“Când eram copil am venit aici, în apropierea Drăgășanilor. Așa am descoperit Oltul, un râu care arăta minunat, nu era un lac, ca acum. Era natură pură, pe un banc de pietriș am văzut primul scorpion din viața mea și puțin mai sus am văzut bivoli în apă.”

Născută din ramificațiile unora dintre cele mai puternice familii nobile ale României, Știrbey, Costinescu și Bibescu, având rude în familiile Ghica, Brătianu, Rosetti sau Sturdza și fiind căsătorită cu un descendent al împăratului Franz Joseph, Ileana Kripp s-a întors în România copilăriei sale și a readus la viață tradiția viticolă și vinicolă a familiei Știrbey.

Averea Știrbey a fost impresionantă, însă Ileana nu a trăit vremurile de aur ale dinastiei. A cunoscut perioada dură, opresivă, în care comuniștii au deposedat neamurile boierești de bunuri și le-au înghesuit alături de muncitori în locuințe comune. 3 dintre bunicii săi au fost închiși în închisorile comuniste.

“Am stat în odaie cu părinții până la 10 ani. Eram 13 pe o baie și bunica spunea: bine că ei nu se spală decât sâmbăta, că așa avem mai multe șanse să intrăm la baie.”, își amintește acum râzând.

Pe când familia Știrbey-Costinescu trăia astfel, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei și Palatul Știrbey de la Buftea fuseseră ocupate de oamenii regimului. “La 2 noaptea au venit peste ei, i-au aliniat în curte și nu au avut voie să își ia decât niște perne, pături, saltele, câteva haine, nimic de valoare.”

Alături de alți 11 moștenitori, Ileana a reușit să recupereze în anii 2000 o parte dintre proprietățile străbunicului Barbu Știrbey, dar și mărturii ale propriei identități. De aproximativ 20 de ani, locuiește o bună parte din pe an la Drăgășani, în mijlocul viei.

Produce vin premium, în ediții limitate, și primește în casa sa grupuri mici de vizitatori, care degustă vinurile Prince Știrbey și descoperă povestea familiei. La rândul său, transmite propriilor copii și nepoți iubirea pentru România, țara din care ea a fost nevoită să plece singură, la doar 15 ani.

***

Este o dimineață de duminică și în poarta domeniului Știrbey de la Drăgășani ne întâmpină însăși proprietara Ileana Kripp, fostă Costinescu.

Este nepoata prințesei Maria Știrbey și strănepoata lui Barbu Știrbey, prim-ministru al regatului român și administrator al Domeniilor Coroanei, la rândul său nepotul lui Barbu Dimitrie Știrbei, domnitorul Țării Românești între 1849 – 1853 și 1854 – 1856.

În orice poveste de familie pe care ne-o spune apare, inevitabil, un nume important. O mătușă Rosetti, un văr Brătianu și așa mai departe.

“Familiile astea se vedeau și dacă se plăceau se și căsătoreau, hahahaha.” Umorul și autoironia se strecoară printre relatările cât se poate de serioase și de emoționante. În definitiv, povestea sa este povestea dezrădăcinării unui copil de propria familie și de propria țară.

Este, de asemenea, strănepoata lui Emil Costinescu, fost ministru de finanțe sub Carol I și co-fondator al Băncii Naționale a României.

“Pe bulevardul principal din Sinaia este o casă a străbunicului Emil Costinescu, ridicată între 1882 și 1885, construită de un architect român, Creangă, după o tehnică elvețiană. Această casă mai este în picioare și azi, semn că a avut o construcție fantastică. Dar grădina ei a devenit o parcare betonată, nu mai e niciun pom.

În stil românesc…

Nu, nu este stil românesc, este stil tovărășesc. Stilul românesc îl găsiți în alte părți și vă încântă, dar stilul tovărășesc nu are niciun fel de rădăcini, asta e drama, acolo doare. Faceți diferența între românesc și tovărășesc. Găsiți aceeași tovărășie și în Germania de Est și în alte țări.”

S-a născut la Sinaia și își amintește cu plăcere de drumețiile până la Vârful Omu. A fost nevoită să facă școala generală la București, în timp ce tatăl, de profesie inginer, a fost sudor pe șantiere, a cărat și instalat wc-uri și conducte de gaze.  Mamei i s-a interzis să continue studiile după 15 ani și a lucrat ca desenatoare la o instituție publică.

Deși a trăit în aceleași condiții ca orice copil, în comunism, a dobândit natural eleganța unei familii nobile.

“Știați cu adevărat din ce familie vă trageți?

Eu aflasem secrete de familie, istoricul familiei, fiindcă se puneau niște perne imense pe telefon ca să putem vorbi. Bunicul meu vorbea despre multe adevăruri pe care apoi nu le-am auzit niciodată la școală.

Să știți că nobilitatea poate să fie câștigată, dar poate să fie și cea profundă. Dacă luați un țăran care nu știe să scrie, îl poți găsi mai nobil decât oricine altcineva. Sunt două nobilități în ochii mei și bineințeles că eu o apreciez pe cea profundă, care nu are de-a face cu titluri.”

Străbunicul Barbu Știrbey, numit și Prințul alb, căsătorit cu Nadeja Bibescu, a fost apropiatul familiei regale încă de la Carol I, ulterior devenind omul pe care Ferdinand îl consulta în orice privință.

În același timp, între Barbu Știrbey și Regina Maria a existat o pasională poveste de dragoste, relatată de apropiați și apoi de istorici, consemnată în corespondența acestora. Barbu semna scrisorile către Maria “ILYMM”(n.r. I Love You, My Marie). Din iubirea lor s-ar fi născut Principesa Ileana, copilul preferat al Reginei Maria, și Principele Mircea, ultimul fiu născut, decedat la doar 3 ani.

“Regina Maria a fost dragostea vieții lui. El s-a căsătorit cu vara lui, dar nu din dragoste. A cunoscut-o pe Maria înainte să fie regină și s-a îndrăgostit pur și simplu. Știu că oamenii sunt dornici de senzații, de povești de concubinaj și sex, dar iubirea pentru Regina Maria a durat până la sfârșitul vieții lui și a fost ceva cu totul special.”

Cei doi își petreceau numeroasele întâlniri la Palatul Știrbey de la Buftea, locul unde în zilele noastre se desfășoară festivalul Summer Well, nunți și alte petreceri private. La Buftea, Ileana avea să ajungă ca adult, la aproape 10 ani distanță de la căderea comunismului.

Plecarea din România

A plecat din țară pe când avea doar 15 ani, cu ajutorul savantului român Henri Coandă, stabilit la Paris.

“Henri Coandă era prieten cu familia bunicilor Costinescu, fiind cu toții aromâni.  A fost o întâlnire de familie în care m-au întrebat dacă vreau să plec singură, fără să fim siguri că familia se va putea întregi. Și am zis că mă duc.”

O mătușă Știrbey și Henri Coandă au ajutat-o să se înscrie la internatul de maici de la Notre Dame de Sion.

“Mătușa mi-a făcut instrucție: să nu scrii în scrisori ce gândești. Atunci mi-am dat seama că țara mea e o mare închisoare. Fiindcă nu numai că nu poți ieși în țară, dar dacă ieși, iei această închisoare cu tine.

Asta a fost pentru mine cea mai mare durere, bunicii au rămas în urmă, nu puteam să îmi văd prietenii și nici să le spun ce gândeam.

Henri mi-a spus: îți prelungesc pașaportul și zic că vreau ca tu să înveți franceza mai bine și că apoi te trimit înapoi acasă. M-am dus cu el de mână la Ambasada României de la Paris. Eu nu știam cât de mult îi făcea Ceaușescu curte lui Coandă să se întoarcă în România, voia să se mândrească cu acest savant. De aceea i se acordau anumite privilegii.

Apoi, de Crăciun mi-a zis: acum o să îl invităm pe tatăl tău să vină să te ia. Henri era un mucalit și mi-a spus: vrem să scăpăm de tine și îi scriem tatălui tău: vino să o iei înapoi pe Ileana.”

Familia s-a întregit mai târziu la Paris, dar s-a mutat în Germania, unde tatăl a primit un post de inginer. Tânăra Ileana voia să studieze design de interior, însă tatăl nu a fost de acord. Așa că a studiat limbi străine și a pictat abajururi la un magazin de mobilă din Munchen. Mai târziu, a lucrat în bancă.

„M-am mutat în Germania și am avut 2 copii minunați, fiecare are acum câte 4 copii, deci am 8 nepoți. Copiii sunt din prima căsnicie. Dar actualul meu soț, fiind văr primar cu primul bărbat, este unchiul copiilor mei, hahaha. Soacrele mele sunt surori, am rămas în familie, hahaha.”, povestește cu zâmbetul pe buze.

De altfel, această legătură de familie avea să aibă un rol determinant în întoarcerea sa acasă.

“Primul meu bărbat nu avea niciun interes pentru România, voia să plece în Africa. De aceea ne-am și despărțit. Eu strângeam tot felul de pachete ca să trimit în țara mea – medicamente, caiete, ce puteam. Și el îmi zicea: ce faci, iar strângi cartoane? Numele lui era foarte cunoscut acolo și mă foloseam de orice relație, cerșeam la ei, oameni foarte importanți, ca să pot să trimit lucruri în România. Adunam și adunam, mă duceam la farmacii și luam cât de multe medicamente puteam.

Până la urmă, el a plecat în Africa, eu în România și fiecare a fost fericit. De altfel, când am decis să mă căsătoresc cu Jakob, el mi-a pus o condiție, să facem luna de miere în România. Pentru Jakob, spre deosebire de primul soț, legăturile de familie sunt foarte importante.

Familia Kripp are peste 700 de ani în Tirol, iar noi stăm în casa familiei Kripp de la 1454. Mama lui Jakob, ca și prima mea soacră, era strănepoata împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.

Deci și Jakob are o istorie bogată, dar care nu e povară, ca a mea.”

Întoarcerea acasă

Baronul austriac Jakob Kripp, de profesie jurist, a fost cel care i-a convins pe moștenitorii dinastiei Știrbey să înceapă lupta pentru recuperarea averii familiei. În 1997, cei doi au venit pentru prima dată în România, în luna de miere.

“Am intrat prin Satu Mare și am colindat toată țara în zig-zag. Am descoperit atunci multe locuri, fiindcă atunci când eram mică nu am avut ocazia să vizitez. Era foarte trist, frumos și vesel în același timp. Am plâns de mai multe ori în fiecare zi. Aveam emoții mari, adânci.

Când am ajuns la Brașov, am vizitat casa Știrbey, care era Casa Pionierilor. Am recuperat-o ulterior, dar a trebuit să o vindem fiindcă eram foarte mulți moștenitori.

Am închiriat o odaie aproape de casa copilăriei din Sinaia și m-a apucat așa un stres intern, încât am zis să plecăm. De frică de a avea un contact cu locul copilăriei mele, din care am fost nevoită să plec.

Și să vă spun o poveste incredibilă. Eu am dormit prima dată la Palatul de la Buftea atunci, în luna de miere. Am venit cu mașina austriacă a lui Jakob, am închiriat o odaie și ne-au spus prețul în lei. A doua zi am avut un mic dejun destul de… vechi, hahaha, iar apoi ne-au spus un preț exorbitant în dolari.

Eu eram roșie toată, pentru Jakob era ca un spectacol de teatru. Cu calm a încercat să le explice că suntem în România, unde nu se plătește în dolari și chiar dacă s-ar plăti, nu ar fi în niciun caz cursul valutar cerut de ei.

Asta se întâmpla în casa străbunicului meu.”

Barbu Știrbey a murit în 1946. Soția Nadeja și cele 4 fete ale lor erau moștenitorii de drept ai averii. Așa că urmașii acestora, răspândiți în Canada, Anglia, Franța și Germania, 12 la număr, au fost cei care au revendicat, începând cu 1998, bunurile familiei.

„Jakob a reușit să îi convingă pe tata și pe ceilalți moștenitori să facă cereri, i-a ajutat să facă dosarele, și-a luat un an sabatic de la bancă, s-a ocupat de procese. Bineînțeles că nu totul a fost rezolvat încă.

Pe aici era o pădure și cei care trebuia să semneze își doreau nu știu ce telefoane și bani. Jakob s-a făcut că plouă, le-a dat de înțeles că e dreptul familiei și atât și cred că i-a pisat așa tare încât au renunțat, până la urmă. Le-a arătat în cel mai elegant mod că nu e bine ce fac.”

Domeniul viticol de la Drăgășani, moștenire directă de la bunica Maria Știrbey, fiica cea mare a lui Barbu Știrbey, a fost recuperat cu ușurință.

„Nu a fost necesar să facem proces, am avut documente de la 1896 cu descrierile exacte ale hectarelor. Cei doi directori de la IAS au spus: să știți că v-am căutat. Iar administratorul viei chiar a rămas alături de noi până în prezent.”

Destinul Palatului Știrbey de pe Calea Victoriei

Marea bătălie cu statul român s-a dat pe Domeniul Știrbey de la Buftea, dar mai ales pe Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei, în spatele căruia s-a aflat mulți ani grădina Eden.

„De când am depus hârtiile, până să ni se retrocedeze, a fost groaznic. Până la urmă, palatul a fost retrocedat prin proces.

Voia altcineva această proprietate, un om politic român foarte important. Partea din spate nu am reușit să o recuperăm sub nicio formă, am vândut dreptul litigios fiindcă am ajuns la concluzia că sănătatea e mai importantă.

Noi făcusem cerere de retrocedare, știau că ne vrem dreptul înapoi, iar ei au început să distrugă anexele din spate, au distrus administrația domeniilor Știrbey construită prin anii ‘20 și cramele unde se depozita vinul adus de aici, de la Drăgășani. Era o clădire lungă, stil neo-brâncovenesc, au început să o cioplească, să o distrugă. Era clar că nu aveau nicio intenție să ni le dea înapoi.

Nu ni s-a retrocedat nici parcarea din față. Pe vremuri, gardul era până la trotuar, iar comuniștii au mutat gardul și au făcut parcare. Apoi noul proprietar a făcut un prim proiect cu arhitectul Alecu Beldiman. Când a văzut proiectul, băiatul meu a zis: “ăsta arată ca un deodorant”. Era un bloc puțin rotund sus. Voia să păstreze fațada și să facă în spate ditamai clădirea.

La un moment dat au început lucrările fără autorizație și era o groapă imensă, au tăiat niște platani seculari superbi. Proiectul nu a fost aprobat, din fericire, a fost o mișcare civică puternică atunci.”

Palatul Știrbey din București a fost construit în anul 1835 pentru Barbu Dimitrie Ştirbei și reprezenta principala locuință a familiei în anotimpurile friguroase. În 1948 a fost naționalizat, a devenit sediul Muzeului de Artă Populară și, ulterior, al Muzeului Ceramicii şi Sticlei.

După ce Ileana Kripp și rudele sale au câștigat clădirea în instanță, au vândut-o omului de afaceri Ovidiu Popescu pentru 5 milioane de euro. Acesta a decedat, iar monumentul istoric a fost moștenit de fiul său, Alexandru Popescu.

Sub proprietatea familiei Popescu, crama și grajdurile istorice au fost demolate cu implicarea unor funcționari publici de la Primăria Sectorului 1 și Ministerul Culturii. Fapta aceasta, precum și autorizațiile de construcție obținute pentru ridicarea mall-ului au fost anchetate de DNA și ulterior anulate.

În 2019, Palatul Știrbey de pe Calea Victoriei a fost achiziționat de dezvoltatorul imobiliar israelian Hagag, care în 2023 a început lucrările de restaurare și va continua proiectul de mall de lux într-o altă formă arhitecturală, momentan necunoscută publicului.

Ileana Kripp regretă destinul proprietăților familiei, dar mărturisește că nu ar fi avut alte căi.

„Toate proprietățile erau într-o stare deplorabilă. Eram 12 moștenitori și noi nu aveam cum să le reparăm.”

Continuarea tradiției viticole la Drăgășani

Cu o parte din fondurile obținute din vânzarea proprietăților, dar și cu bani de la soțul său, Ileana Kripp a ales să investească în domeniul de la Drăgășani, unde este proprietar majoritar, alături de baronul austriac Jakob Kripp. A renovat casa veche de peste 100 de ani și a investit în vie și într-o nouă linie de producție de vin, în cantități reduse, dar premium.

“Bunica mea avea sufletul aici și iubea locul, iar tradiția viticolă în familia mea este de sute de ani aici și nu în ultimul meu, bărbatul meu vine dintr-o familie care face vinuri de peste 400 de ani în Tirolul de Sud. Unul dintre frații lui este chiar enolog și a venit aici să ne dea sfaturi, i-a spus: dacă nu vii tu să faci ceva aici, vin eu fiindcă e minunat.

Tradiția vinului la Drăgășani există de sute de ani, tot dealul acesta este de peste 2000 de ani, pe aici au trecut romanii, dacii, grecii, toți băutori de vin.

Barbu Știrbey era un foarte bun om de afaceri și și-a dat seama de potențial. Când a venit aici filoxera (n.r. insectă dăunătoare viței de vie), Barbu Știrbey a vrut neapărat să salveze soiurile românești.”

Fascinată de istoria propriei familii, baroneasa ne arată o colecție de afișe, meniuri, reclame sau fotografii care vorbesc despre tradiția vinului Știrbey și despre soiurile de viță autohtone, de la Crâmpoșie, la Tâmâioasă Românească sau Feteasca Regală.

Printre acestea, înrămat este un Mers al trenurilor de la 1905 cu reclama pepinierei Știrbey de la Drăgășani, unde Barbu Știrbey a dezvoltat vițele indigene, printre ele și Crâmpoșia Selecționată, unul dintre soiurile care au supraviețuit din vremea dacilor până în prezent.

“În revista Furnica a avut ani de zile reclame Știrbey și cred că așa a susținut și ziarul. Sunt reclame pline de umor, unele chiar deochiate. Iar toți cei care au pictat aceste reclame, au devenit apoi artiști foarte cunoscuți – Francisc Șirato, Thodorescu Sion. Când se întâmpla asta, Barbu Știrbey avea cam 30 de ani.”

Ileana Kripp s-a familiarizat mai întâi cu vinul familiei Kripp, din Tirol. Mergea la cules de struguri și îi plăcea să bea must. Dar în România a descoperit soiurile de viță românească, înmulțite chiar de străbunicul său.

Între timp, a învățat chiar de la țăranii români, culegători de struguri, care este specificul soiurilor locale, al climei și al zonei.

“Pentru că aveau din ce în ce mai puține fonduri, au pus din ce în ce mai puține substanțe chimice pe vie, ceea ce a fost foarte bine pentru sol, fiindcă nu a fost poluat. În timpul comunismului conta cantitatea, nu calitatea. Vinul de aici se numea IAS Drăgășani.

Munca din vie este manuală și necesită cunoaștere, dar Ceaușescu a decis să se planteze la Drăgășani numai soiuri albe și la Sâmburești soiuri roșii, fiindcă era mai ușor să se gestioneze la grămadă și să dea cât mai mult la hectar.

Crâmpoșia și Feteasca Regală dau mult la hectar, aveau și Sauvignon Blanc și Tămâioasă, fiindcă în România nu se poate fără Tămâioasă. 60% din hectarele pe care le-am recuperat era viță albă, cu 4 soiuri albe, toate în stare foarte bună. Restul erau foarte vechi, unele de la 1911, în stare proastă și am decis să le scoatem, să le înlocuim. Aveam soiul de Crâmpoșie cel mai mult, cam 30% din soiurile albe.

Soiurile astea, dacă le tai, le ții în frâu, cu coarda mică, cu un ochi-doi, îți dau puțin la hectar.

Dacă le lași să se dezvolte și vrei mult, lași coardă cu mulți ochi și îți fac nu știu câți struguri. Dar calitatea este mult mai proastă fiindcă aceeași plantă trebuie să hrănească mai mulți struguri. Și veți avea un vinișor.

Dacă vinul e făcut din struguri bine hrăniți, veți avea mai multă aciditate, zahăr exact cât trebuie, totul va fi mai echilibrat.

Enologul hotărăște când se culeg strugurii, depinde ce vrem să facem. Dacă vrem să facem un vin sec, momentul de cules diferă față de un vin dulce sau demidulce.

Dar există și momente în care clima nu îți mai dă deloc vinul sec sau deloc vinul dulce. Fiindcă nu apucă să se îndulcească strugurele dacă vine vremea rece mai devreme.”

La o plimbare printre rândurile de viță, Ileana Kripp mai găsește ciorchini de struguri roșii Cabernet Sauvignon. „Aceștia nu au fost culeși pentru că aveau câteva boabe verzi, iar boabele verzi nu ne plac, alterează gustul. Iar altele erau prea arse de soare.”

Anul acesta am trăit cu toții cea mai caniculară vară de când sunt înregistrare datele meteo, iar agricultura a avut mult de suferit.

„Anul acesta a fost cel mai diferit față de toți anii. S-a precipitat coacerea extem de rapid, de brutal, au fost zile toride și nu a plouat.

Strugurii, când stau prea mult la soare, se fac cum ne facem noi dacă stăm prea mult la plajă. Se arde pielea, apoi se și cojește. Este o loterie și o măiestrie în vie. Am cules foarte devreme, un soi după altul, fiindcă dacă nu culegeam, aveam prea mult zahăr, care apoi face prea mult alcool, echilibrul s-ar fi stricat.”

Pe dealurile de la Drăgășani se întind acum mai multe vii și crame private, de mici dimensiuni, iar vinul produs în această zonă este printre cele mai apreciate din România. Printre acestea se numără vinurile Prince Știrbey, Isărescu sau Avincis. Dar, deși au parte de același sol și aceeași climă, vinurile diferă de la o casă la alta.

„Dați aceeași carne la trei bucătari și fiecare va face altceva din ea.”

Tradiția vinului în România nu ține doar de agricultură, ci și de cultură. Chiar statul român a cuprins în PNRR un capitol destinat dezvoltării turismului viticol, așezat laolaltă cu cultura. Ministerul Antreprenoriatului și Turismului ar urma să dezvolte o rută turistică a cramelor ce pot fi vizitate. Proprietara domeniului Știrbey este, însă, de părere că vinul premium nu poate fi degustat prin turism de masă.

„Unii vor să facă profit din asta fără să aibă cunoștință. Voiau să facă aici stații de autobuz, să vină puhoaie. În primul rând, șoseaua era înainte dublă, era betonul prost și au schimbat-o cu bani europeni, dar au făcut-o îngustă, nu au loc nici două mașini. Să vină aici autobuze întregi e imposibil. Deja e o limită a infrastructurii.

Turismul viticol se poate face doar în intimitate, dacă vrei să fie de calitate. E imposibil să îți vină un autobuz de 45 de persoane și să te înțelegi om cu om. Devine cantină.

Noi facem vinuri de nișă, iar dintr-un soi putem face și 3-4 feluri, ceea ce arată creativitatea. Aici se creează, nu se fabrichează vin.

Străbunicul și-a pus numele pe stică și asta arată calitatea. Când îți pui numele pe ceva, nu vrei să îl periclitezi. Noi nu punem un nume fictiv sau un nume… drăguț. Noi am vrut să păstrăm tradiția familiei.”

În casa de la Drăgășani, Ileana Kripp își gospodărește singură bucătăria și se bucură de mâncarea românească locală, de la roșiile gustoase și brânza țăranilor la un grătar cu mult usturoi. A învățat să facă zacuscă și vrea să transmită rețetele românești nepoatelor sale, care vin frecvent în vacanța de vară în Oltenia.

Soții Kripp primesc personal vizitatorii, atunci când sunt acasă. Le fac degustări de vin Prince Știrbey și le pregătesc o masă ca în familie.

„ – Care este vinul dumneavoastră preferat?

-Depinde de zile, depinde de ce mănânc, depinde din ce an este. Dintre vinurile albe, cel mai frumos îmbătrânește Feteasca Regală și am tendința să merg mai mult către el, mai ales că beau mai mult la mese, nu între mese. Dacă e foarte cald, prefer Crâmpoșia sau Rose-ul.”

Ileana Kripp, născută în România și educată în Franța și Germania, locuiește când în Austria, când la malul Oltului.

S-a luptat să își recâștige cetățenia română, dar a cedat în fața unei birocrații absurde. Se prezintă drept româncă, iar sufletul său și-a găsit aici liniștea, în ciuda barierelor care au afectat traseul întregii sale vieți.

„Am pierdut cetățenia când am plecat în Germania și a trebuit să renunț la ea. M-am dus la Ambasada României la Viena să fac solicitare să îmi redobândesc cetățenia. Am simțit fiori reci, parcă eram în anii ’60. Ambasadorul de atunci ne-a promis că se rezolvă în câteva luni, după 6 luni – nimic, după 1 an – nimic.

Am venit la București și mi s-a spus că trebuie să mai aștept 5 ani, că sunt străină. Trebuia să o dobândesc de la zero și nu a contat că m-am născut în România și că am crescut aici până la 15 ani, că aici sunt strămoșii mei. În lacrimi am zis că îmi retrag cererea. M-am simțit umilită.

Sunt româncă, eu știu asta în sufletul meu, nu mai contează că nu sunt pe hârtie. Alții sunt români pe hârtie și nu sunt români, de fapt.”

Casa Știrbey este o dinastie valahă ce datează din secolul 15.

600 de ani mai târziu, Ileana se încăpățânează să ducă mai departe numele Știrbey, într-o țară blocată încă în metehne comuniste.

Vă întrebați vreodată, chiar dacă este ceva iremediabil, cum ar fi arătat România dacă nu ar fi fost ocupată de comuniști?

Da. Mi-am imaginat de multe ori.

România e o țară foarte bogată, foarte frumoasă, foarte prost administrată și foarte furată. Furată nu în sensul că fură și pune în buzunar, ci sunt furate posibilitățile de a avansa, șansele.

Asta este cel mai trist. E un nihilism în chestia asta care doare și țara a mai trăit-o, dar parcă durează prea mult. Parcă e din ce în ce mai rău. Ar fi putut veni un timp mai bun și iar ne-am împotmolit.

Sinaia sufletului meu nu mai există. În fața casei mele aveam o poiană prin care în fiecare zi treceau vacile cu talăngi. Acum sunt numai și numai betoane, case cu betoane, blocuri cu betoane. Zici că te duci la Sinaia, la munte, și nu mai vezi un pom în fața casei. Asta este durerea mea.

Dar să știți că nu este numai aici. E o boală generală. S-au construit multe greșit și în alte țări. Doar că acolo era locul meu de naștere, de aceea mă doare.

Cel mai de preț lucru pe care îl avem e pământul, atât pentru ceea ce ne poate oferi el, cât mai ales pentru legătura cu rădăcinile noastre. Iar rădăcinile mele sunt aici, în România.”

***

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Întoarcerea dinastiei Știrbey appeared first on Cultura la dubă.

Obiecte care au aparținut Regelui Mihai I și Ecaterinei Teodoroiu pot fi văzute până la sfârșitul lunii mai în cadrul a două expoziții temporare organizate de Banca Națională a României, în incinta Palatului Vechi.

Expoziția ”100 de ani de la nașterea Regelui Mihai I (1921-2017)”, „realizată ca o incursiune imaginară în viața monarhului, de la copilărie la senectute”, potrivit BNR, conține uniforme de mareșal și documente care au aparținut suveranului, precum o copie a actului său de naștere și câteva dintre caietele pe care le-a folosit ca elev al Clasei Palatine, o clasă specială formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său, cât și medalii emise cu ocazia unor evenimente speciale, precum urcarea pe tron a Regelui Mihai I, la vârsta de 6 ani.

„Noi, Mihail Antonescu, Ministrul Justiției, îndeplinind atribuțiunile de Ofițer al starei Civile, pentru familia Regală, asistat de D-l. Constantin Romano, Secretarul General al Ministerului Justiției – potrivit art.1 din statutul actelor stării civile ale membrilor familiei Domnitoare, anexat la legea promulgată cu Decretul Regal nr.3646 din 30 August 1920, în urma înștiințări ce ni s-a făcut că Alteța Sa Regală Principesa Elena a României, soția Alteței Sale Regale Principele Carol, moștenitorul tronului României, a născut în Castelul Foișor, din Comuna Sinaia, Județul Prahova, un copil de sex masculin, ne-am transportat, după cererea Alteței Sale Regale Principele Carol, la zisul Castel, unde domiciliază și unde Alteța Sa ne-a înfățișat un copil de sex masculin căruia Alteța Sa Regală Principesa Elena a României îi dăduse naștere.

Domnul Doctor profesor C. Louros, care a asistat la naștere ne-a declarat că Copilul a fost născut în ziua de Marți două zeci și cinci Octombrie anul una mie nouă sute două zeci și unu, la orele nouă spre zece și patru zeci minute.

Constatăm dar nașterea copilului de sex masculin, născut la data și ora mai sus arătată, fiul Alteței Sale Regale Principele Carol, Moștenitorul Tronului României, de ani 28 și al Alteței Sale Regale Principesa Elena a României, soția sa, de ani 24, după declarațiunea făcută de tatăl său Alteța Sa Regală Principele Carol, care i-a dat numele de Mihai.”, se consemnează în actul de naștere al principelui Mihai.

Alături de documentul care atestă nașterea moștenitorului tronului regal al României, se află și unul dintre jurnalele bunicii sale, Regina Maria, deschis la pagina dedicată zilei botezului nepotului său, 22 ianuarie 1922.

Expoziția dedicată Ecaterinei Teodoroiu, cu ocazia primei bancnote românești puse în circulație pe care este reprezentat portretul unei femei, reunește o parte dintre obiectele personale ale eroinei, precum uniforma militară și cea de cercetaș, casca și ochelarii.

Ecaterina Teodoroiu a murit alături de soldați pe câmpul de luptă, în cadrul Bătăliei de la Mărășești, pe Dealul Secului, pe 22 august 1917, la doar 23 de ani, după ce plutonul pe care îl comanda a trecut din rezervă în linia întâi a frontului.

”Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”, a strigat Ecaterina Teodoroiu înainte să cadă lovită de două gloanțe.

Cultura la dubă a scris pe larg despre povestea primei femei reprezentate pe o bancnotă românească pusă în circulație.

Alături de obiectele Ecaterinei Teodoroiu este expusă și o replică a uniformei de soră de caritate a Reginei Maria.

Tururile celor două expoziții sunt ghidate și gratuite și au loc în baza unei programări prealabile, realizate cu minimum două zile lucrătoare înainte de data vizitei, prin completarea formularului de înregistrare.

The post Obiecte care au aparținut Regelui Mihai I și Ecaterinei Teodoroiu, expuse la Palatul Vechi al BNR appeared first on Cultura la dubă.

Roxana Lupu este cunoscută publicului român pentru rolul Regina Maria din filmul “Regina Maria a României”. Ea a interpretat, de asemenea, și rolul Reginei Elisabeta a Marii Britanii, în seria “Inside Windsor Castle”, rolul Prințesei Margaret Rose în “Private Lives of Monarchs” sau rolul Ducesei Tatiana în seria “Royal Murder Mysteries.“

Locuind la Londra, actrița din Focșani a jucat în spectacole de teatru independent, ajungând chiar pe celebrul bulevard al teatrelor, West End.

În spatele rolurilor stă, însă, un om ca noi toți, cu probleme, anxietăți, un om care se simte uneori singur și neputincios. Roxana Lupu a acceptat să vorbească în acest interviu despre unele dintre cele mai dificile momente din viața sa, de la gânduri de suicid, în timpul facultății la UNATC, la perioada de izolare de anul trecut și modul în care a afectat-o transformarea hormonală post-natală.

Vă prezentăm mai jos o discuție curajoasă, profundă, pe alocuri dură, dar extrem de necesară în zilele noastre.

***

Roxana, cum a fost pentru tine ultimul an?

A fost destul de complex, eram pe un flow foarte bun înainte de pandemie, în 2019 deschisesem cu soțul meu o academie de învățare continuă în România. Amândoi suntem calificați ca traineri, am investit mult.

Eu fiind în paralel mama unui copil de 8 luni pe atunci. Era complicat, dar mergea, urma să lucrăm cu două corporații, dar totul s-a oprit.

A venit starea de urgență, m-am dus cu copilul în Focșani, la casă și am rămas acolo. A fost foarte greu pentru că era incert totul.

Pe tine ce te-a afectat cel mai tare în pandemie?

La mine a coincis cu ceva foarte trist. Eu am fost crescută de bunica mea, eram născute în aceeași zi, avea simțul umorului, mergeam cu ea la câmp. Și în izolare, eu am stat cu copilul și cu bunica mea, soțul a fost prins în izolare la Londra.

Din păcate, bunica a murit subit pe 16 aprilie, în Vinerea Mare. Eram doar eu cu ea, cu bunicul meu și bebelușul, apoi a venit și mama de la Iași. (plânge)

Apoi a fost înmormântarea, cu restricții, 8 persoane. Am înmormantat-o de Paște. A fost ceva ireal, ca un coșmar. Trebuia să fiu și cu copilul, să fac declarații, să mă duc la biserică, să rezolv probleme.

Pentru mine, bunica a fost ca o mamă. Era ca o prietenă, a fost ca și cum jumătate din mine s-a rupt.

Cum a venit pentru tine, în acest context, și criza din sectorul cultural? Mă refer inclusiv la reacții critice din partea publicului, la adresa artiștilor care cereau sprijin de la stat.

Cred că toată lumea a arătat cu adevărat cum gândește. În vremuri bune, toată lumea te laudă, în vremuri de restriște vedem adevărata față.

Cum te-ai simțit, după tot ce s-a întâmplat?

M-am simțit extrem de singură. Soțul era la Londra, mama era dărâmată, nu puteam să mă văd cu colegi, prieteni, toată lumea era închisă în case.

Atunci mi-am făcut abonament la Amazon Prime și am început să mă uit la Ally McBeal.

Am evadat în lumea aia. Știam că evadez, dar am zis că mai bine evadez în lumea asta friendly decât în lumea agresivă din realitate. Era prea mult ce se întâmpla.

Restricție după restricție, nedreptate, incertitudine, lipsa de solidaritate în breaslă. Acum se vede cât de dezbinată e lumea și mai ales lumea artiștilor. E foarte trist. În ritmul ăsta, mulți artiști independenți și spații vor dispărea.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă? Ai trecut prin depresie post-natală?

A fost destul de greu pentru mine. Eu am făcut copilul la 33 de ani și până atunci am avut un alt ritm de viață, în Londra, pe bicicletă, mergeam la castinguri, eram extrem de independentă.

Când a venit copilul, eu și soțul meu ne-am dedicat 100% lui, nu am avut pe nimeni să ne ajute.

A fost foarte greu și iar am avut acest sentiment de singurătate, de neajutorare. Pe fondul ăsta m-am dereglat și hormonal, m-am îngrășat. Este foarte greu, mai ales ca actriță.

Iar toate lucrurile astea au fost și mai tare accentuate în momentul în care agenta mea mi-a spus că cineva de la un network foarte mare s-a uitat pe profilul meu de facebook și a spus „dar ce a pățit?”.

Cum adică ce am pățit? Am născut. Și m-am dezechilibrat hormonal, pur și simplu. Tot eu sunt și dacă mi se oferă oportunitatea, pot să slăbesc, nu e asta o problemă.

Poate în momentul de față nu am motivația necesară sau mai am nevoie de un pic de timp. Dar chestia asta m-a afectat foarte tare.

Ți s-a întâmplat să pierzi un rol sau un castig din cauză că te-ai îngrășat?

Nu știu, nu mi s-a spus în față. În ultima vreme am dat niște self tape-uri și am început să mă întreb de ce nu le iau, pentru că m-am îngrășat?

Și mi-am dat seama că undeva greșesc, dacă eu așa privesc actoria, prin prisma corpului meu. Și am analizat aceste gânduri, mi-am dat seama că nu toată lumea arată perfect și că eu mă priveam pe mine, în comparație cu alte femei.

Nu toată lumea arată perfect la două săptămâni după ce a născut. Iar pe social media, oameni care au urmăritori foarte mulți promovează această imagine a perfecțiunii, că totul e ok, că mă duc cu copilul de 6 luni la filmări. Nu e ok.

Aceste persoane pun o presiune imensă pe oamenii care le urmăresc, fiindcă viața, de fapt, nu e perfectă așa cum o promovează ele.

Crezi că social media adâncește vulnerabilitățile noastre emoționale?

Le adâncește dincolo de cât ne putem da noi seama. Creează niște psihoze foarte mari. E și o afecțiune mentală, se numește body dismorphia, atunci când o persoană devine obsedată de propriile defecte, pe care le vede doar ea. În acest context, atunci când ajungi să folosești numai filtre care te transformă, când te vei uita în oglinda, nu vei mai putea accepta felul real în care arăți.

Pentru mine acum, ca mamă, e extrem de frustrant să văd mame care promovează perfecțiunea. Măcar pune un disclaimer „am gene bune, am siguranță financiară, nu duc lipsă de nimic, am timp să mă gândesc doar la mine și la copil”. Nu toți suntem atât de norocoși.

Oricum lumea are atât de multe probleme, încât nu mai vrea să vadă pe cineva perfect. Toți avem depresii, anxietăți. Eu sunt o persoană anxioasă.

Cum ai descoperit asta?

Sunt anxioasă mai ales în situații pe care nu pot să le controlez. Iar viața are multe aspecte pe care nu le poți controla.

Prima dată s-a întâmplat asta în 2016, când am jucat într-un spectacol la Londra, într-un stil cu totul nou pentru mine. Era vorba despre un atac terorist imaginar, iar pe atunci la Londra chiar erau atacuri teroriste. Noi am jucat-o chiar în seara în care fusese atacul de la Bruxelles.

Iar personajul meu, în textul original, spune în detaliu cum se va sinucide.

Ei, toate lucrurile astea m-au afectat. Și jucam de 8 ori pe săptămână, timp de două luni. Apoi, după succesul avut, spectacolul a ajuns pe West End, un fel de Broadway al Londrei. Ed Harris juca la același teatru, în paralel. Presiunea era foarte mare.

Acolo, în a 10-a zi de spectacol, e seara presei, când vin cei mai importanți critici. În funcție de notele pe care le dau ei, oamenii vin sau nu la spectacole.

Până am ajuns la acea zi, nu am dormit, stăteam cu ochii în tavan până la 5 dimineața. Eram epuizată. Am încercat ceaiuri, pastile pe bază de plante, ca să pot să mă liniștesc. Eram super stresată.

Am trecut de seara respectivă și a fost foarte ok, am primit 4 stele. Dar a doua zi, la review-uri, pe mine nu m-a pomenit nimeni. Și am fost foarte afectată.

Cu totul, au fost 6 luni de zile în care eu am suferit de insomnie. Și fix în acea perioadă a avut loc atacul terorist de la Westminster. Era ca un vis prost, care nu se mai termina.

Ce te-a făcut să mergi mai departe, să ieși din acea stare de anxietate?

A fost nevoie să îmi dau seama că eu am greșit fiindcă îmi făcusem așteptări foarte mari și ratasem ce se întâmplase oricum bun. Am încercat să mă bucur de experiență și să învăț din ea, să mă întărească.

Ce înseamnă pentru tine identificarea ta, ca actriță, cu roluri de regină și prințesă?

Nu mi-am dorit niciodată să fiu identificată cu o anumită tipologie. E cumva frustrant că pentru roluri la care am muncit mult mai mult nu am ieșit în evidență. Dar în film, oamenii se uită foarte mult la cum arăți, dacă te potrivești fizic cu un rol sau nu.

Revenind la perioada de izolare, cum ai reușit să depășești acea stare emoțională?

Am încercat să mă exprim altfel din punct de vedere creativ. Am scris un scenariu de scurtmetraj, mi-am dat seama că pot face și alte lucruri.

Și așa îmi recapăt puterea personală. Vreau să scriu povești. Nu pot să stau la infinit după castinguri. Majoritatea, 95%, nici nu îți dă un feedback.

Am stat și m-am gândit: dacă eu n-o să mai pot face actorie? Dacă totul rămâne blocat, din cauza pandemiei?

Ți-ai pus singură problema asta sau te-a ajutat un specialist?

Singură. Am analizat situația, fiind frustrată că nu primeam feedback la castinguri. Și am zis: stop! Eu sunt numai actriță sau sunt un om creativ care se poate exprima și altfel? Stau și aștept și mă simt ca un cerșetor sau caut modalități prin care să-mi recapăt puterea?

Da, întrebările sunt dure, dar la un moment dat trebuie să ți le pui, fiindcă nimeni nu-ți garantează nimic, niciodată. Sunt oameni care au Oscarul și n-au mai făcut actorie după aia. Eu iubesc meseria asta și o simt ca pe o nevoie organică să o fac, dar dacă nu am roluri ofertante…

Referitor la rolurile de regină, crezi ca te dezavantajează faptul că ai acceptat mai multe roluri pe aceeași tipologie? Crezi că a fost o greșeală?

Mie mi s-au oferit aceste roluri. Eu nu am cum să spun nu când mi se zice „joac-o pe Regina Maria” sau „joac-o pe Regina Elisabeta”, nu sunt în punctul lui Cate Blanchett să spun “mai căutați-mă peste doi ani”.

Îmi doresc să muncesc și să ajung la acel nivel, asta ne dorim cu toții, dar e posibil și ca asta să fi fost. Eu am o privire extrem de realistă asupra lucrurilor.

Ce te-a făcut să ai curajul să vorbești despre toate lucrurile astea în interviu?

Aș vrea ca publicul să fie mai atent la problemele emoționale ale artiștilor, fiindcă nu suntem deloc așa tari cum poate părea din exterior. Din contră.

De puține ori în viața mea m-am gândit la sinucidere, dar am avut și eu momente când eram mai mică, pe la 20 de ani. Dar de atunci au fost situații disperate, în care mă gândeam ce sens mai au lucrurile astea?

În perioada recentă, din pandemie, ai mai avut vreun gând de sinucidere?

Nu, pentru că având un copil nu mai poți să te gândești la asta. Lucrurile astea te schimbă foarte mult.

Dar momentele acelea de la 20 de ani aveau legătură cu mediul artistic?

Da. Cu UNATC. Eu acolo nu m-am simțit deloc la locul meu acolo. Mai ales în anul I, a fost un șoc total. Am zis: frate, unde suntem aici? Ce-i cu toată lumea asta?

Am avut, în schimb, un profesor foarte bun, care m-a văzut pe mine, Liviu Lucaci, a fost salvarea mea. Dar mă uitam la oameni, nu simțeam nicio conexiune cu ei.

Eu eram o persoană foarte deschisă, cred că asta a fost greșeala mea. Veneam din Cluj, am fost un an la Sociologie, călătorisem mult înainte. Nu veneam direct de la Focșani la București. Aveam o părere foarte pozitivă despre cum ar trebui să fie lucrurile.

Și acolo erau foarte elitiști. Nu erau deloc cu picioarele pe pământ. Toți voiau să pară că sunt cumva. Și nu puteam să discut cu nimeni. Toată lumea era egoistă, interesată doar de sine.

Cum te-ai simțit ca tânără de 20 de ani în acest mediu?

În toți cei trei ani, a fost groaznic.

Chiar au apărut la modul cel mai serios gânduri că ai vrea să mori?

Da.

Din cauza acelei lumi?

Nu știu. Și programul era foarte lung, stăteam și la cămin, repetam până 9 seara, uneori în van, exerciții cărora nu le înțelegeam sensul.

Și au apărut gânduri că nu ești suficient de bună?

Exact. Eu știam că am potential, intuiam, dar parcă nu eram văzută.

Și era lumea aia. Eu nu fusesem la teatru până să ajung la Cluj, nu am făcut parte din familie de actori, nu fusesem în trupa de teatru a liceului, veneam dintr-un oraș de provincie, cu părinți inteligenți, dar simpli.

Cum crezi că ar putea fi schimbate lucrurile din UNATC astfel încât tinerii să nu mai treacă prin ce ai trecut tu?

Sper și cred că lucrurile s-au mai schimbat, de când e Lucaci rector, dar în general profesorii ar trebui să fie mai incluzivi. Eu la master treceam printr-o perioadă foarte grea, tocmai îmi debutase o boală auto-imună, eram debusolată. Și am avut o profesoară la care iar m-am simțit inadecvat. Era totul atât de fals și toți erau buni, numai eu eram inadecvată.

Țin minte, mă arăta cu degetul și spunea: Roxana, tu nu vezi că-ți dau proptele?

Proptele ce înseamnă în actorie?

Adică mă ghida foarte mult pe scenă – faci asta, te duci acolo.

Adică nu improvizai.

Exact. Dar nu puteam.

Sănătatea mea mintală era jos, eram într-un punct foarte căzut. Nu m-a întrebat nimeni: măi, ești ok? Hai să discutăm. Profesorii au fost foarte duri și lipsiți de tact. Eu i-am iertat, în sufletul meu, dar crede-mă, au fost extrem de duri. Și nu sunt singura. Sunt oameni care s-au lăsat de actorie din cauza asta.

O asistentă, actriță, m-a luat deoparte în clasă și foarte agresivă mi-a zis: care e problema ta? Iar eu nu făcusem nimic, eram foarte respectuoasă cu profesorii.

Îmi dai seama cât de tare te-au afectat aceste lucruri, dacă 10 ani mai târziu ele sunt atât de pregnante. Și Alina Șerban povestea ceva asemănător despre mediul de la UNATC, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Alexandra, aproape nimeni nu vorbește despre lucrurile astea. Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.

Eram foarte demotivată și chiar stăteam la geamul căminului și mă gândeam: dacă mă arunc de aici ce se întâmplă?

Atunci chiar am avut un moment acut.

Și ce roluri să faci? Eram la pământ din punct de vedere emoțional. Iar acolo nu e locul în care să îți arăți vulnerabilitățile. Vulnerabilitățile ți le arătai strict pe scenă, dar tu cu tine trebuia să fii foarte echilibrat, ca după ce ai ieșit de pe scenă să fii super cool.

Ieșim de acolo terminați, uneori nici nu știm ce am scos din noi, că avem 19 ani.

Dacă ai lua-o de la capăt, ai mai da la UNATC? Și ce sfat i-ai da unui tânăr care vrea să meargă acolo?

Ca școală e un loc în care înveți actorie și sunt actori foarte buni. Dar trebuie să ai capacitatea ca la final, când ieși de acolo să tragi linie și să spui: ok, eu îi voi ierta pe toți.

Am avut o profesoară care mi-a spus: „Roxana, tu nu o să poți niciodată să joci alte personaje, în afară de tine.” O mare doamnă a teatrului. M-a afectat, dar am reușit să trec peste.

Și ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea la UNATC?

Cred că acolo e o luptă pentru supraviețuire și nu ar trebui să fie așa. N-ar trebui să intri într-o facultate de actorie și să simți că ești pe teren de luptă.

Să aibă curaj și credință. Și să vadă lumina de la capătul acestui tunel. Să creadă că o să iasă din acest tunel.

***

Interviul face parte dintr-o serie care vorbește despre vulnerabilități emoționale în rândul artiștilor. Vă recomandăm să citiți și interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și psihoterapeutul Raluca Anton.

The post Roxana Lupu, actriță: “Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.” appeared first on Cultura la dubă.

Îmbinând într-o manieră accesibilă și creativă informațiile istorice cu viziunea personală a unor tineri artiști, proiectul parcurge fascinanta poveste a unor destine regale.

Expoziția prezintă genealogiile familiilor Romanov, Saxa-Coburg și Gotha și Hohenzollern-Sigmaringen, reușind astfel să familiarizeze publicul cu originea și gradele de rudenie ale personalităților prezentate.

Portretele prezentate în expoziție sunt realizate de tineri artiști români: Oana-Alexandra Achiței, Georgiana Chițac, Alexandra-Elena Ciocan, Ana-Maria Gălețeanu, Ana-Alexandra Hochreiter, Alexandru Săvescu, Zelmira Szabo și Traian Țamuris.

Expoziția este deschisă publicului în perioada 19 martie – 18 aprilie 2021, de luni până duminică, în intervalul orar 9.00-16.00, cu programare prealabilă la telefon 021.317.31.07/0725.518.318 sau pe adresa de email vizitare@muzeulcotroceni.ro.

Prețul unui bilet este de 10 lei/persoană. Expoziția este inclusă, fără costuri suplimentare, și în turul clasic de vizitare al Muzeului Național Cotroceni.

The post Expoziție dedicată Regelui Ferdinand și Reginei Maria, la Muzeul Național Cotroceni appeared first on Cultura la dubă.

În ochii unora, prințesa, care a făcut deliciul vremurilor prin legăturile ei cu personalități precum Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle sau Prinţul Wilhelm I, era „de un snobism fără limite, combinat cu un gust pronunțat pentru intrigă” (Lucian Boia, „Germanofilii”).

În ochii altora, nu era „nicidecum mondenă” și „detesta cocktailurile unde, cu umorul ei picant, zicea că îmbulzeala e atât de mare că n-ai timp să spui decât bună unuia și ziua altuia” (Mihai Brâncoveanu, Prefața volumului „Martha Bibescu și vocile Europei”).

Primii ani și căsătoria timpurie

Martha descindea din cele mai ilustre familii românești: pe linie maternă, prin Smaranda Mavrocordat, era înrudită cu Nicolae și Constantin Mavrocordat, primii domni fanarioți care urcaseră pe tronul Moldovei și al Țării Românești.

Pe linie paternă, prin Ion Lahovary, Ministru Plenipotențiar al României la Paris și ulterior Ministru al Afacerilor Externe în cabinetul Gheorghe Gr. Cantacuzino, se trăgea dintr-o familie cu origini grecești.

Profund afectată de pierderea unicului fiu, mama nu i-a fost alături, astfel că de educația ei s-au ocupat în special tatăl și bunicul matern.

Pentru copila cu ochi pătrunzători și gene lungi, trecerea la maturitate a venit, însă, abrupt.

În 1901, Martha Lahovary l-a cunoscut pe prințul George-Valentin Bibescu, un sublocotenent în vârstă de 20 de ani și pionier al aviației, care avea să îi devină soț chiar în anul următor. Iar ceea ce păruse a fi la început o dragoste sinceră, o „înfiorare”, s-a dovedit a fi un dezastru.

„Soţul meu a crezut toată viaţa că e suficient să existe pentru a fi iubit, nu i-a trecut niciodată prin minte să ofere şi el ceva în schimb.”

Martha Bibescu

La doar 17 ani, Martha Bibescu a născut o fetiță, pe nume Valentina, dar nu s-a putut atașa de ea decât mult mai târziu. De altfel, din cauza vârstei fragede, medicul i-a recomandat atunci să nu mai aibă relații intime cu soțul său timp de doi ani, fapt ce a făcut ca Martha să se refugieze în literatură, iar George, în brațele altor femei.

Infidelitățile prințului Bibescu au scandalizat de nenumărate ori Bucureștiul. Totuși, prințesa, care spunea că amantele soțului îi redaseră singurătatea și libertatea, a ales să rămână alături de el până la sfârșitul vieții. Nu fără a trăi ea însăși iubiri controversate.

Iubirile prințesei și anii Primului Război Mondial

În 1905, l-a însoțit pe George-Valentin Bibescu într-o expediţie spre Persia. La întoarcere, impresionată fiind de cele văzute în timpul călătoriei, Martha a scris „Cele opt paradisuri” (Les Huit Paradis, 1908), carte care a fost primită cu entuziasm de critici și i-a adus Premiul Marcelin Guérin, acordat de Academia Franceză.

Însă, tot în timpul călătoriei spre Persia, prințesa a cunoscut și prima dragoste din afara căsătoriei, manifestată față de însuși vărul lui George, Emanuel.

„Emanuel Bibescu m-a învăţat să am sentimente. Nu avusesem decât idei,” avea să vină mărturisirea din jurnalul Marthei Bibescu. Dar Emanuel nu a răspuns sentimentelor ei cu aceeași intensitate, astfel că legătură s-a rupt la fel de fulgerător pe cât începuse.

Acestei neîmpliniri i-a urmat, în 1908, povestea de dragoste cu Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniți burlaci ai Franței. Despre cel care a iubit-o atât de mult încât a amenințat-o cu sinuciderea și i-a cerut să divorțeze de soț, Martha Bibescu a scris mai târziu: „Charles Louis a fost adevărata mea dragoste şi nici el nu s-a împãcat vreodatã cu ideea că m-a pierdut”.

Ulterior, în timpul Primului Război Mondial, legătura cu prințul Wilhelm, moștenitorul tronului Germaniei, și cea cu maiorul englez Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie pentru a convinge România să lupte de partea Antantei, i-au atras titlul de „Mata Hari” a României (trimitere la celebra femeie de origine olandeză care a fost condamnată pentru spionaj în favoarea Germaniei).

Prințesa a fost acuzată, deci, că face un joc dublu, pentru germani și pentru englezi. Ce știm cu certitudine este că Martha Bibescu a spionat în Bucureștiul ocupat de Puterile Centrale pentru guvernul român refugiat la Iași.

Fiind apropiată de Regina Maria, a preluat administrarea spitalului de război nr. 118, fondat de către aceasta, și a alinat suferința ostașilor muribunzi. În plus, s-a implicat în Comitetul de ajutorare al răniților, care avea ca scop strângerea de lenjerie și haine pentru cei răniți. Despre aceste experiențe, prințesa a povestit în jurnalul său:

„Mi-e rușine să o spun: n-am fost niciodată atât de fericită ca la Spitalul 118, în 1916-1917. Trăiam într-o comunitate religioasă – visul meu din copilărie – eram cu fii de muncitori și de țărani, trăind împreună cu ei, în durere.”

De eticheta de colaboraționistă a scăpat, însă, cu greu, cu atât mai mult cu cât Puterile Centrale s-au rezumat doar la o interna (o formă de arest mai ușoară) la Palatul Mogoșoaia și i-au permis să plece în Elveția pe 1 mai 1917. De aceea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a evitat atent orice legătură cu oficialitățile germane.

Palatul Mogoșoaia și oaspeții săi de vază

Dragostea căreia Martha Bibescu i s-a dedicat cu cel mai mare avânt a fost, probabil, cea resimțită față de Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, primit în dar de la soțul ei. Acesta a fost locul care a atras unele dintre cele mai importante personalități din perioada interbelică, reprezentând un spațiu propice pentru dezbateri, lecturi și schimb de informații.

Practic, se spune că cine nu ajungea la Palatul Mogoșoaia în compania fermecătoarei prințese Martha Bibescu nu făcea parte din „lumea bună”.

Pentru a găzdui asemenea personalități, palatul a avut nevoie de ample lucrări de restaurare.

Primul musafir care a trecut pragul palatului restaurat a fost însăși Regina Maria, iar de-a lungul anilor au urmat Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, Mihail Sebastian, patriarhul Miron Cristea, Regele Carol și Regele Ferdinand, dar și Marcel Proust, Winston Churchill sau Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei.

După bombardamentele anglo-americane din aprilie 1944, prințesa Martha Bibescu a închiriat Mogoșoaia Legației elvețiene de la București.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, palatul a intrat în proprietatea statului, dar nu înainte ca cea care investise atâta timp și energie în restaurarea lui să se asigure că va fi trecut pe lista monumentelor istorice. Abia în 1957 a fost transformat în spațiu muzeal și vilă de creație a Uniunii Scriitorilor. În aceeași vilă s-a stins în 1980 și scriitorul Marin Preda.

Opera literară și relația cu România

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Martha Bibescu s-a stabilit la Paris, fiind o scriitoare importantă în lumea literară franceză. Despre această revenire ea nota: „Mă întorc la Paris, adică la mine însămi”.

În Franța a primit și recunoașterea meritată pentru cele 40 de volume publicate de-a lungul vieții, câștigând în anul 1954 Marele Premiu de Literatură conferit de Academia Franceză.

În 1955, a fost aleasă membru străin al Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză a Belgiei, iar în 1962, la Paris, i-a fost acordată Legiunea de Onoare.

S-a stins din viață la 87 de ani, în 1973, când încă lucra la cartea „Nimfa Europei”, o lucrare în care prezenta personalitățile pe care le cunoscuse de-a lungul anilor. Pe piatra ei funerară de la Paris, conform propriei dorințe, stă astăzi scris „Marthe Bibesco, ecrivain français”.

The post Povestea Marthei Bibescu, prințesa fermecătoare care a primit Marele Premiu de Literatură al Franței appeared first on Cultura la dubă.

Mai mulți istorici au scris de-a lungul timpului că tatăl său ar fi fost, de fapt, prințul Barbu Știrbey, cu care Regina Maria a trăit o poveste de dragoste chiar la curtea regală, acesta fiind un important sfătuitor al reginei și al Regelui Ferdinand.

Despre Ileana, Regina Maria a spus că era singura dintre copiii săi care merita să poarte coroana regală, fiind cu adevărat atașată și devotată țarii în care s-a născut – România.

A trăit ambele războaie mondiale și încă din Primul Război, pe când era un copil, a stat alături de mama sa și s-a ocupat de îngrijirea soldaților români răniți pe front, iar în al Doilea Război a înființat un spital pentru soldații români la Bran.

I-a cunoscut pe toți oamenii politici importanți, precum Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, I. G. Duca sau pe liderii care au marcat apoi istoria României: generalul Antonescu, Gheorghiu Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu și a vorbit despre aceștia într-un interviu acordat în exil postului de radio Europa Liberă. De asemenea, în interviu se poate remarca apropierea sa de România, atât prin limbajul pur românesc folosit, cât și prin faptul că și-a adus cei șase copii din Austria în România, unii dintre ei fiind elevi ai școlii românești.

La vârsta de 22 de ani, principesa Ileana s-a căsătorit cu Arhiducele Anton de Austria, căsnicia sa fiind o oportunitate pentru fratele său, Regele Carol al II-lea, de a o înlătura din România.

Ceremonia a avut loc la Castelul Pelișor, fiind ultima căsnicie regală oficiată pe tărâm românesc. La eveniment au participat membri ai marilor familii regale din toată lumea, precum și jurnaliști străini.

Iată o filmare realizată de British Movietone cu Principesa Ileana, după anunțarea logodnei sale, evenimentul fiind prezentat printre știrile de importanță mondială.

Începutul Primului Război Mondial o găsește pe Ileana în Austria, alături de familia sa, însă aceasta dorește și reușește să se întoarcă în România în 1943, când se alătură Crucii Roșii din Brașov, pentru a îngriji soldații români.

Este nevoită, însă, să părăsească din nou România, când Regele Mihai este trimis în exil, iar comuniștii pun stăpânire pe țară. Pierde astfel și Castelul Bran, pe care Regina Maria i-l făcuse cadou.

În exil locuiește în Elveția, apoi în Argentina, la Buenos Aires, unde înființează un adăpost pentru românii refugiați politic, apoi merge în SUA, unde ține discursuri despre situația din România, despre cum țara sa a fost ocupată de comuniști.

În 1954 divorțează de Arhiducele Anton al Austriei și se căsătorește apoi în SUA cu Ștefan Isărescu.

Viața sa este, însă, marcată de pierderea fiicei Maria Ileana într-un accident aviatic, iar viziunea asupra misiunii pe care o are pe pământ se schimbă.

Doi ani mai târziu de la tragicul eveniment decide să se călugărească și merge ca novice la o mănăstire din Franța, luând numele de Maica Alexandra.

Ruptura de viața anterioară se oficializează în 1965, când divorțează de al doilea soț, iar în 1967 se stabilește în SUA, unde pune bazele unei mănăstiri ortodoxe în Pennsylvania.

Principesa Ileana reușește să își mai vadă o singură dată țara natală, în septembrie 1990, după căderea comunismului. Aceasta avea atunci 81 de ani și după doar câteva luni a decedat în chilia mănăstirii sale din SUA.

A apucat să își scrie memoriile, acestea fiind publicate în SUA și ulterior în România, în 2005, sub titlul “Trăiesc din nou”.

În prezent, urmașii săi dețin dreptul de proprietate asupra Castelului Bran.

The post Povestea Principesei Ileana a României – 114 ani de la nașterea sa appeared first on Cultura la dubă.

A fost considerată cea mai frumoasă prințesă a vremii sale, regina modernă sau regina soarelui.

Despre șansa familiei în care s-a născut vorbește chiar însăși Regina Maria, în povestea vieții sale.

„M-am născut într-o casă mare, de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc englezesc – o pădure cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, nobile – un cămin englezesc.

Eram a doua la părinți. Primul copil era băiat și fusese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria și ofițer în marina britanică.

Mama fu încântată să aibă o fetiță; spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băieții și-mi pusese numele Maria, care era numele ei și al mamei ei. În 1873, Maria Alexandrovna, singura fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburgh și venise din îndepărtata Rusie să-și trăiască viața în Anglia. Multă lume își va închipui, poate, că era un mare noroc și o fericire a veni din Rusia în Anglia. Dar mama mea iubea din inimă pământul natal și niciodată nu s-a simțit pe deplin fericită în Anglia.

Noi, copiii ei, dimpotrivă: născuți în Anglia, o iubeam adânc și am păstrat toată viața, săpată în inimă, această iubire. Chiar atunci când copiii ajung, la rândul lor, patrioți înfocați, aceștia nu pot înțelege pe deplin că și mamele lor rămân cu sufletul legat de țara în care s-au născut. Mama, cred dânșii, e a lor și a țării în care i s-au născut copiii, ei nu-și pot închipui trăind vreo altă iubire în inima părinților lor.

Unele lucruri rămân întotdeauna greu de înțeles, de aceea fiecare generație ar trebui să fie îngăduitoare față de cealaltă, părinții față de copii, dar și copiii față de părinți, căci cine poate măsura adâncurile, dorurile, zbuciumul și dezamăgirile inimii omenești.”

Maria, Regina României. Povestea vieții mele, Ed. RAO 2013

S-a bucurat de o copilărie fericită, chiar dacă a crescut prea puțin în preajma tatălui, care era plecat mai mereu cu marina britanică. Era fascinată de frumusețea femeilor, de eleganță, de haine, bijuterii sau flori și iubea caii.

Missy, așa cum o alinta familia, avea părul blond, ondulat și încă din copilărie era recunoscută drept o frumusețe aparte printre apropiații familiei. Unul dintre primii săi admiratori a fost chiar cel care avea să marcheze istoria lumii, ca premier britanic – Winston Churchill, cu doar 1 an mai mare decât principesa Maria.

„Îmi amintesc de o vizită ce ne făcu Winston Churchill, pe atunci un băiețaș. Avea părul roșu, pistrui, era obraznic și arăta un desăvârșit dispreț pentru autoritate. Amândoi aveam unul pentru altul o simpatie ascunsă. La început, nu îndrăzneam s-o arătăm deschis, dar, încetul cu încetul, roșcovanul nostru musafir lepădă orice prefăcătorie, afirmând de față cu martori că se va căsători cu mine când va fi mare!”

Doar că soarta, dar mai ales alianțele politice aveau să i-l aducă în viață pe cel care i-a devenit cu adevărat soț – moștenitorul tronului României, Ferdinand I, pe care regina l-a numit toată viața – Nando.

Despre relația dintre aceștia se spune că a fost mereu dominată de personalitatea reginei Maria, cea care s-a implicat decisiv și în chestiuni politice privind viitorul României.

În 1914 a devenit regină, alături de Ferdinand și a influențat decisiv intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916, alături de Antanta, date fiind legăturile sale de sânge cu Anglia și cu Rusia și, mai ales, fiindcă era convinsă de puterea militară a Angliei, pe care o considera invincibilă. Astfel, Ferdinand avea să declare război Austro-Ungariei.

Pe atunci, îi scria vărului său, Regele George al V-lea al Marii Britanii:

„Nu mi-am imaginat vreodată că noi, cei care am copilărit împreună,  vom trăi marele război și, într-un fel, vom fi nevoiți să remodelăm fața Europei.”

În timpul Marelui Război a devenit eroină națională, datorită prezenței sale pe front ca soră medicală, alături de soldații răniți, de aici și numele pe care l-a primit apoi: „Mama răniților” sau „Regina soldat”.

Iar în 1919 a participat la Conferința de Pace de la Paris, unde a avut un cuvânt decisiv în formarea României Mari.

În 1922 a fost încoronată, la Alba Iulia, alături de Ferdinand, în cea mai spectaculoasă ceremonie de acest tip, din istoria României.

Întreaga lume auzise de celebra Regină Maria a României, astfel că în august 1924, la doar un an de la apariția primului număr, revista Time i-a dedicat coperta, devenind astfel prima regină din istorie care apare în această ipostază. Doar 5 alte regine au mai apărut ulterior pe această copertă, printre care și Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Regina Maria a avut 6 copii, printre care Regele Carol al II-lea al României, cel care avea să o și îndepărteze din viața politică, trimițând-o într-un exil mascat la Balcic.

A fost extrem de interesată de educația pe care o primea nepotul său, Mihai I al României și regreta că nu petrece mai mult timp alături de el, dat fiind că acesta se afla mai tot timpul cu mama sa, Regina Elena.

Un filmuleț inedit publicat de British Movietone redă o discuție între Regina Maria și Mihai I, acesta fiind și singurul document în care poate fi auzită vocea reginei.

A iubit pătimaș ca fiică, soră, femeie, mamă și Regină a unei țări pe care a adoptat-o ca și când ar fi fost a ei dintotdeauna.

Regina Maria a fost o personalitate irepetabilă, iar România de azi pare că e mai departe ca oricând de o asemenea figură emblematică, atât în viața politică internațională, cât și în ceea ce privește modestia, dedicarea și eleganța.

The post Regina Maria. Prima regină din lume care a apărut pe coperta revistei Time și a marcat decisiv istoria României appeared first on Cultura la dubă.