“Mă simt onorat şi mă bucur de reîntâlnirea cu publicul newyorkez.”, a transmis cineastul.

“Fie că se confruntă cu istoria întunecată a propriei națiuni, fie că evocă primele sale întâlniri magice cu Beatles și fotbalul de la Cupa Mondială, Ujică – care va fi prezent pentru a introduce multe dintre proiecții – interoghează politica creării imaginii și a scrierii istoriei, precum și modurile în care cultura populară a cântecelor, sportului și filmelor se insinuează în inconștientul nostru colectiv, definește identitățile noastre naționale și ne modelează amintirile, dorințele și înțelegerea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru. Aflându-ne pe prăpastia schimbării revoluționare – schimbare adusă de inteligența artificială, o dietă constantă de videoclipuri TikTok și consolidarea și complicitatea mass-media cu agenții puterii – Ujică oferă onestitatea intelectuală și balastul moral necesare pentru a contracara confuzia și neîncrederea noastră actuală în ceea ce vedem și ceea ce ni se spune.

Printre momentele importante se numără prezentarea de către cineast a unui fragment în curs de realizare din cel mai recent film al său, Matches and Days , o meditație asupra modului în care fotbalul de la Cupa Mondială a modelat ritmurile vieții sale și ale fiului și nepoților săi. Ujică prezintă, de asemenea, cel mai recent lungmetraj al său, TWST/Things We Said Today (2024), o reminiscență personală, creată în colaborare cu scriitorul Geoffrey O’Brien, despre un moment cultural și politic de cotitură, sosirea trupei Beatles la New York pentru concertul lor din august 1965 de pe stadionul Shea. Și acesta a marcat un punct de inflexiune în viața lui Ujică, aadolescent, într-un sat românesc de la granița cu Iugoslavia, oferind o privire transformatoare asupra libertății dincolo de Cortina de Fier și o epifanie despre puterea artei de a transcende corvoadele, minciunile, temerile și pedepsele vieții sub o guvernare autoritară.

În centrul așa-numitei sale trilogii despre prăbușirea bruscă a Uniunii Sovietice, magistrala lucrare a lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), îmbină 24 de ani de imagini de propagandă de stat cu dictatorul român și soția sa într-o viziune amplă a unei națiuni aflate în sclavia – și la mila – unui lider de cult. Bazându-se pe materiale de arhivă nevăzute, Ujică scoate la iveală fisurile și tensiunile care aveau să ducă la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.

În colaborarea sa fundamentală cu Harun Farocki, Videogramele unei revoluții (1992), transmisiunile oficiale ale domniei de fier a dictatorului par o farsă neputincioasă în fața relatărilor martorilor oculari de la fața locului despre dispariția sa dramatică, transmise de cetățeni obișnuiți care mânuiau camere video. „Out of the Present” (1995) relatează izolarea orbitală de 10 luni a unui cosmonaut rus la stația spațială Mir, în timp ce, acasă, Uniunea Sovietică a implodat și a izbucnit o petrecere rave la Pavilionul de Cosmonautică al Târgului de la Moscova în ajunul Anului Nou din 1991.

Retrospectiva prezintă și „2 Pasolini” (2000), care folosește documentarul lui Pier Paolo Pasolini, „Sopraluoghi in Palestina” , și un cântec al lui Tupac Shakur pentru a interoga crearea și refacerea istoriei; și „Unknown Quantity” (2005), o versiune teatrală a unei instalații într-o galerie în care filosoful și teoreticianul cultural francez Paul Virilio și laureata belarusă a Premiului Nobel Svetlana Alexievich, autoarea cărții „ Voci din Cernobîl: Cronica viitorului” , se confruntă cu tragedia provocată de om a catastrofei nucleare și implicațiile acesteia asupra iraționalității și fricii în procesul decizional și al inovației tehnologice.”, se arată în comunicatul de presă transmis de MoMA.

Retrospectica este curatoritată de Joshua Siegel, iar Olivia Priedite este coordonatoare de program, de la Departamentul de Film, Muzeul de Artă Modernă.

Sprijinul pentru Andrei Ujică este asigurat de Institutul Cultural Român.

Expoziția de film de la MoMA este posibilă datorită CHANEL .

Sprijin suplimentar este oferit de Fondul Anual pentru Film. Sprijinul conducerii pentru Fondul Anual pentru Film este asigurat de Consiliul pentru Arte Contemporane al Muzeului de Artă Modernă, Agnes Gund prin intermediul Consiliului Internațional al Muzeului de Artă Modernă, Asociației Producătorilor Comerciali Independenți (AICP) și Consiliului Tinerilor Patroni ai Muzeului de Artă Modernă.

Finanțarea pentru restaurările de filme este asigurată de Fondul Lillian Gish pentru Conservare.

***

The post MoMA îi dedică o retrospectivă integrală regizorului Andrei Ujică appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai importantă retrospectivă dedicată lui Dan Perjovschi, unul dintre cei mai influenți artiști contemporani români, s-a deschis aseară la Muzeul Corneliu Miklosi din Timișoara și poate fi văzută până pe 26 octombrie 2025.

Expoziția aduce împreună o practică artistică complexă care înglobează ultimele 4 decenii ale activității artistului, de la desen, performance, acțiuni civice, proteste, publicațiile și instalațiile efemere, configurând o frescă a României și a lumii din ultimii 40 de ani. De la ironia directă a desenelor, la implicarea socială și la prezența sa constantă în spațiul public, Dan Perjovschi a construit un limbaj vizual unic, în care arta devine și comentariu, și instrument critic.

„Cariera mea e un roller coaster prin bienale, proteste, ziare, muzee și spații independente. Desenele mele sunt editoriale vizuale, păstrează ceva din Revoluție. Alb-negru ca presa liberă de la începutul anilor ’90. Practica mea e ca apa: mă infiltrez peste tot, nu fac ierarhii – cel mai mare muzeu din lume și cel mai mic artist-run-space sunt la fel de importante. Am libertatea și deci toată responsabilitatea.” — Dan Perjovschi

Recunoscut pe scena internațională, Dan Perjovschi a expus la MoMA New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, Moderna Museet Stockholm, Documenta Kassel, Bienala de la Veneția, Bienala de la Sydney, Bienala de la Istanbul și Manifesta, iar lucrările sale fac parte din colecții publice majore.

„Nu fac doodles sau cartoon. Pentru mine arta este eminamente politică. Rolul meu nu e estetic, ci social. Publicul își descoperă propriile gânduri în desenele mele. Vorbesc în numele celor mulți, îi critic pe cei puternici. Rolul meu e să găsesc și să comunic adevărul. Simplu, direct, cu un pic de umor.” — Dan Perjovschi

Expoziția de la Timișoara este prima retrospectivă de asemenea amploare organizată în România și este curatoriată de Dana Sarmeș, Magda Radu, Mihaela Tilincă, Monica Dănilă și Simona Constantin, fiecare explorând o dimensiune esențială a practicii artistului: desen, performance, artă civică și educație, acțiuni de conștientizare și protest, publicații și cărți de artist.

Vernisajul va avea loc pe 3 septembrie, ora 18:30, și va fi urmat de un tur ghidat cu Dan Perjovschi și Monica Dănilă – una dintre curatoarele expoziției, iar seara se va încheia cu un moment relaxat dejazz, drinks & afterparty.

Pe toată durata expoziției, publicul va avea acces gratuit la tururi ghidate zilnice, ateliere pentru copii și familii, artist talks și dialoguri cu personalități din artă și societatea civilă, dar și performance live – artistul va lucra în spațiu pe întreaga perioadă a expoziției.

Program de vizitare:

3 septembrie – 26 octombrie 2025
Marți – duminică, 12:00–20:00 (luni închis)
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii: accontrasens.ro/dan-perjovschi-romania
Facebook & Instagram: Asociația Culturală Contrasens

Expoziția „DAN PERJOVSCHI. ROMÂNIA — O retrospectivă 1985–2025” este un proiect produs de Asociația Culturală Contrasens, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte și co-finanțat de AFCN.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Cea mai mare retrospectivă Dan Perjovschi poate fi văzută la Timișoara până pe 26 octombrie 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Retrospectiva inaugurează un parteneriat important în lumea artei, dintre Centrul Pompidou și mk2, colosul din industria cinematografică franceză, ce cuprinde un lanț de cinematografe, casa de producție, distribuție de film, laborator de restaurare și Biblioteca mk2. Fondatorul mk2 este Marin Karmitz, producător de film francez de origine română, câștigător al 5 premii Palme d’Or, despre care Cultura la dubă a scris pe larg AICI, în cadrul unui reportaj realizat la Paris.

“Opera regizorului român Radu Jude este, din mai multe puncte de vedere, cel mai bine păstrat secret al cinefiliei contemporane. Profunzimea și amplitudinea sa – 28 de filme de diverse formate, realizate de la începutul anilor 2000, filme de ficțiune, documentare și filme experimentale – nu au ajuns în Franța decât într-o mică măsură, în contextul câștigării Ursului de Aur în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Din motive întemeiate, Radu Jude construiește cu o viteză năucitoare o filmografie care traversează toate teritoriile cu o mare fluiditate formală, zguduind cinemaul confruntând-l cu impasuri ale memoriei și aberații actuale, pentru a-l duce, cu vigoarea farsei, la cel mai înalt grad de neliniște.”, se arată în descrierea retrospectivei, pe site-ul Centrului Pompidou.

Evenimentul va marca închiderea oficială a Centrului Pompidou, întârziată cu un an de zile, și mutarea secțiunii de cinema la Biblioteca mk2. Cultura la dubă a scris AICI despre amplul proces de modernizare prin care urmează să treacă Pompidou, cel mai mare centru de artă conteporană din Europa. Anul trecut, la Pompidou a fost organizată și cea mai amplă retrospectivă Brâncuși din istorie.

Radu Jude este cel mai premiat regizor român al ultimilor 10 ani. Printre vârfurile carierei sale se numără câștigarea Ursului de Argint la Berlin pentru regia filmului Aferim!, câștigarea Ursului de Aur în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Premiul Special al Juriului de la Locarno pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în 2023 și Ursul de Argint pentru scenariu anul acesta, cu filmul Kontinental ’25. Cel mai nou film al său, Dracula, va avea premiera mondială în cadrul competiției oficiale de la Locarno.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Radu Jude a povestit cum a devenit interesat de cinema. Multipremiatul regizor român a mărturisit și că a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC.

“Cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme. Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată. Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

(…) Ați câștigat Ursul de Aur, iar în momentul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu. Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta. Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă. Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imaginea, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară. Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.”

Interviul integral poate fi citit AICI.

Despre cinemaul românesc și, în special, despre Radu Jude, Martin Scorsese a avut la începutul anului acesta un discurs laudativ impresionant, care a făcut înconjurul lumii în mediul online.

Filmul Kontinental ’25 poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din România.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Centrul Pompidou și mk2 organizează retrospectiva integrală a filmelor lui Radu Jude appeared first on Cultura la dubă.

Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu va fi prezent la Bucharest International Film Festival, unde va primi Premiul de Excelență. Evenimentul are loc între 19 și 29 septembrie 2024 și va cuprinde o retrospectivă a filmelor realizate de Radu Mihăileanu.

Cultura la dubă a spus povestea lui Radu Mihăileanu pe larg, în cadrul unui reportaj realizat la casa acestuia din Paris. Citiți materialul AICI.

În 1989, regizorul Radu Mihăileanu a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic “Banchetul” în telefilmul cu același nume. Filmul său ”Trăiește!” (”Va, vis et deviens”) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc) și cu alte trei premii la Berlinale. A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule ”Concertul” (Le Concert), nominalizat la Golden Globes, și ”Izvorul femeilor” (La Source des femmes), selecționat în competiția oficială la Cannes, ultima peliculă fiind lansată la BIFF, ediția 2011.

În cadrul BIFF vor putea fi văzute filmele ”Train de vie” / ”Trenul vieții” (1998), care a câștigat trei premii la festivalul de la Venetia și Premiul Publicului la Sundance Film Festival și ”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” (coproducție Franța, Canada, Statele Unite, România, 2016). Proiecțiile de filme vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri în prezența regizorului.

”Train de vie” / ”Trenul vieții” se ocupă într-o manieră alegorică și tragi-comică de tema Holocaustului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o seară a anului 1941, Schlomo, nebunul satului, aduce consătenilor săi din shtetl (sat evreiesc din Europa de Est) o ştire cumplită: germanii ucid şi deportează spre destinaţii necunoscute locuitorii evrei din shtetl-urile vecine. În curând, şi sătucul lor va avea aceeaşi soartă. Imediat, Consiliul Înţelepţilor, în frunte cu Rabinul, se reuneşte. Trebuie să găsească o soluţie pentru a-şi salva comunitatea! În zorii zilei, după multe discuţii, ideea salvatoare îşi face apariţia, chiar din gura nebunului: pentru a scăpa de nazişti, vor organiza un tren fals de deportaţi! Se vor deghiza cu toţii fie în deportaţi, fie în mecanici de tren, ofiţeri germani sau soldaţi. Vor putea astfel să treacă de barajele şi de liniile naziste, pentru a se duce către Ţara Făgăduinţei, la Eretz Israel, via Uniunea Sovietică. Tot sătucul începe pregătirile în secret şi cu mare febrilitate. Oare vor reuşi? Oare vor scăpa? Actorii principali sunt Mihai Călin, Ovidiu Cuncea, Luminiţa Gheorghiu, Rufus, Johan Leysen, Eugenia Şerban, Agathe de La Fontaine, Lionel Abelanski, Răzvan Vasilescu, Ernest Maftei și Clément Harari

”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” este un film dramă romantic, coprodus la nivel internațional, regizat dar și scris de Radu Mihăileanu și Marcia Romano, bazat pe romanul cu același nume din 2005 al lui Nicole Krauss. Ce-ar fi dacă o carte scrisă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, într-un mic sat din Europa de Est, s-ar pierde, după care ar putea străluci de-a lungul anilor, traversând continente și supraviețuind conflictelor violente, pentru a ghida călătoria a trei generații? Această carte se numește ISTORIA IUBIRII. New York, secolul al XXI-lea. Leo, un bătrân evreu polonez imigrant, trăiește cu amintirea marii lui iubiri. În ciuda istoriei sale dureroase, el navighează vesel prin urcușurile și coborâșurile vieții cu umor neobosit și nebun, alături de cel mai bun prieten al său, Bruno. În Brooklyn, adolescenta Alma este hotărâtă să găsească bărbatul ideal pentru mama ei să se recăsătorească. Întotdeauna în control, ea este uimită să descopere că se îndrăgostește de colegul ei de clasă, Misha, și să simtă dragostea pentru prima dată. Nimic nu pare să lege pe Leo, bătrânul, de Alma, tânăra. Și totuși… De la Polonia anilor 1930 la Insula Ellis, de la Chile la Central Park, manuscrisul “cele mai iubite femei din lume” va călători în timp pentru a uni destinele lor. Din distribuție fac parte Derek Jacobi, Eliott Gould, Sophie Nélisse și Gemma Arterton.

Președintele onorific al ediției aniversare BIFF XX este criticul de film Irina-Margareta Nistor, iar membrii Juriului internațional BIFF 2024 sunt: regizorul și scenaristul canadian Philippe Lesage, președintele Juriului BIFF din acest an, Paul Cozighian, regizor și jurnalist independent franco-român, actrița Ana Ularu, regizorul, scenaristul și actorul Valeriu Andriuță șiproducătoarea de film lituaniană Marija Razgutė.

Pentru mai mult detalii vizitaţi pagina oficială a festivalului www.biff.com.ro și pagina de Facebook https://www.facebook.com/BucharestInternationalFilmFestival.

The post Regizorul Radu Mihăileanu va primi Premiul de Excelență la Bucharest International Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Anul 2025 va începe cu o expoziție Rembrandt, la 750 de ani de la înființarea orașului Amsterdam. Rembrandt van Rijn, cel mai cunoscut pictor olandez, va fi în centrul atenției la H’Art Museum între aprilie și august 2025.

Expoziția Brâncuși va fi deschisă între septembrie 2025 și februarie 2026 și, potrivit organizatorilor, va aduce la Amsterdam opere majore ale părintelui sculpturii moderne, a cărui singură retrospectivă organizată în Olanda datează de acum 50 de ani.

Evenimentul va fi realizat în cadrul unui parteneriat cu Centrul Pompidou Paris, care va fi închis în această toamnă pentru un amplu proces de modernizare.

AICI puteți citi un reportaj amplu realizat de Cultura la dubă despre retrospectiva Brâncuși de la Paris.

The post Brâncuși și Rembrandt, cei doi artiști cărora Muzeul H’Art din Amsterdam le dedică mari expoziții în 2025 appeared first on Cultura la dubă.

În același timp, Timișoara 2023 este o oportunitate pentru infrastructura culturală a orașului, fiind alocate fonduri publice pentru restaurarea cinematografelor de artă, a unor clădiri de patrimoniu și muzee.

Doar în weekendul de deschidere, 17-19 februarie, vor avea loc 130 de evenimente culturale, pentru desfășurarea cărora vor ajuta 200 de voluntari. Evenimentul oficial de deschidere este regizat de Bobi Pricop.

Ceremonia de gală va începe la ora 17.00 și va avea loc la Palatul Culturii. Apoi, în Piața Unirii vor începe concertele la care sunt așteptați peste 20.000 de spectatori. Vor urca pe scenă Implant pentru refuz, Taraf de Caliu și Dj-ul Fritz Kalkbrenner.

Expozițiile sunt deschise începând din această dimineață. Cea mai importantă este restrospectiva Victor Brauner, prima de acest gen dedicată unuia dintre cei mai importanți artiști plastici români, deschisă până pe 28 mai la Muzeul Național de Artă Timișoara.

Expoziția „Victor Brauner: Invenții și magie” aduce în fața publicului circa 100 de lucrări (picturi, desene, sculpturi, ilustrații de carte și documente) menite să ofere o imagine de ansamblu asupra creației și vieții lui Victor Brauner.

Dintre acestea, 40 de lucrări sunt oferite cu titlu de împrumut special din partea Centrului Pompidou din Paris, alături de lucrări din colecțiile muzeelor Saint-Étienne Métropole (MAMC+), Musée Cantini Marseilles și ale altor muzee din România sau din colecții private și din străinătate.

„Ne bucurăm că Muzeul Național de Artă din Timișoara găzduiește această primă retrospectivă a lui Victor Brauner în țara sa de origine, reunind, printre altele, aproape patruzeci de lucrări din colecția Muzeului Național de Artă
Modernă și documente din colecții de arhivă. Această expoziție extinde o colaborare cu Timișoara inițiată în 2021 cu expoziția ‘Infra-Noir’, cu sprijinul Fundației Art Encounters”, a spus Laurent Le Bon, președintele Centrului
Pompidou

O altă expoziție importantă care poate fi văzută începând de azi până pe 30 aprilie este Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului, proiectul artistei și cineastei Adina Pintilie, care a reprezentat România la Bienala de la Veneția în 2022.

Expoziția marchează cea mai recentă etapă a cercetării sale de lungă durată asupra politicii și poeticii intimității și corpului, dezvoltată prin multiple limbaje artistice și îmbrățișând un „împreună” dincolo de granițe și binarități.

Artista a realizat o serie de lucrări noi, o instalație video six-channel, a sculptură cinematografică și o instalație VR, care sunt prezentate pentru prima dată în România de Kunsthalle Bega, în deschiderea Programului Cultural Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii.

Programul complet al expozițiilor poate fi consultat AICI.

Sâmbătă, 18 februarie, cel mai important eveniment va fi conferința susținută de filosoful german Peter Sloterdijk – Idei care schimbă lumea.

Peter Sloterdijk este unul dintre cei mai cunoscuți și inovativi filosofi contemporani. Revistele Foreign Policy și Prospect Magazine îl desemnează în clasamentul celor mai influenți 100 de intelectuali publici. Duminică, 19 februarie, acesta va purta un dialog public cu regizorul și scriitorul român Andrei Ujică, în Aula Magna a Universității de Vest.

Programul detaliat al acestui weekend este disponibil AICI.

The post Azi se deschide Timișoara Capitală Culturală Europeană. Retrospectiva Victor Brauner și conferința lui Peter Sloterdijk sunt în centrul atenției appeared first on Cultura la dubă.

De asemenea, vor veni la București și Arnaud Desplechin și Stéphane Brizé, prezentând cele mai noi filme, dar și alte titluri de referință din cariera lor.

Les Films de Cannes à Buharest are loc între 21 și 30 octombrie 2022.

RETROSPECTIVA JEAN-PIERRE ȘI LUC DARDENNE

Câştigători de două ori ai trofeului suprem, Palme d’Or, frații și regizorii belgieni Dardenne au devenit faimoși pentru dramele lor sociale realiste, realizate după o carieră mai puțin cunoscută în documentare. Cineaştii au încercat de la bun început să amestece politicile liberale, stilul magistral şi lipsit de ostentație și deznodământul adesea uluitor al izbăvirii spirituale. L’enfant (2005) a început această evoluție subtilă, spunând ca pe un thriller povestea unui tată care își caută copilul. 

Le Gamin Au Velo – Prix du Jury, Cannes 2011 inclus în retrospectiva din acest an, adaugă, într-un mod oarecum controversat pentru acești cineaști renumiți că lucrează cu neprofesioniști sau necunoscuți, o vedetă franceză în distribuție – Cécile de France. Plasându-se din nou în afara tradiţiei de ei instituite, construiesc un basm luminos și optimist, cu o conștiință socială. În Deux jours, une nuit, cineaştii dublează acest artificiu distribuind-o pe superba Marion Cotillard ca protagonistă, dar într-un rol anti-glamour şi într-o poveste atât de structurată şi fatalistă, încât rezultatul seamănă un film de Fritz Lang. 

Tori et Lokita, ultimul lor film, a fost distins cu Premiul aniversar Cannes 2022. 

„Este cel mai furios film pe care l-au făcut vreodată frații Dardenne. […] La fel ca majoritatea lucrărilor duo-ului, Tori et Lokita valorifică natura ireductibilă a demnității umane în fața apatiei din ce în ce mai adâncă a civilizației umane.” observau cei de la IndieWire.

În Belgia de azi, un băiat şi o adolescentă de origine africană, ajunşi aici fără niciun alt membru al familiei, se bazează pe prietenia lor indestructibilă pentru a înfrunta provocările exilului.

„Meșteșugit cu măiestrie și nespus de dureros, este poate unul dintre cele mai captivante și emoționante filme din ultima vreme al Dardennilor – o tragedie povestită cu o claritate absolută, centrată pe protagoniști care ne merită în întregime simpatia, empatia, toate ‘patiile’ pe care le-am putea avea.” exclama The Hollywood Reporter.

Luc Dardenne va susține un Q&A moderat de criticul de film Ionuț Mareș după proiecția filmului de pe 23 octombrie, ora 20:00, la Cinema Elvire Popesco.

În La fille inconnu, prezent în competiţia de la Cannes din 2016, Jenny îşi caută izbăvirea, nu doar pentru ea însăşi, ci şi pentru alţii. Ca medic care are grijă de trup, ea devine şi un vraci de suflete, iar clinica ei oferă confesiuni seculare, sigilate de etica profesională, într-un thriller, evident, atipic. 

RETROSPECTIVA ARNAUD DESPLECHIN

Arnaud Desplechin, unul din răsfățații Cannes-ului, a figurat în competiția oficială încă de la primul său lungmetraj, mult celebratul La Sentinelle.

A revenit cu Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) ca să lanseze o nouă generație de actori francezi. În acest film, regizorul confisca toate ingredientele obișnuite ale cinematografului francez de autor pentru a le oferi o amploare romantică grație unei narațiuni corale de mare fluiditate. Nu de puține ori, interpreții săi sunt recompensați cu cele mai mari trofee ale festivalului. 

În 2016, Desplechin primește Premiul César pentru Trois souvenirs de ma jeunesse care avusese premiera fulminantă la Festivalul de la Cannes, eveniment care i-a cimentat statutul de unul dintre cei mai respectați cineaști francezi ai generației sale. 

La această ediţie a Les Films de Cannes à Bucarest va fi prezent cu ultima sa peliculă, Frere et Soeur, dar vom arăta şi Trois Souvenirs de ma Jeunesse.

Frère et Sœur – În competiție, Cannes 2022

Alice şi Louis sunt frate şi soră. Ea e actriţă, el profesor şi poet. De mai bine de două decenii, Alice şi-a urât fratele cu ardoare şi în tot acest timp nu s-au întâlnit niciodată. Dar iată că moartea părinţilor face ca reîntâlnirea să fie inevitabilă.

„Marion Cotillard și Melvil Poupaud sunt la cel mai bun nivel al lor în rolurile lui Alice și Louis, găsind note de grație, rafinate în toată auto-dramatizarea și dezgustul feroce.” scriau cei de la The Hollywood Reporter. De notat e și faptul că din distribuția filmului face parte și Cosmina Stratan – distinsă în 2012 la Cannes (alături de Cristina Flutur) cu Premiul pentru cea mai bună actriță pentru rolul său din După dealuri, semnat de Cristian Mungiu.

După premiera filmului (ce va avea loc pe 22 octombrie, ora 19:30, la Cinema Elvire Popesco), Arnaud Desplechin va susține un open talk moderat de criticul de film Ionuț Mareș.

Trois Souvenirs de ma Jeunesse – Quinzaine des Réalisateurs, Cannes 2015

„Această peliculă cvasi-autobiografică e o dovadă şi mai clară că Desplechin e un Proust al cinemaului francez modern.” afirma Financial Times.

Paul Dédalus urmează să părăsească Tadjikistanul. Îşi aduce aminte… de copilăria petrecută în Roubaix… de crizele de nebunie ale mamei… de afecţiunea profundă pentru fratele mai mic, Ivan, un copil religios şi violent. Îşi aminteşte de adolescenţă… de tatăl său, văduv inconsolabil… de călătoria clandestină în URSS, unde îşi oferă propria identitate unui tânăr rus… Îşi aminteşte de vremea când avea 19 ani, de sora lui, Delphine, de vărul Bob, de nopţile dezlănţuite alături de Pénélope, Mehdi, şi Kovalki, amicul care îl va trăda… De studiile din Paris, de întâlnirea cu profesorul Béhanzin, de începuturile vocaţiei pentru antropologie… Şi, mai ales, de Esther, cea în jurul căreia se va învârti, obsesiv, totul.

„Aici, limbajul cinematografic al lui Desplechin este întotdeauna fluent și bogat.” concluzionaează The Guardian. 

RETROSPECTIVA STÉPHANE BRIZÉ

Regizor, scenarist şi actor, Brizé declara: „Pentru mine, a face un film înseamnă a crea emoție. Doar atât. Trebuie să construiești o poveste pentru a crea emoție. Dacă te afli în cinematografie, trebuie să generezi emoție. Când spectatorul iese din cinematograf, trebuie să plece cu reflectarea emoției.”

Une Vie – Premiul FIPRESCI, Veneția 2016

„Viața nu este niciodată atât de bună sau atât de rea pe cât crezi”, îi spune Jeanne nepoatei sale micuțe la sfârșitul filmului – sau ne spune Brizé? „La fel cum suntem aproape de personajele sale, bucurându-ne de bucuria lor, dar mai ales simpatizând cu tristețile lor, intimitatea lui Brizé se extinde și asupra noastră, reflectând o compasiune similară pentru experiența umană comună.” observau cei de la Mubi.com.

En Guerre – În competiție, Cannes 2018

„O operă politică demnă de urmat pentru oricine vrea să facă filme într-o perioadă turbulentă, pentru că încearcă să spună adevărul despre demnitatea chinuită a oamenilor obișnuiți.” titra LA Times.

În ciuda unor vânzări anuale record şi a unor extraordinare sacrificii financiare din partea angajaţilor, conducerea companiei Perrin Industrie decide închiderea unei fabrici. Dar cei 1100 de muncitori au o cu totul altă idee despre viitorul lor profesional şi, conduşi de reprezentantul sindical Laurent Amédéo, sunt gata de orice pentru a anula decizia ce-i condamnă la şomaj.

„Un film epuizant de urmărit în cel mai bun sens, care ne umple de furie față de forțele dezumanizante din societate până când rămânem extenuați, contemplând provocările iminente cu o nouă claritate.” spun cei de la Rogerebert.com despre film.

RETROSPECTIVA PIER PAOLO PASOLINI

Unul dintre cei mai respectați autori ai cinematografiei, Pier Paolo Pasolini a fost o contradicție ambulantă. Anticlericalismul radical s-a ciocnit de catolicismul devotat, rigorile tradiției s-au lovit de progresul revoluției sexuale și politice. Tensiunile puternice din filmele sale au provocat status quo-ul și au împins limitele cenzurii. Sacrul din filmele lui Pasolini poate fi găsit acolo unde te aștepți mai puțin: înmuiat în noroi și palpabil în cele mai îndepărtate margini ale vieții sociale. „Bășcălios, primitiv, pasional și provocator: 2022 este anul aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Pasolini, 100 de ani de la nașterea unui geniu controversat”, scriu criticii de film de pe website-ul Mubi şi Les Films de Cannes à Bucarest .13 îi ascultă, programând trei dintre titlurile pentru care astăzi este cunoscut în întreaga lume.

Accattone – Cel mai bun film, Karlovy Vary 1962

Una dintre cele mai iconice pelicule ale artistului care a însemnat şi o rupere abruptă de neorealism, dar şi o instituire a unui alt tip de anti-erou italian. „Brutalitatea și disperarea glacială a acestui film din 1962 au avut un impact de durată asupra cinematografiei politice”, scria recent Chicago Reader. 

Într-un cartier sărac al Romei, Vittorio „Accattone” Cataldi îşi câştigă traiul ca proxenet, vânzând farmecele iubitei sale, Maddalena. Dar de unica sa sursă de venit se alege praful când Maddalena este atacată de răufăcători şi ajunge la închisoare. Accattone nu ştie ce să mai facă să câştige un ban, ba chiar ajunge să cerşească de-ale gurii de la fosta soţie, Ascenza. Dar iată că într-o zi bărbatul o întâlneşte pe inocenta Stella şi planurile de a reveni la vechea ocupaţie par tot mai posibile…

Il Vangelo secondo Matteo – Marele Premiu al Juriului, Veneția, 1964

Nominalizată la trei premii Oscar în 1967, această creație timpurie a regizorului este inspirată din tradiția biblică, ideologia marxistă și neorealismul cinematografic și este o bună introducere în opera sa, reunind multe dintre ideile din creațiile sale ulterioare. Pasolini a folosit în film actori neprofesioniști iar în rolul Fecioarei Maria și-a distribuit propria mamă.

În apropierea unui ţărm stâncos, Iisus începe să predice în parabole şi atrage discipoli. Este sever şi autoritar. Spune că mesajul său nu este unul de pace, ci o sabie. Se grăbeşte, aleargă dintr-un loc în altul pe malurile Mării Galileii, uneori atrăgând mulţimi de oameni, alteori fiind izgonit. Parabolele sale vizează adesea puternicii zilei, prin urmare atrag atenţia fariseilor, a preoţilor şi a înţelepţilor. Conspiră cu toţii ca Iisus să fie arestat, judecat şi răstignit, exact aşa cum le-a profeţit adepţilor. După ce moare, li se arată discipolilor şi le dă ultimele instrucţiuni.

Edipo Re – În competiție, Veneția 1967

Un copil se naşte în Italia interbelică. Nu trece mult şi tatăl său devine tot mai gelos că nou-născutul acaparează întreaga atenţie a mamei. Povestea se mută apoi în trecutul îndepărtat, în Antichitate. Micul Oedip, care fusese abandonat de regele Tebei, Laius, şi de soţia lui, Iocasta, este crescut de regele Corintului, Polybus, ca pe propriul său fiu. Chinuit de un vis, Oedip va merge la templul lui Apollo să consulte oracolul şi acolo va afla teribilul destin ce i se pregăteşte…

Încă de la Accattone, Pasolini plănuia să facă un film despre Complexul Oedip și despre „anxietatea autobiografică” a acestuia. Regizorul declara „în Oedip, spun povestea complexului meu. Copilul din prolog sunt eu, tatăl lui este tatăl meu, un ofițer de infanterie, iar mama lui, profesoară, este mama mea. Îmi povestesc viața mea mitică, făcută în mod natural epică de legenda lui Oedip.” Tatăl lui Pasolini, Carlo Alberto Pasolini, era locotenent în armata italiană și avea o înclinație fascistă destul de pronunțată. Filmul a fost văzut ca o mustrare a acestuia dar și a țării burgheze în care s-a născut.

Il Vangelo secondo Matteo va fi introdus de Stefano Francia di Celle împreună cu regizorul de film Andrei Ujică iar proiecția va fi precedată de scurtmetrajul 2 Pasolini în regia lui Andrei Ujică, pe 21 octombrie, ora 18:30, la Cinemateca Eforie. De asemenea, acesta va introduce filmul Accattone pe 22 octombrie, ora 14:00, tot la Cinemateca Eforie.

Stefano Francia di Celle este manager cultural, curator și istoric de film. A curatoriat retrospective și monografii pentru Festivalul de Film de la Torino din 2003 până în 2010, organizând evenimente la care au participat regizori importanți precum Roman Polanski, Wim Wenders și Claude Chabrol. Din 2012, colaborează cu Festivalul Internațional de Film de la Veneția în calitate de curator al Secțiunii Venice Classics. A fost director artistic al Festivalului de la Torino în 2020 și 2021.

Alți doi invitați sunt regizorii Thomas Salvador și Tarik Saleh care își vor introduce filmele în festival. 

Thomas Salvador este regizor şi scenarist şi de cele mai multe ori joacă în propriile filme. A regizat şase scurtmetraje selectate şi premiate în numeroase festivaluri, cele mai notabile fiind Petits Pas (Quinzaine des réalisateurs 2003) şi De sortie (premiul Jean Vigo în 2006). La Montagne, cel de-al doilea lungmetraj al său, a avut premiera mondială la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Cannes şi a fost recompensat cu premiul SACD.

Vineri, 21 octombrie, ora 18:00, regizorul va fi prezent la Cinema Elvire Popesco unde va susține un open talk ce va avea două părți: în prima, acesta va discuta despre filmul său, La Montagne, cu criticul Ionuț Mareș, iar în partea a doua va discuta cu Mihai Zotta – inginer silvic, cu o experiență de peste 20 de ani în domeniul conservării naturii. Acesta gestionează de peste 11 ani proiectele de reconstrucție ecologică, activitatea ocoalelor silvice, echipele de intervenție rapidă din cadrul Fundației Conservation Carpathia. Cu Thomas Salvador vă mai puteți întâlni sâmbără, 22 octombrie, ora 17:00 la Cinema Muzeul Țăranului.

Tarik Saleh a început ca unul dintre cei mai buni artiști de graffiti din Stockholm în anii ’80. El a regizat și a scris scenariul filmului The Nile Hilton Incident, care a câștigat Marele Premiu al Juriului la Sundance 2017, a primit un premiu Guldbagge pentru Cel mai bun film în 2018, a fost nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la Premiile César – un succes de box office cu peste 400 000 de bilete vândute în Franța. Cineastul se va întâlni cu publicul festivalului la proiecțiile filmului Boy from Heaven de sâmbătă, 29 octombrie, ora 20:00, la Cinema Elvire Popesco și duminică, 20 octombrie, ora 18:00, la Cinema Muzeul Țăranului.

Pe www.filmedefestival.ro regăsiți programul complet al ediției de anul acesta dar și mai multe informații despre invitați și filmele pe care aceștia le prezintă în festival. Biletele pot fi cumpărate online de pe www.eventbook.ro unde găsiți și toate detaliile despre promoții și reduceri.

The post Regizorii Luc Dardenne și Arnaud Desplechin vin la București, ca invitați ai Les Films de Cannes à Bucarest appeared first on Cultura la dubă.

Opera regizorului și scenaristului polonez Krzysztof Kieślowski va fi în centrul atenției la ediția de anul acesta a TIFF. Festivalului Internațional de Film Transilvania celebrează astfel împlinirea a 80 de ani de la nașterea cineastului.

În perioada 17-26 iunie, zece dintre cele mai apreciate filme ale sale vor putea fi văzute la TIFF, în cadrul secțiunii Close-up Krzysztof Kieślowski.

Kieślowski s-a născut în 1941 la Varșovia și-a început cariera ca autor de documentare. ,,Fiecare om vrea să schimbe lumea ori de câte ori depune efortul de a face ceva. Eu n-am crezut niciodată că lumea poate fi literalmente schimbată. Am simțit mai degrabă că ea poate fi descrisă.’’

Cicatricea (The Scar, 1976) este primul său film de ficțiune remarcat de critici, pentru realismul social filmat în stil documentar, cu mulți actori neprofesioniști.

Pentru Amatorul (Camera Buff, 1979)  regizorul a primit Marele Premiu la Moscova.

Cenzura a avut un impact direct în creația lui Kieślowski, multe dintre filmele sale fiind modificate sau pur și simplu interzise, la cererea Guvernului Polonez. De o astfel de soartă a avut parte Noroc chior (Blind Chance, 1981), care prezintă trei urmări posibile ale aceluiași incident banal, goana unui bărbat să prindă trenul, și care a ajuns pe marile ecrane abia în 1987.

Fără sfârșit (No End, 1985) e un film eminamente politic și controversat, despre procesele din timpul legii marțiale din Polonia, și a fost criticat la vremea lui atât de guvern, cât și de biserică și dizidenți.

Premiat la Veneția și San Sebastián, Decalogul (Dekalog, 1988) cuprinde 10 filme inspirate de cele zece porunci din Vechiul Testament. Două dintre cele zece episoade au fost lansate și pe marele ecran și vor fi proiectate și la TIFF: Un scurt film despre omor (A Short Film About Killing)a fost desemnat cel mai bun film la European Film Awards și a cucerit două distincții importante la Cannes, în timp ce Un scurt film despre iubire (A Short Film About Love) a fost recompensat cu două premii la San Sebastián.

Ultimele patru lungmetraje ale lui Kieślowski (prezentate la TIFF în versiuni restaurate 4K) au fost cele care i-au consolidat poziția pe lista celor mai apreciați autori ai cinematografiei internaționale. Viața dublă a Veronicăi (The Double Life of Véronique, 1992), povestea celor două femei identice care nu se cunosc, dar între care există o legătură emoțională misterioasă, a obținut patru distincții la Cannes, una dintre ele acordată actriței elvețiene Irène Jacob, dar și două nominalizări la ediția din 1992 a premiilor César. Cel mai ambițios proiect al regizorului și una dintre capodoperele cinematografiei moderne, trilogia Trei culori – Albastru, Alb, Roșu (Three Colors – Blue, White, Red), inspirată din culorile steagului francez, reprezentative pentru idealurile Revoluției Franceze, a avut parte de o distribuție de excepție, din care au făcut parte actori precum Juliette Binoche, Julie Delpy sau Jean-Louis Trintignant.

Aceste trei filme, odată cu care autorul și-a anunțat intenția de a se retrage din lumea cinematografiei, au obținut o serie impresionantă de nominalizări și premii internaționale, printre care Leul de Aur la Veneția (Albastru, 1993), Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor la Berlin (Alb, 1994) și trei nominalizări la Premiile Oscar (Roșu, 1995).

 Kieślowski  a decedat în 1996 și a lăsat în urma sa peste 40 de filme.  

The post Retrospectivă Kieślowski la TIFF 2022 appeared first on Cultura la dubă.