Primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a anunțat că a semnat azi contractul de proiectare a Muzeului Național al Revoluției, un proiect existent doar pe hârtie de câțiva ani încoace.

Ministerul Culturii se va ocupa de reabilitarea clădirii Garnizoanei militare din Piața Libertății din Timișoara și transformarea ei în muzeu. Iar Primăria Municipiului Timișoara va fi responsabilă de organizarea de sesiuni de consultare și implicare publică, în vederea elaborării conceptului muzeului.

Primarul Fritz estimează că muzeul va fi gata peste 3 ani, dar că în 2023, când Timișoara va fi Capitală Europeană a Culturii, va putea fi folosită pentru evenimente curtea interioară, cu o suprafață de peste 5000 de mp.

Valoarea contractului de proiectare este de 1,14 milioane de euro, iar finanțarea lucrărilor de execuție se vor face în cadrul acordului dintre Guvernul României și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, prin care mai multe obiective de patrimoniu, printre care și fosta garnizoană militară a Timișoarei vor fi restaurate și modernizate. 

Clădirea istorică a garnizoanei este atestată de la 1727. În secolul al 18-lea, aici erau găzduiți generalii guvernatori militari ai Timișoarei.

În perioada 1849–1860 a fost sediul administrativ al nou înființatei provincii Voivodina Sârbească Banatul Timișean. Tot aici a fost cazat împăratul Franz Joseph, în timpul vizitei la Timișoara din 14–16 iunie 1852.

În 1923 regele Ferdinand și regina Maria au plantat cei doi stejari care se află și astăzi în fața clădirii. (vezi în imaginea de sus)

Până acum, aici a avut sediul Muzeul Militar din Timișoara. Din 2019, clădirea a trecut de la MAPN la Ministerul Culturii, în vederea înființării Muzeului Național al Revoluției.

În același timp, la București va fi deschis un Muzeu al Ororilor Comunismului. Aflați mai multe AICI.

The post Muzeul Național al Revoluției va fi găzduit de garnizoana militară din centrul Timișoarei, după reabilitarea ei appeared first on Cultura la dubă.

Soții Ceaușescu au fost nevoiți să fugă cu un elicopter care i-a preluat de pe acoperișul Comitetului Central. La 12 și jumătate, manifestanții au ocupat sediul CC și al televiziunii publice. Acesta a fost considerat momentul victoriei Revoluției.

Totuși, în loc să se instaleze liniștea, a urmat haosul. Se deschideau focuri de armă în Piața Universității și la sediul televiziunii, dar nimeni nu știa de către cine. Au fost numiți generic, „teroriștii”. Identitatea acestora rămâne până astăzi la nivelul speculațiilor.

Această confuzie generală a dus la moartea a 40 de militari și 8 civili doar la Otopeni. Majoritatea erau tineri, impropriu numiți militari. Erau soldați încorporați în septembrie 89, absolut nepregătiți pentru o astfel de situație.

Vasile Găbăroi era unul dintre acești soldați neinstruiți, la începutul ciclului militar obligatoriu. La începutul toamnei primise ordin de încorporare într-o unitate de elită în cadrul forțelor aeriene. Decembrie 1989 l-a prins la Otopeni. Cum a fost revoluția din perspectiva lui, descoperiți în interviul de mai jos.

Ce vârstă aveați în decembrie 1989?

Abia împlineam 19 ani.

Cum arăta viața dumneavoastră atunci?

În 22 septembrie am fost încorporat ca soldat. Existau două categorii: cei care nu erau studenți, care făceau armată un an și patru luni și cei care erau studenți și făceau doar nouă luni, la termen redus.

Dumneavoastră în ce categorie erați?

Am dat admitere la facultate, a fost un examen foarte dur. Am fost primul sub listă, primul picat. Așa că am vrut să dau în toamnă, la seral. Mai rămăseseră locuri, aveam frica de a nu face un an și patru luni de armată.

De ce vă era frică?

Era foarte dură, viața în armată era foarte dură. Se zicea atunci că armata te face bărbat, dar erau și multe chestii care erau înjositoare ca ființă umană.

La ce vă referiți?

Cei care erau încorporați în ciclul de un an și patru luni erau împărțiți în trei generații: bibanii, cei de mijloc și veteranii. Veteranii erau cei care făceau regulile la instrucții și mai ales seara în dormitoare.

N-am mai reușit să dau admitere în toamnă așa că am primit ordin de încorporare la unitatea militară 01900 Otopeni. Nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Era o unitate cumva de elită în cadrul forțelor aeriene.

Era flotila prezidențială a lui Ceaușescu, unitatea care deținea aeronavele de transport. Prima dată am intrat în clădirea de la poarta unității. Acolo erau câțiva subofițeri și foarte mulți veterani gradați. Ne-au tuns pe toți zero și veteranii ne-au luat la întrebări: Ce știm să facem -să cântăm, să spunem glume, chestii de genul ăsta-  și ce pile avem de am ajuns acolo.

Și dumneavoastră ce ați răspuns?

Eu am zis că nu știu nici să cânt și nici nu am avut pile. Au fost foarte insistenți: ”- Spune ce pilă ai! -Nu am nicio pilă”. Și chiar nu aveam nicio pilă, dar probabil că am fost repartizat acolo pentru că am fost secretar UTC și veneam dintr-o familie fără probleme. Am susținut sus și tare că n-am avut nicio pilă.

Erați la flotila prezidențială. Vă învățau ceva concret în sensul acesta?

Eram ca niște femei de serviciu. Făceam curățenie în unitate, ba mai făceam puțină instrucție. În primul rând ne pregăteam pentru depunerea jurământului. 

“Până la începutul revoluției nu am avut decât o singură tragere de zi, o singură experiență de tragere cu armament de război.”

Am avut, totuși, șansa să vizitez unul dintre avioane. Era un lux într-adevăr. În rest, celelalte treburi erau făcute de corpul de ofițeri și subofițeri: piloți, copiloți, mecanici la bord, mecanici la sol.

Haideți să vorbim puțin despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

Pe 16 decembrie au început evenimentele de la Timișoara. În acea seară, alarmă, imediat după ce s-a dat stingerea și adormisem: „Alarmă, alarmă, nu este exercițiu. Indicativ: Radu cel Frumos.”

Ce însemna asta?

Mobilizare parțială de război.

Știați atunci ce înseamnă indicativul acesta?

Nu. Efectiv eram niște soldați neinstruiți. După am aflat. Erau trei indicative: Codrii de aramă însemna stare de alertă. Radu cel frumos, mobilizare parțială de război. Iar Ștefan cel Mare, mobilizare generală de război.

Ne-am echipat și am scos armele din rastel. Din momentul acela, am început să facem plantoane cu armă și cu 4 cartușe în încărcător. Se stătea de pază la diverse puncte din unitate, se făcea cu rândul prin rotație.

Bibani, veterani… dar în general bibani. Au început tot felul de discuții, circulau frânturi de informații: „Se întâmplă ceva la Timișoara.” Eu auzisem deja de când mă întorceam din permisie, în tren. Nu s-a întâmplat nimic deosebit până în dimineața de 22 decembrie.

Povestiți-ne cum a decurs ziua aceea.

În dimineața de 22 decembrie eram planton la pavilionul piloților. Comandantul unității a dat adunarea întregii unități pe platou. S-a spus despre moartea Generalului Vasile Milea. Era Șeful Minsiterului Apărării Naționale. S-a spus că este trădător, că s-a sinucis, i s-au scos imediat toate fotografiile din unitate.

În jurul orei 10, iarăși agitație în unitate. Se dăduse ordin ca toate unitățile să intre în cazărmi și să predea armamentul. Am făcut asta și ne-am dus toți la sala de lectură. Am deschis televizorul și am văzut ce a văzut toată lumea, cu Dinescu, cu Caramitru.

Seara a venit maiorul Mazăre, comandantul unității: ”Scoateți armamentul din rastel și muniția din magazie.” Sub îndrumarea lui am fost duși la poarta unității, așezați cam la 10-15 metri unul de altul. Am început să desfacem cutiile de muniție. Nu știam cum se desfac, nu mai făcuserăm asta. Erau cartușe normale și cartușe cu vârful glonțului verde.

”- Tovarășe maior, ce-s astea cu verde?

– Soldat, pune 4 normale 1 verde, 4 normale 1 verde.

– Dar ce e ăla?

-E trasor măi, ăla luminează să te îndrume cum să tragi ca să atingi ținta.”

Noi nu făcusem încă tragere de noapte.Ne-am așezat acolo, el fiind singurul militar de carieră s-a dus să organizeze apărarea unității și în celelalte puncte. Între timp, a venit un alt ofițer și ne-a mutat undeva pe un câmp paralel cu pista aeroportului, unitatea noastră era ca o anexă a aeroportului Otopeni.

Toate zborurile flotilei prezidențiale erau controlate de turnul nostru de control, nu de turnul de control de la aeroportul civil. În momentul acela au apărut TAB-urile. Transportoare autoblindate de la regimentul mecanizat Ploiești.

Comandantul unității era maiorul Dumitrescu, o figură arhicunoscută în Armata Română. Foarte riguros, un militar de carieră de excepție. Au venit TAB-urile cu reflectoare.

În momentul acela am avut o reacție, m-am făcut una cu pământul. (Se oprește și îi dau lacrimile). Eram inconștienți.

Nu vă dădeați seama ce se întâmplă?

Absolut deloc.

Dar în momentul acela ați văzut TAB-urile și v-ați pus la pământ. De ce?

Dacă mă ridicam, cred că eram ciuruit.

Păi nu erați de aceeași parte?

Regimentul venise de la Ploiești. Aveau ordin să tragă în orice era suspect. Deja apăruse teribila chestie cu teroriștii. Unitatea nefiind cu militari de carieră, nefiind anunțați, organizați, în primele zile era un haos.

După ce au trecut TAB-urile îl auzim pe maiorul Mazăre: ”Soldați, unde sunteți?”. Când ne dusese la poartă ne spusese: ”Soldați, comanda la mine.” Când ne-a găsit, ne-am adunat și ne-a dat alt ordin: ”Soldați, comanda numai la mine.” Clar, nu trebuia să respectăm niciun alt ordin venit de la alt ofițer.

Deci erau incongruențe și între cei din aceeași unitate.

Da. După ce ne-a adunat, ne-a dus tot paralel cu pista, pe un câmp arat. Ne-a spus să ne facem locașul de tragere cum putem.

Eram echipați complet, cu cască, lopată, arma Kalashnikov AK 47 cu pat fix, 4 încărcătoare în port încărcător, un încărcător plin în armă și cu glonț pe țeavă.

Comanda a fost: ”Pista este blocată transversal cu camioane. Orice mișcare vedeți în jurul lor, trageți foc.”

Și după aia au început să-mi șuiere pe la cap gloanțele trase de pe clădirea aeroportului Otopeni. Am auzit la 2-3 metri de mine câteva gloanțe înfigându-se în pământ.

Deci se trăgea de pe clădirea aeroportului către dumneavoastră și colegi. Știați cine trăgea?

Nu știam. Am tras atunci, vreo 6-7 cartușe. Am nimerit, n-am nimerit, nu știu. Nu pot să spun.

Au fost victime în seara aceea?

Da. Foarte bine cunoscut cazul jandarmilor veniți de la Târgoviște, cred. Au fost ciuruiți de cei de pe estacada aeroportului. Au fost considerați teroriști și s-a tras în ei. Se trăgea în neștire, am auzit.

Abia apoi am aflat că a fost un adevărat măcel. E de reținut chestia asta care a fost o caracteristică la cei din armată: haosul, necoordonare, neorganizarea. 

Grosul celor din armată era format din soldați neinstruiți, nu din profesioniști așa cum este astăzi. Și armata a fost luată pe nepregătite, trebuia să facă față unei situații deosebite, de război. De aici au rezultat și victimele care au fost în rândul militarilor. Eram permanent în priză.

A fost un amalgam de implicări, de interese de intervenții suprapus cu revolta populară. Nu pot să spun exact. Dar au fost, chestii văzute de mine: au fost împușcături cu armament străin din casele de lângă gardul unității, a fost cazul unui locotenentul de parașutiști de la Buzău împușcat în cap imediat ce și-a scos cascheta, a fost cazul unui coleg care imediat cum a sărit gardul zicând că se duce după teroriști a fost împușcat în umăr.

Tot în seara aia am auzit o bubuitură puternică dinspre poartă. Acolo fusese poziționat un tanc. A venit o coloană de TAB-uri tot în ajutorul unității noastre. Consemnul era să aibă tricolorul găurit și să răspundă la apelul făcut de cei cărora le veneau în ajutor.

De pe tanc au fost somați radio să se identifice, cei cu TAB-urile n-au răspuns, n-aveau nici steagul găurit și atunci s-a ordonat foc. A tras tancul și a despărțit tab-ul efectiv în două. A rămas acolo până în data de 4-5 ianuarie. Au zburat toate geamurile de la postul de pază.

Spuneați că se trăgea și din casele din sat, ați aflat cine trăgea de acolo?

La poartă și în laterala unității se trăgea din case. Ai noștri răspundeau haotic, până când într-o seară maiorul Mazăre a ordonat: ”Nu mai trage nimeni fără ordin, vedem de unde se trage și după aia organizăm control.”

Cu ocazia asta am văzut cu ochii mei, după un control, cartușele găsite în acele case.

“Erau niște gloanțe care nu erau în dotarea niciunei formațiuni militare de la noi. Nici din cadrul armatei, nici din cadrul securității, nici al miliției.”

De partea cui erați? Ce știați că faceți? Apărați pe cine de cine?

Noi de fapt apăram patrimoniul unității. Efectiv flotila prezidențială, avioanele și elicopterele. Să nu cadă în mâna așa-zișilor teroriști sau să fugă cineva. Noi n-am fost scoși în stradă.

Făceam 12 ore pază, 12 ore somn. Pentru că eram soldați neinstruiți, când intram în pavilionul soldaților, un maistru militar sub îndrumarea comandantului companiei dezarma pentru noi. Scotea încărcătorul, arma și trăgea ca să fie sigur că n-a rămas glonț pe țeavă.

În data de 22 decembrie, soții Ceaușescu au fost luați cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central. Fiind la flotila prezidențială, ați aflat detalii despre acel zbor?

Elicopterul care se vede în imaginile filmate difuzate în media era condus de colonelul Vasile Maluțan, militar care a decedat în condiții dubioase. S-a dus, i-au luat pe soții Ceaușescu și câteva alte persoane. I-a lăsat la Snagov se pare pe ceilalți iar cu cei doi soți au venit deasupra unității.

Au făcut un survol, iar comandantul unității l-a întrebat: ”Vasile, cum stai cu gazul? ”. Iar Maluțan s-a prins imediat și i-a spus: ”Mi-ar mai trebui.” Elicopterele și aeronavele erau încărcate până la capacitatea maximă înaintea oricărui zbor. Un elicopter Dauphin avea autonomia de zbor 1000 de km. De chestia asta s-a folosit mai târziu când a ajuns în zona Târgoviștei.

Din ce au relatat cei care erau la transmisiuni, când au ajuns în zona Târgoviștei, colonelul Maluțan a spus: ”Tovarășul Secretar General, suntem reperați de antiaeriană și avem și puțin combustibil, trebuie să coborâm la sol.” Lucruri care nu erau adevărate, armata nu avea ordin să tragă, iar combustibil era suficient.

“Și atunci i-au lăsat pe soții Ceaușescu în câmp, iar ei s-au întors în unitate. Cam tremurau când au intrat în pavilionul piloților. După aceea, șoferul de pe mașina ofițerului de contrainformații din unitate a venit la pavilionul soldaților plângând în hohote: ”O să murim ca proștii.”

Cum au decurs următoarele zile?

Următoarele zile am fost mutați în spatele ariei unde erau avioanele. Am făcut acolo niște tranșee cam până la piept. Stăteam cu fața spre șoseaua București-Ploiești. Se trăgea mult, de ambele părți. Șoseaua era plină de o parte și de alta de unități de diferite categorii.

Dacă cineva a tras un foc, două în stânga, dreapta, după aia i se răspundea și din dreapta și din stânga. Un haos. Nu știai cine trage.

După ce au început ciclurile astea de 12 ore pază, 12 ore odihnă, într-una din seri când eram în locașul de tragere era o ninsoare umedă. Am stat câteva ore acolo fără să mă mișc și când a venit vremea să fim schimbați efectiv n-am mai putut să mai stau drept, am făcut o pleurezie și o gripă puternică.

Am stat inconștient cred că 2-3 zile în dormitor. Mi-am revenit greu. La un moment dat a venit maiorul Mazăre și m-a întrebat: ”Găbăroi, poți să faci măcar de pază într-un pavilion?” Și i-am spus că da.

M-am dus în pavilionul comandamentului și trebuia să păzesc un ofițer de contrainformații de la Direcția a 4-a a Securității, un căpitan. Stătea într-o încăpere cam cât o debara. Mi s-a spus: ”Dacă a depășit cadrul ușii, tragi.” Au fost câteva zile în care am făcut paza acestui căpitan și a venit seara de revelion.

La miezul nopții eram de pază, ofițerii sărbătoreau. Unul din ei a venit și mi-a adus în caschetă un pahar de șampanie.

“Și atunci în preajma revelionului se spunea ”Crăciunul vostru, revelionul nostru.” Așa era împrăștiat zvonul, Crăciunul a aparținut revoluționarilor, iar la revelion teroriștii vor avea iar situația în control.”

Cine erau acești “teroriști”?

Erau cei care declanșau împușcăturile. Eu gândesc că trăgeau un foc numai ca să ațâțe pe cei care apărau unitățile militare să înceapă să tragă haotic, să fie victime. Pentru că așa cum se știe, victimile au început să apară în București după ce s-a strigat „Jos comunismul.” Înainte de asta, se striga „Jos Ceaușescu”.

Deci acești „teroriști” de partea cui erau?

Nu pot să spun, nu știu. De partea unor interese străine fie de țară fie de direcția în care se voia să se meargă, schimbarea regimului.

Iar dumneavoastră și colegii erați de partea revoluției?

Da, așa a fost ordinul, să trecem de partea revoluției. Dar noi, fiind în afara orașului, misiunea noastră era să apărăm patrimoniul unității.

Care a fost cel mai palpitant moment pe care l-ați trăit?

Într-o dimineață a venit un subofițer: ”Vreau patru soldați să mergem într-o misiune cu elicopterul.” Atunci mie mi s-a aprins beculețul, imediat m-am echipat. Înainte de a decola ni s-a spus: ”O să survolați o pădure, acolo s-au adunat teroriști. Dacă îi vedeți, aterizați, îi înconjurați și începeți să trageți.” Îți dai seama? Să facem cerc și să tragem.

Am survolat pădurea, era zăpadă peste tot. Zborul a fost minunat, când făceam viraje nu se deosebea cerul de pământ. Nu a văzut nici pilotul nici comandantul misiunii nimic și ne-am întors fără probleme.

Cum s-a încheiat totul? Când ați putut să vă relaxați, să știți că e gata?

Prin 4-5 ianuarie 1990, când a trecut șocul acela după Anul Nou, cu mesajele difuzate prin media care ziceau că revelionul va fi preluat de teroriști. După aia a început relaxarea. Au venit să ne viziteze părinții, rudele. A venit și mama mea pe 5 ianuarie. A venit și a văzut TAB-ul acela de la poartă în care s-a tras, m-a văzut pe mine echipat de război.

Nu reușisem decât între Crăciun și Revelion să dau un telefon să le spun că sunt bine, atât am avut voie. Nu se știau în sat prea multe. După 22 decembrie s-a auzit în sat că vine un camion să aducă soldații morți la revoluție. Așa umbla zvonul.

Și ați apucat să vorbiți cu familia? știa că sunteți bine?

Până atunci nu, nu știau nimic. A venit și fratele meu, Cristi, în vizită și mi-a zis că la facultate se fac contestatii. Am scris și eu o scrisoare și am primit răspuns că sunt considerat admis, la jumătatea lui ianuarie.

La jumătatea lui februarie, la raportul de dimineață, sergentul Irimiciuc m-a pus să ies în fața plutonului: ”Avem printre noi un viitor student.” Am fost mutat la o unitate de pompieri la termen redus, la Constanța.

După, s-a dat un decret militar că cei de la T.R. făceau numai 6 luni. În cadrul armatei aveai drept la permisie și la concediu, parcă 10 zile. Eu nu-mi făcusem stagiul de concediu, l-am luat, m-am dus acasă. Cât eram acasă am și fost avansat la gradul de sergent. Deci am plecat de la un an și patru luni și am ajuns să fac numai șase luni. Am ajuns acasă la sfârșitul lui martie 1990.

Acum, 31 de ani mai târziu, ce credeți că s-a întâmplat atunci, la Revoluție?

Risc să spun următoarele: un amalgam de înțelegeri între marile puteri externe, grupuri interne de interese ulterioare evenimentelor și o revoltă a populației împotriva unui mod de viață înjositor.

Faptul că cele mai multe decese au fost după ce  s-a strigat :”Fără comuniști ” și “jos comunismul “, faptul că am văzut cu ochii mei gloanțe și tuburi de cartușe care nu erau în dotarea niciuneia dintre forțele armate sau a securității și multe alte detalii din media timpurilor noastre mă duc la această umilă opinie.

The post „Indicativ Radu Cel Frumos. Mobilizare parțială de război.” Revoluția văzută prin ochii unui soldat din flotila prezidențială a lui Ceaușescu. appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, Ana Blandiana a reprezentat decenii la rând o voce puternică în lupta pentru libertate, dar a rămas în același timp fidelă destinului său scriitoricesc, publicând numeroase volume de poezie și proză și câștigând o serie de distincții importante, cum ar fi Premiul Internațional „Herder” (1982), Premiul Opera Omnia acordat de Revista Convorbiri Literare (2014) sau Cununa de Aur de la Struga (2019).

Cea mai recentă carte a sa, volumul de proză „Soră lume” (ed. Humanitas, 2020), vine acum să recompună înțelesurile lumii din perspectiva tot mai apăsată de compasiune a scriitoarei. Tocmai de la această carte pornește și ampla noastră discuție, în care vorbim despre semnificația libertății, despre rolul elitei intelectuale în societate, despre lupta pentru justiție, dar și despre primele versuri compuse sau pasiunile cărora poeta Ana Blandiana li se dedică atunci când ia o pauză de la scris.

Cât ați lucrat la volumul „Soră lume” și cum ați ales povestirile care îl compun?

Cred că, dacă aș pune cap la cap doar orele în care am scris, aș putea spune că nu am lucrat mult. Dar lucrul s-a întins pe parcursul mai multor ani.

Între timp, am publicat alte două cărți de versuri, a murit soțul meu și am intrat într-o etapă a vieții în care am acceptat toate invitațiile pe care le primeam ca să nu fiu singură și să nu mă deprim. Toate astea au făcut ca în ultimii doi ani să nu scriu la cartea aceasta decât în vacanță. Iar povestirile le-am ales în așa fel încât să fac un portret al lumii prin care am trecut, acesta este sensul lor.

Nu am putut să nu remarc că multe dintre întâmplările prezentate în „Soră lume” au avut darul de a vă da peste cap niște idei pe care le aveați despre lume. În acest context, cum se face că lumea vă e „soră”?

Nu cred că formula „a da peste cap” e exactă, pentru că eu am rămas aceeași. Un singur lucru a fost tulburător de-a lungul timpului: deosebirea dintre felul în care vedeam Occidentul înainte de ‘89, când el reprezenta lumea liberă, și felul în care această lume liberă a început să își degradeze singură libertatea evoluând spre corectitudinea politică.

Practic, și-a inventat singură cenzura, o formă asemănătoare cu cenzura interioară de care îmi era cel mai frică în timpul regimului comunism. Atunci, știai ce nu poate fi publicat, iar asta te făcea să nu mai scrii, știind că oricum nu va apărea. Adică ajungeai să te cenzurezi tu pe tine.

Exact ce se întâmplă acum cu corectitudinea politică. În țări cu tradiții democratice, care au rămas neschimbate din punctul de vedere al instituțiilor și al regulilor după care funcționează, intelectualii au introdus o altă perspectivă, care își are rădăcinile în extrema stângă și este foarte periculoasă.

Cât despre motivul pentru care volumul se numește „Soră lume”, după cum știți, primul capitol este despre faptul că toți cei pe care i-am întâlnit mi-au trezit până la urmă compasiunea, pentru că sunt lipsiți de înțelepciune, pentru că nu înțeleg că a fi bun este nu doar mai frumos, ci și mai ușor și mai util decât a fi rău, că felul în care își privesc viețile îi face nefericiți pe toți. De aici și titlul, care e o expresie de empatie, dar și de milă.

În contextul pandemiei, subiectul libertății, pe care îl abordați și în carte, a fost dezbătut foarte intens: pe de o parte, îi avem pe cei care consideră că măsurile sanitare sunt o sugrumare a libertății; pe de altă parte, pe cei care spun că nerespectarea măsurilor e o încălcare a libertății lor. Cum vedeți această dezbatere la 31 de ani de la Revoluție și ce spune ea despre noi? Am înțeles sau nu ce e libertatea?

În primul rând trebuie precizat că aceste lucruri se petrec peste tot în lume, nu e neapărat o discuție specific românească. Și, de fapt, nu este o dezbatere despre libertate, ci despre prostie. Nu libertatea e în joc acum.

E adevărat că apare și o formă de manipulare, dar una care îi atinge pe cei mai puțin inteligenți. E adevărat și că lucrurile sunt tulburătoare, pentru că par aproape suprarealiste. Dar în măsura în care, la această oră, fiecare dintre noi are cunoscuți care au fost bolnavi, s-au recuperat ori au murit sau au rămas cu sechele, a susține că virusul nu există, a susține că nu trebuie să ne apărăm de el sau că măsurile sunt un atentat la libertatea noastră e greșit.

“Primul dintre drepturile omului e dreptul la viață, deci prin ceea ce facem atunci când respectăm restricțiile noi ne apărăm viața. Iar guvernanții care ni le impun respectă și sprijină dreptul la viață, nu îl neagă.”

Ana Blandiana, scriitoare

Se împlinesc 31 de ani de la Revoluția Română. Cum credeți că ar fi arătat România astăzi dacă Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara ar fi fost pus în aplicare în anii ‘90?

Cu siguranță ar fi arătat cu totul și cu totul altfel și am fi fost infinit mai departe. Este clar că această perioadă, pe care o putem numi postcomunism, a fost în permanență o frână a schimbării.

Sentimentul meu înainte de ’89 a fost că aveam de-a face cu o contraselecție, că pentru a avea o funcție trebuia să minți, să lingușești, să ai o relație cu Securitatea. Dacă eu cunoșteam pe cineva, să spunem un inginer, care îmi făcea o primă impresie bună, în momentul în care aflam că are o funcție de director renunțam la părerea inițială.

Îmi spuneam că probabil nu mă pricep eu la oameni, pentru că, dacă cel din fața mea ar fi fost așa bun cum mi se părea mie, nu ar fi ajuns director de fabrică. Această contraselecție a funcționat și după 1989.

Ce am câștigat atunci a fost libertatea, mulți tineri au plecat la studii în străinătate, dar când au vrut să se întoarcă, nu au fost primiți, pentru că posturile erau ocupate de foștii funcționari comuniști sau de copiii lor, iar cei care veneau cu o mentalitate occidentală și diplome adevărate erau îndepărtați prin tot felul de mijloace.

Credeți că elita intelectuală are o datorie morală de a fi implicată civic, de a fi o voce atunci când statul face abuzuri?

Da, întotdeauna am crezut că intelectualii trebuie să răspundă pentru tot și că în acest sens sunt adesea vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă. În anul 1988, care a fost cel mai negru dintre anii dinainte și în care am fost și interzisă [a treia oară], mă obsedau două versuri ale mele, care sunau cam așa: „Pentru că sunt în stare să-nțeleg/De tot ce înțeleg sunt vinovată.” Asta e ideea.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.”

Având în vedere ororile regimului comunist și toate aceste mecanisme greșite de funcționare a societății, care s-au și perpetuat parțial, cum vă explicați că există încă foarte mulți oameni care tânjesc după acele vremuri?

În ceea ce îi privește pe bătrâni, cred că sentimentul are de-a face cu faptul că, înainte, vinovați erau doar Nicolae și Elena Ceaușescu. Omul simplu nu avea nicio responsabilitate, tot ce i se întâmpla rău se întâmpla pentru că alții hotărau pentru el. În plus, oamenii aveau un loc de muncă sigur, ceea ce era important. La un nivel de sărăcie general, nu se simțea nimeni umilit de alții mai bogați.

Acum, în fiecare moment, fiecare dintre noi hotărâm cum va merge viața noastră mai departe în funcție de ceea ce facem. Această responsabilitate e aproape imposibil de învățat pentru cei care aveau mai mult de 50 ani în 1989.

Și tocmai de aceea cred că formula „Tot era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” nu e tocmai exactă. Ce vor să spună acești oameni e că lor le era mai ușor pe vremea lui Ceaușescu.

În ceea ce privește tinerii care tânjesc după comunism, cred că aici e vorba de oportunism. Există niște politicieni foarte tineri la PSD care îmi fac rău când vorbesc, pentru că este imposibil să nu știe că mint, dar nu le pasă. Pur și simplu ei știu că fac carieră într-un partid mare, care a fost foarte puternic și va rămâne puternic chiar dacă pierde alegerile acum. Nu le pasă decât de cariera lor.

Dumneavoastră credeți în independența justiției din România? Dacă da, cum vă explicați faptul că Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei stagnează în continuare?

Cred că justiția trebuie să fie independentă, toată lupta pe care a dus-o Laura Codruța Kövesi a fost în acest sens, iar în jurul ei se strânsese o elită din justiție care lupta pentru asta. Faptul că un personaj ca Dragnea a luptat atâția ani să distrugă justiția și nu a reușit dovedește că există în continuare oameni de bună calitate acolo, iar toată lupta dusă de mișcarea Rezist împotriva modificărilor din justiție dovedește cât de mult am evoluat în direcția aceasta.

Legat de dosare simt o apăsare enormă. Acum vreo 4 ani am fost și eu și soțul meu invitați să răspundem la niște întrebări privind Dosarul Mineriadei și Dosarul Revoluției. Atunci am fost foarte impresionată de faptul că, după ce s-au terminat întrebările și am dat mâna cu procurorul, acesta mi-a spus: „Țineți-ne pumnii să nu fim opriți.”

Trebuie să se termine cu aceste lucruri. Trebuie să se facă un salt spre punerea unei alte temelii.

“E clar că mereu dosarul a fost oprit, pentru că tot timpul existau undeva oameni care nu fuseseră scoși prin Punctul 8 de la Timișoara.”

Aș vrea să facem o călătorie spre începuturi mai senine acum: vă amintiți primele dumneavoastră încercări de a scrie? Despre ce scriați?

Trebuie să vă spun că eu am făcut versuri înainte de a ști să scriu. Le făceam oral, așa că ar fi greu să vă spun despre ce inventam rime la început.

După aceea, după ce am început să citesc, a fost o lungă perioadă în care, dacă descopeream un poet, încercam să scriu ca el. La un moment dat îl știam pe de rost pe Grigore Alexandrescu și eram foarte mândră că scriu ca el, apoi am avut alte modele și alte modele, până când am ajuns la mine însămi.

Din experiența mea, preocupările umaniste nu sunt tocmai încurajate acum. De exemplu, clasele de filologie de la licee sunt de multe ori privite drept clasele mai slabe, iar viitorii studenți sunt de multe ori îndrumați spre domenii mai tehnice. Ce i-ați spune unui tânăr care e pasionat de scris, dar se simte descurajat de această realitate?

În primul rând vreau să vă spun că, din acest proces absolut real, pe mine cel mai tare mă interesează soarta profesorilor de limba română. Am câteva prietene care trăiesc efectiv o dramă pentru că româna a devenit o dexteritate.

E vorba de profesoare care ele însele au scris în tinerețe și au venit spre această profesie tocmai pentru că erau cu sufletul alături de literatură și încercau să transmită elevilor lor această dragoste și admirație.

Dar îmi spunea de curând una dintre ele că, de exemplu, le-a ținut unor elevi de clasa a 9-a pe care abia îi cunoștea un mic discurs introductiv despre această pasiune. În timp ce vorbea, un elev a ridicat mâna și i-a spus „Nu vreau să vă jignesc întrerupându-vă, dar nu are rost să continuați, pentru că noi oricum nu o să avem timp să ne ocupăm de ce ne povestiți dumneavoastră. Suntem ocupați să învățăm pentru Bac. Dacă vreți să ne ajutați, ar fi extraordinar să ne faceți rezumate și analize ale operelor, ca  noi să le învățăm și să luăm Bacul.” Prietena mea mi-a povestit lucrurile astea absolut îngrozită. 

Inclusiv felul de a corecta tezele de la Bacalaureat e tot la nivelul ăsta. Din câte înțeleg, iau 10 cei care știu tiparul standard. Dacă ar veni un elev extraordinar care nu ar mai scrie după tipic, ci ar citi cărțile și și-ar spune părerile proprii, probabil nu ar lua 10. Prin urmare, când se vorbește despre necesitatea unei reforme a învățământului, cred că într-adevăr trebuie totul reașezat.

“Liceul există pentru a crea o cultură generală care să asigure baza. Dacă această bază nu există, ajungem să vorbim cu toții cum vorbesc majoritatea parlamentarilor, cu greșeli gramaticale și de logică.”

Acesta este un aspect.

Celălalt este că, în realitate, situația nu e atât de dramatică, dovadă că există extrem de mulți tineri care debutează, și cu versuri, și cu proză, există multe concursuri pe care le pot câștiga pentru a se face cunoscuți, multe reviste literare – paradoxal, unele mai bune în provincie decât în București, cu excepția României literare.

Dacă un tânăr vrea să o apuce pe acest drum, va ști de la început că din asta nu va putea trăi, dar în măsura în care pasiunea există, ea poate să se dezvolte și s-a dezvoltat întotdeauna. Înainte de război era la fel, nu degeaba poeții sunt imaginați întotdeauna ca nebogați.

Ați spus în repetate rânduri că vă simțiți vinovată că v-ați trădat cumva destinul de scriitor făcând și multe alte lucruri „pe lângă”. Ce credeți că a rămas nescris și nu mai poate fi recuperat?

Mă aflu acum într-un moment în care deja am recuperat. A existat o perioadă dramatică, de cam 10 ani de zile, în care am scris extrem de puțin, fiind în permanență într-o vâltoare a vieții publice. Începeam să nu mai fiu percepută ca scriitor, nu mai eram văzută prin prisma cărților mele, ci a discursurilor și a mitingurilor la care participam.

De aceea am trăit spaima că s-ar putea să nu mai pot face drumul înapoi și cred că cea mai mare victorie a fost că am reușit să revin deja de ani de zile la scris. Public cărți peste cărți, chiar dacă am rămas și un lider de opinie.

Ce alte pasiuni mai aveți atunci când nu scrieți sau citiți?

Nu prea mai rămâne timp pentru altele, dar când sunt la țară îmi place să grădinăresc. Nu cine știe, pentru că am devenit mai zgârcită cu timpul. Îmi plac foarte multe lucruri, să mă joc cu pisica, să tund iarba, dar tot timpul sunt grăbită să mă reîntorc la scris.

Cum a fost să lucrați alături de omul pe care îl iubeați? Cum rezistă partea profesională într-un cuplu?

În primul rând vreau să vă spun că există acel mit antic grecesc despre cele două părți care se caută și care uneori se întâlnesc. Este cel mai mare noroc care i se poate întâmpla unui om, să găsească cealaltă parte a lui, iar noi l-am avut.

E adevărat că în acest noroc a intrat și faptul că ne-am căsătorit de foarte devreme. Pot să mă laud puțin? Soțul meu m-a cerut în căsătorie la mai puțin de o oră după ce am făcut cunoștință, pe când eu aveam mai puțin de 18 ani.

Și l-ați luat în serios?

La început mi s-a părut complet neserios. Am făcut cunoștință la Cluj, unde debutasem cu niște poezii, iar eu trebuia să merg înapoi spre Oradea. El m-a condus la gară și m-a cerut în căsătorie în clipa în care eram deja pe scară, deci nu am avut timp să răspund.

Dar pe drum, m-am hotărât să nu îi spun mamei că mă ceruse, pentru că știam că ea o să îl creadă un zăpăcit. Deci începusem să îl protejez, asta înseamnă că deja acceptasem. Și de fapt chiar acesta a fost sentimentul: înainte să îmi dau seama că m-am îndrăgostit, am avut sentimentul că totul e irevocabil. Că nu depinde de mine, că e deja hotărât. Cred că într-adevăr era.

După aceea, dat fiind că eram amândoi scriitori, ne citeam unul altuia scrierile. Până în ultima clipă, el a corectat tot ce scriam, iar de când nu mai este, eu sunt absolut disperată pentru că citesc manuscrisul o dată, de două ori, de trei ori, și găsesc de fiecare dată alte și alte greșeli. Mereu îmi scapă ceva, în vreme ce lui nu îi scăpa nimic. Poate și pentru că făcuse Politehnica era un spirit mult mai ordonat decât mine.

Apoi mai e ceva. Faptul că noi am avut atâtea necazuri, că eu am avut atâtea probleme, mai ales politice, ne-a unit și mai tare.

“Legătura dintre noi era soluția, dragostea era nu numai o formă de noroc, de fericire, ci și o formă de rezistență.”

Și pentru că tot am sărbătorit recent Ziua Națională a României, doamna Blandiana, ce vă place la România?   

Este ca și cum m-ați întreba dacă mă plac pe mine însămi. Mă plac. Nu fac parte din categoria celor care se urăsc.

“Am suferit foarte mult înainte de 1989 pentru că Ceaușescu folosea patriotismul ca pe o armă, iar ceilalți oameni simțeau că e rușinos ca și ei să mai fie patrioți.”

Eu întotdeauna am spus că faptul că Ceaușescu își iubește sau se face că își iubește țara nu e un motiv ca noi să nu o mai iubim.

Sunt ardeleancă, iar asta cred că are o greutate în această discuție. Moștenesc niște lupte de secole pe care le-am dus pentru a rămâne români. Dincolo de asta, niciodată nu mi-am pus problema să rămân altundeva.

Înainte de Revoluție, mi s-a întâmplat de multe ori să ies din țară, și eram întrebată și acolo, dar mai ales acasă, cum de mă tot întorc. Mă întorceam pentru că asta e casa mea, pentru că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rup această legătură. Asta nu înseamnă că cei care au făcut-o nu își mai iubesc țara, dar eu cred că nu aș fi suportat gândul că nu mă mai pot întoarce.

Și vreau să vă spun că sunt fascinată în special de felul în care se îndrăgostesc străinii de noi. Avem cazul maxim al Prințului Charles, de exemplu. Vreau să vă spun că mie nu prea îmi place să merg la recepții, dar când am primit o invitație la Cotroceni pentru un eveniment în care urma ca el să fie decorat de Președintele Iohannis, m-am gândit să mă duc să îl văd de aproape. M-a impresionat foarte tare.

A fost o ceremonie în care Președintele Iohannis i-a mulțumit pentru tot ce face pentru România, după care a luat el cuvântul și a spus: „Să știți că sunt foarte jenat când mi se mulțumește. Nu trebuie să îmi mulțumiți, pentru că eu efectiv m-am îndrăgostit de România și nu am niciun merit în asta”. Mi s-a părut ceva atât de frumos!  Mereu mă întreb mai curând ce le place străinilor la România.

Cred că în primul rând suntem empatici, suntem simpatici, chiar și defectele noastre intră în această categorie. Dar mai ales am păstrat un anumit tip de naturalețe, o legătură cu pământul și natura pe care alții au pierdut-o. Și asta e nostalgia pe care o simt cei care vin aici și sunt fermecați de români și de România.

Bine, România este, ca să zic așa, mai mult decât românii.

“Românilor poți să le găsești destule defecte, dar România, ca țară, e o minune pur și simplu.”

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru țara pe care o avem, deși a avut grijă, după ce ne-a dat tot ce ne-a dat, să ne așeze cu toate darurile în locul în care se bat munții cap în cap.

Această formulă a basmelor noastre definește istoria noastră și este profund dramatică. Toată istoria și psihologia noastră vine din faptul că a trebuit să rezistăm într-un loc în care eram înconjurați de trei puteri dușmane, dușmane nouă, dar și lor între ele. Iar noi am reușit. Această reușită, care ni se pare normală acum, a fost dovada unor calități deosebite.

The post Ana Blandiana: „Lumea liberă a început să își degradeze singură libertatea.” appeared first on Cultura la dubă.