filmare și Voxa într-o zi. Asta ar însemna să nu mai stau acasă. Când am repetiții toată ziua la teatru și seara spectacol, atunci aia e, nu am ce să fac. Din fericire, asta se întâmplă doar uneori.  

Încerc să fac în așa fel încât să nu privez familia de prezența mea.

Cum privești acum România, ca țară în care crește copilul tău?

Nu știu cât de mult o să mai putem privi România ca țară. Observ tendița tot mai accentuată spre occidentalizare și nu mă refer la asta în termeni buni. De exemplu, nu pot să înțeleg educația privată, în detrimentul celei publice. Aia privată este doar pentru cei aleși.

Tot o dăm cu globalizarea, că suntem o mare familie a planetei, un căcat! Segregarea e maximă.

Sunt absolut convins că fetița mea nu va avea aceleași șanse cum va avea o fetiță din Luxemburg, de exemplu.

Și nici cum va avea o fetiță dintr-un sat din Moldova.

Da. Așa e.

Deci cam așa văd lucrurile, ba chiar văd o tendință de marginalizare a sferei publice, o să dispară, de exemplu, Poșta Română. Te poți pune cu Sameday sau Fan Curier? Nu. E nevoie de o infuzie de capital masivă. Poșta e pe butuci.

CFR, la revedere! Nu mai mergem cu trenul, cumpărăm benzină de la OMV și mergem cu mașinile, super! În sănătate, la fel.

“Vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!“

Vrei să spui că avem în continuare nevoie de niște piloni ai statului, dar că ei se cam rup.

Da, se rup sub presiunea intereselor private, corporate.

Nu m-ar surprinde dacă s-ar vehicula în sfera publică ideea de privatizare a Teatrului Național.

Ar fi încă o dovadă a monopolului mediului privat asupra mediului public. Ca asta să se întâmple, statul trebuie scos din ecuație. Nu asta s-a dorit? Să trăim cu toții la umbra companiei, care companie, prin politica ei genială de trickle-down o să ne arunce și nouă trei firiminturi și să fim mulțumiți așa.

Și oricum, dacă nu suntem mulțumiți, ce? O să își trimită “poliția robotizată” peste noi. Și uite viitorul, ce luminos e!

Știu că sună sumbru, dar vorbim despre AI, automatizare, băi, e o viteză foarte mare, hai să ne revenim puțin!

Va fi nevoie de un efort de adaptare al nostru, printre care și al meu. Eu nu sunt vreun privilegiat care deține roboți. Și eu va trebui să mă adaptez acestui tip de sistem.

Cum te poți proteja din punct de vedere uman în acest val de consumerism?

 Și eu am curierii la ușă, și eu am smartphone. Nu sunt ipocrit. Trebuie cumva să te protejezi și în același timp să te adaptezi. E greu.

E foarte scary aspectul ăsta, în ultimă instanță fix asta trebuie să faci. Adaptându-te, te protejezi. Că n-o să pot să ies eu în stradă și să strig împotriva educației private dacă vectorul întregii societăți e spre educație privată. Ok, ies eu și încă 2000 ca mine, și ce?

Dezbinarea, foarte puținele interese comune rămase în viață, nu îmi oferă o perspectivă de viitor foarte încurajatoare, sincer.

Din ce îți iei speranța, astfel încât să nu te lași copleșit de această perspectivă sumbră?

Nu știu cât de mult nu m-a copleșit deja. Încerc să fac față încercând să găsesc căi de supraviețuire. Nu am ce să fac, nu am cum să mă opun. Poți să te opui și să nu îți faci cont de Facebook? Poți. Dar cât de mult aș fi realizat dacă aș fi avut cont de Facebook? Nu știu.

Sau acum nu îți mai trimite nimeni documente prin poștă. Toate contractele sunt pe mail, cu semnătură electronică. Poți să te opui? Nu.”

A decis să își închidă conturile de social media chiar atunci când consumul lor a fost uriaș în întreaga lume – în pandemie. Nu îl interesează discuțiile de breaslă purtate pe facebook și preferă formele de protest în artă.

„Când a început pandemia și își dădeau toți cu părerea, atunci le-am închis de tot și nu am mai revenit deloc.

Nu ai avut fear of misssing out?

Missing what out?

De exemplu, ce se mai întâmplă chiar în teatrul în care lucrezi, cine îl conduce și de ce, de ce nu e organizat concurs, cine cu cine din breaslă se ceartă.

Chiar nu știu ce se întâmplă și ajung informații la mine via alți oameni. Nu mă hrănesc din scandaluri și din bârfă, nu mă interesează.

Am mai auzit din când în când chestii, dar nu m-am implicat în niciun fel. Când o să mă implic, o să văd ce e de făcut atunci.

Până atunci, de ce să îmi stric efectiv timpul, viața, sănătatea, scrollând ore în șir un Facebook care e plin de puroi?”

“Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

În România comunistă, cultul actorului a fost puternic. Oamenii de rând s-au hrănit cu ieșirile la cinematograf sau la teatru și au privit cu admirație marii actori, numiți clișeic „monștri sacri”.

În universul mediatic de azi, chiar misterul care învăluia artiștii a cam dispărut, crede Potocean.

„Ei au căpătat dimensiunea de sacri și pentru că nu exista Facebook, Youtube și toate mizeriile astea. Acum sunt oameni de care n-ai auzit niciodată și care au milioane de vizualizări. Nu sunt actori, nu sunt nimic. Au făcut filme cu ei sau ce dracu au făcut și milioane se uită la ei.”

La Revoluție, Alex avea 5 ani și era la gradiniță. Nu știa că la câțiva pași de el oamenii mor pentru libertate. Face parte din generația care a crescut cu cheia la gât și a socializat timid prin întrebări de tipul „care e melodia ta preferată?”, „dar filmul preferat?”, „ce îți place la mine?”.

Era generația în care părinții noștri și-au pus cele mai mari speranțe.

„Am pregătit câteva întrebări de oracol. Știi de oracol?

Cum să nu, fac parte din generația oracolului.

Care este cel mai bun actor român?

Nu știu exact, îți zic ce mi-a atras atenția și ce mi-a plăcut în ultimul timp. Mi-a plăcut enorm Iulian Postelnicu și în Arest și în Oameni de treabă. Mă bucur de Rolando Matsangos, pe care îl știam dinainte, dar m-am bucurat să îl văd în filmele lui Bogdan Theodor Olteanu.

Ce interesant, mă așteptam să te gândești la vreun monstru sacru și tu ai dat exemple foarte contemporane.

Monști sacri sunt monștri sacri. Pe mine mă interesează ce e acum. Uite, Niko Becker a venit de undeva de unde nu știa lumea de el și ne-a surprins plăcut pe toți. Că dacă vine Pacino cu un film bun, nu mă surprinde, mă surprinde dacă e prost.

Eu nu sunt atât de căzut în cur după toate starurile. Pot să îi urmăresc, mă uit la Benicio del Torro într-un film și să zic: da, tată, așa da!

Dar pot să înțeleg și cu mintea mea, nu trebuie să mă duc să îmi povestească mie Benicio del Torro care e faza cu actoria. Când mai aud că vine nu știu cine la TIFF, pe mine nu mă interesează.

Într-adevăr, e foarte tare să vezi un actor mare, mic, debutant sau celebru. Dar orice actor are niște highlighturi. De Niro e cunoscut pentru Raging Bull, aia și aia. Dar nu pentru tot ce a jucat.

Cel mai bun film românesc din toate timpurile?

Am trei care îmi plac enorm și o să le revăd mereu cu plăcere: Reconstituirea, de Pintilie, Secvențe, de Tatos, Morgen, de Marian Crișan. Mi se par superbe.

Cel mai bun rol al tău?

Asta e in the eye of the beholder. Asta chiar nu aș putea să spun. Sunt mulțumit cu anumite lucruri pe care le-am făcut, acum dacă mă uit înapoi zic că puteam face mai bine.

Sau poate rolul în care ți-a plăcut cel mai mult să joci?

Îmi place Apostol Bologa, mă solicită foarte mult, dar îmi și face plăcere. Îmi plăcea să joc Capete înfrierbântate pe vremuri, când era one man show. Îmi place mult rolul din Exil, îmi dă posibilitatea să fiu foarte articulat și inventiv de la spectacol la spectacol. Restul sunt destul de fixe. Trigorin (Pescărușul, regia Eugen Jebeleanu) e un personaj fix care are niște lucruri de făcut, dar e un rol foarte bun, care îmi place foarte mult.

Ai un loc preferat din România?

Îmi plăcea la Corbu foarte mult, dar acum s-a monopolizat și el, nu mai e ce era. Nu că sunt nostalgic, dar pur și simplu nu mă mai regăsesc acolo. Sigur, urma să se întâmple și asta, era de așteptat.

Nici Petrila nu mai e ce a fost…s-a automatizat.

Îmi place acasă, Baicului – Pantelimon, cartierul meu. Deocamdată aici e acasă. Când acasă o să fie în altă parte, o să îmi placă în altă parte.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Devenirea lui Potocean. “Tot timpul am știut că eu vreau să fiu un familist.” appeared first on Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie atâtea săli pline, nu știu de ce se întâmplă asta, de ce un film devine dintr-o dată cu succes la public. Nu l-am făcut nici pentru festival, nici pentru succes la public, iar când văd că se întâmplă asta, înseamnă că ceva oi fi făcut bine.”, spune regizorul Bogdan Mureșanu pentru Cultura la dubă.

Aflat la primul său lungmetraj, Bogdan Mureșanu continuă traseul extraordinar pe care l-a avut cu scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, premiat de Academia Europeană de Film și selectat pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar. De altfel, scurtmetrajul cu Adrian Văncică și Ioana Flora în rolurile principale este inserat perfect în “Anul Nou care n-a fost”, devenit un film-puzzle despre zilele de 20-21 decembrie 1989 în București.

“A fost de la bun început ideea de a avea un lungmetraj cu acest scenariu, dinainte de scurtmetrajul Cadoul de Crăciun, sau el a apărut doar după succesul scurtmetrajului?

Am avut ideea de a face un lungmetraj despre demolări cu mult înainte de Cadoul de Crăciun. Povestea doamnei a cărei casă se demolează, interpretată de Emilia Dobrin, e o poveste veche. Numai că nu găsisem soluțiile să fac filmul. Și atunci am făcut acea pastilă cu Cadoul de Crăciun, care mi se părea tot timpul că e un fragment dintr-o poveste mai mare.

Așa că am făcut filmul ca atare, caleidoscopic, am inclus mare parte din poveștile care mă interesau. Mi-a plăcut să fac asta, să fac finalul acestui film în mod special.

Care chiar este impresionant, emoționant. E interesant că pe parcursul filmului s-au tot auzit râsete în sală, ca și cum asistam la o comedie, dar deznodământul era din ce în ce mai trist, a stârnit emoții din alt registru.

Da, de aceea i-am spus tragicomedie. Așa l-am văzut eu, ca un carusel de emoții. Știi care e paradoxul când faci un film? Petreci atât de mult timp cu el, îl editezi și apoi când scapi de el, scapi. Eu l-am evacuat din mine acum aproape un an, iar acum trăiesc doar bucuria de a-I vedea pe ceilalți relaționând cu filmul. Sunt recunoscător publicului și celor care îl văd.

De ce ai fost așa de interesat să vorbești despre comunism?

Pentru că am și trăit puțin în perioada aia, pentru că mi s-a părut că ziua aia a fost o zi izbăvitoare și pentru că din interes artistic am vrut să fac și eu propria mea viziune asupra unor momente importante din istoria noastră. S-au făcut filme pe acest subiect, dar am vrut să fac un pic altfel.

Am știut de la bun început că nu e un film lent, că ar putea să atragă publicul, pentru că are momente de umor, dar nu mi-am închipui că va fi așa, sincer. M-am gândit că va avea o formă modernă, cred că e un film Tik-Tok, făcut din sketchuri, dar are o noimă. L-am făcut așa fiindcă așa se făceau scenetele de televiziune odinioară, mai ales cele de Revelion.

Dar cel mai mult am vrut să fie despre abolirea gândirii critice, că asta a cauzat toată problema atunci, nu mai aveai voie să ai gândire critică, era bine doar ce ți se dicta. Iar asta poate să apară oricând, mai ales în zilele noastre, când ai doar buton de like și dislike.

Cum a fost pentru tine să gestionezi un proiect atât de mare, fiind la primul tău lungmetraj?

A fost dificil. Putea să fie și al 2-lea și al 10-lea lungmetraj, că tot era greu. E un film dificil de făcut, cu 40 de actori, o mulțime de locații. Nu cred că acum aș mai putea să îl fac.

De ce?

Pentru că acum știu cât de dificil este. Hahaha. Când m-am apucat de proiectul ăsta nu eram pregătit nici fizic nici psihic. Nu am putut să dorm în perioada aia, probabil din cauza adrenalinei, nu am putut să dorm bine multe luni, de aceea devenisem și foarte slab.

Ce fel de frământări ai avut pe parcursul filmărilor, ca regizor, ca om?

Aveam dubii în privința multor locații, eu nu știam cum o să iasă un film compus din atâtea locații, atâtea piese într-un puzzle. M-am străduit să joace toți actorii oarecum în aceeași cheie, am avut niște variații de joc și doar am sperat că o să funcționeze. Mi-am luat niște măsuri de precauție, am gândit momentele de umor, finalul grandios, toate lucrurile astea erau în mintea mea când am scris scenariul.

Chiar și muzica era notată în scenariu. Dar una este planul și alta e înfăptuirea lui.

Ce așteptări ai acum de la film?

Orice așteptare am avut mi-a fost depășită. Doar ce s-a întâmplat la Veneția, cu 4 premii, este uluitor. Unul dintre ele, cel mai important, zic eu, este premiul criticilor raportat la toate filmele din competiție, vreo 50 de filme cred.

Iar în ceea ce privește publicul, mă bucură că am văzut mulți tineri, e un public divers, din diverse categorii. Fiind un film despre oameni, nu despre comunism, cred că poate fi atrăgător.

Ce urmează acum pentru tine? Lucrezi la alt film?

Lucrez de câțiva ani la o animație care îmi place foarte mult și este posibil să ne mai auzim la anul.”, a declarat Bogdan Mureșanu pentru Cultura la dubă.

Din distribuție fac parte Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei  Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora şi Ada Galeş, precum și Victoria Raileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru, Ion Sapdaru, Mircea Andreescu, Radu Gabriel, Vlad Ionuţ Popescu, Theodor Şoptelea, Răzvan Vasilescu, Ioan Paraschiv, Doru Cătănescu, Gabriel Spahiu, Angel Popescu, Nicodim Ungureanu, Ilinca Hărnuţ, Sorin Cociş, Marius Damian, Marian Adochiţei, Dana Voicu, Afrodita Androne, Virgil Aioanei, Luca Toma şi mulţi alţii.

Ada Solomon (Nomada Solo), Viorel Chesaru (Chainsaw Europe), Vanja Kovacevic (All Inclusive, Serbia), sunt coproducătorii filmului, alături de Claudia Nedelcu Duca din partea  TVR. Irina Enea şi Bogdan Luca sunt producătorii executivi ai filmului. Producători asociaţi: Theo Nissim, Dan Burlac, Adrian Văncică şi Adriana Bumbeş.

Boroka Biro şi Tudor Platon sunt directori de imagine, iar montajul a fost realizat de Vanja Kovacevic şi Mircea Lăcătuş.

The post “Anul Nou care n-a fost” intră de azi în cinematografele din țară. Bogdan Mureșanu: “Nu cred că aș putea să mai fac acum acest film.” appeared first on Cultura la dubă.

Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.

Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.

În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

***

“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?

E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.

Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.

După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.

Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.

Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.

Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?

Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.

Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.

Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.

Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.

Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.

Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.

Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?

Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.

Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.

Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.

Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.

Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.

Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.

N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.

Ce te-a motivat să faci filmul acesta?

Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?

Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.

Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.

Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.

Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.

Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.

Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.

Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.

Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.

Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.

Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.

Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.

Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.

Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.

Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.

Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.

Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.

Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.

Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.

Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.

Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.

În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.

Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?

Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.

Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.

Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.

Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?

Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.

Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.

Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?

Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.

Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?

Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.

Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.

Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.

Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?

Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.

Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”

The post Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate: “Publicul de multiplex ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în promovare.” appeared first on Cultura la dubă.

Imagini surprinse în copilăria sa, chiar în luna decembrie a anului 1989, cu câteva zile înainte de Revoluție, ne amintesc de anii copilăriei noastre, ai generației cu cheia la gât.

Am vrut să aflăm cine este Elven Bird și cum a ajuns ea pe scena muzicală din România. Așa am descoperit-o pe Iulia Munteanu, o tânără din Covasna, care s-a dezvoltat și trăiește prin muzică.

Noul său album, The Japanese Tree, este disponibil aici și cuprinde colaborări cu Dan Byron și A.G Weinberger.

***

Cine este Elven Bird și cum te-ai apucat de muzică?

Elven Bird este un personaj dintr-o lume fantastică, numele acesta fiind inspirat din mitologia lui Tolkien. Este o pasăre elfa care își cânta povestea liniștită, liberă și chiar dacă nu mai e nimeni prin pădure în acel moment s-o asculte. Pentru simplul fapt că există și că are șansă de a cânta.

Muzica a făcut parte din viață mea de mic copil, la 4 ani deja urcasem pe o scenă adevărată în care cântăm la micul meu pian de lemn câteva cântece învățate după ureche, din desenele animate și de la radio.

Am continuat apoi cu concursuri folk în aprope toată țară, unde am obținut premii importante, iar din 2010 am ales să îmi compun propriile cântece, lăsând două albume de cant-autor: unul în engleză ‘Eyes closed’, în genul indie folk cu influențe de jazz, și altul în limba română ‘Se plâng de mine îngerii’, album ce include și prelucrări folclorice din zona mea, județul Covasna.

Să spunem că ce m-a adus până aici, la songwriting și ultimul meu album, The Japanese Tree, a pornit dintr-o joacă și că a rămas o continuă explorare până în prezent.

Mai ai și altă ocupație în afară de cântat?

Citesc, iubesc natura cu toate ale ei, animăluțele și gătesc când am timp.

E foarte emoționant videoclipul, pare că ne retrăim cu toții copilăria prin el. Tu ești fetița din imagini?

Da, sunt eu, Iulia cea mică, care la aproape 5 ani se putea exprima cel mai bine prin muzică, pentru că în general eram un copil tăcut și extrem de timid. Sunetele mi-au adus bucurie deplină și liniște, pentru că se creea un univers absolut al meu, unic. N-am cum să uit asta vreodată.

Ce îți amintești din acele vremuri, copilăria în comunism și în perioada de după Revoluție?

Sunt sigură de faptul că a avea această înregistrare, o casetă de 2 ore și jumătate, cu filmări în diferite zile ale aceluiași an, m-a ajutat mult să nu se șteargă din memorie multe amintiri legate efectiv de momentele surprinse pe casetă, momente care adună cumva tot e a fost mai frumos și mai bun de când eram copil.

Urmărind imaginile, îmi amintesc foarte bine ce era în mintea și sufletul meu, de ce am simțit una sau alta, ce am spus sau s-a spus dincolo de ce s-a filmat, acum privind lucrurile cu alți ochi și cumva cu înțelegere și emoție pentru Iulia cea mică, care suferea destul de mult. Sunt conexiuni care leagă întreagă poveste și îmi face bine uneori să retrăiesc aceste stări.

Amintirile mele legate de finalul perioadei anilor 80 și revoluția 89 sunt cumva învăluite într-o stare de bine, avându-i mereu pe mama și tata aproape, nesimțind în vreun fel niciun fel de lipsuri.

Însă cel mai clar îmi amintesc, în afara de jocul cu păpușile și când cântam cu vocea sau la pian, ora aceea magică în care rulau desenele animate la televizor. În acel interval, toți, absolut toți copiii din fața blocului erau în fața ecranului pentru a urmări Sandi Bell sau Nils Holersson. I

Iar revoluția a început la Timișoara exact în seara în care are loc serbarea de Crăciun din sala de cultură unde susțin primul meu recital la pian.

Cum de aveați cameră video? Era un privilegiu pe atunci.

Această casetă este o comoară neprețuită și am păstrat-o ca atare.

Vremurile acelor ani, din ce am văzut și înțeles mai târziu, au fost pline de lipsuri. Deci era cumva imposibil ca niște oameni, civili, să poată surprinde imagini filmate în arhiva personală.

Însă prietenul nostru de familie, care era un sas, Moni Stauble, profesor de biologie pe atunci, primea din Germania diferite aparate electronice, a fost cel care ne-a filmat, tata având această idee absolut minunată de a ne lasa moștenire asemenea amintiri.

Despre ce e melodia?

Inițial titlul a fost ‘Where the lilies grow’ , care înseamnă să te poți ancora și transpune într-un timp și stare care îți aduc cea mai mare bucurie, liniște, să îți găsești locul care te face cu adevărat fericit.

Pentru mine, anii copilăriei vor rămâne forever cei mai frumoși ani, pentru că viața, timpul, totul se scurgea altfel și oamenii dragi, de fapt toți oamenii de care eram eu conștientă în momentul ăla, erau în viață, erau printre noi.

Semeni foarte mult la voce cu Birdy. E o sursă de inspirație pentru tine?

Nimeni nu poate fi original în ziua de azi, fiind evident că inspirația provine dintr un amalgam de sonorități, artiști pe care îi asimilezi în timp. Birdy este un artist interesant, dar recunosc că nu suntem pe aceeași lungime de undă și că nici n-am prea ascultat ascultat din cântecele ei.

Dacă ar fi să menționez câteva nume pe care le iubesc și care au rămas că parte din mine pentru totdeauna ar fi: Mark Knopfler, Sting, Loreena McKennitt, Debussy, Ella Fitzgerald, Ane Brun, Nina Simone, Tracy Chapman, Paul Simon, Sade sau Chet Baker.

De ce ai ales acest nume de scenă?

Am ales acest nume de scenă în primul rând pentru că simt și știu că m-am schimbat și pentru că aveam nevoie de ceva care să exprime o stare, o emoție, o idee, mai mult decât un individ, care se prezintă poate cu numele din buletin.

Recunosc că îmi transmite o stare foarte bună și mă învăluie într-un fel de mister atunci când urc pe scenă, iar lucrul asta îmi da un anumit fel de forță.

The post Copilăria în comunism. Imagini emoționante în noul videoclip Elven Bird – Lilies appeared first on Cultura la dubă.

Soții Ceaușescu au fost nevoiți să fugă cu un elicopter care i-a preluat de pe acoperișul Comitetului Central. La 12 și jumătate, manifestanții au ocupat sediul CC și al televiziunii publice. Acesta a fost considerat momentul victoriei Revoluției.

Totuși, în loc să se instaleze liniștea, a urmat haosul. Se deschideau focuri de armă în Piața Universității și la sediul televiziunii, dar nimeni nu știa de către cine. Au fost numiți generic, „teroriștii”. Identitatea acestora rămâne până astăzi la nivelul speculațiilor.

Această confuzie generală a dus la moartea a 40 de militari și 8 civili doar la Otopeni. Majoritatea erau tineri, impropriu numiți militari. Erau soldați încorporați în septembrie 89, absolut nepregătiți pentru o astfel de situație.

Vasile Găbăroi era unul dintre acești soldați neinstruiți, la începutul ciclului militar obligatoriu. La începutul toamnei primise ordin de încorporare într-o unitate de elită în cadrul forțelor aeriene. Decembrie 1989 l-a prins la Otopeni. Cum a fost revoluția din perspectiva lui, descoperiți în interviul de mai jos.

Ce vârstă aveați în decembrie 1989?

Abia împlineam 19 ani.

Cum arăta viața dumneavoastră atunci?

În 22 septembrie am fost încorporat ca soldat. Existau două categorii: cei care nu erau studenți, care făceau armată un an și patru luni și cei care erau studenți și făceau doar nouă luni, la termen redus.

Dumneavoastră în ce categorie erați?

Am dat admitere la facultate, a fost un examen foarte dur. Am fost primul sub listă, primul picat. Așa că am vrut să dau în toamnă, la seral. Mai rămăseseră locuri, aveam frica de a nu face un an și patru luni de armată.

De ce vă era frică?

Era foarte dură, viața în armată era foarte dură. Se zicea atunci că armata te face bărbat, dar erau și multe chestii care erau înjositoare ca ființă umană.

La ce vă referiți?

Cei care erau încorporați în ciclul de un an și patru luni erau împărțiți în trei generații: bibanii, cei de mijloc și veteranii. Veteranii erau cei care făceau regulile la instrucții și mai ales seara în dormitoare.

N-am mai reușit să dau admitere în toamnă așa că am primit ordin de încorporare la unitatea militară 01900 Otopeni. Nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Era o unitate cumva de elită în cadrul forțelor aeriene.

Era flotila prezidențială a lui Ceaușescu, unitatea care deținea aeronavele de transport. Prima dată am intrat în clădirea de la poarta unității. Acolo erau câțiva subofițeri și foarte mulți veterani gradați. Ne-au tuns pe toți zero și veteranii ne-au luat la întrebări: Ce știm să facem -să cântăm, să spunem glume, chestii de genul ăsta-  și ce pile avem de am ajuns acolo.

Și dumneavoastră ce ați răspuns?

Eu am zis că nu știu nici să cânt și nici nu am avut pile. Au fost foarte insistenți: ”- Spune ce pilă ai! -Nu am nicio pilă”. Și chiar nu aveam nicio pilă, dar probabil că am fost repartizat acolo pentru că am fost secretar UTC și veneam dintr-o familie fără probleme. Am susținut sus și tare că n-am avut nicio pilă.

Erați la flotila prezidențială. Vă învățau ceva concret în sensul acesta?

Eram ca niște femei de serviciu. Făceam curățenie în unitate, ba mai făceam puțină instrucție. În primul rând ne pregăteam pentru depunerea jurământului. 

“Până la începutul revoluției nu am avut decât o singură tragere de zi, o singură experiență de tragere cu armament de război.”

Am avut, totuși, șansa să vizitez unul dintre avioane. Era un lux într-adevăr. În rest, celelalte treburi erau făcute de corpul de ofițeri și subofițeri: piloți, copiloți, mecanici la bord, mecanici la sol.

Haideți să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Pe 16 decembrie au început evenimentele de la Timișoara. În acea seară, alarmă, imediat după ce s-a dat stingerea și adormisem: „Alarmă, alarmă, nu este exercițiu. Indicativ: Radu cel Frumos.”

Ce însemna asta?

Mobilizare parțială de război.

Știați atunci ce înseamnă indicativul acesta?

Nu. Efectiv eram niște soldați neinstruiți. După am aflat. Erau trei indicative: Codrii de aramă însemna stare de alertă. Radu cel frumos, mobilizare parțială de război. Iar Ștefan cel Mare, mobilizare generală de război.

Ne-am echipat și am scos armele din rastel. Din momentul acela, am început să facem plantoane cu armă și cu 4 cartușe în încărcător. Se stătea de pază la diverse puncte din unitate, se făcea cu rândul prin rotație.

Bibani, veterani… dar în general bibani. Au început tot felul de discuții, circulau frânturi de informații: „Se întâmplă ceva la Timișoara.” Eu auzisem deja de când mă întorceam din permisie, în tren. Nu s-a întâmplat nimic deosebit până în dimineața de 22 decembrie.

Povestiți-ne cum a decurs ziua aceea.

În dimineața de 22 decembrie eram planton la pavilionul piloților. Comandantul unității a dat adunarea întregii unități pe platou. S-a spus despre moartea Generalului Vasile Milea. Era Șeful Minsiterului Apărării Naționale. S-a spus că este trădător, că s-a sinucis, i s-au scos imediat toate fotografiile din unitate.

În jurul orei 10, iarăși agitație în unitate. Se dăduse ordin ca toate unitățile să intre în cazărmi și să predea armamentul. Am făcut asta și ne-am dus toți la sala de lectură. Am deschis televizorul și am văzut ce a văzut toată lumea, cu Dinescu, cu Caramitru.

Seara a venit maiorul Mazăre, comandantul unității: ”Scoateți armamentul din rastel și muniția din magazie.” Sub îndrumarea lui am fost duși la poarta unității, așezați cam la 10-15 metri unul de altul. Am început să desfacem cutiile de muniție. Nu știam cum se desfac, nu mai făcuserăm asta. Erau cartușe normale și cartușe cu vârful glonțului verde.

”- Tovarășe maior, ce-s astea cu verde?

– Soldat, pune 4 normale 1 verde, 4 normale 1 verde.

– Dar ce e ăla?

-E trasor măi, ăla luminează să te îndrume cum să tragi ca să atingi ținta.”

Noi nu făcusem încă tragere de noapte.Ne-am așezat acolo, el fiind singurul militar de carieră s-a dus să organizeze apărarea unității și în celelalte puncte. Între timp, a venit un alt ofițer și ne-a mutat undeva pe un câmp paralel cu pista aeroportului, unitatea noastră era ca o anexă a aeroportului Otopeni.

Toate zborurile flotilei prezidențiale erau controlate de turnul nostru de control, nu de turnul de control de la aeroportul civil. În momentul acela au apărut TAB-urile. Transportoare autoblindate de la regimentul mecanizat Ploiești.

Comandantul unității era maiorul Dumitrescu, o figură arhicunoscută în Armata Română. Foarte riguros, un militar de carieră de excepție. Au venit TAB-urile cu reflectoare.

În momentul acela am avut o reacție, m-am făcut una cu pământul. (Se oprește și îi dau lacrimile). Eram inconștienți.

Nu vă dădeați seama ce se întâmplă?

Absolut deloc.

Dar în momentul acela ați văzut TAB-urile și v-ați pus la pământ. De ce?

Dacă mă ridicam, cred că eram ciuruit.

Păi nu erați de aceeași parte?

Regimentul venise de la Ploiești. Aveau ordin să tragă în orice era suspect. Deja apăruse teribila chestie cu teroriștii. Unitatea nefiind cu militari de carieră, nefiind anunțați, organizați, în primele zile era un haos.

După ce au trecut TAB-urile îl auzim pe maiorul Mazăre: ”Soldați, unde sunteți?”. Când ne dusese la poartă ne spusese: ”Soldați, comanda la mine.” Când ne-a găsit, ne-am adunat și ne-a dat alt ordin: ”Soldați, comanda numai la mine.” Clar, nu trebuia să respectăm niciun alt ordin venit de la alt ofițer.

Deci erau incongruențe și între cei din aceeași unitate.

Da. După ce ne-a adunat, ne-a dus tot paralel cu pista, pe un câmp arat. Ne-a spus să ne facem locașul de tragere cum putem.

Eram echipați complet, cu cască, lopată, arma Kalashnikov AK 47 cu pat fix, 4 încărcătoare în port încărcător, un încărcător plin în armă și cu glonț pe țeavă.

Comanda a fost: ”Pista este blocată transversal cu camioane. Orice mișcare vedeți în jurul lor, trageți foc.”

Și după aia au început să-mi șuiere pe la cap gloanțele trase de pe clădirea aeroportului Otopeni. Am auzit la 2-3 metri de mine câteva gloanțe înfigându-se în pământ.

Deci se trăgea de pe clădirea aeroportului către dumneavoastră și colegi. Știați cine trăgea?

Nu știam. Am tras atunci, vreo 6-7 cartușe. Am nimerit, n-am nimerit, nu știu. Nu pot să spun.

Au fost victime în seara aceea?

Da. Foarte bine cunoscut cazul jandarmilor veniți de la Târgoviște, cred. Au fost ciuruiți de cei de pe estacada aeroportului. Au fost considerați teroriști și s-a tras în ei. Se trăgea în neștire, am auzit.

Abia apoi am aflat că a fost un adevărat măcel. E de reținut chestia asta care a fost o caracteristică la cei din armată: haosul, necoordonare, neorganizarea. 

Grosul celor din armată era format din soldați neinstruiți, nu din profesioniști așa cum este astăzi. Și armata a fost luată pe nepregătite, trebuia să facă față unei situații deosebite, de război. De aici au rezultat și victimele care au fost în rândul militarilor. Eram permanent în priză.

A fost un amalgam de implicări, de interese de intervenții suprapus cu revolta populară. Nu pot să spun exact. Dar au fost, chestii văzute de mine: au fost împușcături cu armament străin din casele de lângă gardul unității, a fost cazul unui locotenentul de parașutiști de la Buzău împușcat în cap imediat ce și-a scos cascheta, a fost cazul unui coleg care imediat cum a sărit gardul zicând că se duce după teroriști a fost împușcat în umăr.

Tot în seara aia am auzit o bubuitură puternică dinspre poartă. Acolo fusese poziționat un tanc. A venit o coloană de TAB-uri tot în ajutorul unității noastre. Consemnul era să aibă tricolorul găurit și să răspundă la apelul făcut de cei cărora le veneau în ajutor.

De pe tanc au fost somați radio să se identifice, cei cu TAB-urile n-au răspuns, n-aveau nici steagul găurit și atunci s-a ordonat foc. A tras tancul și a despărțit tab-ul efectiv în două. A rămas acolo până în data de 4-5 ianuarie. Au zburat toate geamurile de la postul de pază.

Spuneați că se trăgea și din casele din sat, ați aflat cine trăgea de acolo?

La poartă și în laterala unității se trăgea din case. Ai noștri răspundeau haotic, până când într-o seară maiorul Mazăre a ordonat: ”Nu mai trage nimeni fără ordin, vedem de unde se trage și după aia organizăm control.”

Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei, după un control, cartușele găsite în acele case.

“Erau niște gloanțe care nu erau în dotarea niciunei formațiuni militare de la noi. Nici din cadrul armatei, nici din cadrul securității, nici al miliției.”

De partea cui erați? Ce știați că faceți? Apărați pe cine de cine?

Noi de fapt apăram patrimoniul unității. Efectiv flotila prezidențială, avioanele și elicopterele. Să nu cadă în mâna așa-zișilor teroriști sau să fugă cineva. Noi n-am fost scoși în stradă.

Făceam 12 ore pază, 12 ore somn. Pentru că eram soldați neinstruiți, când intram în pavilionul soldaților, un maistru militar sub îndrumarea comandantului companiei dezarma pentru noi. Scotea încărcătorul, arma și trăgea ca să fie sigur că n-a rămas glonț pe țeavă.

În data de 22 decembrie, soții Ceaușescu au fost luați cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central. Fiind la flotila prezidențială, ați aflat detalii despre acel zbor?

Elicopterul care se vede în imaginile filmate difuzate în media era condus de colonelul Vasile Maluțan, militar care a decedat în condiții dubioase. S-a dus, i-au luat pe soții Ceaușescu și câteva alte persoane. I-a lăsat la Snagov se pare pe ceilalți iar cu cei doi soți au venit deasupra unității.

Au făcut un survol, iar comandantul unității l-a întrebat: ”Vasile, cum stai cu gazul? ”. Iar Maluțan s-a prins imediat și i-a spus: ”Mi-ar mai trebui.” Elicopterele și aeronavele erau încărcate până la capacitatea maximă înaintea oricărui zbor. Un elicopter Dauphin avea autonomia de zbor 1000 de km. De chestia asta s-a folosit mai târziu când a ajuns în zona Târgoviștei.

Din ce au relatat cei care erau la transmisiuni, când au ajuns în zona Târgoviștei, colonelul Maluțan a spus: ”Tovarășul Secretar General, suntem reperați de antiaeriană și avem și puțin combustibil, trebuie să coborâm la sol.” Lucruri care nu erau adevărate, armata nu avea ordin să tragă, iar combustibil era suficient.

“Și atunci i-au lăsat pe soții Ceaușescu în câmp, iar ei s-au întors în unitate. Cam tremurau când au intrat în pavilionul piloților. După aceea, șoferul de pe mașina ofițerului de contrainformații din unitate a venit la pavilionul soldaților plângând în hohote: ”O să murim ca proștii.”

Cum au decurs următoarele zile?

Următoarele zile am fost mutați în spatele ariei unde erau avioanele. Am făcut acolo niște tranșee cam până la piept. Stăteam cu fața spre șoseaua București-Ploiești. Se trăgea mult, de ambele părți. Șoseaua era plină de o parte și de alta de unități de diferite categorii.

Dacă cineva a tras un foc, două în stânga, dreapta, după aia i se răspundea și din dreapta și din stânga. Un haos. Nu știai cine trage.

După ce au început ciclurile astea de 12 ore pază, 12 ore odihnă, într-una din seri când eram în locașul de tragere era o ninsoare umedă. Am stat câteva ore acolo fără să mă mișc și când a venit vremea să fim schimbați efectiv n-am mai putut să mai stau drept, am făcut o pleurezie și o gripă puternică.

Am stat inconștient cred că 2-3 zile în dormitor. Mi-am revenit greu. La un moment dat a venit maiorul Mazăre și m-a întrebat: ”Găbăroi, poți să faci măcar de pază într-un pavilion?” Și i-am spus că da.

M-am dus în pavilionul comandamentului și trebuia să păzesc un ofițer de contrainformații de la Direcția a 4-a a Securității, un căpitan. Stătea într-o încăpere cam cât o debara. Mi s-a spus: ”Dacă a depășit cadrul ușii, tragi.” Au fost câteva zile în care am făcut paza acestui căpitan și a venit seara de revelion.

La miezul nopții eram de pază, ofițerii sărbătoreau. Unul din ei a venit și mi-a adus în caschetă un pahar de șampanie.

“Și atunci în preajma revelionului se spunea ”Crăciunul vostru, revelionul nostru.” Așa era împrăștiat zvonul, Crăciunul a aparținut revoluționarilor, iar la revelion teroriștii vor avea iar situația în control.”

Cine erau acești “teroriști”?

Erau cei care declanșau împușcăturile. Eu gândesc că trăgeau un foc numai ca să ațâțe pe cei care apărau unitățile militare să înceapă să tragă haotic, să fie victime. Pentru că așa cum se știe, victimile au început să apară în București după ce s-a strigat „Jos comunismul.” Înainte de asta, se striga „Jos Ceaușescu”.

Deci acești „teroriști” de partea cui erau?

Nu pot să spun, nu știu. De partea unor interese străine fie de țară fie de direcția în care se voia să se meargă, schimbarea regimului.

Iar dumneavoastră și colegii erați de partea revoluției?

Da, așa a fost ordinul, să trecem de partea revoluției. Dar noi, fiind în afara orașului, misiunea noastră era să apărăm patrimoniul unității.

Care a fost cel mai palpitant moment pe care l-ați trăit?

Într-o dimineață a venit un subofițer: ”Vreau patru soldați să mergem într-o misiune cu elicopterul.” Atunci mie mi s-a aprins beculețul, imediat m-am echipat. Înainte de a decola ni s-a spus: ”O să survolați o pădure, acolo s-au adunat teroriști. Dacă îi vedeți, aterizați, îi înconjurați și începeți să trageți.” Îți dai seama? Să facem cerc și să tragem.

Am survolat pădurea, era zăpadă peste tot. Zborul a fost minunat, când făceam viraje nu se deosebea cerul de pământ. Nu a văzut nici pilotul nici comandantul misiunii nimic și ne-am întors fără probleme.

Cum s-a încheiat totul? Când ați putut să vă relaxați, să știți că e gata?

Prin 4-5 ianuarie 1990, când a trecut șocul acela după Anul Nou, cu mesajele difuzate prin media care ziceau că revelionul va fi preluat de teroriști. După aia a început relaxarea. Au venit să ne viziteze părinții, rudele. A venit și mama mea pe 5 ianuarie. A venit și a văzut TAB-ul acela de la poartă în care s-a tras, m-a văzut pe mine echipat de război.

Nu reușisem decât între Crăciun și Revelion să dau un telefon să le spun că sunt bine, atât am avut voie. Nu se știau în sat prea multe. După 22 decembrie s-a auzit în sat că vine un camion să aducă soldații morți la revoluție. Așa umbla zvonul.

Și ați apucat să vorbiți cu familia? știa că sunteți bine?

Până atunci nu, nu știau nimic. A venit și fratele meu, Cristi, în vizită și mi-a zis că la facultate se fac contestatii. Am scris și eu o scrisoare și am primit răspuns că sunt considerat admis, la jumătatea lui ianuarie.

La jumătatea lui februarie, la raportul de dimineață, sergentul Irimiciuc m-a pus să ies în fața plutonului: ”Avem printre noi un viitor student.” Am fost mutat la o unitate de pompieri la termen redus, la Constanța.

După, s-a dat un decret militar că cei de la T.R. făceau numai 6 luni. În cadrul armatei aveai drept la permisie și la concediu, parcă 10 zile. Eu nu-mi făcusem stagiul de concediu, l-am luat, m-am dus acasă. Cât eram acasă am și fost avansat la gradul de sergent. Deci am plecat de la un an și patru luni și am ajuns să fac numai șase luni. Am ajuns acasă la sfârșitul lui martie 1990.

Acum, 31 de ani mai târziu, ce credeți că s-a întâmplat atunci, la Revoluție?

Risc să spun următoarele: un amalgam de înțelegeri între marile puteri externe, grupuri interne de interese ulterioare evenimentelor și o revoltă a populației împotriva unui mod de viață înjositor.

Faptul că cele mai multe decese au fost după ce  s-a strigat :”Fără comuniști ” și “jos comunismul “, faptul că am văzut cu ochii mei gloanțe și tuburi de cartușe care nu erau în dotarea niciuneia dintre forțele armate sau a securității și multe alte detalii din media timpurilor noastre mă duc la această umilă opinie.

The post „Indicativ Radu Cel Frumos. Mobilizare parțială de război.” Revoluția văzută prin ochii unui soldat din flotila prezidențială a lui Ceaușescu. appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.

The post Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.” appeared first on Cultura la dubă.