“Mă simt onorat şi mă bucur de reîntâlnirea cu publicul newyorkez.”, a transmis cineastul.

“Fie că se confruntă cu istoria întunecată a propriei națiuni, fie că evocă primele sale întâlniri magice cu Beatles și fotbalul de la Cupa Mondială, Ujică – care va fi prezent pentru a introduce multe dintre proiecții – interoghează politica creării imaginii și a scrierii istoriei, precum și modurile în care cultura populară a cântecelor, sportului și filmelor se insinuează în inconștientul nostru colectiv, definește identitățile noastre naționale și ne modelează amintirile, dorințele și înțelegerea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru. Aflându-ne pe prăpastia schimbării revoluționare – schimbare adusă de inteligența artificială, o dietă constantă de videoclipuri TikTok și consolidarea și complicitatea mass-media cu agenții puterii – Ujică oferă onestitatea intelectuală și balastul moral necesare pentru a contracara confuzia și neîncrederea noastră actuală în ceea ce vedem și ceea ce ni se spune.

Printre momentele importante se numără prezentarea de către cineast a unui fragment în curs de realizare din cel mai recent film al său, Matches and Days , o meditație asupra modului în care fotbalul de la Cupa Mondială a modelat ritmurile vieții sale și ale fiului și nepoților săi. Ujică prezintă, de asemenea, cel mai recent lungmetraj al său, TWST/Things We Said Today (2024), o reminiscență personală, creată în colaborare cu scriitorul Geoffrey O’Brien, despre un moment cultural și politic de cotitură, sosirea trupei Beatles la New York pentru concertul lor din august 1965 de pe stadionul Shea. Și acesta a marcat un punct de inflexiune în viața lui Ujică, aadolescent, într-un sat românesc de la granița cu Iugoslavia, oferind o privire transformatoare asupra libertății dincolo de Cortina de Fier și o epifanie despre puterea artei de a transcende corvoadele, minciunile, temerile și pedepsele vieții sub o guvernare autoritară.

În centrul așa-numitei sale trilogii despre prăbușirea bruscă a Uniunii Sovietice, magistrala lucrare a lui Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), îmbină 24 de ani de imagini de propagandă de stat cu dictatorul român și soția sa într-o viziune amplă a unei națiuni aflate în sclavia – și la mila – unui lider de cult. Bazându-se pe materiale de arhivă nevăzute, Ujică scoate la iveală fisurile și tensiunile care aveau să ducă la căderea lui Ceaușescu în decembrie 1989.

În colaborarea sa fundamentală cu Harun Farocki, Videogramele unei revoluții (1992), transmisiunile oficiale ale domniei de fier a dictatorului par o farsă neputincioasă în fața relatărilor martorilor oculari de la fața locului despre dispariția sa dramatică, transmise de cetățeni obișnuiți care mânuiau camere video. „Out of the Present” (1995) relatează izolarea orbitală de 10 luni a unui cosmonaut rus la stația spațială Mir, în timp ce, acasă, Uniunea Sovietică a implodat și a izbucnit o petrecere rave la Pavilionul de Cosmonautică al Târgului de la Moscova în ajunul Anului Nou din 1991.

Retrospectiva prezintă și „2 Pasolini” (2000), care folosește documentarul lui Pier Paolo Pasolini, „Sopraluoghi in Palestina” , și un cântec al lui Tupac Shakur pentru a interoga crearea și refacerea istoriei; și „Unknown Quantity” (2005), o versiune teatrală a unei instalații într-o galerie în care filosoful și teoreticianul cultural francez Paul Virilio și laureata belarusă a Premiului Nobel Svetlana Alexievich, autoarea cărții „ Voci din Cernobîl: Cronica viitorului” , se confruntă cu tragedia provocată de om a catastrofei nucleare și implicațiile acesteia asupra iraționalității și fricii în procesul decizional și al inovației tehnologice.”, se arată în comunicatul de presă transmis de MoMA.

Retrospectica este curatoritată de Joshua Siegel, iar Olivia Priedite este coordonatoare de program, de la Departamentul de Film, Muzeul de Artă Modernă.

Sprijinul pentru Andrei Ujică este asigurat de Institutul Cultural Român.

Expoziția de film de la MoMA este posibilă datorită CHANEL .

Sprijin suplimentar este oferit de Fondul Anual pentru Film. Sprijinul conducerii pentru Fondul Anual pentru Film este asigurat de Consiliul pentru Arte Contemporane al Muzeului de Artă Modernă, Agnes Gund prin intermediul Consiliului Internațional al Muzeului de Artă Modernă, Asociației Producătorilor Comerciali Independenți (AICP) și Consiliului Tinerilor Patroni ai Muzeului de Artă Modernă.

Finanțarea pentru restaurările de filme este asigurată de Fondul Lillian Gish pentru Conservare.

***

The post MoMA îi dedică o retrospectivă integrală regizorului Andrei Ujică appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

“Mulțumim că ne-ați acordat acest premiu pentru că ne-am asumat un risc. Riscul de a ridica vocea față de riscul la care suntem expuși. Și lucruri despre care oamenii nu îndrăznesc să vorbească în public. Starea lumii de astăzi nu este, să spunem, cea mai bună. Nu sunt foarte mândru de ceea ce lăsăm copiilor noștri. Și cred că înainte de a le cere să facă schimbări… Este important ca noi să facem o mică schimbare și aceea ar trebui să înceapă cu noi.

Cred că este important în cinema să vorbim despre lucruri relevante, pertinente, care sunt la îndemână pentru a înțelege direcția în care merge lumea. Și putem face asta observând oamenii care ne înconjoară, care sunt apropiați. Și eu, ceea ce simt… este că societățile de astăzi sunt fracturate, radicalizate. Și acest film, ei bine… este, de asemenea, un angajament împotriva oricărei forme de extremism. Este un mesaj pentru toleranță, pentru incluziune, empatie. Aceștia sunt termenii minunați pe care îi iubim cu toții, dar trebuie să-i aplicăm mai des.”, a declarat pe scenă Cristian Mungiu.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

Despre lucrul la acest film, Mungiu a vorbit pe larg într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat chiar la filmările din Norvegia.

Cristian Mungiu este al 11-lea cineast din istorie care câștigă al doilea Palme d’Or din carieră. Printre cei care au mai reușit această performanță se numără Francis Ford Coppola, Emir Kusturica, frații Jean-Pierre și Luc Dardenne, Michael Haneke, Ken Loach și Roben Ostlund.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post ISTORIE LA CANNES: Cristian Mungiu a câștigat al doilea Palme d’Or din carieră cu filmul “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu a revenit pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes, unde a avut loc premiera mondială a celui mai recent film al său, Fjord. Au urmat 10 minute de aplauze în picioare, însă criticile din presa internațională sunt împărțite între etichetări precum “strălucitor” și “dezamăgitor”.

Născute din pasiunea sa pentru scris și povești, filmele lui Mungiu au fost selectate mereu în competițiile majore de la Cannes, fiind singurul regizor român care și-a clădit o astfel de carieră, cu succes pe linie.

Totuși, și succesul acesta este relativ. O spune cineastul însuși. R.M.N. poate fi considerat un eșec, dintr-un anumit punct de vedere, fiindcă, deși a fost în competiția oficială la Cannes, nu a luat niciun premiu, așa cum au obținut toate celelalte filme ale sale. – “E foarte greu să începi cum am început eu. Am luat Palme d’Or la al doilea film, iar asta aduce o presiune imensă. Tu, de la momentul ăla încolo, nu te mai compari cu altcineva, te compari cu ce ai făcut tu înainte.”

Între timp a intervenit și provocarea de a nu se repeta, de a veni cu ceva original, dar de a nu-și trăda, totodată, valorile în care crede. Pentru Mungiu, povestea va conta mereu mai mult decât forma în care o spune.

Cu Fjord, marchează mai multe premiere. Este primul film în care are două superstaruri în roluri principale – Sebastian Stan și Renate Reinsve, este primul film în engleză, norvegiană și română și primul filmat aproape integral în afara României.

Interviul acesta, acordat pentru Cultura la dubă, marchează tot o premieră. La filmările din Norvegia a fost pentru prima dată în cariera sa când Mungiu a acceptat o echipă de jurnaliști în universul său creativ, timp de o săptămână.

L-am putut vedea la lucru cu actorii, la sedințe cu echipa sau la masă, am vorbit despre așteptări, dar și despre frici, despre cum te schimbă devenirea ca părinte și despre cum o știre de presă îl poate determina să scrie un scenariu.

Fjord are ca sursă de inspirație cazul familiei Bodnariu, formată dintr-un tată român (Sebastian Stan) și o mamă norvegiană (Renate Reinsve), ai cărei copii au fost luați de serviciul de protecție a copilului din Norvegia, părinții fiind acuzați de rele tratamente asupra minorilor. Azi, povestea e la fel de actuală și subliniază prăpastia dintre progresism și conservatorism. Cât de autentic și profund a reușit regizorul să o redea în film, rămâne la latitudinea fiecărui spectator.

Tată la rândul său, Mungiu a fost marcat știrea care a provocat la vremea respectivă chiar proteste în stradă: „Nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.”

***

Cristian, privind în urmă, poți indica exact momentul când ai știut că vrei să faci acest film sau a fost mai degrabă o idee care te-a urmărit mai mult timp?

Nu pot spune un moment anume, dar au fost niște circumstanțe. După filmul trecut (n.r. R.M.N.) am înțeles că am atins un fel de prag, un prag legat de cum arată filmul post-covid, un prag legat de interesul față de un film în limba română, față de ce am făcut eu până acum.

Filmele mele au ajuns întotdeauna la Cannes, dar eu nu pot să ies din România dincolo de un anumit buget. Eu sunt limitat de un buget și pot continua să lucrez așa și în anii care vin. Dar mi s-a părut că ar trebui să văd dacă aș putea să lucrez în felul meu, cu toată libertatea de care mă bucur în România, însă într-un fel în care să beneficiez de mai multă atenție pentru filmele mele, pe care filmele nu o au nu pentru că e ceva în neregulă cu ele, ci pentru că nu pot depăși un prag pe care ți-l aduce limba în care lucrezi și ți-l aduc actorii cu care lucrezi.

Nu contează așa de mult cum e filmul. Filmele care nu sunt în engleză sunt deja filme dintr-o nișă foarte îngustă. Poate să fie cel mai popular film, dar când necesită subtitrare, e o nișă din start. Și cumva așa m-am apropiat de acest proiect.

Într-o bună zi, dacă mă tot gândesc la ele, ele ar putea să aibă o relevanță, să îmi vorbească despre ceva ce e important, nu în viața mea, ci în viața noastră, nu într-un cerc mic, ci a noastră ca oameni.

Acum mi s-a părut că mă pot întoarce la o poveste care vorbește despre raportul dintre conservatorism și progresism, iar povestea asta, pentru că e setată în altă parte decât în România, în altă cultură, în altă limbă, mi-a împlinit și un alt obiectiv pe care îl aveam, de a lucra cu Sebastian Stan.

M-am întâlnit cu Sebastian când am avut premiera Bacalaureat la New York, a venit cu mama lui, am început să povestim. În toți anii ăștia am încercat să lucrăm la mai multe proiecte, dar alea erau doar pe română, a venit covid, alte probleme.

Proiectul ăsta mi s-a părut potrivit, acum un an și ceva l-am scris și, cumva, scriind, am știut că scriu pentru el. A zis „ok, mă interesează, putem să îl facem”.

Eu l-am văzut pe el în filmul I, Tonya, acolo s-a văzut că el poate să facă și altceva decât Marvel. Văzând că stăpânește și româna și engleza, cu atât mai mult am zis că putem face un film împreună. La Marvel nu mă uit, de fel, m-am uitat la ceva înainte să ajung aici, pentru că voia să se uite copilul meu. Și am zis ok, acum e potrivit, vreau și eu să-l văd. A fost ok, nu mi s-a părut rău ce face acolo. Doar că e un sistem foarte diferit de a face film.

El e crescut în sistemul ăsta și am avut niște emoții legate de trecerea lui către o modalitate complet diferită de a lucra. Altfel, nu am avut emoții legate de capacitatea lui de a face film dramatic. Și lucrurile s-au confirmat. Poate face chestia asta și poate lucra inclusiv în acest sistem pretențios, obositor, complicat, al planului-secvență.

E un raport între stilul de lucru și limitarea de buget. Tu faci ce poți să faci, conform bugetului. Asta te limitează de la început, de la ce îți propui.

Nu are rost să-ți propui să faci un film SF cu exploratori la Polul Sud sau mai știu eu ce, nu ai cum. Deci, tu gândești în acest mental colectiv al unui film contemporan cu niște oameni care vorbesc. Nu ai cine știe ce super efecte și urmăriri cu mașini pentru că nu se pune problema.

Dar, în acest sistem, ca tu să ai o relevanță, un limbaj și o prezență a ta, ca autor, trebuie să-ți conturezi un stil al tău. Și atunci, soluția comună a zisului noul val românesc a fost, într-un fel, să mergi către un mod dificil de a face cinema. Să poți să obții aceleași lucruri pe care filmul comercial le obține utilizând toți tropii ăștia foarte la îndemână și cumva să demonstrezi că poți să obții chestia aia într-un mod oarecum mai etic, în care nu te folosești de cele mai simple soluții, cu care poți să iei ochii oricui.

Și asta a condus către lucrul ăsta în plan secvență, care e mai aproape de un cinema care vrea să citeze realitatea, dar asta nu poți să faci decât cu niște actori dispuși la un fel de sacrificiu. Nu e confortabil pentru actori.

Nimic nu vine din editul pe care îl faci după aia la film. Nu e genul de film care se face în masa de montaj. Trebuie să-ți dea sentimentul că îl surprinzi. Dar ca să faci asta, nu poți să improvizezi. Necesită o precizie colosală, o coregrafie super minuțioasă.

Când lucrezi cu un actor venit dintr-un mainstream care la fiecare două replici s-a tăiat… când vine cineva și îți cere să te concentrezi pe 1 minut, pe 2, pe 3, pe 5, pe 8, împreună cu alți 8 actori în cadru și toți trebuie să fie concentrați și buni în același timp, lucrurile se complică foarte mult.

Pentru că oricine poate să aibă o scăpare și d’asta ajungi să faci foarte multe duble, pentru că, de fapt, tu corectezi și perfecționezi chestia aia de la plan la plan și n-are cum să-ți iasă mai repede, e un proces care durează.

Cum i-ai simțit pe actorii străini în relația asta de lucru, cu stilul tău și nevoia de a trage mai multe duble?

Până la sfârșit foarte ok, au fost foarte politicoși, nu mi-a atras nimeni atenția că n-a mai lucrat așa, încetul cu încetul ne-am împrietenit și, pe măsură ce ne-am împrietenit, mi-au mărturisit cât de surprinși au fost la început.

Nu poți să lucrezi plan-secvență cu oricine. Și cred că am ales foarte bine.

La plan-secvență e această regulă, care ar trebui să fie în general la film, nu putem lucra plan-secvență dacă tu nu știi bine textul. Dacă știi textul, e ceva foarte simplu. Dar de acolo începe. Dacă tu nu știi textul perfect, nu te poți concentra pe nuanțele pe care trebuie să le exprimi. Or, abia când ajungem la alea putem să vorbim despre actorie. Până atunci, e coregrafie.

Apropo de importanța textului, cum ați reușit să treceți împreună peste bariera asta a diferenței de limbă? Tu nu știi dacă Renate spune în norvegiană exact ce e în text, trebuie să ai mereu un om lângă tine.

Da, nu e confortabil. E lucrul cel mai problematic al încercării de a lucra cu actorii în altă limbă, o limbă pe care nu o cunoști. Nu ești la fel de precis. Și nu ar fi nimeni. Că nu înțelegi limba. Dar tu știi ce spune actorul. Și cu cât asculți dublele, știi care sunt nuanțele lui. La sfârșit, ai nevoie de un feedback de la cineva care vorbește limba.

Ce am făcut noi este că întâi am tradus scenariul cu niște traducători de carte, apoi ne-am dus către cineva făcea documentare și am făcut o chestie mai de film, după care am vorbit cu actorii și am adaptat cu ei. Am lucrat cu o secretară de platou care, de fapt, este regizoare și până la urmă am convenit un text, trecând întotdeauna prin engleză, care să fie cât mai oral și cât mai natural.

Povestea de la care pornește acest film te-a marcat într-un mod personal atunci când au apărut știrile în România despre familia Bodnariu din Norvegia?

Da, filmul pleacă de la povestea aia, dar au fost multe povești de genul ăsta. Și eu am făcut un fel documentare a mai multor cazuri de felul ăsta și am încercat să extrag un fel de esență a lor.

Da, m-a marcat ceva. Sunt părinte și sigur că-ți pui problema că nu poate să fie ceva mai îngrozitor pentru tine, ca părinte, decât să te trezești că pe baza felului în care crezi tu că aplici o educație folositoare pentru copii, există o altă autoritate care consideră că nu-i așa și își poate permite să preia copiii fără ca tu să ai ceva de zis.

Dar, dincolo de asta, lucrul ăsta vorbește într-un mod mai profund despre raportul dintre niște culturi, care se manifestă în cel mai delicat domeniu, cel al felului în care îți educi copiii. Tu ți-i educi pentru o anume lume, un anumit mod de trăi și bineînțeles că nu le oferi aceeași educație în funcție de locul în care îți imaginezi tu că vor trăi.

Lumea de azi e foarte globalizată și oamenii ajung să trăiască ei înșiși în culturi foarte diferite decât cea în care au fost educați. Reflexul e să-ți educi copiii așa cum ai fost tu educat. Îți ia o vreme până când ești rațional și de întrebi de ce faci așa. Te auzi vorbind ca părinții tăi și te întrebi: “dar de ce spun eu chestia asta? Că, pentru mine, copil fiind, n-a funcționat niciodată, de ce o duc mai departe?”.

Vorbim în același timp despre ceva care pe mine mă interesează mult, despre felul în care lumea e divizată astăzi.

La R.M.N. am început această meditație asupra condiției umane și asupra a cât de violenți suntem ca specie. Suntem foarte violenți și aceste mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut. Există o polarizare enormă, pe toate temele, de la cele religioase la cele politice și la ce înseamnă, de fapt, progres.

În ce constă progresul? Și cât de ferm poți să-ți permiți să aplici valorile pe care le consideri progresiste în mod coercitiv? Poți să le aplici? Mai sunt progresiste dacă le aplici prin coerciție? Pentru că una dintre principalele valori ale progresismului e această libertate a opiniei personale. Ori ai libertatea personală de a fi conservator, ori dacă nu o ai și tu îmi impui mie să fiu progresist, suntem într-un sistem un pic contradictoriu.

Cum îți explici că un curent teoretic bine intenționat, cum e progresismul, a provocat, de fapt, reacții extreme?

Nu știu să spun până la capăt. Rostul meu este să sesizez că e unul dintre cele mai importante lucruri pe care le traversăm noi astăzi. Foarte multe lucruri pe care le trăim se explică și de pe urma acestui conflict. Și se explică foarte bine la noi. Noi suntem la est de vest, dar și la vest de est. Nici noi nu știm bine. Totul e foarte relativ.

Când încerci să aplici niște reguli până la ultimul detaliu al regulii și nu mai înțelegi de ce a fost creată în spirit acea regulă, undeva chestiunea asta riscă să devină prea rigidă. Și, ca orice chestiune prea rigidă, te duce într-o zonă pe care tu, de fapt, încercai să o corectezi.

De exemplu, cred că reacția pe care o vedem acum în Statele Unite vine de la felul un pic cam imperativ în care aceste valori au fost impuse.

E bine să nu cancel people so easily. S-a dus într-o extremă. Când tu vrei să softezi societatea, să ajungă într-o zonă mai tolerantă, nu e o idee bună.

Cum s-a tradus diferența de culturi pe set, aici, în Norvegia? Ați lucrat într-o echipă atât de mixtă, cum au fost interacțiunile între români, norvegieni, suedezi?

Per total, a fost mai bine decât ne așteptam. Eu am lucrat la multe filme cu echipă străină în România și întotdeauna a fost mai rău. Întotdeauna sfârșești prin a face această generalizare foarte neplăcută, de tip: francezii, englezii, americanii.

De data asta, după o săptămână-două, am reușit să formăm o echipă cu acești oameni care au fost foarte drăguți, foarte deschiși, foarte muncitori și foarte devotați filmului. Nu am ce să le reproșez. Sigur că există diferențe culturale.

Diferența principală vine din felul în care ne raportăm la muncă. Noi muncim ca niște câini, până cădem sub masă, că așa suntem învățați, iar aici vezi cum te condiționează bugetul.

La noi, o zi de filmare are câte ore ai tu nevoie să termini ce ai de făcut. Aici suntem într-o țară cu zeci de ani de prosperitate în spate, în care totul e reglementat, și ne-a fost greu să ne obișnuim cu ideea că aici ziua de filmare nu are 12 ore, nu are nici 10 ore, are 8 ore. Păi noi nu putem lucra cu 8 ore la prețurile din Norvegia. Am creat o zi de 10 ore, cu niște extra time de la început. După care există un ritm de filmare. La noi dai în brânci de toți bani. Aici oamenii mai au viață pe alături, mai respiră, nu mori acolo, pe platou.  Și, până la urmă, ne-am întâlnit undeva.

Sigur că noi avem întotdeauna soluțiile noastre, românești. Unul dintre momentele importante din film este o ninsoare pe care trebuia să o creăm și care costa o avere. Iar de la încălzirea globală nu mai vine zăpada. Nici nu poți s-o aștepți și nu știam cum să facem.

Iar într-o zi liberă, de sâmbătă sau duminică seara, noi am văzut că ninge, am dat trei telefoane și, într-o formulă minimală, ne-am dus la platou și ne-am filmat ninsoarea aia. Nu s-a pus problema să sunăm și să deranjăm vreun coleg din Norvegia. Apoi, când au văzut materialul luni, ei înșiși au considerat că am făcut ce trebuia.  Unii au zis că ar fi trebuit să-i fi sunat, deci au fost foarte drăguți.

Filmul acesta e pentru tine o formă de ieșire din zona de confort, dat fiind că e prima producție majoră filmată complet în afara țării?

Da, dar nu acolo este pasul cel mai mare, nu asta a fost greu. Filmarea în sine nu a fost foarte diferită față de ce facem acasă. Da, totul e mai greu când te organizezi la distanță.

Ce a fost diferit este lucrul acesta într-o limbă pe care n-o stăpânești, apoi lucrul cu un actor cum e Sebastian, care chiar dacă e născut în România și are cetățenie română, vine dintr-un alt sistem, în care vorbești cu actorul prin publicist, prin agent și prin manager și nu ai o conversație direct cu el, el nu prea decide, ci stafful.

Ăsta a fost pasul diferit, de a încerca să facem film cu aceeași libertate cu care facem în România, dar făcând acest pas timid în limba engleză, atunci când lucrurile se întâmplă natural în limba engleză și către actori dintr-o categorie care să poată să-ți aducă un buget care să-ți permită să spui o poveste cum e cea pe care o spun eu acum.

Eu nu țineam să am o producție atât de extinsă, cu toate țările astea care participă, dar nu puteam să fac filmul ăsta decât dacă implicam mai multă lume.

Și se vinde ulterior mai bine…

Da, se vinde. Și nu că se vinde. Noi am început filmarea având filmul prevândut.

Și lucrul efectiv cu Sebastian, cum a fost? S-a adaptat ușor la stilul tău de lucru?

S-a adaptat pentru că nu prea poți să lucrezi în plan-secvență, la bugetul pe care îl avem noi, decât dacă te adaptezi. Și a fost foarte generos din mai multe privințe.

În primul rând, noi lucrăm cu Sebastian fără să fie nimeni alături de el. El e aici singur, stă în același hotel cu noi, vine pe platou ca orice actor, mănâncă cu noi, nu are publicist, nu are agent aici, nu are pe cineva care să-I țină jurnalul zilnic, nu are personal make-up and hair. El a consimțit să nu aibă un tratament special.

Apoi a înțeles că nu ai cum să lucrezi în plan secvență decât concentrându-te și  respectându-i pe ceilalalți cum te respectă și ei pe tine. Pentru că te simți prost dacă se opresc double din pricina ta. Și Sebastian a fost foarte concentrat. A făcut un efort pentru a juca nu doar pe română, ci și într-o anumită engleză care să nu trădeze faptul că vorbește engleza în permanență. Am lucrat cu el în același fel în care am lucrat întotdeauna cu actori români.

Cum ați ajuns la schimbarea aceasta radicală de look? Era necesară pentru personaj și i-ai cerut-o tu?

Da, eu i-am cerut-o și e printre deciziile cele mai importante pe care le-am luat. Inițial nu știam exact cum voiam să arate personajul, dar știam foarte clar că era important ca personajul din film să nu fie poluat de înfățișarea de playboy a lui Sebastian.

El e un băiat foarte frumos, foarte fit, joacă în Marvel un personaj care are carisma asta, e favoritul adolescentelor, al femeilor, are fani în toată lumea.

Am căutat împreună niște soluții, ne-am gândit la niște chestiuni care să nu-l împiedice, totuși, să fie el însuși, să nu folosim prostetics, să rămână el însuși.

Ne-am gândit mult ce fel de tunsoare trebuie să aibă, pentru că o bună parte din marca lui e părul care îi zboară în vânt, iar încetul cu încetul am ajuns la această soluție, întâi am încercat simulări în photoshop, toată lumea m-a descurajat, mi-a spus că n-o să meargă, și până la urmă m-am încăpățânat, am găsit, cu ajutorul colegilor din Norvegia, pe cineva foarte bun din Norvegia, am vorbit cu Sebastian chiar în perioada stresantă pentru el, când își făcea promovarea la Oscaruri.

Și am avut un moment foarte drăguț, cu un fan al lui Sebastian, care a acceptat să testăm mai întâi pe el această tunsoare. I-am trimis poză lui Sebastian, a zis ok, pare interesant, apoi când a venit el am ajuns, din aproape în aproape, la această tunsoare.

Vorbind puțin despre scenariu, cât timp lucrezi la el, când știi că este gata sau când revii asupra lui?

Nu e niciodată gata. Întotdeauna mai schimb. Dar am foarte multă treabă, iar anul trecut, când m-am decis că vreau să prind iarna să filmez acest film și mai aveam o lună până când puteam să aplicăm la CNC, am știut că în acea lună eu trebuie să scriu scenariul.

În acea lună am produs sute de documente până am ajuns să scriu scenariul. Când l-am scris, știam că nu e cea mai bună variantă a lui, dar că e suficient de bună pentru ce îmi trebuia în momentul acela.

Tu nu pătrunzi în toate detaliile la început, fiindcă ele se încheagă încetul cu încetul și începi să pătrunzi un pic și în biografia personajelor într-un anume ritm. Și aveam destul de multe note când am terminat scenariul, știam că le voi relua, dar mi-am dorit să le reiau după ce voi fi văzut locurile din Norvegia.

Am terminat scenariul în mai, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul ăsta, o serie de fotografii.

Iar când m-am întors am organizat o serie de prospecții în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oameni. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.

După care, coproducătorul din Franța cu care lucrez eu, are o divizie de oameni care sunt calificați doar ca readeri. Ei asta fac, citesc scenarii. Eu le dau mereu să citească și acum, pentru prima dată, scenariul a întâlnit un consens și un entuziasm foarte mare care m-a pus pe gânduri.

Dar după ce am rescris, am inclus în scenariu lucrurile care decurgeau din toate notele pe care mi le făcuseră oamenii care, pentru mine, aveau o părere relevantă. Și am ajuns să avem trei variante principale de scenariu și zeci de variante în care mai modificasem câte o scenă, un dialog, altceva.

Și, întotdeauna când filmez, mai modific pe platou, mai adaug câte o replică, mă adaptez. Important e să rămâi cu mintea deschisă și să înțelegi care era esența scenei pe care ai scris-o tu și cu ce contribuie chestiunea aia în procesul narativ al filmului, să vezi cum poți să obții lucrul ăla cât mai eficient.

Ești cotropit de propriile tale stereotipuri și e un efort rațional pe care trebuie să-l faci ca să scapi de ele și să-ți pui problema: de fapt, de ce filmez așa? De ce nu altfel? Iar uneori ești suficient de proaspăt cât să răspunzi la întrebările astea, alteori nu.

Apropo de “de ce-uri” majore, de ce continui să faci filme?

Păi e foarte amuzant, din asta trăiesc, după aia primesc un anume fel de recunoaștere și toți avem nevoie de ceva care să ne aducă serotonină. Nu fac asta de obligație, îmi face plăcere. Sunt multe etape de la film care îmi fac plăcere. Mă și chinui, evident. Dacă iei lucrul ăsta în serios și nu-l faci ca pe un job, te chinui pentru că vrei să iasă lucrurile într-un anumit fel, ai tu un set de valori, rigorile tale, nu contează că le percepe cineva sau nu, dar tu le ai și te străduiești.

Și te străduiești în primul rând să ieși din propriul tău cap, ceea ce e cel mai dificil.

Deocamdată încă simt această satisfacție și mi s-a părut că mai găsesc din când în când niște lucruri relevante de spus. Nu știu cât o să mai lucrez. Sper să mai lucrez. Să am tot felul de povești de spus.

Privind în urmă, cum te-ai schimbat de la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile încoace?

Nu știu cum sunt alți oameni, dar eu nu prea am percepția asta că m-am schimbat fundamental. Sunt lucruri care s-au schimbat, dar cred că mai mult m-am schimbat eu, ca persoană, decât eu ca filmmaker. Nu lucrez fundamental diferit față de cum lucram atunci. Doar că am mai multă rutină, am mai mult meșteșug.

Calm pe platou am fost mereu, întotdeauna am știut ce vreau să obțin și am și știut cum să obțin.

Ce se întâmplă e că încerc să rafinez înțelegerea mea despre film. Și să încerc să țin această cumpănă între cât de convențional e genul de film pe care-l fac și cât curaj am să experimentez ceva diferit.

Sunt obiective diferite pentru chestia asta. Și trebuie să înțelegi ce e mai important pentru tine în momentul respectiv. Altfel, n-ai cum niciodată să revii la genul de prospețime pe care-l ai când începi. Câștigi ceva cu vârsta, cu rutina, cu experiența. Partea bună e că încă mai am unele mici momente când reușesc să mă surprind pe mine însumi. Și sunt și în filmul ăsta. M-am bucurat.

Sunt momente, în timp ce faci o secvență, în care înțelegi că ți se oferă posibilitatea să ai un sens, o nuanță la care nu te-ai gândit. Și, slavă Domnului, o vezi atunci. Vezi că e bună, că ți-o oferă setul, actorii, iar atunci ai sentimentul ăsta că ai acces la ceva ce nu știai cu o clipă înainte. Până la urmă, ăla e sentimentul cel mai de preț pe care poți să-l ai când creezi ceva. Și cumva lucrurile îți vorbesc pentru că le permiți să îți vorbească, nu ești încă osificat.

Te confrunți și tu cu frici, ca tot omul?

Sigur că da.

Ce fel de frici te bântuie?

Profesional vorbind, că mă manierizez, că e irelevant ce fac, că e convențional, că, de fapt, nu mai am curaj să improvizez, să schimb, să fac ceva mai radical diferit, că rămân într-o zonă pe care o controlez și e mai confortabil.

Eu îmi dau întotdeauna ceva mai greu de făcut, dacă te uiți la ultimele filme. Dar ceva mai greu tot în direcția lucrurilor pe care știu să le fac. N-am să mă apuc mâine să fac un film la care n-am scenariul. Aia ar fi o diferență.

Da, vreau să fac un film din ce am filmat eu cu camera mea de home video din anii ‘80-‘90, de când am avut eu prima dată cameră. Dar e cu totul altceva. Deocamdată continui un anume gen de cinema care e, dacă vrei, mainstreamul cinemaului de autor. Sunt conștient de chestia asta. Dar nu mă interesează să fac ceva care să fie radical diferit. Pe provocarea limbajului cinematografic mă interesează puțin asta în momentul de față.

Mă interesează mai mult cum reușesc să stăpânesc un limbaj care nu este convențional 100%, dar la care mă interesează mai mult conținutul decât forma. Mă interesează ce am de povestit.

Eu, până la urmă, vin dintr-o biografie de povestitor. Pe mine mă interesează povestea, nu sunt așa de sedus de mijloace sau să fracturez așa de mult vocabularul, convenția, felul în care se articulează ca să văd cum arată această non-structurare.

Sunt alți oameni care fac asta, respect această curiozitate. Pe mine mă interesează să îmbin lucrurile astea ca să pot să ajung într-un alt fel la cel care se uită. Tu știi când intri în sala de cinema că e o idee proiectată, e un limbaj foarte convențional, dar dacă tu reușești la un moment dat să uiți de convenția asta și să ai sentimentul că vorbesc și despre tine, despre ceva din viața ta, despre care tu ar trebui să ai o părere, atunci simt cumva că am reușit în demersul ăsta.

Dacă te uiți ca la un spectacol care simți că n-are nimic de-a face cu tine, reușesc mai puțin.

Tu ai reușit să ai mai multe vârfuri în carieră, de la Palme d’Or încoace ai luat mai multe premii la Cannes și peste tot în lume. Sunt curioasă dacă te simți pregătit și pentru eșec, pentru un eventual moment când filmul tău nu ar  ajunge la Cannes sau la un alt festival, ai putea continua să faci filme sau cum ai face față unui astfel de eșec?

Nu știu, o să vedem când se va întâmpla. E perfect posibil să se întâmple fiindcă am văzut că s-au întâmplat altor oameni înainte noastră și i-am judecat foarte tare că n-au știut cum să-l gestioneze. Nu prea mă pot pregăti. Am să văd.

Și eșecul și succesul sunt foarte relative și foarte conjuncturale. De exemplu, dintr-o anumită perspectivă, mie îmi place foarte mult filmul pe care l-am făcut înainte (n.r. R.M.N.), dar prima întrebare care mi s-a pus când am revenit acasă, în România, după Cannes, a fost “dacă filmul e bun, de ce n-am luat un premiu la Cannes?”, în condițiile în care luasem întotdeauna un premiu când am fost acolo. Deci, din perspectiva asta, a fost un fel de eșec.

Apoi, felul în care am distribuit eu filmul, bazându-mă pe vibe-ul de la Cannes, a fost nu un eșec intrinsec, ci o foarte proastă gestionare a mea. Și atunci, filmul nu a ajuns niciodată la atâta lume cât mi-aș fi dorit. Acum vin niște feedbackuri de la oameni care îl văd abia acum, după doi an, îl punem și pe platformă.

Deci, în mare măsură, eu am ratat comunicarea la acel film, deși filmul nu merita. Filmul merita mult mai mult. Și nu pot decât să sper că el va fi recuperat cumva în biografia mea, că niște oameni o să vrea să arate mai mult de un film de-ale mele, o să i se facă un fel de dreptate. Dar a fost un fel de eșec al receptării publice.

Și mai e ceva. E foarte greu să începi cum am început eu.

Pentru că sunt atât de multe țări implicate în co-producție și echipa e atât de mixtă, o să putem spune despre Fjord că este un film românesc? Și dacă da, ce îl face românesc?

E o replică a lui Sebastian în filmul ăsta, că “până la urmă, putem spune ce vrem noi”. Așa cum noi ni-l asumăm într-un mod foarte abuziv pe Sebastian, ca actor român. Nu e un actor român, e un actor născut în România, iar acum, în acest film, e prima dată când devine un actor și de limbă română și e într-un film și românesc.

Ne amuzăm să zicem că ăsta e primul lui film în limba română și totodată primul meu film în limba engleză. Da, e un film românesc, până la urmă noi suntem principalii producători.

Producătorul e cel care dă autorii principali. De exemplu, noi am încercat să calificăm filmul ăsta drept unul norvegian și nu prea e posibil, chiar dacă se filmează în Norvegia, vin mulți bani din Norvegia, dar câtă vreme regizorul și scenaristul sunt dintr-o țară anume, aia e țara care produce filmul.

Am avut o discuție, întrebat de producătorii Norvegia, în cazul în care acest film ar putea fi propus la Oscar, din partea cărei țări am dori să fie propus.

Nu am ajuns la capătul acestei conversații, dar am înțeles că poate să fie o propunere comună și asta mi s-ar părea foarte potrivit pentru filmul ăsta. Nu e un film 100% românesc, nici 100% norvegian și cu atât mai puțin de limbă engleză.

Cum ți se par filmele românești de azi? Ai remarcat din punct de vedere artistic schimbări, ai remarcat tineri cineaști care vin cu propria stilistică și au reușit să iasă din noul val românesc?

Nu e neapărat genul meu de cinema, dar evident respect ce face Radu Jude. Doar că e greu să îl calific drept cineva foarte tânăr. Nu e la vârsta noastră, dar nu mai e nici el foarte tânăr. El este cineva care a reușit clar să își găsească o voce proprie și o stilistă proprie. Oricât de impropriu e termenul de nou val, nu ar fi corect să îl asociem pe Radu Jude cu noul val. El face altceva.

Și-a găsit nișa lui, s-a făcut remarcat, mai departe poate să îți placă mai mult sau nu, dar are o voce puternică, personală. E clar că dintre toți cei care au venit după noul val, e regizorul cu cea mai multă personalitate, cu stilul cel mai personal.

Altfel, sigur, mai sunt și alții, dar nu la acest nivel.

Ai mai scris și altceva în afară de scenarii? Ultimul interviu l-am făcut când lansai cartea despre bunica ta. Ți-a deschis apetitul către literatură?

Nu trebuia să mi-l deschidă, că el era acolo. Înainte să mă apuc să fac film, aveam sentimentul că, de fapt, eu sunt făcut să scriu, nu sunt fac film. Când a apărut chestia asta cu filmul, m-am gândit că va fi un ocol pentru o perioadă și apoi am să mă întorc la scris.

Îmi doresc tot mai mult să găsesc timpul să mă întorc la scris pentru că abia acolo mi se pare că mă exprim cel mai personal, că le fac cu precizie, cum le simt eu, cu toată emoția pe care o simt eu când am nevoie să scriu ceva.

Scrisul este ceva ce trebuie să practici. Regret foarte mult acum că au trecut foarte multe lucruri pe lângă mine pe care voiam să le povestesc cât încă aveam toate detaliile și nu am făcut-o, așa că încerc acum să mă apropii mai mult de scris, dar în ritmul vieții pe care mi-am creat-o eu. Fac foarte multe lucruri în același timp.

Aș vrea să scriu și un jurnal al felului în care se dezvoltă filmul, plecând de la îndoielile pe care le ai tu în evoluția lor, până ce e gata filmul. Dar nu am reușit să fac asta în timp real, pentru că nu prea funcționează. În timp real ai foarte multe condiționări.

Apoi, vorbind despre sinceritate, ideal este să faci chestia asta și să fii complet sincer, că altfel nu are niciun rost să îl numești jurnal. Or, nu pot.

Dacă știi că urmează să fie publicat, intervine o anumită autocenzură…

Intervine pentru că ai o convenție cu anumiți oameni. Nu scrisă, dar e o convenție. Tu lucrezi cu ceva extraordinar de delicat, iar asta rămâne întotdeauna între tine și actorii tăi.

Dar sunt foarte multe lucruri legate de propriul tău proces. Singura persoana pe care poți s-o faci de râs ești tu. Poți să descrii cât de meschin ajungi la ceea ce reușești să faci.

Au venit și fiii tăi aici, pe set, în Norvegia?

N-au venit. I-am poftit, nu prea i-a interesat. Nu avem genul ăsta de relație.

Din punctul lor de vedere, e un fel de job, e jobul meu, dar nu e ceva uau. Și nici nu insist în direcția asta în vreun fel. I-am poftit să vină aici ca să nu treacă așa de mult timp pe care nu-l petrecem împreună, nu de altceva. Dar sunt destul de conștiincioși și aveau școală, nu puteau lipsi să vină aici, dar schimb eu 3 avioane dus și 3 întors ca să stăm câteva zile împreună.

Spuneai mai devreme că nu te-ai schimbat neapărat ca regizor de la 4,3,2 încoace, ci că te-ai schimbat mai degrabă la nivel personal. Devenirea ta ca tată a contribuit major la această schimbare?

Sigur că da. În primul rând, nu am putut fi părinte până nu m-am maturizat suficient, astfel încât să pot să-mi asum această schimbare fundamentală.

Nu există schimbare mai mare decât aceasta, de la a fi tu, cu grijile tale și viața ta, care e cel mai important lucru pentru tine, mai ai niște părinți care mai țin un ochi la viața ta, au grijă de tine, la pasul în care ai devenit tu cel care îți asumi răspunderea pentru alții. Asta poți să faci la vârsta la care poți să îți asumi răspunderea și pentru părinții și pentru copiii tăi. Viața ta se schimbă fundamental.

S-au schimbat multe lucruri de atunci, nu toate în bine.

Până la urmă, nu m-am încumetat să traversez oceanul când copilul meu avea 2 ani, pentru că mi s-a părut mai important să am un stil de viață în care să fiu lângă el când crește și nu să fie profesia mai importantă de atât.

Da, odată la 5 ani plec o lună la filmare, dar, în rest, mi-am văzut copiii crescând. Acum o să-mi pun problema că poate mai am 3 ani, poate 5 ani de zile…

Și o să revii la tine?

Nu că revii la tine, dar poate că voi avea capacitatea de a risca mai mult, în sensul că nu va mai conta așa de mult dacă plec de acasă. Pentru că au plecat copiii primii de acasă.

Da, este cumva o întoarcere la tine, ca adult, când copiii merg pe drumul lor…

Așa este, doar că nu e o întoarcere la tine, cum erai înainte să fi avut copii. Ești cu totul altă persoană. Ei sunt alte persoane. E cu totul altă lume. Și nici nu știu cum o voi gestiona, habar n-am.

Dar nu îmi fac vreodată planuri pe termen lung. Take it easy și mai vedem. Deocamdată încerc să am înțelepciunea de a mă bucura că, uite, suntem extraordinar de norocoși față de alți oameni.

Mă uitam la vasele de croazieră care intrau prin fiordurile de aici. Păi oamenii ăia plătesc zeci de mii de euro să vină aici, iar eu sunt plătit să fiu aici 5 luni de zile într-un fel de vacanță pe care mi-o autocreez, de pe urma căreia am și un film, pot să călătoresc 2 ani de zile, sunt plătit și mă simpatizează și mă apreciază lumea.

Faptul că am trăit 3 luni în acest loc este o reușită în sine. Sunt două lucruri pe care le câștigi la film și sunt formidabile: filmul e unul, experiența de a fi făcut filmul trebuie să fii înțelept să o trăiești ca pe un lucru formidabil.

Am cunoscut o grămadă de oameni, am văzut niște locuri formidabile și am oferit experiența asta foarte multor oameni și e un lucru grozav în sine, indiferent cum va fi filmul.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Cristian Mungiu: “Suntem foarte violenți ca specie și mii de ani de educație și cultură nu ne-au ajutat așa de mult să evoluăm, cum credem noi că am evoluat. Iluzia asta s-a cam pierdut.” appeared first on Cultura la dubă.

“Fjord”, cel mai recent film realizat de Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, a fost selectat în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes 2026. Anunțul oficial a fost făcut în urmă cu scurt timp.

“Fjord” a fost filmat în primăvara lui 2025 în Norvegia și este primul film regizat de Mungiu în afara României.

Festivalul de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. Președintele juriului va fi regizorul sud-coreean Park Chan-wook.

Câștigător al Palme d’Or cu “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, în 2007, și premiat tot la Cannes pentru “După Dealuri” și “Bacalaureat“, Mungiu revine în competiția oficială de la Cannes, alături de nume importante ale cinematografiei, precum Pedro Almodovar, Asghar Farhadi, László Nemes sau Pawel Pawlikowski. Ultima sa participare a fost în 2022 cu “R.M.N“.

“Fjord” reprezintă primul său proiect internațional și prima colaborare cu doi actori cunoscuți la nivel global – actorul româno-american Sebastian Stan, câștigător al Globului de Aur pentru rolul din “A different man” și nominalizat la Oscar pentru rolul din “The Apprentice” se află la rândul său la prima colaborare cu un regizor român. Pentru acest rol, Sebastian Stan și-a schimbat radical lookul, după cum se poate vedea într-o imagine publicată anul acesta pe rețelele sociale.

Stan a plecat din România când avea doar 8 ani și a reluat legătura cu țara natală după vârsta de 20 de ani. Este atât cetățean american, cât și român. Pe Cristian Mungiu l-a cunoscut în urmă cu 10 ani, la un festival de film de la New York. Cei doi s-au regăsit în România, în 2018, la American Independent Film Festival, organizat de Mungiu la București.

Sebastian Stan interpretează în Fjord rolul unui tată de familie ale cărui convingeri despre educație, viață personală și familie sunt puse la încercare.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Renate Reinsve, actriță norvegiană, se află în vârful carierei sale, cu multiple premii internaționale câștigate pentru rolul din “Sentimental Value”. Printre acestea se numără Premiul Academiei Europene pentru cea mai bună actriță, nominalizări la Globurile de Aur, Oscaruri și BAFTA și Premiul Oscar pentru cel mai bun film internațional. În 2021 ea a mai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, cu filmul The worst person in the world.

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru.

Fjord este o coproducție la care au participat 6 țări: România, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Franța, iar atât echipa de filmare, cât și distribuția au în componență diverse naționalități.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Cultura la dubă a fost singura publicație prezentă pe platoul de filmare și va publica materiale în exclusivitate de la fața locului. Corespondența va fi semnată de Alexandra Tănăsescu, reporter, și Adi Bulboacă, fotograf.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.
Filmul spune povestea soților Lisbet și Mihai Gheorghiu, care se mută într-un sătuc dintr-un mic fiord norvegian, unde curând se împrietenesc cu vecinii lor, soții Halberg. Copiii celor două familii devin apropiați, în ciuda diferențelor de educație și valori.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine
pentru copiii ei

“Filmarea pentru Fjord a fost una dintre cele mai grozave experiențe pe care am avut-o în viața mea. Am învățat atât de multe de la Cristian și de la felul lui de a aborda atât personajele, cât și secvențele în ansamblu, iar locurile în care am filmat au fost extraordinare. Sunt foarte fericită să mă întorc la Cannes și mândră să fiu
parte din acest proiect.”, mărturisește Renate Reinsve.


Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de
imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută
munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata
galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca
(Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The
Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, prin Mobra Films,
Why Not Productions, Eye Eye Pictures, Garagefilm International, Filmgate Films, Snowglobe și Aamu
Film Company, cu sprijinul Eurimages și MEDIA – Creative Europe, finanțat de Centrul Național al
Cinematografiei, institutele de film din Norvegia, Suedia, Danemarca și Finlanda, Film i Väst, Vestnorsk,
Mediefondet Zefyr, Nordisk Film & TV Fond, France 3 Cinéma, în parteneriat cu Televiziunea Română,

Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume,
fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.
În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase
filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall
(2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post BREAKING NEWS: “Fjord”, filmul lui Cristian Mungiu, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, selectat în competiția oficială la Cannes appeared first on Cultura la dubă.

„Se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.” – Sergei Loznitsa

În urmă cu 4 ani, pe 24 februarie 2022, Kievul și alte mari orașe din Ucraina erau bombardate de Rusia. Femei cu copii mici plecau cu trenuri, autocare, mașini sau pe jos din calea invaziei rusești. Lumea întreagă privea online războiul declanșat de Rusia în țara vecină.

Potrivit unui studiu realizat la Washington, citat de New York Times, numărul victimelor înregistrat în acești 4 ani se apropie de 2 milioane, de ambele tabere – aproape 1,2 milioane de ruși și aproape 600.000 de ucraineni au fost uciși, răniți sau sunt dați dispăruți. 

Într-un interviu special acordat pentru Cultura la dubă, celebrul regizor ucrainean Sergei Loznitsa, multipremiat la Cannes și alte mari festivaluri, analizează acest război din perspectiva unui ucrainean plecat de mult timp din țara sa și din perspectiva unui cineast care creează și militează pentru arta cu mesaj politic.

În timp ce președintele juriului de la Berlinale, cineastul german Wim Wenders, a declarat în deschiderea festivalului că cineaștii ar trebui să stea în afara politicii, Loznitsa susține opusul: “Cinemaul nu este suficient de politic. Ar trebui să fie mai politic.“

Loznitsa, autorul unor filme memorabile precum Donbass și Maidan, a fost tot timpul interesat să reflecte în arta sa realitatea din Ucraina, efectele invaziei rusești asupra populației din regiunea Donbass sau corupția ca molimă. Relația cu propria țară a fost la rândul ei problematică. Fiindcă a luat apărarea cineaștilor ruși în timp ce aceștia erau interziși la festivalurile majore, Academia Ucraineană de Film l-a exclus în martie 2022.

De asemenea, Loznitsa a decis la scurt timp după declanșarea războiului să se retragă din Academia Europeană de Film, pe motiv că scrisoarea acesteia, publicată în primele zile ale războiului, este prea pasivă.

Prezent la Les Films de Cannes à Bucarest în octombrie 2025, cu cel mai recent film al său, Two Prosecutors, selectat în competiția pentru Palme d’Or, Loznitsa a vorbit pentru Cultura la dubă despre cinemaul de azi, raportat la atrocitățile pe care unele popoare le trăiesc, iar altele doar le privesc.

***

Domnule Loznitsa, războiul este chiar lângă noi, în țara dumneavoastră, Ucraina, și cred că e important să începem discuția noastră chiar despre asta. Cum v-a impactat războiul ca ființă umană și, de asemenea, cum v-a influențat munca de regizor?

Nu pot să spun exact cum m-a impactat, fiindcă nu mă pot privi din exterior, dar desigur că eu continui să fac ceea ce am de făcut – filme. Și, ca răspuns la asta, am făcut un film pe care l-am numit Invazie. A fost lansat în 2024, este un documentar pe care l-am filmat în Ucraina și este un film despre oameni obișnuiți care au trăit în Ucraina și despre cum viața de zi cu zi s-a schimbat în aceste circumstanțe.

Dar avem o problemă serioasă în Europa, iar ceea ce aud din diferite medii nu este o descriere corectă a ceea ce s-a întâmplat. Cineva spune că acesta este un conflict, nu este un conflict. Este război, agresiune. De asemenea, se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.

Înseamnă că acest război este deja aici, în România, în Letonia, Lituania, în Estonia, în Polonia, în Germania și peste tot.

Deci spuneți că țările care ajută Ucraina cu arme fac parte din acest război?

Da, este un fapt. Dar ei sunt parte din acest război, ca și cum ar sta pe două scaune și ar pretinde că nu sunt și își exprimă frica.

Pe 24 februarie 2022, când Kievul a fost lovit de armata rusă, ați dat un interviu în Deutsche Welle și ați spus că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că Europa de Vest a cooperat cu Rusia în anii trecuți, chiar dacă războiul a început, de fapt, acum 11 ani în Crimeea. Patru ani după acea declarație, cum credeți că ar putea să se încheie acest război?

Până acum, din ceea ce văd, politicienii europeni nu au reacționat încă corespunzător. Le este frică.

Și ce înseamnă corespunzător, din punctul dumneavoastră de vedere?

De exemplu, când Iranul a lovit Israelul cu rachete, cine a protejat Israelul? Forțele israeliene, americane, britanice, franceze, Egiptul și Iordania au ajutat la doborârea acestor rachete. Cine a ajutat Kievul să doboare rachete? Ei pot face asta. Pentru a închide cerul, este nevoie de o decizie politică – să anunțe că închidem acest cer și vom doborî toate rachetele, dronele care apar pe cerul ucrainean. E posibil. De ce nu au făcut-o? De ce au făcut asta cu Israelul, dar nu cu Ucraina?

De ce credeți?

Nu știu, trebuie să întrebăm politicienii. Înainte de acest război, deoarece era cunoscut și așteptat de toată lumea, chiar și de Statele Unite, de Biden, era de înțeles că Rusia va ataca Ucraina. Ei ar fi putut aduce o flotă la Marea Neagră. Nu au făcut-o.

Da, dar discursurilor lor au lăsat de înțeles că dacă ar interveni cu trupele lor, există riscul de a izbucni al Treilea Război Mondial, iar asta vor să evite. Sunteți de acord cu asta?

Nu, ei încearcă să explice de ce au permis Rusiei să atace Ucraina. Este o chestiune de voință politică, iar acum va fi un război mondial.

Credeți asta?

Văd cum decurge. Dacă un avion rus poate rămâne în țări NATO timp de 12 minute, fără reacție, doar bla, bla, bla….

Dacă se poate întâmpla, data viitoare va fi o jumătate de oră, iar după aceea și mai mult.

Dacă dronele pot veni în Polonia, următorul pas este că vor veni cu trotil sau dinamită. Îmi amintesc reacția președintelui turc Erdogan – a doborât un avion rusesc și asta a fost tot. A oprit orice fel de încercare de a traversa granița cu un avion militar.

Cum ați reușit să realizați filmul Invazia în timpul războiului? Cum au fost schimbate condițiile de filmare?

În primul rând, nu am fost acolo pentru că până acum exista o lege care spunea că bărbații ucraineni de la 18 la 60 de ani nu pot părăsi țara. Acum am voie, dar când au fost filmările, nu aș fi putut părăsi țara, iar eu nu am rezidența în Ucraina. Dar cameramanul și o echipă mică au fost acolo. În orice caz, nu am vrut să filmez acest film pe linia frontului, nu a fost focusul filmului meu. Nu vreau, mai întâi de toate, să-i pun într-o situație de risc.

Am filmat în 2022 și 2023, nu se poate compara cu ce se întâmplă acum. Acum, în fiecare zi, orașe mari precum Kiev și Harkov sunt bombardate. Este mult mai riscant.

În 2022 spuneați că artiștii ruși nu ar trebui să fie interziși de la competițiile internaționale și festivalurile de film. Asta v-a atras chiar critica ucrainenilor. Cum vă mai poziționați acum față de acest subiect?

Putem pedepsi oameni nevinovați, oameni care nu au legătură cu crima? Putem să-i pedepsim, să-i dăm în judecată?

Apoi, dacă pur și simplu interzicem culturile țărilor care au comis crime, ar trebui să interzicem cultura britanică. Pentru că Marea Britanie a comis multe crime. Îmi amintesc câți oameni au ucis în India. Ei au fost unul dintre cei mai mari colonizatori. Apoi cultura spaniolă… oh la la, câți indieni au ucis! Franceză, amintește-ți de Napoleon și de război, și așa mai departe – ceea ce au făcut francezii în Algeria. Belgia, ce a făcut în Congo. Germania nu mai spun…

Știi, va trebui să anulăm toată această cultură și americanii, bine? Americanii, pentru Vietnam și alte războaie. Și toate țările sovietice, țările post-sovietice, știi de ce? Pentru că în războiul afgan toată lumea a participat cu soldați. Știi câte victime civile sunt în războiul din Afganistan? 1. 5 până la 2 milioane au fost ucise de armata sovietică. Și armata sovietică era lituaniană, letonă, estoniană, ucraineană, rusă și alte naționalități.

Trebuie să anulăm pur și simplu toată aceaste culturi? Este stupid. Care este legătura dintre cultură și autoritățile care au comis crima? Care este conexiunea directă? Cum artistul care a trăit în secolul 19 este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în secolul 21?

Mulți artiști ucraineni nu sunt de acord cu această idee și ei spun că nimeni nu ar trebui să ajute la îmbunătățirea imaginii Rusiei, prin cultură, că sunt criminali și ar trebui să-i prezentăm ca pe niște criminali și atât.

Și mulți germani au presupus că ar trebui să încerce… Poate că este un exemplu prost, dar, știi, uneori o majoritate se poate înșela, greșește. Este un fel de boală.

Uite, e un exemplu interesant legat de Afganistan. În Ucraina încă există monumentul eroului care a murit în Afganistan. În Ucraina există această societate a oamenilor care au participat la războiul din Afganistan. Acum această societate ajută armata Ucrainei și altele. Dar ei erau ca parte a armatei sovietice în Afganistan.

În Ucraina sunt o mulțime de lucruri ridicole. De exemplu, marele cineast Alexandr Dovjenko era un comunist cinstit. El lupta pentru ideea comunistă. Acum Ucraina este o țară ieșită din regimul comunist, dar Dovzhenko este, totuși, un mare regizor ucrainean în ochii lor.

Eu am primit în 2018 un premiu onorabil pentru ceva ce am făcut în cinema: medalia Dovzhenko, da.

El a făcut filmul Arsenal, un film politic în care arată cum muncitorii se luptă cu Republica Populară Ucraineană, Petliura (n.r. Symon Petliura, comandantul Armatei Populare Ucrainene în timpul războiului ucrainean pentru independență). În Ucraina, Petliura este erou, dar Dovzhenko este, de asemenea, erou. Asta este ridicol. Unde este logica? Și dacă începi să descoperi istoria ucraineană, vei găsi multe astfel de coliziuni unde nu există logică.

Ei pur și simplu urăsc pe cineva și îl marchează ca fiind dușman. Au îndepărat monumentul lui Bulgakov. Pur și simplu îndepărtează toate monumentele lui Pușkin, care au fost realizate și construite în secolul al XIX-lea.

Ei se luptă cu cultura, este o resentiment uriaș pe care ei îl simt. Nu pot spune că e reacție sănătoasă. Dacă vrei să construiești o nouă cultură, ești binevenit, domeniul ăsta este atât de gol! Creează lucruri, atrage oamenii, arată întregii Europe ceva, o creație. Fă ceva, nu doar distruge! Nu doar anula cultura altora, creează-o.

Tot acest concept anti-Rusia… este posibil să construiești o țară pe anti-ceva? Imposibil. Creează-ți propria identitate, cine ești și de ce ești aici. Este imposibil să distrugi această țară. Imposibil, este vorba de geografie, până la urmă.

Dacă doriți să vă transformați, găsiți o altă modalitate de a avea un vecin pașnic, găsiți o altă modalitate.

Cultura nu este un inamic, toate culturile se opun regimurilor autoritare, terorismului etc. Restul nu este cultură, este propagandă. Dostoievski a fost în închisoare și era aproape să fie spânzurat. Cei care gândesc așa sunt oameni needucați, deveniți activiști în această țară, din păcate. Mai mult de atât, 30% dintre ucraineni vorbesc rusă. Sunt cetățenii tăi, de ce te lupți cu limba rusă?

Lucrați mult cu Oleg Mutu, director de imagine român. Cum este relația de lucru cu el?

Ne știm de mult timp, lucrăm împreună mereu și am devenit prieteni. Este ușor. El are propriul său aport creativ, și este important, desigur, încerc să ofer fiecăruia libertatea de a crea. Este o cooperare foarte bună, plăcută.

Am filmat acest film în 18 zile și s-a putut întampla pentru că toată lumea a lucrat super bine. De obicei, prima zi de filmare este întotdeauna un dezastru, dar nu a fost și în cazul nostru. Apoi, lucrez cu aceleași persoane: designer de costume, asistent de regie, editor, inginer de sunet, oameni la lumină, electricieni. Ne întâlnim ca niște vechi prieteni și facem film.

_{Afișul filmului Donbass, regia Sergei Loznitsa (2018)}

Credeți că cinemaul de astăzi a devenit prea politic?

Nu. Nu. Din păcate, nu. Ținând cont de ceea ce știm că se întâmplă în lume, nu. Ar trebuie să fie mai politic. Dacă ne gândim doar la Fassbinder sau Pasolini, niște tipi foarte activi, erau mereu politici. Și pot numi mulți dintre ei, Godard, de exemplu.

Apoi, s-a încercat interzicerea regizorilor israelieni. E a doua încercare după cineaștii ruși. Și nimeni nu vrea să facă o conferință. Este o problemă pentru Academia Europeană de Film.

Am propus să invităm psihologi, antropologi culturali, istorici și cineaști. Asta am propus în fața acestei academii, iar ea a spus nu, nu este momentul, când se va termina războiul, putem discuta despre asta. Casele ard, dar nu este momentul să folosim apă împotriva focului și să-l oprim; să ardă complet, iar după aceea vom discuta.

V-ați gândit vreodată să vă înrolați în armată, în acest război?

Nu, niciodată. Nu este pentru mine. Sunt dintr-o familie în care multe generații au fost în armată, ofițeri, etc. Dar nu este pentru mine.

Am o relație foarte intimă cu Kievul, dar nu pot rămâne acolo. Iubesc Parisul în același mod în care iubesc Vilniusul, pentru că istoria mea trece și prin Vilnius, Paris, Berlin și alte orașe unde am locuit. Când am părăsit Ucraina, am plecat în 2001 pentru totdeauna. Nu am simțit niciodată acest tip de boală, boala emigrantului.

Destinul meu este să fac filme și toate filmele sunt despre întrebările care mă îngrijorează și care mă ating profund. Cred că este important să ne protejăm de acest tip de boală. Războiul este o boală, se răspândește ca o plagă.

Așadar, aceasta este datoria mea și nu pot rămâne în Ucraina, acolo am fost limitat în posibilități. Nu pot face nimic din cauza problemelor financiare.

Apoi, lucrez cu oameni din 10 țări. Am cam 10 – 12 limbi diferite: rusă, română, lituaniană, letonă, ucraineană, franceză, olandeză, poloneză, germană, greacă, etc. Încerc să invit oameni din culturi diferite pentru că adaugă ceva proiectelor mele.

Încerc să privesc lumea mai larg, nu mă concentrez pe un teritoriu particular sau un limbaj particular. Răspunsul este foarte simplu: lumea este pământul meu, lumea. Pământul este țara mea și trebuie să ne protejăm planeta.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sergei Loznitsa, regizor ucrainean: “Cinemaul de azi ar trebui să fie mai politic.” appeared first on Cultura la dubă.

Fundația Prada a anunțat la Berlinale o listă de filme pe care le va susține ca finanțator. Printre acestea se numără filmul lui Corneliu Porumboiu, “The Costume”, aflat acum în fază de producție. Acesta va fi primul film al lui Porumboiu realizat în limba franceză și filmat în Franța, acolo unde locuiește de 3 ani.

Filmul poartă momentan numele “The Costume”, dar nu este confirmat ca titlu final. Producătorul filmului este compania franceză Lumen, fondată de Juliette Schrameck, fost director general al MK2 Films – compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz – a cărui poveste Cultura la dubă a spus-o pe larg AICI.

MK2 Films, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

„La Gomera/ The Whistlers” a avut premiera în 2019 în competiţia Festivalului de Film de la Cannes și a fost filmat în mare parte pe insula La Gomera din Insulele Canare.

Corneliu Porumboiu s-a stabilit în Franța în urmă cu aproximativ 3 ani, alături de soția sa, care este franțuzoaică. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, în parteneriat cu Jidvei, la festivalul Un Weekend à’l Est, în decembrie 2025, Porumboiu a vorbit despre viața sa în Franța și cinemaul românesc.

Acesta și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp. Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Interviul poate fi urmărit AICI.

Corneliu Porumboiu a devenit cunoscut la nivel internațional pentru filmul „A fost sau n-a fost”, cu care a câștigat Caméra d’Or la Cannes în 2006, urmat de „Poliţia, adjectiv”, câştigător al premiului juriului Un Certain Regard la Cannes în 2009, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolismul”, care a avut premiera în competiţie la Festivalul de Film de la Locarno în 2013, şi „Comoara”, care a avut premiera în competiţia Un Certain Regard la Cannes în 2015, obţinând premiul secţiunii Un Certain Talent – informează News.ro.

Cele două documentare „Al doilea joc” din 2014 şi „Fotbal infinit” din 2018 au avut premiera la Festivalul de Film de la Berlin.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Fundația Prada va finanța noul film al lui Corneliu Porumboiu – “The Costume” appeared first on Cultura la dubă.

Instituțiile publice de cultură organizează evenimente dedicate Zilei Culturii, muzeele au intrarea liberă, politicenii țin discursuri la gale și evenimente exclusiviste.

În realitate, cultura rămâne cel mai slab finanțat domeniu din țara noastră. În 2025, a primit 0.07% din PIB, cel mai mic buget alocat unui minister.

Azi, Cultura la dubă publică un manifest apropiat de realitatea oamenilor care creează artă în România sau peste hotare, la cel mai înalt nivel, într-un context plin de obstacole, intruziuni politice sau nepăsare, prin propriile sacrificii și printr-o imensă iubire pentru frumos și adevăr.

16 oameni de cultură români răspund la întrebările “Ce mai înseamnă azi cultura?” și Ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii?”.

Un material realizat de Cultura la dubă și produs de Paradigma Film.

Cu participarea: Alex Bogdan, actor; Alex Călin, actor; Chris Simion, regizoare, fondatoarea Teatrului Grivița 53; Nicoleta Lefter, actriță; Dan Perjovschi, artist vizual; Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare; Miruna Vlada, scriitoare; Iulian Postelnicu, actor; Ada Solomon, producătoare de film; Andrei Șerban, regizor de teatru și operă; Radu Vancu, scriitor; Francesca Velicu, balerină; Alexandra Dariescu, pianistă; Cătălina Mihai, actriță; Mădălina Voicu, restauratoare; Cornel Ilie, manager interimar MNIR

La rectificarea bugetară, cultura a primit mai puțini bani decât partidele politice.

În 1990, în România funcționau 400 de cinematografe. În 2026, doar 19 dintre ele mai sunt deschise. În tot acest timp, România a fost descoperită de occident prin cinema. Cineaștii români au obținut Palme d’Or la Cannes, trei Urși de Aur la Berlin, două nominalizări la Premiile Oscar și numeroase alte premii importante. Boardul Academiei Europene de Film este condus de o româncă – Ada Solomon.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul. MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 23 de ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

***

Reporter: Alexandra Tănăsescu

Imagine: Cristian Tamaș

Montaj: Sorin Tănase

#CulturaLaDuba#scoatemculturadinduba#romania#ZiuaCulturii#manifest#artisti#arta#mesaje#cultura#teatru#film#cinema#carte#muzica#dans#artevizuale#arhitectura#istorie#muzee#MNIR#cinematografe

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Ce mai înseamnă azi cultura și ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii? Răspund artiștii români appeared first on Cultura la dubă.

Béla Tarr, unul dintre regizorii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru, a murit la vârsta de 70 de ani, scrie presa maghiară, citată de Agerpres.

TIFF l-a invitat vara trecută la Cluj, unde i-a acordat Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, au umplut sălile la TIFF, în prezența regizorului.

Starea sa de sănătate era vizibil fragilă încă de atunci. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la dubă, cu fotografii de Raul Ștef, Béla Tarr a vorbit atunci despre copilăria sa, începuturile și evoluția carierei sale de cineast, dar și despre cinematografia de azi.

Sunt memorabile vorbele sale din acel interviu: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.”

“Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.”, a declarat Béla Tarr pentru Cultura la dubă.

Citiți materialul complet AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A murit Béla Tarr, legendarul regizor maghiar. Anul trecut a fost invitat special la TIFF appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Șerban, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru români, semnează un editorial pentru Cultura la dubă pe tema concursului de management al Teatrului Național București.

“Ce fel de comisie pentru concursul de management al TNB ar fi ideală? Nu am un răspuns edificator. În multe teatre din lume în care am lucrat – fie la New York, Londra, Paris sau, mai aproape, la Budapesta, managerii erau numiți pe criterii politice sau artistice. Eu însumi, în singura funcție directorială pe care am deținut-o, am fost numit de ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleșu.

Am auzit că Ion Caramitru a fost cel care a adus ideea concursului pentru TNB, după ce au existat numiri considerate extrem de arbitrare, părtinitoare sau direct necinstite. Din păcate, nici concursurile nu au rezolvat problema, nu au convins vreodată. Asta nu înseamnă că pledez pentru numiri, ci pentru concursuri corecte. În realitate, însă, ele nu sunt niciodată corecte, fiindcă în spatele lor e o autoritate care decide din umbră.

Nu cred că s-ar putea obține adeziunea generală, nici măcar cea a majorității, dar dacă membrii comisiei ar fi persoane cu competențe dovedite și cu discernământ în domeniul teatrului și al managementului teatral, cred că s-ar putea crea un curent favorabil, cel puțin.

Ministrul Culturii alege acum membrii comisiei. Este poate prea restrictiv. Dacă propunerile ar veni din mai multe surse ar fi șanse pentru o mai mare acceptabilitate.  E greu ca un singur om să inspire încredere în cinstea, inteligența, gustul și capacitatea sa, decât dacă el însuși ar fi un André Malraux sau, la noi, un Pleșu (nu pentru că m-a numit pe mine!). 

Ar fi capabil actualul ministru Andras Demeter să ne surprindă în bine? Avem urgent nevoie de surprize bune, că s-au adunat destule catastrofale. E important să fie aleasă o comisie  “la crème de la crème”, o elită de personalități (scuze progresiștilor) care, chiar în dezacord, să fie deschise și să lucreze ca o echipă. Ar fi oare posibil ca acest miracol să aibă loc?

Până azi, George Călin a fost managerul interimar al TNB, dar a demisionat și țin să-l felicit că a reușit să se concentreze pe calitatea și valoarea artistică a producțiilor, după mult timp în care acest cuvânt “calitate” dispăruse cu desăvârșire.

În ceea ce mă privește, îi sunt recunoscător și pentru că a fost singurul care m-a invitat să revin să lucrez la Național după o absență de peste 30 de ani.

Eu demisionasem atunci pentru că eforturile de a revitaliza instituția erau înăbușite din toate părțile. Azi am, totuși, speranța că lucrurile se pot mișca. Pe mine George Călin m-a convins că are capacitatea de a fi un foarte bun manager. Sper că se va prezenta la următorul concurs, dacă e adevărat că data viitoare comisia va fi serios aleasă, fără aceleași suspiciuni că totul e iar aranjat dinainte sau că va fi, de fapt, aceeași farsă fără umor.”

***

Andrei Șerban este unul dintre cei mai importanți regizori din istoria teatrului românesc și totodată o personalitate de calibru la nivel internațional. După Revoluția din 1989, a devenit primul director al Teatrului Național București într-o Românie proaspăt eliberată de sub regimul comunist.

Cu o carieră excepțională în America, Europa și Japonia, Andrei Șerban revenea atunci acasă, după o lungă perioadă în care arta a fost permanent cenzurată. Era prima dată când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.

A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.

A plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”

32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit anul trecut ca regizor la Național, cu spectacolul Mary Stuart, care a primit ulterior 7 nominalizări la Premiile UNITER.

Ministerul Culturii va organiza un nou concurs pentru managementul Teatrului Național București pe 19 ianuarie 2026, după ce ultimul nu a avut finalitate. Cultura la dubă a scris pe larg AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Andrei Șerban: “La viitorul concurs TNB e important să fie aleasă o comisie “crème de la crème”, o elită.” appeared first on Cultura la dubă.