ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Instituțiile publice de cultură organizează evenimente dedicate Zilei Culturii, muzeele au intrarea liberă, politicenii țin discursuri la gale și evenimente exclusiviste.

În realitate, cultura rămâne cel mai slab finanțat domeniu din țara noastră. În 2025, a primit 0.07% din PIB, cel mai mic buget alocat unui minister.

Azi, Cultura la dubă publică un manifest apropiat de realitatea oamenilor care creează artă în România sau peste hotare, la cel mai înalt nivel, într-un context plin de obstacole, intruziuni politice sau nepăsare, prin propriile sacrificii și printr-o imensă iubire pentru frumos și adevăr.

16 oameni de cultură români răspund la întrebările “Ce mai înseamnă azi cultura?” și Ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii?”.

Un material realizat de Cultura la dubă și produs de Paradigma Film.

Cu participarea: Alex Bogdan, actor; Alex Călin, actor; Chris Simion, regizoare, fondatoarea Teatrului Grivița 53; Nicoleta Lefter, actriță; Dan Perjovschi, artist vizual; Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare; Miruna Vlada, scriitoare; Iulian Postelnicu, actor; Ada Solomon, producătoare de film; Andrei Șerban, regizor de teatru și operă; Radu Vancu, scriitor; Francesca Velicu, balerină; Alexandra Dariescu, pianistă; Cătălina Mihai, actriță; Mădălina Voicu, restauratoare; Cornel Ilie, manager interimar MNIR

La rectificarea bugetară, cultura a primit mai puțini bani decât partidele politice.

În 1990, în România funcționau 400 de cinematografe. În 2026, doar 19 dintre ele mai sunt deschise. În tot acest timp, România a fost descoperită de occident prin cinema. Cineaștii români au obținut Palme d’Or la Cannes, trei Urși de Aur la Berlin, două nominalizări la Premiile Oscar și numeroase alte premii importante. Boardul Academiei Europene de Film este condus de o româncă – Ada Solomon.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul. MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 23 de ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

***

Reporter: Alexandra Tănăsescu

Imagine: Cristian Tamaș

Montaj: Sorin Tănase

#CulturaLaDuba#scoatemculturadinduba#romania#ZiuaCulturii#manifest#artisti#arta#mesaje#cultura#teatru#film#cinema#carte#muzica#dans#artevizuale#arhitectura#istorie#muzee#MNIR#cinematografe

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Ce mai înseamnă azi cultura și ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii? Răspund artiștii români appeared first on Cultura la dubă.

“Literatura este făcută ca să fie citită, nu studiată. Se pare că am pierdut asta din vedere” – Liviu Papadima, teoretician, eseist, critic literar, profesor universitar

33 de specialiști (profesori universitatari, membri ai Academiei Române, reprezentanți ai Ministerului Educației și profesori de liceu) au elaborat noua programă școlară la Limba și Literatura Română, clasa a 9-a. Responsabilitatea lor este uriașă fiindcă ceea au așezat într-un document de doar 13 pagini va avea impact asupra viitoarelor generații de elevi, în următorii 10-15 ani.

Însă, ceea ce se dorea a fi o schimbare a fost considerat de către alți specialiști – profesori universitari, profesori de liceu, scriitori – dar și de către elevi, o întoarcere în urmă cu cel puțin 30 de ani.

Decizia grupului de lucru este ca literatura să fie studiată cronologic. Astfel că, la clasa a 9-a, când adolescenții abia descoperă gustul liceului și al libertății, vor fi nevoiți să studieze autori români de acum câteva secole, cum ar fi  Dinicu Golescu, Ion Neculce sau Ion Ghica.

Dispare studierea literaturii pe teme, așa cum era până acum – jocul, adolescența, iubirea. Dispare recomandarea de a citi doi autori din epoci diferite la aceeași temă.

Draftul noii programe a divizat filologii români în două tabere – pro și contro – iar ministrul Educației, Daniel David, cel care va trebui să semneze aprobarea noii programe, a ales un statut de observator, sub pretextul că lasă specialiștii să se exprime, urmând să ia apoi o decizie.

Un memoriu intitulat Nu programei de ieri pentru elevii de mâine, inițiat de Andrei Terian, teoretician român premiat peste hotare, a fost semnat până acum de peste 3000 de oameni, printre care Mircea Cărtărescu, Radu Vancu, regizori de film, elevi de liceu, profesori.

Un contra-memoriu a apărut ulterior, la inițiativa lui Paul Cernat, Mircea Vasilescu și Cosmin Ciotloș, fiind semnat de alți 100 de oameni de litere, printre care Doina Ruști și Gabriela Adameșteanu.

Deși actul educațional ar trebui să aibă în centrul atenției elevii, aceștia au fost marii absenți ai puținelor dezbateri organizate la nivel instituțional. Nici grupul de lucru, nici ministerul, nici Academia Română nu au considerat necesar ca tinerii să aibă un cuvânt de spus.

Ieri a fost ultima zi dedicată dezbaterii publice pe această temă. După-amiaza, reprezentanți ai celor două tabere au fost invitați la Muzeul Național al Literaturii din București la o întâlnire privată, menită să-i concilieze și să aducă modificări benefice elevilor. În realitate, prea puține lucruri au putut fi negociate.

“Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică.”, a declarat pentru Cultura la dubă Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere din București și coordonatoarea grupului care a conceput programa.

***

Deși gândită ca o întâlnire între prieteni, așezați la cafea, dezbaterea de la Muzeul Literaturii din București a început printr-o separare. Profesorul Liviu Papadima, fost decan al Facultății de Litere și fost prorector al Universității București, Călin Andrei Mihăilescu, scriitor și profesor de literatură comparată și de filosofie la Universitatea din Ontario, Canada, și Florentina Sânmihăian, profesoară la Facultatea de Litere din București și autoare de manuale, s-au așezat de o parte a mesei.

Vizavi au stat criticul literar Paul Cernat, unul dintre susținătorii noii programe, Oana Fotache, decanul Facultății de Litere din București și coordonatorul științific al grupului de lucru care a scris noua programă, Magda Răduță, cadru universitar și membră a grupului de lucru, și Laura Dumitrescu – prodecană a Facultății de Litere.

Dacă primii trei profesori au insistat pe rolul programei, capacitățile reale ale profesorilor din România și nevoile elevilor de azi, de cealaltă parte, importanța așezării în timp a unei opere literare a părut a fi factorul determinant și nenegociabil.

La discuție au fost prezente și câteva profesoare de liceu, profesorul Nicolae I. Nicolae, autor de manuale, și Ioan Cristescu, directorul Muzeului Literaturii.

După prima oră de discuții, în fața unei evidente determinări de a păstra criteriul cronologic în programă, Ionela Neagoe, profesoară de română și directoarea Colegiului Național Gheorghe Lazăr din București, unul dintre cele mai bune licee din țară, s-a ridicat de la masă și și-a anunțat plecarea. Contextul a fost acesta:

Laura Dumitrescu, prodecană Litere: “De ce e important să gândim acest raport între ceea ce se întâmplă în liceu și ceea ce se întâmplă la facultate?

Liviu Papadima: e complet irelevant, mă scuzați!

Laura Dumitrescu, prodecană Litere: Vă dau un exemplu, de fiecare dată întreb studenții din anul I (n.r. de la Litere) când a conceput Homer Iliada și Odiseea? Și am primit acest răspuns: a scris în secolul al 17-lea. Problema este că atunci când le semnalez că e o încadrare greșită și o eroare gravă, ei nu consideră că e o problemă.

De ce să conteze dacă a scris în Antichitate sau în secolul 17? Pentru că importanța factorului timp în raport cu ceea ce înseamnă literatura nu a fost suficient cultivată în acei patru ani de liceu. Iar eu petrec un an și jumătate, dacă nu doi, ca să-i învăț cât de importantă este contextualizarea. Sigur o să-mi spuneți, dar nu toți vin la facultate, nu toți o să devină filologi. Dar raportul acesta cu timpul trebuie să existe!

Există un pericol major atunci când credem că toate obiectele noastre culturale sunt coprezente nouă. Și există, pe de altă parte, un risc major dacă încurajăm lecturi de apropiere sau de identificare. Știți de ce? Pentru că democrația ne învață să acceptăm diversitatea. Și o instituție care se numește școală are responsabilitatea socială în formarea unor cetățeni, nu a unor participanți la un cerc de lectură.

În școală se formează un alt tip de profil, care nu este unic. Și nu cred că trebuie să infantilizăm această perspectivă.

Liviu Papadima: Poți să ne explici, dragă Laura, ce vrei să spui?

Ionela Neagoe, directoare Lazăr: Mă scuzați, eu o să mă retrag. Este clar că asta este direcția și că nu se va schimba nimic. În realitate, noi chiar uităm: copiii sunt altfel! Și hai să nu ne raportăm la liceele bune. Hai să mergem acolo unde ei silabisesc. Cum să-l faci să citească ceva care e departe de el? Cum?? Majoritatea este cea care silabisește. Atenție la ce vă spun, sunteți departe de realitate!

Ce vreau să înțelegeți este că noi ne străduim să inovăm, să facem altfel. Să ajungem mai aproape de ei. Au alte interese. E foarte clar. Hai ajungem cu cartea către ei, să citească, să-și dorească să afle. Așa îi îndepărtăm. Îi îndepărtăm!

Și vă mai spun, e multă materie! E foarte multă materie! Și în loc să-i apropiem, să facem să le fie mai ușor, noi îi îndepărtăm. Vor fi departe de toate astea! Va fi un eșec!”, a spus profesoara de liceu și a părăsit dezbaterea.

Profesorul Nicolae I. Nicolae, autor de manuale în anii 80-90, a subliniat că noua programă este greu de înțeles chiar și pentru un profesor.

Nicolae Nicolae: „Niște specialiști în pedagogie au creat un text de prețiozitate deosebită, rară, dar care a devenit jargon. Vă rog să mă iertați! Jargonul dumneavoastră, eu așa îl citesc, va fi imposibil de tradus la nivelul tuturor profesorilor, oricât de deștepți am fi noi. Nu se poate, trebuie tradus într-un fel!

Liviu Papadima: Literatura este făcută ca să fie citită, nu studiată. Se pare că am pierdut asta din vedere. (…) O programă se face pentru profesorii slabi sau mediocri. Profesorii buni știu ce să facă, indiferent de programă. Dar, mă iertați, în România sunt zeci de mii de profesori. Nu toți sunt foarte buni.

Călin Mihăilescu: Vă rog să ne spuneți – în ce măsură această programă poate fi rafistolată sau nu?

Oana Fotache: Într-o măsură în care, de pildă, s-a vorbit mult despre lipsa scriitoarelor. În epoca asta nu avem decât 3-4 nume. Dacă ăsta e un capăt de țară, se pot adăuga niște nume, de pildă m-am gândit la Maria Rosetti, care scrie cronica de teatru.

(n.r. Liviu Papadima râde)

Călin Mihăilescu: Oana, eu mă refer la lucruri majore.

Oana Fotache: Te referi la modificarea template-ului? Asta nu se poate. Este rezultatul unui grup, care a validat o programă și o comisie națională care a validat o programă. Asta nu decidem noi.

Călin Mihăilescu: Măcar în cadrul acestui template se poate ca libertatea profesorului să fie ghidată, dar nu dogmatic mânată?

Magda Răduță: Cred că se poate trece în nota de prezentare o astfel de informație, în care manualul poate să construiască de la text la context. De exemplu, de la Dacia Literară poți face o lecție despre cenzură.

Liviu Papadima: Magda, tu știi cum se aprobă manualele? Dacă respectă programa, conținutul ei, nu nota de fundamentare.

Magda Răduță: Un autor bun de manuale citește și nota de fundamentare.

Liviu Papadima: Un manual care nu respectă întocmai programa poate fi respins.”

În cele trei ore de discuții, profesorii care militau pentru renunțarea la studierea literaturii cronologic au realizat că nu este, de fapt, loc de negociere. Așa că au insistat ca măcar textul programei să asigure în scris o libertate a profesorului și păstrarea unor teme, ca în vechea programă, astfel încât ei să poată adăuga la ore și alte lecturi decât cele prevăzute acum.

Oana Fotache, coordonatoarea grupului de lucru: “A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru. (…) Vom încorpora ceea ce nu contravine construcției de ansamblu.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acordat la finalul acestei dezbateri, decana Facultății de Litere și coordonatoarea grupului de lucru, Oana Fotache, afirmă clar că structura actuală nu va fi modificată, dar că unele recomadări vor fi luate în considerare.

„Doamna decan, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum și când a apărut ideea unei noi programe?

Ideea unei noi programe a apărut în 2020, în mandatul precedent a Ligiei Deca. Atunci a fost alcătuit un grup de lucru care nu s-a întrunit, de fapt niciodată, nu a început lucrul la programe, fiindcă el e condiționat de aprobarea noilor planuri cadru.

Cum știm, timp de cinci ani de zile, generația care a terminat deja liceul și acum anul întâi de facultate sau lucrează, a lucrat fără programe și fără manuale. A fost vorba de niște repere metodologice care s-au alcătuit an de an pentru a da niște conținuturi și niște indicații la clasă cu ce se va studia.

Abia în mandatul ministrului David s-a demarat mai întâi procesul de alcătuire și validarea planurilor cadru, după cum știm a fost o dezbatere publică astă-iarnă, consistentă, amplă, după care grupurile de lucru au fost actualizate la propunerile instituțiilor de profil, la propunerile inspectoratelor. Profesorii înțeleg că s-au înscris pentru asta, au fost selectați de niște comisii și avem o variantă modificată față de cea din 2020 a acestor grupuri de lucru.

Grupurile de lucru, prin forța lucrurilor, fiindcă au fost aprobate pe timpul verii, s-au întrunit la 1 septembrie. Iar noi am lucrat, având mai multe întâlniri și în plen și în formulă aceasta a subgrupurilor la care am recurs, de la 1 septembrie până când am predat programa, adică pe 25 noiembrie.

Cum s-a născut această direcție cronologică a studierii literaturii?

Mai întâi am făcut niște întâlniri de brainstorming, o analiză SWOT a programei, în care fiecare membru al grupului și-a exprimat preferința pentru un criteriu, și-a exprimat așteptările de la programă, analiza actualei programe, iar acest principiu cronologic a prevalat din răspunsurile care s-au primit la consultarea asta demarată în cadrul grupului.

În ce măsură reprezentanții Academiei Române din grupul de lucru au avut un cuvânt important de spus în acest sens?

Aș spune că n-au avut un cuvânt de spus în calitate de reprezentanți ai Academiei, ci de profesori, fiindcă e vorba de doi profesori din facultate, care au predat multă vreme în sistem universitar și care abia după pensionare au devenit membri ai Academiei. Au fost consultați, dar nu au impus nimic.

A fost o decizie luată colectiv, colegial, de membrii grupului de lucru. De aceea a și durat atât de mult elaborarea programei și nu a putut fi, din păcate, finalizat lucrul la clasele a 10-a, a 11-a și a 12-a, deși s-a lucrat în paralel și la aceste clase.

Dar o programă, ca să fie încheiată cu tot ce presupune ea, cu acele activități de învățare, sugestii metodologice, cu competențele generale specifice, conținuturi, concepte, recomandări de autori, toate acestea au luat destul de mult timp. Sigur că nu va mai dura la fel de mult pentru finalizarea celorlalți ani, fiindcă deja cadrul general fiind stabilit, acum se va lucra la lista de conținuturi și la actualizare și extindere. Firește, activitățile de învățare, sugestiile vor suferi niște modificări, pentru că ele merg într-o progresie pe cei patru ani.

În ce măsură există deschiderea să reveniți asupra programei, asupra acestui draft după dezbaterile care au avut loc? Am auzit că la un moment dat ați spus da, există oarecare deschidere să revenim. De exemplu, să atingem această problemă că nu există autoare.

Da, eu chiar am toată deschiderea în sensul ăsta. Eu cred că există autoare în literatura română, ele își găsesc loc în această literatură, din păcate în secolele de început nu sunt atât de multe, din rațiune obiective ale epocii. Avem doar câteva nume pe care le putem invoca. Firește că prezența lor e mult mai consistentă începând chiar de la Junimea, de la Veronica Micle încolo.

Și ne propunem tocmai o reprezentativitate care este cea reală a autoarelor în literatura română. Și o prezență mult mai lărgită față de ce este acum, fiindcă doar Hortensia Papadat-Bengescu apărea la un moment dat în programa de evaluare, nu mai este nici Hortensia Papadar-Bengescu de câțiva ani.

Și revenind la întrebarea inițială, în ce măsură există deschidere să reveniți asupra textului?

Asupra textului, la nivel de multe precizări, îmbunătățiri punctuale, clarificări, există toată deschiderea. Asupra constructului nu se poate reveni, fiindcă e vorba de o gândire care încorporează un efort de durată al grupului și este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică. Pentru că niște specialiști au lucrat, și-au exprimat punctul de vedere și a rezultat această programă.

Firește că ea e perfectibilă, de asta a și fost pusă în dezbatere publică trei săptămâni, am primit multe sugestii, am primit feedback, vom încorpora ceea ce nu contravine, totuși, construcției de ansamblu.

S-a vorbit foarte mult în aceste zile despre interesul elevilor de azi, interesul adolescenților și de faptul că această programă, studiată cronologic, i-ar îndepărta de literatură, ei fiind atât de mult conectați la tehnologie, la AI, la tot ceea ce le este contemporan. În ce măsură ați luat în considerare acest profil al adolescentului de azi? În grupul de lucru au fost invitați și reprezentanți a elevilor sau ați avut la bază niște studii despre interesele adolescenților de azi?

Aceste studii mă tem că nu există decât la nivel de percepție a fiecăruia dintre noi, fiindcă nu avem statistici coerente și alcătuite profesionist. Există un profil pe care profesorii la clasă îl constată în realitate, al absolventului de gimnaziu, și un profil dezirabil al absolventului de liceu. Acesta nu trebuie să fie identic cu ceea ce există în realitate, ca personalitate și grupuri de interes. E ceea ce își propune să formeze liceul.

Deci noi vorbim de un profil care trebuie să aducă niște competențe acestor elevi. L-am avut în vedere de la bun început, chiar am pornit de la el, fiindcă scopul învățământului e să formeze niște cetățeni bine instruiți, care să înțeleagă ceea ce citesc, care să citească, sigur, și de plăcere, dar să citească și cărți, autori care să îi ajute să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc, fiindcă literatura are această funcție cognitivă și de reprezentare a lumii.

Ei pot citi și chiar citesc și în afara orelor de școală.

Nu cred că ne dorim să citească doar la școală și doar ce se studiază la școală. Asta nu înseamnă că trebuie să studieze la școală doar ce le place să citească în timpul liber.”, a declarat Oana Fotache pentru Cultura la dubă.

Pe de altă parte, scriitorul și profesorul Călin Andrei Mihăilescu, critică implicarea Academiei Române în elaborarea acestei programe. Doi membri ai Academiei, Mircea Martin (n.r. 85 de ani), președintele secției de Filologie, și Rodica Zafiu (n.r. 67 de ani), membru corespondent al Academiei, au făcut parte din grupul de lucru. Iar președintele Academiei, Ioan Aurel Pop, este unul dintre susținătorii ei.

“Academia Română nu are niciun drept să se implice în măsurile Ministerului Educației. Nu are acest drept. Faptul că Academia a spus că are dreptul ăsta nu e un drept constituțional. Și eu pot să spun că am dreptul să zic că sunt Mircea cel Bătrân. Dar faptul că ministerul Educației, prim-ministrul au acceptat lucrul ăsta este o slăbiciune umană, să spunem, nu știu de ce au făcut-o, interese politice și așa mai departe. Este un lucru blamabil pentru că, totuși, un element de autonomie trebuie să fie păstrat în învățământ.

Această legătură nesănătoasă între învățământ și Academie trebuie ruptă.

Care e vulnerabilitatea pe care o aduce Academia Română, așa cum arată ea astăzi?

E foarte mult de spus și e de spus de multă vreme ce se întâmplă acolo, unde sunt și oameni remarcabili, extraordinary. În același timp sunt 300 și ceva la o populație de 18 milioane.

În timp ce Academia Franceză a avut întotdeauna 40 de membri, în timp ce academiile din țările serioase au un număr limitat. Ce vedem la noi nu este cel mai curat peisaj din punct de vedere moral.  

În mod normal, academia unei țări este un for de cunoaștere, nu un for ideologic.

Putem să-i spunem altfel, dar academie nu este.”, a declarat Călin Mihăilescu pentru Cultura la dubă.

Consiliul Național al Elevilor: “O reformă autentică nu poate fi construită în spatele ușilor închise, ci doar prin dialog, colaborare și asumarea responsabilității comune pentru viitorul sistemului nostru educațional”

Consiliul Național al Elevilor a transmis zilele trecute un comunicat de presă în care a criticat noua programă și ignorarea nevoilor reale ale elevilor de azi. Liceenii cer Ministerului Educației:

• Elaborarea și adoptarea unor programe școlare cu adevărat orientate spre reformă, fundamentate pe principii pedagogice moderne și pe valorile europene ale educației, care să funcționeze ca instrumente vii și adaptabile pentru creșterea calității actului educațional, ci nu ca simple conținuturi necesare pe hârtie;

• Integrarea consecventă în noul curriculum a competențelor esențiale ale educației secolului XXI: gândirea critică, literația media, creativitatea, competențele socio-emoționale și capacitatea de argumentare, susținute prin acces real la literatură contemporană și resurse didactice relevante;
• Actualizarea profundă a conținuturilor, astfel încât programele să reflecte realitățile și provocările lumii în care trăim astăzi: tehnologie, etică digitală, fake news, identitate, diversitate culturală, funcționarea instituțiilor democratice și rolul comunicării în societatea actuală, în locul unei abordări exclusiv istorico-literare, cu relevanță limitată pentru profilul actual al elevului;
• Instituționalizarea unei consultări reale cu elevii în procesul de elaborare a noului curriculum, prin mecanisme clare și transparente.

Ministrul Educației, Daniel David, ar urma să semneze săptămâna viitoare ordinul prin care va aproba forma finală a programei pentru clasa a 9-a.

Programele la Limba și Literatura Română pentru clasele a 10-a, a 11-a și a 12-a vor fi elaborate de același grup și au ca dată de finalizare ianuarie 2026.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ultimele ore ale unei dezbateri eșuate. Programa la limba română, aproape de neclintit: “Este contraproductiv acum să schimbăm criteriul la presiunea publică.” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

A plecat din România în Argentina la 19 ani, iar dansul i-a deschis orizonturile către o lume nouă, plină de posibilități, către diversitate și înțelegere. A studiat balet, dans modern și dans contemporan, a fost parte dintr-un cor bisericesc, a dansat într-unul dintre cabaretele celebre ale Parisului și s-a stabilit în capitala Franței, unde este dansator, coregraf și profesor de dans.

Influențat decisiv de marele coregraf român Gigi Căciuleanu și școlit de partenera acestuia, Ruxandra Racoviță, Daniel Pop duce mai departe iubirea pentru dansul contemporan și o îmbăgățește cu propriile idei, mișcări și emoții.

L-am întâlnit la Paris chiar cu câteva ore înainte de a urca pe scena Operei Naționale din Paris, unde este parte din spectacolul de operă Manon.

***

Povestea lui Daniel Pop începe acum 37 de ani la Târgu-Mureș. Născut într-una dintre cele mai mixte comunități din România, din punct de vedere etnic, a crescut de mic în diversitate, iar asta l-a ajutat mai apoi să se adapteze diferitelor culturi cu care a intrat în contact.

“Am fost crescut de bunici, părinți, profesori cu această idee, că dacă înveți o limbă străină, o să ai o șansă în plus în viață. Îmi spuneau: fii curios, fii deschis, acceptă diversitatea.

În Târgu Mureș noi avem această coabitare a spațiului cu cei de origine maghiară. Vecinii noștri sunt maghiari, mama a făcut școala primară în limba maghiară și atunci am crescut cu acest exercițiu al multiculturalității și mi s-a părut foarte important din postura de adult, profesionist, dacă am ceva de spus și sunt încurajat și primit cu căldură într-un spațiu nou, atunci să vin și să accept această provocare și să propun un astfel de exercițiu de creație artistică în mai multe limbi, unde la un moment dat, de fapt, limba nu mai era o barieră.”, spune Daniel.

A simțit dintotdeauna o actracție magnetică pentru dans, chiar dacă tatăl și-ar fi dorit mai degrabă să facă box, pentru că “băieții trebuie să știe să se apere”.

“Fiind un copil cu astm bronșic, aveam o sănătate destul de fragilă în acea perioadă și aveam interdicție de a face sport. Dansam de foarte mic copil în fața televizorului, imitând staruri precum Marilyn Monroe, Britney Spears. Aveam foarte multe apucături pe care nimeni nu le înțelegea. Am mers la balet cumva pe ascuns.

Primeam destul de multă bătaie, fiind copil, în fața blocului. Eram foarte plângăcios, de multe ori bolnav, n-aveam voie să mănânc înghețată. Am mers la dans clasic pentru că ce vedeam la televizor mă înăsprea foarte mult și îmi spuneam, uite ce frumos, ce grațios, ce bine e acolo.

Obișnuiam să imit foarte mult gesturile, o imitam pe mama care fuma și fumam creioane pe ascuns. Vedeam niște filme despre cabaret și predam unor copii imaginari dans și tot felul de materii.

Și spun asta acum pentru că, până la urmă, am dansat foarte mulți ani într-un cabaret, am devenit dansator și am devenit și profesor. Cumva aceste vise de copil au devenit realitate.

Cum a fost la cursurile de dans din copilărie?

Am mers la cursuri de balet la Târgu Mureș, sala de sport a școlii generale. La un moment dat, părinții mei au fost convocați pentru a-și da acordul de a primi o bursă la Baletul Bolșoi din Moscova.

Profesoara mea spunea că ar fi bine să încerc să merg în Rusia la o școală de balet pentru că e nevoie de băieți și pentru că sunt înalt și pot să mă dezvolt foarte bine.

Cred că baletul m-a salvat de afecțiunea mea medicală, în sensul în care mi-am dezvoltat capacitatea pulmonară, totuși, ai mei erau încă foarte îngrijorați și nu au fost de acord să plec la Moscova.

Ce ai făcut după aceea?

La 18 ani, când am terminat liceul, am avut ocazia să plec în Argentina să fac o școală de dans, prin intermediul unei prietene foarte bune de la Târgu Mureș, care se afla acolo de doi ani, pentru a studia cinematografie.

Eu urma să mă pregătesc pentru secția coregrafie a UNATC din București, dar nu mă inspira deloc să merg în București, cred că erau și aceste stereotipuri despre relația dintre provincie și București. Pe atunci eu făceam parte dintr-un corb bisericesc și dintr-o trupă de teatru a liceului.

Cei de la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, unde deja lucram ca amator, îmi spuneau: dansul este contra cronometru, du-te spre dans pentru că teatrul poți să-l faci la orice vârstă.

Și cumva munca mea se află undeva la intersecția dintre teatru și dans. Proiectele și interesele mele personale artistice m-au dus pe acest drum, deci cumva tot am ajuns să am un contact cât de cât cu teatrul.”

În Argentina avea să descopere, însă, dansul contemporan, într-un mod complet diferit decât percepea dansul, prin prisma rigorilor impuse de exercițiile de la balet. Acolo a studiat la o școală de dans și a lucrat în paralel ca ospătar pentru a-și asigura un venit.

La vremea respectivă, Gici Căciuleanu, cel care avea să-i devină mentor, era director artistic al Baletului Național din Chile.

“El lucra deja cu dansatori profesioniști, eu nu eram pregătit pe dans contemporan la nivelul acela, și el mi-a propus să vin la Paris ca să urmez cursurile Conservatorului, unde partenera lui de-o viață, Ruxandra Racoviță, era profesoară, avea catedra de Dans Contemporan și am fost ultima ei generație de elevi. M-a pregătit în dans contemporan, iar după ce am terminat, am început să dansez într-o companie unde Gigi Căciuleanu monta spectacole.

Și am lucrat în acea companie vreo 5-6 ani, făcând turnee prin Europa, dansând foarte mult aici în Franța, respectiv Italia.

Ce te-a convins să faci trecerea de la balet la dans contemporan?

O foarte mare jenă pe care-am simțit-o într-un curs de dans contemporan la Buenos Aires unde, efectiv, după 10 minute, mi-am luat geanta să plec și când am pus mâna pe clanță, profesoarea a oprit cursul și a zis: ești sigur că vrei să pleci? Cred că e ceva pentru tine, doar trebuie să-i dai timp. Și a fost un challenge, pentru că întotdeauna am fost de natură foarte agitat, foarte zurliu, preocupat de o sută de chestii, dispersat cumva în spațiu, iar dansul contemporan mi-a deschis o viziune în care orice era posibil.

Dar de unde venea jena aceea?

Din partea unor mișcări, care nu erau neapărat în zona mea de confort sau în ceea ce eu știam să fac, respectiv abecedarul foarte riguros al dansului clasic.

Când am descoperit dansul contemporan nu cunoșteam aceste elemente, totul era despre greutate, despre respirație, despre căzut la sol, despre încetinit, mișcarea despre viteze, diferite volume, corpuri, toate lucrurile astea mi-au plăcut foarte mult și m-au jenat în același timp.

Era cumva frică să mă arunc mai tare, vedeam că întotdeauna este loc de mai mult și în dans clasic e loc de mai mult și mișcările pot fi perfecționate, dar dansul clasic trece printr-o oarecare repetiție a mișcării până devine perfectă, ori în dans contemporan nu există chestia asta.

Dansul contemporan are mai mult de-a face cu mișcarea care va fi hrănită de un gând, de o emoție din spatele ei, cu descifrarea anumitor culturi și subiecte. Cred că e ceva mult mai universal și mult mai deschis către oameni.

Și ai făcut trecerea complet? Nu ai mai dansat balet?

Da, am continuat dansul clasic ca antrenament, pentru că mi s-a părut foarte riguros și foarte important pentru corp și pentru ținuta corpului. Să continui cu dans clasic e un fel de rugăciune de dimineață, dar am plonjat în lumea dansului contemporan, fiind foarte convins că ăsta e drumul pe care îmi doresc să merg.

Avea și această înclinație către lumea teatrului, îmi plăcea foarte mult să vorbesc de subiecte diferite, să am personaje diferite, să nu fiu neapărat în această lume a prințului romantic care trebuie să o poarte pe prințesă sau pe lebădă prin spațiu.

Apoi, în Argentina am descoperit și lumea dansului modern, respectiv jazz, musical. Și când am ajuns în Paris, apropo de ce muncești ca să te întreții, am dat un casting la un cabaret foarte cunoscut aici, Paradis Latin – cabaretul care e pus în aceeasi linie cu Moulin Rouge și cu Lido, a fost construit de Gustave Eiffel într-o arhitectură foarte asemănătoare cu cea a turnului.

E un cabaret unde s-a inventat și unde s-a dansat pentru prima dată dansul cancan în Paris.

Am lucrat 5 ani acolo pe timp de noapte, ca să pot să fac ziua ce îmi plăcea – dans contemporan.  Eram cumva între cele două lumi, lumea nopții și lumea zilei.

Și am mai predat într-un club de dans modern și diferite tehnici de întreținere corporală.

De ce ai ales să continui să faci asta la Paris? Nu era loc de dans contemporan în România? Sau în Argentina?

La Paris mi-am găsit locul și îmi plăcea foarte mult diversitatea. Cred că ce aveam de spus avea de-a face cu ceva foarte universal, îmi plăcea mult să am colegi de peste tot din lume.

Apoi aici există un statut al artistului, un regim de intermitență de spectacol.

Acest regim salarial este unic în lume. Este un sistem care se autoalimentează. În funcție de ce declari și ce taxe plătești la stat, ei îți asigură apoi un trai decent între proiecte.

Cum te-a schimbat la nivel uman faptul că faci parte din această lume a dansului contemporan care se presupune că este mult mai deschisă?

Cred că în dansul contemporan este vorba de foarte multă introspecție și este un drum intim și foarte interior al propriului eu, al ființei. În același timp, poți să fii un mesager, un punct de legătură între culturi, între oameni, între diferite limbi, între diferite limbaje.

Nu cred că aș fi același dacă n-aș fi trăit în Argentina trei ani și dacă nu m-aș fi scăldat într-o cultură latino-americană.

Iar apropo de tradiție, de identitate și de locul din care vin, am încercat întotdeauna să păstrez acest relief foarte frumos și variat al Transilvaniei, ținutul în care eu m-am născut, și să-l aduc prin intermediul mișcărilor, prin intermediul unei oarecare melancolii, în dans.”

La momentul întâlnirii noastre în Paris, Daniel se pregătea să urce pe scena Operei Bastille, unde este parte din producția și distribuția operei Manon încă din 2020. În urma unui casting, a fost selectat în corpul de dans, apoi celebrul tenor Benjamin Bernheim l-a ales drept partener de scenă pentru câteva scene, astfel că în unele reprezentații este actor. În paralel, a fost desemnat și asistent de coregrafie.

“Propunerea coreografică a acestui spectacol este cu un conținut destul de clasic și neoclasic, dar are și influență de dans jazz, modern și contemporan, iar pe baza acestor competențe dobândite prin multitudinea de estetici prin care a trecut corpul meu în anii de studiu, am reușit să iau acest casting.

Din exterior pare că această abordare multidisciplinară e din ce în ce mai des întâlnită în universul operei și al baletului din Paris, am văzut că au fost și spectacole în care dansatori de hip-hop au urcat pe scenă alături de tenori și soprane. Cum se vede de la fața locului această modernizare a unei lumi clasice?

Cred că Franța a fost întotdeauna avantgardistă și și-a propus să experimenteze noi forme. Transversalitatea artistică și această interdisciplinaritate și-au găsit un leagăn în Franța, prin istoria sa, prin revoluțiile sale. Aceste revoluții s-au simțit și în rândul artelor, pentru că un artist este un cetățean activ al societății prin munca pe care o depune, prin riscurile pe care și le asumă și prin această universalitate cu care răspunde noilor provocări.

Ultimii ani în Franța mi se pare că au fost despre a sparge aceste bariere, despre a încerca să meargă mână-n mână cu această idee de democratizare a dansului, de a deschide foarte mult spațiile, de a mixa lumea dansatorilor profesioniști cu dansatori amatori.

La nivel de stat au fost politici culturale gândite în așa fel încât dansul să ajungă în foarte multe spații noi și chiar și instituțiile mari, cum ar fi opera, să aducă voci noi din anumite teritorii foarte îndepărtate de formele clasice. Sigur că au fost controverse și întotdeauna sunt controverse. Dacă vă uitați, de exemplu, la piramida de la Luvru, a fost un mare scandal pentru că s-a intervenit într-un spațiu de patrimoniu cu ceva total inovator, cu ceva unghiular, au fost și tot felul de conspirații.

E un exemplu foarte clar că putem trăi într-o diversitate foarte mare și acesta a fost și motivul pentru care eu am rămas aici.

Pentru că zilnic mă întâlneam cu oameni noi, din culturi noi, din țări noi și era cumva un tărâm adoptiv unde ne simțeam cu toții egali împreună.

Și din punct de vedere geografic a fost o strategie să fiu în Paris pentru că puteam merge oriunde, spre est, vest, nord, sud, foarte ușor și să revin aici, cum spun francezii, la un pied-à-terre, având un picior foarte ancorat în această cultură și în această diversitate.

Ai devenit și cetățean francez?

Da, după 12 ani de locuit aici, ca un cetățean european cu aceleași drepturi, până la urmă, ca și francezii. A fost o decizie personală de a lua și cetățenia franceză pentru că mi s-a părut că încoronează cumva un oarecare efort pe care eu l-am făcut să înțeleg, fără să judec, de ce francezul e rece și distant, când, de fapt e doar rezervat, am ajuns dintr-o educație colectivă, cum e comunismul, pe tărâmul luminiștilor, al filozofilor, al marilor gânditori, unde individualismul este pe primul loc și unde un om, un individ trebuie să învețe să se descurce.

Pentru mine a fost un lucru foarte evident că sunt ca și ei, iar o cetățenie nu o anulează pe cea pe care o am și identitățile pe care le am, ci e ceva care mă îmbogățește, ceva care mă completează și îmi face să mă simt mai complex.”

Deși e deja perfect integrat în Franța, Daniel revine frecvent în România, unde a pus și bazele unei rezidențe artistice la Saschiz, în Transilvania. Vara aceasta, proiectul său, intitulat Tabăra Internațională de Rezidențe Artistice “LEGĂTURI”, este deja la a 4-a ediție. În fiecare an sunt invitați artiști internaționali și naționali, care întâlnesc studenții facultăților vocaționale de la noi, dar și comunitatea locală.

“Mă simt acasă în Transilvania. Și în locurile unde am crescut, unde sunt primit mereu cu brațele deschise, și acolo unde facem tabăra, simt că primesc foarte multă încredere față de formatele artistice pe care le propun.

La Saschiz propun un mix de culturi și de lumi diferite, cea a studenților la școli de arte, cu artiști internațional consacrați, dar și naționali, cu copii din medii rurale defavorizate din punct de vedere cultural, cu oameni cheie acolo în comunitatile lor, respectiv cei care lucrează în educație și le spun copiilor despre activitățile noastre.

În primul an au fost puțin mai reticenți când auzeau atâtea limbi diferite pe stradă, la ei în sat, era ceva foarte nou. Dar când am adus un designer vestimentar care prezenta la Fashion Week în Paris, ei au venit, au stat aproape de ușă, foarte cuminți, în liniște, au ascultat acest artist cu care am moderat o discuție despre drumul lui, despre cum comercializează produsele sale, despre cum creează la Paris. Iar la sfârșit, când s-a terminat un video de prezentare a pasarelei de la Fashion Week, au fost primii care au strigat bravo și au aplaudat.

Apoi, mă gândesc la copiii care au făcut cursuri ateliere de eco-fashion cu acest designer, au învățat să coasă, să dea o viață nouă unei haine vechi.

Tot prin gesturi și prin limbajul corpului s-au putut conecta. Și atunci, pentru mine, asta a fost o probă clară că atunci când ne întâlnim și încercăm să comunicăm cu corpurile noastre, depășim foarte multe bariere.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Daniel Pop, dansator și coregraf româno-francez: “Când comunicăm cu corpul, depășim foarte multe bariere.” appeared first on Cultura la dubă.

Născută la București în 1964 și plecată din țară pe când avea doar 12 ani, Sophie Negropontes deține azi una dintre cele mai importante galerii de artă din centrul Parisului – Galerie Negropontes. De anul trecut, s-a extins și la Veneția.

Este nepoata generalului Eremia Grigorescu, eroul armatei române la Mărășești și Oituz, cel care dă și numele unei străzi din cartierul Icoanei din București, și a Elenei Negropontes, urmașa unor celebri negustori greci – familia Negropontes. Tatăl său a fost Dan Eremia Grigorescu, unul dintre cei mai importanți fotografi români, care a activat în România și peste hotare între anii ’50 – ’89, și a fost corespondent Radio Europa Liberă.

Rudele sale au fost abuzate și terorizate de oamenii securității, iar familia a luat-o de la zero în Franța, după 1974.

“Viața mea este o poveste despre noroc, iar parcursul de după plecarea din România este o minune”, spune Sophie Negropontes într-un interviu amplu acordat pentru Cultura la dubă.

***

Am descoperit Galeria Negropontes din Paris în urmă cu câțiva ani, văzând acolo o expoziție a artistului român Mircea Cantor. Așa am aflat că proprietara galeriei este, la origine, româncă și am fost curioși să știm mai multe despre povestea sa.

Era o zi națională liberă la francezi, în luna iunie, când Sophie Negropontes ne-a deschis ușile galeriei sale pentru reportajul Cultura la dubă. Proprietara galeriei, situată chiar între Luvru și Colecția Pinault, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, vorbind perfect limba română.

„Cum ați reușit să vă păstrați limba română atât de bine?

În română am vorbit și vorbesc mereu cu mama mea.”, ne spune aceasta.

Se prezintă jumătate româncă, jumătate grecoaică și de cultură franceză. Este puternic conectată la rădăcinile românești, datorită părinților săi, ambii români, însă amintirile din copilăria petrecută la București au mai degrabă legătură cu traumele trăite de familia sa în vremea comunismului.

“Totul a fost confiscat, bunica mea era paralizată când au venit tipii de la securitate să-i deporteze în Bărăgan. Și, până la urmă, au zis că e prea complicat să o deporteze fiindcă era paralizată complet. Deci era mai complicat să o ducă decât să o lase.

Era un sentiment de teamă, de lipsă de libertate, de imposibilitate de a avea încredere. Știu că la noi se asculta Europa Liberă și eram mică, mergeam la școală, când tata mi-a spus: <chiar dacă cineva îți strânge mâna, nu trebuie să spui că ascultăm Europa Liberă>.

Nașul meu a fost deportat în Siberia 9 ani, bunicul meu a făcut 10 ani de închisoare, fiindcă era judecător înainte. Toată familia a fost cel puțin bătută în privințele securității.”, își începe povestea Sophie Negropontes.

Tatăl său, fotograful Dan Eremia Grigorescu, prieten cu Mihail Sadoveanu, a publicat în perioada comunistă o serie de albume de fotografie, premiate apoi la nivel internațional – la Washington sau la Leipzig. Datorită artei sale, străinii au putut descoperi fragmente din România: Voroneț, Arta folclorică din nordul Moldovei, Delta Dunării și lucrările lui Brâncuși de pe teritoriul țării noastre.

Totodată a realizat reportaje de televiziune pentru „Teleenciclopedia”. De asemenea, a vizitat și fotografiat marile orașe europene, aducând în România imagini inedite dintr-o lume inaccesibilă populației de rând.

“Reușea să plece câteva luni să facă niște emisiuni pentru televiziune, albume, a făcut un album despre Roma, unul despre Paris, unul despre Veneția. Tata a profitat de aceste albume ca să arate o altă față asupra Franței, asupra Romei, le-a adus în România în vremea când era totul închis și nu se știa ce se întâmplă la Paris. La un moment dat a fost prins pe stradă și i-au tăiat barba cu cuțitul, fiindcă nu era voie să porți barbă în România.”

În 1974, fotograful și soția sa au părăsit definitiv România, iar Sophie, pe atunci în vârsta de 10 ani, a rămas în grija bunicii. 2 ani mai târziu a reușit și ea să părăsească țara, prin guvernul grecesc.

“În epoca respectivă erau niște legături economice între România și Grecia și familia Negropontes era destul de cunoscută în Grecia. Am cerut să plecăm pentru două săptămâni în Grecia. Și am plecat cu o valiză mică, apoi am ajuns la Paris, unde mă așteptau părinții mei. Am sosit la sfârșitul august și la 15 septembrie eram la școală.

Știați limba?

Puțin, foarte puțin. Nu destul ca să fie ușor, în orice caz.

Și părinții cum s-au integrat? Tatăl a continuat sălucreze ca fotograf?

Tata a lucrat foarte puțin în fotografie și a început să lucreze cu Europa Liberă ca jurnalist.

Îmi amintesc că atunci aveam o mulțime de prieteni care mi-au spus că nu este demn ce s-a întâmplat cu Ceaușescu, că nu este demn de o democrație.

Dar România nu avea de unde să știe, după 45 de ani de comunism, cum arată o democrație. Două generații de oameni n-au avut nicio altă informație despre democrație, nici măcar cultura sau educația, cum puteau să știe cum arată democrația?

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți după Revoluție?

Eu am vrut să plec cu mare entuziasm cu primele camioane sanitare. Dar aveam 24 de ani și părinții meu erau foarte stresați să mă vadă plecând într-o lume în care nu se știa exact ce se întâmplă. În plus, nu s-a putut nici din cauză că tata era foarte bolnav. A murit foarte puțin după aceea, în 1990.”

Sophie Negropontes are studii economice, dar a moștenit interesul tatălui său pentru artă.

“La vârsta când tinerii se duc mai degrabă prin mall-uri, eu mă duceam prin muzee, așa am fost crescută de părinți.

Am făcut școala de comerț, după care am plecat imediat la Hong Kong, unde am lucrat pentru o societate franceză de parfumuri. M-am întors, fiindcă tatăl meu era foarte bolnav și am lucrat pentru un grup textil, apoi am fost asociată într-o întreprindere web, de motoare de căutare pentru website-uri. Am făcut partea de lansare comercială. Întotdeauna am făcut lansare comercială sau lansare de produs, întotdeauna am lucrat cu creativi.”

A deschis galeria în 2012 și a inaugurat-o chiar cu o expoziție dedicată tatălui său.

“A fost un moment de nebunie în care mi-am zis că aș vrea să fiu într-un domeniu care îmi place într-adevăr și să fac ce știu să fac, adică lansare de produs. Prima expoziție a fost cu fotografiile tatălui meu, portrete pe care le-a făcut el în anii ‘68 și o piesă de design.

Am început apoi să lucrez cu un designer francez, totul născându-se din albumul foto Brâncuși, așa a apărut ideea de a face mobilă sculpturală, arhitecturală, piese unice, serii limitate sau la comandă.

Cum ați reușit să promovați galeria într-o piață în care existau deja foarte multe galerii? Cum reușește cineva nou să răzbată?

Lucrând foarte mult. Cu multă muncă și mult noroc. Aveam zero network și zero contacte. S-au întâmplat lucrurile organic. Dintr-o relație s-a născut o altă relație, poate a fost o mare comandă, care a permis să finanțeze o nouă colecție, care a avut succes, care ne-a permis să fim la un salon profesional, apoi la al doilea salon profesional și așa mai departe.

Când am creat galeria, acum 13 ani, galeriștii atunci așteptau. Deci la un salon se aștepta, lumea venea, spunea mă interesează lucrurile astea, ok, și pe moment nu se întâmpla nimic.

Or, eu nu știu să lucrez așa, eu mă duceam după aia, retelefonam, reluam contacte, făceam întâlniri și din chestia asta s-a născut activitatea, de fapt.

Știați de la bun început când ați deschis galeria ce fel de artă vreți să promovați aici? Vă interesa ceva anume, în mod special?

Arta care îmi place cel mai mult nu era chiar arta pe care o promovez, de fapt. Îmi plac foarte mult pictura olandeză și germană din secolele 15-16, renașterea, suprarealismul. Am avut o educație foarte academică și continui să fac vizite foarte academice.

Dar am un interes, o curiozitate pentru multe lucruri. Anumiți artiști sunt foarte interesanți, nu prin faptul că îmi place tot ce fac, dar sunt interesanți pentru parcursul pe care îl au, pentru explorările pe care le fac.

Ce vă atrage atenția la un artist pe care decideți ulterior să-l promovați?

Desigur piesele și calitatea, ce vrea să spună cu ele, sperând că nu e prea ascuns. Sunt convinsă că o piesă poate să fie de sine stătătoare. Dacă e însoțită de două pagine de citit, este un plus. O piesă poate fi cumpărată, pusă într-un salon, într-o cameră și așa mai departe. Dar sunt anumite piese contemporane care nu există decât prin discurs.

Dacă e o balustradă dintr-o bucată de aluminiu și se spune pe patru pagini că este limita dintre viață și moarte, paradis și infern…ok, dar ce faci cu balustrada respectivă, o pui în mijlocul salonului?

Deci, pentru mine, există o parte din arta contemporană care nu mă convinge.”

La galeria sa, Sophie Negropontes promovează creatori de piese decorative de lux, care îmbină latura artistică cu materialele de calitate și originalitatea. Lucrează, de asemenea, cu fotografi, sculptori sau, mai nou, cu creatori de bijuterii. Printre artiștii cu care colaborează Galeria Negropontes, se numără italianul Gianluca Pacchioni, românul Mircea Cantor sau cuplul de francezi Martine și Jacki Perrin. Galeria este situată pe Rue Jean-Jacques Rousseau din Paris, la capătul căreia se construiește acum Fundația Cartier.

“M-am implicat foarte direct în selecția artistică și în relația cu artiștii care este, într-un fel, particularitatea galeriei, în sensul că lucrez cu un număr relativ restrâns de artiști. Multe galerii de aceeași dimensiune lucrează cu 50 de artiști, eu lucrez cu 15. Deci aloc timp fiecăruia.

Apoi, trebuie să mă înțeleg cu ei. Asta este un lucru fundamental. Din punct de vedere uman, nu doar artistic. Din punct de vedere uman, întâi de toate.

Spuneați că nu tot ce e artă contemporană vă convinge. Puteți să ne explicați cine și cum stabilește, totuși, valoarea unui artist, cum ajunge să fie un artist căutat de colecționari sau expus în marile galerii și muzee?

În arta contemporană e vorba și despre marketing. De exemplu, eu am văzut la un moment dat la Art Basel un pictor sud-american, al cărui tablou se vindea cu 1 milion de euro. Cu un an înainte era la 200.000 și încă un an înainte era la 15.000. Deci ceva a făcut că acel lucru a plăcut sau că a fost luat de o galerie foarte foarte cunoscută, iar artistul crește prin numele galeriei.

E o lume destul de complicată. Cota unui artist se face la casele de licitații. Când pui o piesă la licitație, ori se vinde, ori nu se vinde. Dacă nu se vinde, e destul de rău. Iar la casa de licitație se pune oricum valoarea de jos, ca să aibă de unde să crească. Se poate să se vândă la un preț mai mic decât cel de galerie. Sau se poate să se vândă o piesă a unui artist cu 2.000 de euro la licitație, iar în galerie același artist să aibă o altă piesă, de 30.000 de euro. Dar nu au nimic de-a face una cu alta. Cota artistului, însă, pentru colecționar, este la 2.000 de euro.

Eu, pentru că am niște artiști care lucrează extraordinar în sticlă, de exemplu, ca să le fac o cotă, nu i-am pus la casa de licitații, dar, în schimb, am lucrat cu mai multe muzee și ei au piese expuse în mai multe muzee. Asta nu dă o valoare mercantilă, ci o valoare culturală.

Și cum ați reușit să convingeți muzeele să îi expună sau să cumpere?

Cu multă muncă și datorită lor, pentru că ei sunt niște artiști foarte buni, pe o nișă, într-adevăr, a pieselor de sticlă.

Dar muzeele au oameni dedicați care vizitează galeriile, ca să descopere artiști?

Nu mai vizitează nimeni fiindcă nu mai au bugete. Și atunci trebuie să merg eu spre ei.”

Anul trecut, Sophie Negropontes a deschis și un spațiu expozițional la Veneția, pe Grand Canal, ca parte a Fundației Masieri.

“E o colaborare cu universitatea care conduce această fundație și am restaurat locul, care este o fațadă veche din cărămizi, iar toată clădirea pe interior e făcută de Carlo Scarpa, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți italieni.

De ce ați vrut să vă extindeți și la Veneția?

Fiindcă făceam o mulțime de saloane, trei sau patru saloane pe an, întâi la Paris, Londra, New York, apoi n-am mai făcut Londra și Paris, am făcut New York, Miami și Los Angeles, anul trecut, plus Saint Moritz în Elveția.

Cred că în Veneția se vorbește despre artă mult mai mult decât în altă parte, pentru o perioadă lungă în timpul anului. Bienala durează 9 luni. La un salon se vorbește de artă 4-5 zile.

Făceam expoziții mai scurte aici, la Paris, și am decis să fac expoziții care să dureze mai mult, 4 luni, poate cu mai mult fond, lăsând timp oamenilor să vină, discute. La Veneția fac o expoziție pe trei nivele timp de un an. 

Care sunt provocările pentru un galerist în Paris? Ce fel de dificultăți întâmpinați?

Parisul e mai mult o imagine decât o piață. Pentru mine nu e cea mai bună piață. Noi funcționăm foarte bine pe piața americană, care acum va deveni o provocare foarte mare din cauza taxelor.

Franța nu e cel mai mare cumpărător. Francezii sunt mult mai clasici. Eu spun tot timpul că trebuie consultată istoria și aflăm tot. Cele mai bune muzee au fost, înainte de revoluție, la Moscova, la Sankt Petersburg sau în SUA. De ce? Fiindcă oamenii care aveau bani atunci au investit în artiștii contemporani lor. Și acum sunt artiștii cei mai celebri și muzeele respective au cele mai mari colecții. Colecțiile rusești sau colecțiile americane au cele mai multe piese.

Francezii sunt mai prudenți, mai clasici. Iar oamenii care merg la Veneția sunt amatori de artă, au mai mult timp, le place muzica, le place opera, arhitectura, sunt mai orientați către asta.”

Dacă în marile țări ale lumii, arta contemporană înseamnă deja o piața matură, unde circulă sume de sute de milioane de euro, în România, muzeele și galeriile de artă contemporană reprezintă încă un teren crud. Nici instituțiile publice, nici cei mai mulți oameni de afaceri români nu au înțeles încă potențialul cultural și financiar al industriilor creative. Este și motivul pentru care Sophie Negropontes nu s-a implicat foarte mult pe piața din România.

“Am făcut o mare expoziție în 2017 la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, cu fotografiile lui tata din cartea Brâncuși, care au fost prima oară expuse la Bienala de la Veneția în 1982. Dar nu am imaginea asta de reîntoarcere în România.

Însă piața care nu este complet matură pentru obiecte de artă sau pentru sau mobile de artă, ar putea să fie gata pentru bijuterii de artiști. Cred că un fel de a menține o legătură cu România este și prin ceea ce fac eu.

Mi s-a propus anul trecut să deschid o galerie, mi se punea la dispoziție un loc, dar când deschizi o galerie, trebuie să spui și ceva despre ea. De exemplu, Veneția a fost, întâi de toate, o alegere pentru a crea dialoguri între piese și loc, între oameni, era ceva mai intelectual și mai artistic. Și, apoi, business–wise, merge bine.

În România nu cunosc destul de bine oamenii de acolo, am câteva relații cu decoratori, dar piesele pe care le prezint sunt mai dificil de înțeles. Mobila pe care o avem este specială, excepțională.

Ce fel de oameni cumpără astfel de lucrări?

În America sunt oameni care, bineînțeles, au destui bani, sunt însoțiți de decoratori. Și eu mă înțeleg foarte bine cu o mulțime de decoratori, lucrând întotdeauna într-un mod foarte fiabil : lucrurile ajung la timp și sunt de calitate.

De exemplu, dacă cineva vede o piesă care îi place, îl trimite pe decorator să o vadă, discută despre calitatea ei și despre unde ar putea să o pună în casă. E un dialog foarte natural.

În Franța se întâmplă la fel?

În Franța cei mai mulți decoratori vor să producă ei, sunt mai mult designeri.”

Extrem de pasionată de ceea ce face, Sophie Negropontes spune că se simte bucuroasă de fiecare dată când intră în galerie, chiar dacă a ajuns să nu mai aibă foarte mult timp liber.

“De anul trecut eu am lucrat cam între 6 și 7 zile pe săptămână, fiindcă lucrez aici până miercuri sau joi și apoi mă duc la Veneția și lucrez până sâmbătă sau duminică. E un program foarte intens.”

Își petrece vacanța în Grecia, dar revine în România la evenimente profesionale și și-ar dori să cunoască piața de bijuterie contemporană de la noi.  

“Când mă gândesc la România, am întotdeauna nostalgia parfumului de tei înfloriți la București. E primul lucru care îmi vine în minte.

Oamenii din România sunt extraordinari fiindcă sunt extrem de cultivați și de educați, în sensul anglosaxon al termenului education. Dar e un fel de intelectualism puțin pedant, deconectat de o parte pragmatică, fără de care nu funcționează nimic.

Nu v-ar interesa să conduceți un muzeu?

Poate asta da, într-adevăr.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Născută în România, Sophie Negropontes deține o importantă galerie de artă la Paris și Veneția appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

De la un an la altul, Anamaria Vartolomei interpretează roluri principale din ce în ce în ce mai complexe și diverse, lucrează cu cineaști de renume mondial și își îmbogățește palmaresul cu premii.

O prezență constantă la marile festivaluri de film care celebrează cinemaul de autor, Cannes, Berlin sau Veneția, actrița franco-română, în vârstă de 26 de ani, are deja o filmografie impresionantă și un César, echivalentul Oscarului în Franța.

S-a născut pe 9 aprilie 1999 la Bacău, dar a crescut în satul Plopu, de lângă orașul Dărmănești. Pe când avea doar 2 ani, părinții au plecat la muncă în Franța, iar ea a rămas în grija bunicilor. La 6 ani s-a desprins de copilăria la sat și a ajuns direct în Paris, alături de familie.

Ne-am reîntâlnit acum, în capitala Franței, la 4 ani la primul nostru reportaj. Am înțeles că dincolo de talentul și de frumusețea sa evidentă, calitățile mai puțin vizibile pe care și-a clădit o carieră de succes au mai degrabă legătură cu o maturizare precoce și cu fidelitatea față de propriile valori.

***

Anamaria Vartolomei a început să joace pe când avea doar 10 ani, în filmul My Little Princess, regizat de Eva Ionesco, regizoare franceză de origine română. Partenera de platou a fost nimeni alta decât actrița Isabelle Huppert, iar premiera filmului a avut loc chiar la Cannes, în cadrul secțiunii Semaine de la Critique.

Pentru rolul său a fost nominalizată în 2012 la Premiile Lumière, la categoria cea mai promițătoare tânără actriță. Iar în 2021 a câștigat Premiul Lumière pentru cea mai bună actriță și Premiul César pentru cea mai bună tânără speranță feminină cu filmul L’Evénèment, regizat de Audrey Diwan, câștigător al Leului de Aur la Veneția.

L’Evénèment (2021) este o adaptare după romanul omonim al scriitoarei Annie Ernaux (n.r. laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2022), privind experiența sa din timpul unui avort, pe când avortul era ilegal în Franța anilor ‘60, acesta fiind primul său rol principal.

“L’Evénèment cred că rămâne, într-un fel, cartea mea de vizită. Este filmul care a călătorit cel mai mult, iar în Statele Unite a fost distribuit chiar în momentul momentul în care Texas interzicea avortul, a avut un impact mult mai mare decât ne imaginam.

După aceea am primit multe propuneri, mai ales foarte multe legate de avort. În Franța e o problemă cu etichetarea, dacă faci o dramă, primești doar scenarii de dramă, dacă faci o comedie, e gata, ești catalogat ca actor de comedie. Și nu înțelegeam de ce. Tocmai am făcut un film despre un avort clandestin, oamenii ăștia nu vor să mă vadă și în altceva? Așadar, mi-a fost foarte greu să aleg proiectul potrivit ulterior.

Ce amprentă a lăsat câștigarea Premiului César asupra carierei tale, asupra ta?

Césarul pe care l-am primit eu era pentru speranță feminină, e un positivism care emană din premiu, oamenii îți arată că au încredere în tine și tu, într-un fel, trebuie să le arăti că îți meriți locul. Ce vreau să spun este că premiul a venit și cu un fel de presiune și responsabilitate. Așa am simțit eu, la nivel personal. Am simțit că trebuie să arăt că au făcut alegerea potrivită, dar asta a fost o presiune personală, nu din partea industriei.”

La Veneția a fost remarcată de președintelui juriului, nimeni altul decât regizorul coreean Bong Joon Ho, câștigător al 4 Oscaruri cu filmul Parasite. Așa a venit ulterior propunerea de a juca în filmul său, Mickey 17, alături de Robert Pattinson, Mark Ruffalo și Toni Collette. A fost debutul său în limba engleză și cu o echipă americană de film, filmul fiind produs de Warner Bros. Pictures, cu un buget de aproape 120 de milioane de dolari. Pe platoul de filmare de la Londra a fost prezent și unul dintre producătorii executivi – Brad Pitt. Anamaria mărturisește că, la început, s-a simțit stingheră în acest univers.

„A fost greu, în primul rând, pentru că nu-i limba mea. Am avut un dialect coach. Bong era ok cu accentul meu, dar am vrut eu să-l perfecționez. Fiind primul meu rol în engleză, cu un casting atât de bun, voiam să fie și un fel de carte de vizită pentru Statele Unite, să vadă oamenii că nu am accentul ăla tipic francez, care te cantonează în tot felul de roluri secundare de franțuzoaică seducătoare.

Iar regizorul a fost foarte de treabă. Nu a vrut deloc să ducem rolul în ceva clișeic. M-a lăsat să lucrez cum am vrut cu coachul și chiar m-a ajutat mult. El este foarte umil, generos, e ca un copil pe platoul de filmare.

La început, eu nu mă simțeam la locul meu deloc. Totul era foarte mare. Eu lucrasem doar cu echipe franceze, unde ai cam 30 de oameni în echipă și te știi cu toată lumea. Apoi m-am regăsit într-un studio imens și, când ieșeam din el, îl vedeam pe Ryan Gosling, că filmau Barbie la vremea aia. Am urcat în mașină și i-am zis șoferului: era Ryan Gosling! Dar omul era obișnuit, era normal pentru el, pentru mine totul era nou. E și un alt mod de a lucra, de exemplu, când nu lucrezi, stai în cabina ta, în rulota ta.

Și aici, în Franța, cum e?

Nu-i așa. Mie, de exemplu, nu-mi place să stau singură. Stau cu echipa. Sigur, câteodată ai nevoie să te izolezi, dar câteva minute, o oră, maxim. Însă la americani, fiecare vedetă avea statutul ei, e izolată, așa funcționează ei.

Și eu, la început, am suferit mult din cauza asta, mă simțeam singură, mai ales că eram singura franțuzoaică. După aceea eu am cerut să stau pe platou. M-am gândit că nu-i văd pe oamenii ăștia, lucrând în fiecare zi, măcar să profit.

Până la urmă a fost ok, mai ales după ce am realizat că dacă mă gândesc numai la accentul meu, nu mă mai focusez pe plăcerea jocului, pe emoții. Și m-am acomodat cu limba, cu locul. Și, până la urmă, nici asta nu a fost o experiență americană completă. Am filmat la Londra, cu mulți europeni, regizorul este coreean, mi-a spus și Mark Ruffalo: “să știi că nu e așa, în general”. Creativitatea a fost pe primul plan și maniera mai europeană.

Cum ați construit rolul?

Am discutat mult despre cum își imagina el personajul. El mereu te dirijează, vrea să propui, ai libertatea asta, îi place când te lași și tu ghidat de imaginația ta, dar e foarte atent la ritm. Totul e la milimetru, adică dacă tu trebuie să pui mâna pe o prăjitură la secunda trei, fix la secunda trei trebuie să pui mâna acolo. Dacă nu, o refaci.

El desena totul, făcea storyboard și în fiecare seară îți trimitea fiecare scenă desenată, pentru cee a ce urma să filmezi a doua zi. Filmul era deja montat într-un fel, dacă eu eram desenată cu un profil, așa eram și filmată, deci totul era foarte precis gândit.

Interacțiunea cu colegii de platou, atât de cunoscuți la Hollywood, cum a fost?

Robert Pattinson era foarte izolat, dar cred că el, fiind foarte timid, se proteja într-un fel, mai ales că avea 80-90 de zile de filmare, jucând două roluri. Înțelegeam că are nevoie de concentrare. Dar este foarte simpatic.

Mark Ruffalo este foarte de treabă, dădea mâna cu fiecare figurant înainte și după ce juca scena. Îmi plăcea foarte mult de el înainte să-l cunosc, mi-a plăcut și mai tare când mi-am dat seama că e chiar de treabă. Nicio fiță, nimic, avea și el dubii câteodată, nu era sigur de ceea ce propunea. Mereu a fost un partener foarte agreabil, te motiva, te încuraja. De exemplu, câteodată, când plecam împreună după ce terminam, îmi zicea: “a fost super, bravo!”.  

Ai plecat de acolo din acest proiect cu altfel de încredere în tine?

Nu. M-am gândit că, acum că am terminat filmările, o să fiu scoasă din montaj, hahaha. Am trăit cu teama că e, totuși, ceva prea mare pentru mine. Dar, până la urmă, impresia e că sunt două industrii diferite. Americanii visează să facă filme ca noi, cu camera pe umăr, aproape de emoție, fără machiaj, cum facem în România, în Belgia, în Franța. Ei visează la asta, fiindcă e ceva total diferit.

Iar noi suntem fascinați de ceea ce nu cunoaștem. Cred că avem cu toții o dorință de a lucra cu ceea ce nu cunoaștem. Acum pot să spun că nu mai am neapărat visul ăsta, de a face film în America. Sigur, mi-ar plăcea, dar nu țin atât de tare.”, mărturisește Anamaria.

Dacă rolul din Mickey 17 a fost unul secundar, Anamaria Vartolomei a impresionat critica de film cu alte două roluri principale: cel din filmul Being Maria, regizat de Jessica Palud, prezentat la Cannes în 2024, și cel mai recent, rolul unei tinere mame în L’intérêt d’Adam, regizat de Laura Wandel și prezentat anul acesta tot la Cannes, în cadrul Semaine de la Critique.

În Being Maria, Anamaria Vartolomei dă viață poveștii actriței Maria Schneider, victima unui abuz al regizorului Bernardo Bertolucci în Last Tango in Paris (1972) și al celebrului partener de platou, Marlon Brando, interpretat acum de Matt Dillon.

“Filmarea la Maria a fost foarte intensă, a durat 25 de zile, pentru că nu aveam mulți bani, și a avut loc la Paris și un pic în sudul Franței. A fost foarte greu, pentru că deja era un rol de compoziție pentru mine, foarte diferit de cum sunt eu. Am lucrat mult cu Jessica Palud.

Desigur că am început să chestionăm subiectul în sine, îți pui și tu întrebări, ca actriță. Mai ales că eu am început să joc când aveam 10 ani. Îți dai seama că eu am fost foarte protejată de toți, pentru că am avut și părinții alături, care nu sunt din industrie și au vrut să se asigure că e totul ok. Am fost foarte privilegiată, într-un fel, că nu mi s-a întâmplat nimic și n-am avut niciodată parte de lucruri ciudate sau oameni abuzivi. Plus că de la fenomenul #metoo s-au mai schimbat, totuși, raporturile. Dar când te duci mai în profunzime, îți dai seama că sunt lucruri care încă se întâmplă.

Faptul că femeile vorbesc, că actrițele vorbesc, contează mult. Există și o protecție pentru minori pe platouri. Acum sunt lucruri care într-adevăr se schimbă și devin obligatorii.

Din punctul ăsta de vedere, te simți mai confortabil să lucrezi cu regizoare, cu femei?

Sigur, te influențează într-un fel, dar e o chestiune de sensibilitate, în primul rând, de cultură, de mulți alți factori care mă fac să văd lumea într-un fel.

Îmi dau seama că am lucrat mai mult cu femei decât cu bărbați, dar cred că asta a venit natural, când citesc un scenariu nu îmi iau în considerare că e femeie sau bărbat, ci în ce fel pun ei accentul pe nuditate. Chestionez mai mult asta, dacă e necesar, cum e filmat, cât e filmat.

De exemplu, la seria Merteuil, adaptată după Legături bolnăvicioase, care e, totuși, o carte erotică, a fost interesant să vezi cum, în 2024, poți să reiei povestea mai feminist, într-un fel, să vezi care e abordarea regizoarei. Cu toții am lucrat împreună, cu ajutorul unui coach de intimitate, am discutat ce e necesar și ce nu, cu ce ești confortabil și cu ce nu.”

Miniseria Merteuil va apărea toamna aceasta pe HBO Max și îi are în distribuție pe Anamaria Vartolomei, Lucas Bravo (n.r. cel care interpretează rolul Gabriel din Emily in Paris) și pe celebra actriță germană Diane Kruger, cunoscută pentru Inglourious Bastards și In The Fade.

“Diane m-a impresionat, e o femeie foarte magnetică, are ceva spectral, ceva rece, german. Am discutat cu ea, mi-a povestit că a suferit mult că, atunci când era tânără și activa ca model, i-a fost greu să se debaraseze de imaginea asta și să i se dea șansa să arate că știe să joace. Și chiar știe! Face niște lucruri în serial, care pe mine chiar m-au impresionat. E o actriță care lucrează mult, nu se joacă. La experiența ei, încă vrea să dovedească ce poate, mi s-a părut interesantă vulnerabilitatea asta, să ai în continuare dubii, în timp ce faci un rol foarte complex. Iar eu am învățat multe de la ea, pe platou e foarte concentrată, e tehnică, știe textul perfect, deși nu e limba ei.

E un lux să am acces la acești oameni foarte talentați, sincer, cred că Mark Ruffalo m-a impresionat cel mai mult. Am văzut foarte multe filme cu el și mereu mi se pare genial. Are și ceva diferit de standardul tipic american. Are ceva mai sensibil. Pentru ei e o meserie foarte serioasă, lucrează mult cu antrenori. În Franța ne bazăm mai mult pe spontaneitate. În America pregătesc rolul mai mult.”

După premiera filmului L’intérêt d’Adam la Cannes, publicația The New York Times i-a dedicat un articol special și a titrat: „Anamaria Vartolomei aduce o notă neînfricată rolurilor sale”. Variety a apreciat prestația actriței ca fiind „teribilă”.

Îndrăgostită de cinemaul de autor, Anamaria mărturisește că astfel de roluri grele, dar relevante, îi aduc cele mai mari satisfacții. Este în punctul în care poate alege proiectele în care să se implice, iar în spatele deciziilor există atât o strategie, cât și o latură emoțională.

“Aleg uneori din instinct, trebuie să fie scris bine, desigur, să fie construit într-un fel destul de controlat, să știu că o să fiu cu cineva care știe ce face. Da, numele regizorului contează, dar sunt foarte deschisă și la primele filme, niciodată n-a fost asta o piedică pentru mine. Apoi, normal, contează rolul în sine, ce mi se propune, ce îmi permit ei să fac, dar e și o strategie la mijloc.

Am făcut multe filme de epocă într-o perioadă. Mai fac unul? Nu. Mai fac ceva contemporan. De exemplu, am filmat Contele de Monte Cristo, apoi De Gaulle, care va ieși în 2026, eram confirmată pentru Merteuil, apoi am vorbit cu agenta mea și i-am spus că vreau să revin la ceva care mă reprezintă mai mult, film de autor, independent. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar în săptămâna aceea, am primit L’intérêt d’Adam. Chiar îmi doream mult să revin într-un astfel de proiect, am fost cu adevărat bucuroasă, am zis: ce rol fain!

A fost o filmare foarte grea, am filmat mult în plan-secvență, rolul greu, povestea se întâmplă într-o zi și trebuie să păstrezi emoția pe o durată îndelungată. M-a ajutat mult să joc cu Léa Drucker, e o actriță atât de bună și o femeie foarte de treabă!

E făcut de cei care au produs și L’Anatomie d’une chute și de frații Dardenne. Era acolo un cocktail care te ducea cu gândul la un festival.

Așa că încerci să îți alegi proiectele inteligent și speri să fii și tu acolo.”, spune Anamaria Vartolomei.

În De Gaulle, un biopic în două părți despre generalul și președintele francez Charles de Gaulle, Anamaria joacă rolul feminin principal – o eroină a rezistenței franceze. De altfel, e de remarcat că mai toate rolurile sale principale portretizează diferite forme de eroism feminin.

Anul 2024 a marcat pentru Anamaria și debutul în limba română. Este protagonista filmului Jaful Secolului, regizat de Teodora Mihai, după un scenariu de Cristian Mungiu. Povestea pornește de la cazul hoților români care au furat din Olanda tablouri celebre de Van Gogh, Picasso, Gauguin, Matisse și Monet, apoi le-au dat foc. În film, Anamaria Vartolomei este Natalia, o tânără mama plecată la muncă în Olanda, pentru a-i oferi fetiței ei, rămasă acasă cu bunica, alte șanse în viață. Pentru acest rol, Anamaria a primit Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional de Film de la Tokio.

“Am avut emoții pentru că, totuși, am un accent lejer franțuzesc, și Mungiu mi-a spus asta. Am încercat să lucrăm împreună, să-l ștergem cât mai mult. În franceză joc diferit, în engleză joc diferit, în română joc diferit. Niciodată nu e același fel de a interpreta, de a chestiona, de a da viață personajelor.

Ai simțit că te-a apropiat cumva de rădăcinile tale această experiență?

Da, total. Și mai ales filmul, fiind o poveste care se apropie de parcursul părinților mei, care și ei au plecat când eram eu mică, au lucrat în Franța ca să mă aducă pe mine.

Ce alte proiecte ai vrea să mai faci? Ți-ai dori să lucrezi cu un regizor anume?

Am făcut în mintea mea un fel de listă cu oameni cu care aș vrea să lucrez, dar nu se limitează la asta. Câteodată ai regizori la început, care îți propun un scenariu genial. Aș vrea să continui să fac filme în Franța, să mai fac filme în România, în America, Anglia.”

Dincolo de o carieră strălucitoare pe marele ecran, Anamaria Vartolomei este și ambasadoare a casei Chanel. Toate aparițiile sale de pe covorul roșu sunt asigurate de Chanel încă de când era doar un copil.

“Cum te simți în lumea Chanel, când mergi la evenimentele lor, când porți ținutele lor?

E ciudat să zic asta, nu vreau să sune pretențios, dar mă simt ca acasă, pentru că eu am început să lucrez cu ei când aveam 12 ani, am crescut cu ei. Avem o relație profesională, dar avem și o relație foarte umană, o relație de fidelitate destul de frumoasă, îmi știu și familia.

Ei sunt fideli oamenilor cu care lucrează, îi păstrează, te poartă și la suflet, încearcă să te ducă și înspre ei, să faci lucruri mari împreună cu ei.”

De tot ce înseamnă cariera și imaginea sa, se ocupă acum trei specialiste: agenta de film, agenta de imagine și o persoană dedicată PR-ului. Acestea o sfătuiesc să ia cele mai bune decizii în ceea ce privește filmele în care joacă, evenimentele la care participă și interviurile pe care le acordă.

“Trebuie să știi în primul rând ce vrei tu, dacă tu vrei să apari peste tot și îți face plăcere, ok, foarte bine, sunt mulți actori care fac asta.

Dar sunt și evenimente la care vreau să merg și este frumos, am ocazia să întâlnesc oameni din industrie pe care altfel nu i-aș întâlni. De exemplu, am fost la o cină organizată de revista Madame Figaro, o revistă pe care eu o apreciez, pentru care am făcut două coperți, iar în fața mea a stat Coralie Fargeat, regizoarea filmului The Substance, m-am bucurat să o cunosc.

Când nu lucrezi, ce îți place să faci?

Ce fac toți oamenii normali în timpul liber. Da, câteodată, când sunt între proiecte, mă plictisesc, mai ales dacă prietenii mei au joburi cu normă fixă și sunt la job, dar mă duc la film, mă plimb, fac sport, mai citesc. Dar și când nu sunt filmări, sunt perioade de promovare și astea cer disponibilitate, și de timp și emoțională.

Există și părți negative cu care vin la pachet meseria ta?

Da, dubii, incertitudine, nu prea știi ce te așteaptă. E greu să-ți faci un loc, dar cred că e și mai greu să îl menții. Trebuie să ai o strategie, dar să rămâi și spontan, să îți păstrezi personalitatea, să-ți îmbogățești imaginația. Dar câteodată nu depinde de tine și cred că este cel mai greu să te gândești că degeaba lucrezi, degeaba ești bun, ești serios, câteodată când nu vrea, nu vrea și când nu prinde, nu prinde. Deci că asta e cel mai greu.

Asta a fost cam greu pentru mine. Când nu ai maturitatea necesară, primul lucru care îți vine în gând, când e aleasă alta în locul tău, te întrebi ce îți lipsește, te gândești că ea e mai bună, mai ales când e o persoană foarte diferită de ceea ce ești tu, te face să te compari foarte mult. Dar asta se schimbă cu vârsta.

Aș zice că meseria asta a dezvoltat un fel de competiție constantă, devii competitivă. Odată mi-a zis un prieten: “Anamaria, viața nu e un casting” și m-a făcut să îmi schimb părerea. Într-adevăr, nu trebuie neapărat în orice să reusești, să fii cel mai bun. În viața personală cred că putem să ne autorizăm să fim mai vulnerabili, să cazi, să te ridici. Asta te face și să crești și să te dezvolți ca om.

Acum câțiva ani ți-ai închis contul de Instagram. De ce ai ales să te îndepărtezi de social media?

Pentru că era prea toxic. Lumea postează ce mănâncă, cu cine iese, asta îmi dezvolta o curiozitate destul de nesănătoasă. Curiozitatea, pentru mine, e o calitate foarte importantă, dar era curiozitatea aia deplasată, nocivă. Nu îmi plăcea ce producea în mine.

Apoi da, erau comparațiile, voiam să fiu așa, să fiu acolo, ca altele. Devii frustrat și mi se părea că mă degrada un pic.

Deci chiar și ție, o persoană de succes, frumoasă, social media îți provoca îndoieli?

Da, cred că tuturor ni se întâmplă. Nu cred că e cineva care să nu se compare cu altcineva. Iarba mereu e mai verde în grădina vecinului.

Apoi, ca actor, să folosești asta ca autopromovare mi se pare ciudat, nu eram confortabilă să pun poze cu mine, să zic: uitați, eu am făcut asta. Ok, sunt oameni care se ocupă de promovare, dar să o faci tu mi se pare cam ciudat.

Agenta ta de PR ce spune despre asta, e de acord?

Ea nu are nicio treabă, nimeni nu îți poate impune. Știu că sunt mărci care impun, de exemplu sunt actori, actrițe, care ar fi vrut să părăsească social media, dar, pentru că au contract cu o marcă, trebuie să pună poze cu ceea ce fac pentru ei.

Ți s-a întâmplat să ratezi un contract pentru că nu aveai cont pe social media?

Nu, Chanel nu impune asta.”

În următorul proiect, filmul Miles & Juliette, va juca rolul feminin principal. Mick Jagger, solistul trupei Rolling Stones, va produce filmul prin casa sa, Jagged Films. Filmul va spune povestea celebrului interpret de jazz Miles Davis, care călătorește la vârsta de 22 de ani în Paris, în anul 1949. Acolo se îndrăgostește de Juliette Gréco, cântăreață și actriță franceză, interpretată de Anamaria Vartolomei. Din distribuție va face parte și Xavier Dolan. 

E cu atât mai impresionant pentru noi că, printre atâtea colaborări importante, Anamaria a acceptat un nou interviu pentru Cultura la dubă. “Normal, cum să nu? Voi sunteți primii care ați spus povestea mea în România.”, spune cu zâmbetul pe buze.

La întâlnirea cu noi, poartă un taior Chanel cât se poate de firesc, cu o pereche de blugi și un machiaj minimalist. Are șarmul natural al unei franțuzoaice, dar dezinvoltura și firea sociabilă au mai degrabă legătură cu rădăcinile românești. În familia sa, la Paris, se vorbește predominant în limba română, iar Anamaria duce mai departe tradiția de a merge duminica la biserica ortodoxă.

“Ce simți că te mai leagă de România? Mai simți vreo apartenență?

Da, cu cât cresc mai mult simt. De exemplu, acum, când au fost alegerile, am fost la vot, mă simt și responsabilă ca român din diaspora.

Depinde și de noi să reușim să menținem un echilibru și să ducem țara spre ceea ce putem vedea și aici, ca model economic, politic, social, cultural.

Avem o țară foarte bogată și e păcat că nu-i dezvoltată destul. Mă simt destul de responsabilă și de ceea ce se întâmplă acolo și încerc să rămân conectată.

Când am filmat Contele de Monte Cristo, ei au venit cu ideea să vorbesc în limba română și mi s-a părut foarte frumos, am fost mândră, e important să pui țara ta în valoare, să arăți oamenilor că suntem mai mult decât câteva clișee, totuși, avem foarte multe talente. Și prin proiectul vostru, la Cultura la dubă, vedem cât de multe talente are România, care fac lucruri importante, dificile. Trebuie să ne mândrim cu asta și să facem în așa fel încât să fie din ce în ce mai mulți.

Am văzut că în interviuri pe care le acorzi în străinătate, tu spui că ești din România.

Da, normal. Îmi place că și Chanel acum, când postează ceva, scrie actrița franco-română, pentru că asta sunt până la urmă, niciodată nu am încercat să șterg, să pretind că sunt doar franțuzoaică, pentru că nu asta mă reprezintă.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Anamaria Vartolomei, actriță: “Mă simt responsabilă ca român din diaspora. Suntem mai mult decât câteva clișee.” appeared first on Cultura la dubă.

Pe o stradă lăturalnică din apropierea liceului Șincai, într-o hală veche, rătăcită în dezvoltarea haotică a orașului, câțiva artiști dăruiesc comunităților mai puțin norocoase acces la o lume culturală curajoasă, deschizătoare de orizonturi.

De mii de seri încoace, tineri din diverse straturi sociale au aflat aici, unii pentru prima dată, ce înseamnă teatrul, actoria, dar și de ce se simt uneori singuri, neînțeleși de societate ori de propria familie.

În același timp, actori deja consacrați au avut șansa unui contact onest cu realitatea, care le-a permis să dea viață unor personaje autentice, reprezentative pentru lumea în care trăim.

Centrul de Teatru Educațional Replika împlinește azi 10 ani de existență, iar în spatele lui stă, ca în cazul tuturor spațiilor culturale independente, o veșnică luptă pentru supraviețuire.

***

Replika, unul dintre cele mai relevante spații teatrale independente din România, a luat naștere de nevoie.

În 2015, în București nu exista vreun teatru care să abordeze subiecte actuale din societate în spectacole și ateliere dedicate adolescenților și preadolescenților. De asemenea, artiștii care voiau să pună bazele unor proiecte independente, duceau lipsă de spații.

Patru profesioniști din domeniu, aduși laolaltă de dorința de a crea produse culturale cu însemnătate, s-au înhămat la nebunia de a amenaja de la zero o hală dezafectată și au transformat-o într-un centru de teatru educațional.  

Viorel Cojanu, actor, Mihaela Rădescu, actriță, Mihaela Michailov, dramaturgă, și Radu Apostol, regizor, au închiriat hala din Strada Lânăriei și au fondat Asociația Culturală Replika. Pe atunci puseseră bazele unui spectacol cu și pentru copii și adolescenți, Famila Offline, o poveste despre părinții plecați în străinătate și copiii rămași acasă.

Aveau nevoie de un spațiu în care să joace pe termen lung, precum și de fonduri pentru a susține un turneu în țară. Viorel Cojanu a reușit să acceseze un grant prin fondurile norvegiene, care le-a permis să funcționeze aproximativ 2 ani.

“Când Viorel ne-a adus aici să vedem spațiul, eu am fost cel mai dezamăgit. Nu avea nimic, părea că te obligă să ai dispoziția frontală a publicului, am fi vrut să facem un open space, dar ideea ne-a fost imediat tăiată de Viorel, fiindcă nu aveam bani. El și Mihaela Rădescu căutaseră mai multe spații.

Nu aveam niciun fel de experiență în gestionarea și amenajarea unui spațiu, în afară de mizeria din propriile noastre case. (râde) Am învățat făcând.”, povestește acum regizorul Radu Apostol, unul dintre membrii fondatori.

Ca să le ajungă banii pentru chirie cât mai mult timp, au renunțat cu toții la drepturile financiare care le-ar fi revenit și le-au investit în hală. De amenajare s-a ocupat scenografa Gabi Albu. Nucleul central Replika e format din Viorel Cojanu, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol, Gabi Albu, Elena Găgeanu, iar pentru un timp echipa Replika a însemnat și Katia Pascariu, Silvana Negruțiu, iar ulterior Denisa Neațu, Anna Aroș, Tania Drăghici, Larisa Popa. Pe parcurs li s-au alăturat și alți colegi de breaslă care aveau nevoie de scenă, iar aceștia au contribuit și ei la chirie.

Diferite ajutoare au venit și de la două teatre de stat, care au casat obiecte vechi și le-au donat lor.  

“Am primit un dimmer pentru lumini de la Teatrul Ioan Slavici din Arad, o stație de sunet și două boxe, care funcționează și acum, de la Teatrul Mic.

De asemenea, covorul de scenă a venit de la spațiul MAD (Multi Art Dans), creat de Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea.”

Ce înseamnă, totuși, teatru educațional? În 2018, când activitatea de la Replika era deja consolidată, în paralel, singurul teatru bucureștean dedicat, teoretic, adolescenților, Teatrul Excelsior, monta spectacolul Vlaicu Vodă, în Piața Constituției, cea mai costisitoare producție teatrală din istoria noastră – peste jumătate de million de euro.

La Replika, în schimb, spectacole cu bugete de doar câteva mii de lei atingeau teme sensibile precum familia tradițională, violența domestică, migrația la muncă în străinătate, educația sexuală sau maternitatea juvenilă.

“Și implică lucrul cu neprofesioniști, cu oameni din afara bulei noastre. Așa am început și am continuat, organizând și ateliere de lucru, care să nu aibă neapărat ca miză un produs cultural. Am folosit metode din arta actorului pentru a-i încuraja pe copii sau adolescenți să își descopere capacitatea de a gândi, de a gestiona o situație.” – Radu Apostol

“E și o formă de educare a artiștilor și a comunităților cu care se întâlnesc, e o educație simultană. Tu, ca artist, când lucrezi în teatru educațional, nu pleci de la ideea că tu deții toate cunoștințele, din contră, cunoașterea e partajată.

Spectacolul se contruiește prin armonizarea acestui tip de cunoaștere, tocmai în vederea unei educații reciproce pe subiecte problematice ale societății.

Important, în acest sens, este și procesul de documentare. Toate spectacolele au în spate luni de documentare, în care facem multe interviuri, pornim de la niște stereotipuri și vedem cum ajungem la lucrurile mai complexe.”

“Artiștii găsesc aici un laborator în care presiunea asta a imediatului, a succesului, nu e atât de mare. Sigur, poți să dai rateuri, dar poți să te duci și într-o zonă mult mai sensibilă.” – Radu Apostol

Dincolo de subiectele puternice abordate, Replika s-a remarcat printr-o abordare unică în ceea ce privește accesul la teatru: gratuitatea. Intrarea la spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika a fost întotdeauna liberă, în baza unei rezervări.

“Era foarte important să nu condiționăm participarea de puterea financiară. În acel moment, statisticile arătau că doar 5% din populația activă a României a participat la un spectacol de teatru sau la un concert, iar unul dintre motive este cel financiar.

O familie cu 2-3 copii nu își permite să dea banii pe bilete la teatru, transport până acolo, o pizza și mai știu eu ce.” – Radu Apostol

Proiectele și supraviețuirea Centrului Replika au fost posibile prin accesarea de fonduri anuale puse la dispoziție de AFCN sau Primăria Capitalei, ori granturi internaționale. Dar nu există linii de finanțare dedicate întreținerii unui spațiu cultural, așa că bugetele pentru un spectacol se fragmentează pentru a acoperi și nevoile de bază – plata utilităților, achiziția de consumabile.

În cei 10 ani de existență a apărut, inevitabil, și ideea renunțării. “Noroc că am clacat pe rând”, glumește acum Radu.

“Da, sunt momente când îți vine să renunți fiindcă e foarte greu, de fapt. Cel mai rău e că nu ai predictibilitate, suntem dependenți de granturi. Dacă luăm finanțări, mergem mai departe, dacă nu, devine foarte problematic. Suntem mereu într-o stare de nesiguranță și, oricât de vizionar ai fi, nesiguranța financiară te deconstruiește mult.

Plus că noi facem tot aici, de la spălat toalete, spălat scenă, scris proiecte, făcut deconturi, implementat proiecte. Sunt enorm de multe straturi în care suntem implicați și uneori epuizarea e maximă, ceea ce nu e ok. Nu așa ar trebui să fie așa.”

Primăria Sectorului 4, în raza căreia se află adresa teatrului, i-a invitat de două ori la discuții, în vederea găsirii unei forme de sprijin, dar totul a fost în zadar.  

Mihaela Michailov: “A fost o primă discuție în primii ani și încă una acum vreo doi ani. Ei spun da, am înțeles, spun că ei au deja un centru cultural în sector – Nicolae Bălcescu, dar unde nu se întâmplă mai nimic. Și discuțiile se opresc.”

Radu Apostol: “Poate că primăria ar fi trebuit să își dea seama de serviciile publice pe care noi le aducem, faptul că oferim gratuitate, iar oferta noastră de spectacole a apărut pentru a acoperi, de la bun început, o zonă care nu era acoperită de nicio instituție de stat, pentru preadolescenți și adolescenți.

Sala e mai tot timpul arhiplină, ceea ce ne bucură și ne arată că există un interes real și nu e doar un moft.

Dacă ne-ar putea lua de pe umeri plata chiriei și a utilităților, ar fi extraordinar. Dacă ar exista finanțări pentru anumite demersuri și nu ar mai trebui să ne ocupăm noi de hârțogăraie și de toate, sigur că ne-ar ajuta, ne-ar degreva.”

Mihaela Michailov: “Noi nu avem astfel de orgolii, sigur am vrea să fim ajutați de primărie. Avem alte tipuri de lucruri la care ținem, de exemplu nu am colabora cu o firmă de alcool, avem în vedere că suntem centru educațional.

Am filtra alte tipuri de colaborări, dar unei instituții de stat, care chiar ar trebui să susțină educația și cultura, nu am spune nu.”

De-a lungul anilor, la Replika au activat atât artiști cunoscuți, cât și debutanți. Eugen Jebeleanu, actor și regizor multipremiat la nivel național și internațional, a montat aici cel mai personal și intim spectacol al său – Prețul aurului.

Radu Jude, un spectator obișnuit al spectacolelor de la Replika, a remarcat-o aici pe Katia Pascariu, cea care avea să primească mai târziu rolul principal din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigătorul Ursului de Aur la Berlinale. După succesul internațional al filmului, Katia a fost inclusă pe lista New York Times a celor mai buni actori din 2021, alături de Joaquin Phoenix, Benedict Cumberbatch și Kristen Stewart. Actrița a continuat să vină în fața spectatorilor de la Replika, unde interpretează rolul unei vânzătoare la supermarket, în Lucrător universal, sau cel al unei mame singure, în Toată liniștea din lume.

Katia privește acum cu emoție cei 10 ani petrecuți la Replika și rămâne una dintre figurile marcante ale teatrului dedicat comunităților vulnerabile.

“10 ani par mult mai mulți și mult mai puțini, în același timp. Despre Replika nu știu cum să vorbesc fără să folosesc cuvinte mari, dar binemeritate, cum ar fi sacrificiu, devotament, misiune, altruism, rezistență, sau fără să pic în patetism și să vorbesc de multă pasiune, respect și răbdare, despre generozitate.

Dar e chiar mai mult. Replika e locul care trebuia să existe. În ciuda tuturor realităților care nu ar fi permis existența lui, acest loc există de 10 ani. Asta e, din păcate și din fericire, o minune făcută de niște oameni. Artiști. La Replika am învățat, de fapt, cum să fiu în teatru. Și le mulțumesc.” – Katia Pascariu, actriță

Alexandru Potocean este și el unul dintre actorii reprezentativi ai spectacolelor de la Replika. Alături de regizorul David Shwartz a creat numeroase proiecte de teatru politic și social, s-a implicat în procesul de documentare, realizând interviuri cu oameni de rând, pe care i-a portretizat apoi pe scenă.

Deși este un actor deja matur, angajat la Teatrul Național București, continuă să activeze la Replika, atât cât timpul îi permite, hrănind astfel nevoia sa de a aborda, ca artist, subiectele dureroase din societate.

“Ce pot spune eu după un deceniu de activitate Replika? Parcă ieri se deschidea spațiul. Parcă acum 10 ani au fost ieri.

Nu pot decât să admir perseverența și încăpățânarea de a rezista un deceniu într-o lume culturală parcă mereu amenințată să devină…ieri. Dar, așa cum spunea un mare om de cultură, cred: a rezista oricât în domeniul ăsta înseamnă a nu renunța niciodată! La mulți ani, Replika! Bravo!” – Alexandru Potocean, actor

Replika înseamnă și o continuă regenerare a echipelor artiștice care vin în fața publicului. Cel mai recent spectacol, care se joacă de fiecare dată cu sala plină, Ochii mamei, după romanul Tatianei Țîbuleac – Vara în care mama a avut ochii verzi, este creat de artiști extrem de tineri, sub 26 de ani: regizoarea Tania Drăghici și actorul Vlad Ionuț Popescu.

De asemenea, Replika înseamnă numeroase proiecte educaționale duse în întreaga țară, unele în medii care nu niciun fel de acces la cultură. În martie, după un amplu proces de cercetare și documentare realizat la Centrul de Detenție pentru Minori de la Craiova, va avea loc premiera Acest loc blestemat, un spectacol care vorbește despre dramele tinerilor deținuți. Și, dacă va primi finanțare, va fi arătat în licee și centre de detenție din țară.

Foarte atenți la tot ce îi înconjoară, artiștii de la Replika au creat inclusiv un spectacol inspirat de istoria halei în care activează – Pe ce stăm, regia Radu Apostol.

Radu, este, de fapt și cel mai pasionat membru al echipei atunci când vine vorba despre istoria locului. După ce a cercetat numeroase documente din arhive, a descoperit povești fascinante:

“Istoria acestui loc datează din 1890. Atunci nu exista aici Strada Lânăriei, ci un afluent al Dâmboviței, în care femeile spălau lâna și o uscau în copacii de pe mal, iar primarul capitalei, la 1895, a făcut un proiect prin care a asanat mlaștina unde în 1905 s-a făcut făcut Parcul Carol și a deviat cursul acestui afluent pe sub stradă.

De aceea stada, în arhive, se găsește canalizată, dar pentru că în mentalul colectiv era zona lânăriei, i-au zis Strada Lânăriei. Și acum, în continuare, apa asta curge pe sub stradă.”

La 1903, clădirea găzduia prima fabrică de pălării italo-română, intitulată Antonio Fosatti și fiii. La fabrică, femeile foloseau lâna din zonă și o transformau în fetru, cu care lucrau apoi pălăriile. Pe Strada Lânăriei apare în arhive și primul tramvai tras de cai.

Tot aici au mai existat Fabrica de conserve și ciocolată a lui Ștefănescu Grivița și, mai recent, o fabrică de baloane.

“Când am luat acest spațiu, ne-am permis chiria fiindcă proprietarul ne-a zis că există o problemă cu acoperișul, că sunt găuri. Am zis, eh, ce mare dramă, dacă plouă. Până când am prins aici două ploi urâte și am zis că trebuie să facem ceva cu acoperișul. Am reușit, printr-o inițiativă, să strângem 7.700 de dolari pe site-ul Indiegogo, ne-a ajutat și Ada Milea, care a cântat aici, mai mulți artiști au făcut clipuri.

Cu acoperișul am rezolvat, dar am rămas cu inundațiile.

Când plouă, apa de dedesubt își cere drepturile și am prins aici două-trei inundații mari. Ultima a fost anul trecut, prin iunie, când noi eram plecați la Leipzig. A trebuit să scoatem totul, să curățăm, să punem la ucat, să renovăm, a fost horror.

Odată era atât de multă apă în interior încât pe Mihaela am scos-o pe geam.”

Pe fațada clădirii e desenată acum, pe scurt, istoria locului. Pe Radu îl puteți întâlni, deseori, la finalul spectacolelor, strângând resturi lăsate de spectatori sau curățând scena, alături de Victor Cojanu.

Iar la intrare puteți fi întâmpinați de unul dintre voluntari, care contribuie la organizarea fiecărei reprezentații – verifică listele de rezervări și se asigură că fiecare scaun din sală este ocupat de un doritor. 64 de oameni încap în așezarea clasică, frontală, la un spectacol, dar uneori se mai așază și pe pernuțe, astfel că se pot aduna până la 80 de spectatori într-o seară.

Printre cei care și-au dedicat ani de zile voluntariatului la Replika se numără și Anna Aroș, acum responsabilă cu comunicarea și masterandă la Teatru Comunitar și Terapeutic, în cadrul UNATC „I.L. Caragiale”.

“Sunt la Replika încă din clasa a XI-a, de când aveam 17 ani. Replika este locul în care am descoperit atât de multe calități frumoase la mine, cât și la cei din jur, și de fiecare dată revin cu aceeași energie. Ce m-a fascinant și încă mă fascinează este să privesc reacțiile publicului la spectacole. Atunci înțeleg că toată munca depusă înainte și după spectacol, adesea invizibilă, capătă și mai multă valoare.

Mă bucur că, după șapte ani, fac în continuare parte din echipa Replika și că pot contribui direct la schimbarea pe care o doresc.”, spune Anna.

În 10 ani, teatrul românesc a fost marcat de diferite schimbări. Unele spații independente din țară s-au închis, mari instituții publice au fost eliberate de sub monopolul unor directori aproape veșnici în funcție, însă în schimbul lor s-a instaurat moda ilegală și incorectă a interimatului.

Teatrul Național București, Teatrul Bulandra, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Excelsior sunt doar câteva dintre instituțiile de spectacol ocupate de manageri numiți politic, nu ca urmare a câștigării unui concurs deschis tuturor profesioniștilor din breaslă.

În același timp, a luat naștere un fenomen inedit al epuizării biletelor la teatru online, în doar câteva minute de la punerea lor în vânzare.

Radu Apostol: “Teatrul s-a schimbat enorm. Poți să vezi producții despre problemele prezentului, oamenii nu mai strâmbă din nas când aud nu știu ce vulgarități pe sfânta scândură.”

Mihaela Michailov: “Teatrul e foarte centralizat. Ai cam același tip de public, care le cam vede pe toate. Nu ai dezvoltat o rețea de teatru de cartier, există doar un teatru de cartier în București – Teatrul Masca.

E cumva foarte mult direcționat spre un public activ, dar în realitate noi nu putem spune că avem un public bucureștean consumator de teatru, fiindcă nu avem. E același public care merge la toate și vede aceleași 20 de spectacole de la teatrele din centru.

Da, când se pun în vânzare biletele, dispar, dar hai să vedem realitatea, că nu e ca și cum oamenii de la periferie au acces la teatru.

În plus, unele bilete devin din ce în ce mai scumpe, prețul e prohibitiv de-a dreptul, dacă un bilet e 80 de lei, să iei două, înseamnă 160, o sumă imensă pentru cum trăiesc, de fapt, românii.

Sunt niște schimbări în teatru, în sensul în care sunt teatre care au reușit să își structureze mai bine un tip de interes, mai multe texte contemporane, mai multe spectacole care abordează realități problematice. În același timp, totuși, nu există o zonă de cercetare mai amplă. Mie îmi lipsesc spectacolele riscante, în continuare nu cred că sunt teatre care acceptă să vorbești despre orice subiect și orice temă. Sunt niște limite. De exemplu, sunt convinsă că dacă te duci cu o temă care abordează sistemul bancar din România sau afacerile imobiliare, nu știu câți directori de la teatre de stat vor spune da, hai să-l facem.

În ceea ce privește raportul de forțe, sigur că e mai bine să ai niște interimari decât să organizezi concursuri și să ai niște oameni cu niște direcții pe care trebuie să și le asume.

Lumea se complace și așteaptă ca la un moment dat să se deschidă aceste concursuri. Pe scurt, nu este ok ce se întâmplă.”

Radu Apostol: „Asta reflectă și disprețul sau dezinteresul complet pe care politicienii îl au. Ei văd oportunitatea doar când e ocazia să mai spele niște bani sau să dea bine: Ziua Culturii, Ziua Limbii, etc.”

În 10 ani de existență, Replika înseamnă 30 de spectacole, 18 proiecte educaționale și peste 36.000 de spectatori. Centrul a primit în 2016 Premiul pentru incluziune socială și dialog interculturalla Gala Premiilor AFCN și în 2018 Premiul Consiliului Britanic pentru activitatea de promovare și susținere a incluziunii sociale și încurajarea implicării civice la Gala Premiilor UNITER.

“Credem că arta comunitară poate înnobila societatea, fiecare om se naște un artist, fiecare om este un pedagog în continuă formare.” – echipa Replika.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de iubire pentru teatru, dar mai ales pentru oameni. Povestea Centrului de Teatru Educațional Replika appeared first on Cultura la dubă.

“Când o colegă plânge, eu vreau să fac ceva să o ajut, am fost și eu în situația asta și ajută mult să te simți sprijinit de colegi.“

După o serie de activități dedicate înțelegerii și combaterii fenomenului de bullying, elevii clasei a V-a, de la Școala Gimnazială Nr. 1 Dragomirești-Vale, vorbesc acum deschis despre emoții, nevoi sau frici. Diriginta lor, Priscilla Cosma, alături de consilierul școlar, au folosit ora de dirigenție pentru a ajunge acolo unde contează cu adevărat în educație – în sufletul elevilor. 

România se confruntă cu date îngrijorătoare privind cazurile de bullying în școli. Potrivit unui studiu publicat de Salvați Copiii România, 81% dintre elevii chestionați au afirmat că au fost martori ai situațiilor de bullying în școală, iar 1 elev din 2 a fost victima amenințărilor colegilor (2023). 

În acest context, Teach for Romania, cu sprijinul UiPath Foundation, a derulat la finalul anului 2024 programul de formare “Prevenția, recunoașterea și gestionarea bullying-ului în mediul școlar”, prin care profesori români au fost instruiți să aplice la clase activități și metode de lucru menite să prevină violența printre elevi. 

***

La clasa a V-a, unde Priscilla Cosma este dirigintă și profesoară de Educație Fizică și Sport, ora de dirigenție începe cu îmbrățișări și se desfășoară apoi în spațiul deschis al sălii de sport. Elevii se așază relaxați pe pufuri și așteaptă nerăbdători să înceapă ora lor preferată. 

Priscilla și Mihaela Stancu, consilier școlar, colaborează în cadrul orelor dedicate proiectului Clase fără bullying, și combină cunoștințele fiecăreia, de pedagogie, sport sau psihologie, pentru a câștiga încrederea elevilor și a crea un spațiu în care ei să se simtă confortabil. 

“Am realizat că ei au foarte mare nevoie de activități pentru creșterea compasiunii, empatiei și conștientizării. Pentru că ei încă nu conștientizează ce consecințe poate să aibă o simplă vorbă. 

Am avut jocuri de rol care i-au sensibilizat și și-au dat seama că nu toată lumea are același background, că povestea fiecăruia e diferită și fiecare vine cu propriul bagaj. Ei nu știau lucrurile astea. Sau le știau, poate, dar nu erau așa de conștienți de ele. Au înțeles că nu putem lua suferința cuiva, dar putem alege să nu adăugăm la ea. 

Au fost lacrimi după unele jocuri de rol și multă emoție, pentru care am făcut spațiu împreună, copiii dându-și voie să fie vulnerabili și deschisi. Abia la final am înțeles că ei s-au identificat foarte tare cu rolul pe care l-au primit.”, povestește Priscilla. 

“E bine să vorbim despre acest fenomen cât mai devreme, fiindcă altfel ajungem la clasa a 8-a, unde ei nu au habar cât de mult pot răni. Sunt cazuri de bullying chiar și de la clasa pregătitoare. Copiii ar trebui învățați de la grădiniță să împartă, să vorbească frumos cu colegii, să își ceară scuze, să facă complimente. Lor le este foarte ușor să spună cuvinte urâte, dar foarte greu să spună cuvinte frumoase. 

Trebuie să-i obișnuim cu bunătatea. Ei văd în mediul online foarte multe lucruri negative, iar noi în școală ne luptăm cu asta.” – spune Mihaela Stancu, consilier școlar.

În cadrul orei de dirigenție, elevii sunt încurajați să lucreze în echipe și să scrie câteva idei cheie despre bullying sau cyberbullying, să propună soluții pentru a veni în sprijinul unui coleg care suferă și să le prezinte, pe rând, în fața celorlalți. “Bullyingul este o formă repetată și intenționată de agresiune asupra unei persoane”, este principala idee pe care au reținut-o cu toții.

De asemenea, sunt învățați să nu judece agresorul, fiindcă și el are o suferință în spate. 

“Eu ceream de la ei colaborare, dar voiam să aibă și un model. Așa că împreună cu colega mea, doamna consilier, am făcut activitățile, ei ne-au văzut că lucrăm împreună. Cred că fiecare profesor își face clasa după el. E important cum este dirigintele, copiii observă tot și copiază, apoi aplică ceea ce văd. 

În cadrul activităților de sport foarte mult lucrăm cu emoții, în toate jocurile, inevitabil, apar frustare, bucurie, furie, entuziasm, fericire, învață să se uite la succes și la insucces. Sportul e esențial în dezvoltatea socio-emoțională a copiilor. Într-un mod plăcut, prin joacă, învață să gestioneze emoții pe care le întâlnesc în viața reală. De exemplu, ei când câștigau le făceau în ciudă colegilor care pierdeau. Și am discutat despre ce facem când câștigăm, cum putem fi de folos celorlalți, care încă nu au terminat exercițiul, și am stabilim împreună că putem să îi aplaudăm, să îi încurajăm, să le facem un compliment.”

Ora se încheie cu exercițiul preferat al copiilor, propus de consilierul școlar. Așezați în cerc, aceștia sunt încurajați să aleagă un coleg și să îi facă un compliment, apoi să ducă spre el firul unui ghem. Fiecare elev primește, pe rând, câte un compliment. 

“Ești cel mai bun lider pentru noi și îți mulțumim!”, “ești înțeleaptă”, “ești un atacant foarte bun”, “faci cele mai frumoase desene”, sunt câteva dintre aprecierile pe care copiii și le rostesc emoționați. 

“Activitățile astea m-au făcut să înțeleg că unii copii chiar au nevoie de complimente, chiar te ajută și să oferi și să primești un compliment. Nu știam că bullyingul e ceva atât de grav și cred că ar trebui să ne implicăm cât mai mult, mi-ar plăcea să facem astfel de activități mai des.”, ne povestește la final unul dintre participanți.

Pe parcursul orei petrecute în sala de sport, câțiva dintre copii sunt copleșiți de emoții și încep să plângă. Unii sunt îmbrățișați de colegi, o elevă de către doamna consilier sau de către prietene. 

“Mie îmi place că atunci când sunt bolnavă și apoi mă întorc la școală, foarte mulți colegi, mai ales una dintre fete vine la mine și mă întreabă cum mă simt, la fel și alți colegi, și mă simt foarte importantă pentru ei. Și ei sunt foarte importanți pentru mine.”, povestește emoționată o elevă. 

Bagajul emoțional cu care vine fiecare de acasă poate fi cu atât mai greu de dus, atunci când este purtat singur. Dar când profesorii vin în întâmpinarea nevoilor reale ale elevilor, șansele ca aceștia să își gestioneze mai bine emoțiile, cresc considerabil.

“Responsabilitatea e împărțită între școală și familie. Noi plecăm de acasă cu un bagaj, copiii stau mai mult acasă decât la școală. Sigur, noi îi învățăm cât putem, dar de acasă pornește totul. 

– Atunci când acasă nu există posibilitatea de a fi învățați, cât de mare devine responsabilitatea profesorilor?

– Foarte mare. Atunci când prind încredere, ei se și atașează de profesori, iar noi trebuie să fim atenți la ei, să le întâlnim toate nevoile lor.”, spune consilierul școlar Mihaela Stancu.

“Ar fi bine să existe o relație deschisă între părinte și profesor, dacă există o situație dificilă acasă, părintele să spună, astfel încât și noi să putem să creăm un mediu cât mai sigur și primitor pentru copil, să fim mai atenți. În unele momente, unii copiii au nevoie de mai multă atenție și atunci e bine să știm, ca să lucrăm împreună pentru binele copilului.” – Priscilla Cosma.

De astfel de activități au beneficiat aproximativ 100 de elevi, de la clasele V-VIII, precum și profesorii diriginți ai claselor respective, consilierul școlar și directorul unității.

“Obiectivele proiectului au fost clare și bine structurate, iar activitățile desfășurate au fost adaptate nevoilor elevilor, oferind un mix de sesiuni educaționale, jocuri de rol și discuții interactive. Aceste activități nu doar că au sensibilizat elevii cu privire la gravitatea bullying-ului, dar le-au oferit și instrumente pentru a-l recunoaște și a reacționa corect în astfel de situații.

Un alt aspect pozitiv a fost implicarea activă a profesorilor care au contribuit la crearea unui climat de încredere și suport. De asemenea, mesajele transmise au fost clare și concise, iar exemplele reale au făcut ca subiectul să fie mai accesibil și relevant pentru elevi.”, spune Rodica Iorga, directoarea școlii. 

Proiectul face parte din programul de formare „Prevenția, recunoașterea și gestionarea bullying-ului” implementat de Teach for Romania cu sprijinul UiPath Foundation. 

Material realizat în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation. 

The post Cum prevenim bullyingul? “Elevilor le este foarte ușor să spună cuvinte urâte, dar foarte greu să spună cuvinte frumoase.” appeared first on Cultura la dubă.