Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de 20 de ani încoace. Încă de când a terminat studiile (Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru – Regie), s-a afirmat ca artist independent și a colaborat cu numeroase teatre din țară și din străinătate, refuzând să stea sub acoperișul apăsător al unui teatru național.

Scrie propriile piese de teatru și le regizează, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană, fosta securitate, subfinanțarea sistemului educațional sau interzicerea dreptului la avort.

În 2014, spectacolul său “Solitaritate”, o co-producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. A fost cel mai important moment al carierei sale, care i-a adus recunoașterea internațională.

Ar fi putut să se stabilească în Germania, Italia sau Spania, unde a lucrat cu teatre puternice, dar a ales să reconstruiască teatrul copilăriei sale – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa că în ultimii 7 ani, din funcția de manager, a adus acolo proiecte internaționale și a propus publicului un discurs artistic curajos, despre subiecte sensibile, care uneori au deranjat autoritățile locale. În vara aceasta a anunțat că renunță la mandatul care s-ar fi încheiat în ianuarie 2025 și ne-am întrebat de ce.

Ne-am întâlnit la o discuție în București, orașul care reprezintă casa sa, locul în care revine din călătorii și își dă, din când în când, reset.

Am aflat că nu este vorba despre o renunțare, ci despre încheierea unui capitol.

În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Gianina Cărbunariu explică motivele plecării de la Piatra Neamț, vorbește despre cele mai recente spectacole ale sale, despre mișcarea feministă din teatrul românesc, experiența de profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar și despre nesfârșitele mandate interimate din teatrele românești, care sunt dincolo de lege și de moralitate.

***

Gianina, mandatul tău de la Piatra Neamț se termina în ianuarie 2025. De ce nu ai mai așteptat încă 6 luni și ai vrut să pleci mai devreme?

Au fost mai multe motive. În primul rând, ce am dorit eu să fac acolo am cam făcut, inclusiv cele două proiecte europene foarte mari.

În ceea ce privește publicul, eu cred că am reușit să ajung acolo unde trebuia. Și cifrele demonstrează asta, avem public și în festival și în stagiune.

Pe de altă parte, în februarie am primit un buget tăiat, cu care nu mai puteam organiza festivalul și nici o parte din stagiune. Și dacă nu sunt bani, nu pot să fac ceea ce am propus în proiectul meu inițial de management.

Întotdeauna am lucrat cu bugete modeste la Piatra Neamț, nu am avut vreodată bugete comparabile cu ale teatrelor din București sau cu ale teatrelor din orașe mari din țară. Am avut totuși un buget pe care mă puteam baza, dar când a dispărut și acel buget, nu am mai văzut niciun motiv să rămân.

Poate altcineva va veni și se va descurca așa.

Ce ai vrea să faci cu timpul care îți rămâne după renunțarea la mandat? Ai vrea să regizezi mai mult, să scrii mai mult sau poate te gândești la un mandat la un alt teatru?

Deocamdată vreau să dorm mult și să îmi organizez puțin programul, am multe propuneri ca artist și mă bucur pentru asta.

Cât am stat la Piatra Neamț, 7 ani, am renunțat la foarte multe proiecte personale, la invitații să lucrez în teatre din țară și din afară. Eram angajată și trebuia să îmi asum conducerea unei instituții.

Mă bucur că acum pot să spun da acolo unde până acum am spus nu.

Ai simțit vreodată că munca birocratică îți afectează creativitatea?

Cred că am învățat foarte multe lucruri făcând management. În primul rând, eu mă inspir foarte mult din realitate, în opera mea dimensiunea politică și cea socială sunt foarte prezente și atunci această experiență mi-a deschis ochii și mai mult. Am văzut cum funcționează lumea, ceea ce e foarte interesant. Nu am frustrări legate de asta. Dar, de la oboseală și de la stres, riști să nu mai ai aceeași energie când ajungi la scenă sau când faci documentare.

Nu aș spune că mi-a mâncat toată energia, dar nu a fost ușor să le împac pe ambele. Totuși, cred că am reușit. 

Într-un fel, proiectul de la Piatra Neamț a fost unul artistic, cum ar trebui să fie orice proiect de management, e un proiect de viziune, nu te duci doar să dai niște salarii.

Consideri că managerul unei instituții de cultură trebuie neapărat să fie artist?

Nu cred că e neapărat nevoie, există oameni cu o viziune extraordinară care pot fi manageri culturali, doar că trebuie să fi demonstrat asta înainte. Evident, să nu fie tot felul de oameni numiți politic. Deci sunt două posibile tipuri de curatoriat, iar eu cred în ambele.

Te gândești la un mandat la un teatru mai mare?

Deocamdată mă gândesc la vacanță, fiindcă nu am mai avut vacanță de vară de 7 ani, dat fiind faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se desfășura la început de septembrie și munceam toată vara. După vacanță o să văd. Nu am un răspuns.

„Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor” este un spectacol pe care l-ai montat în Polonia și se bucură de critici foarte bune. Textul este scris de tine. Care este povestea pe care ai vrut să o transmiți?

Da, este un text scris de mine, în urma unei documentări făcute în paralel, în Polonia și în România. În ceea ce privește contextul românesc, evident că de mare ajutor mi-au fost cartea  „Politicile duplicității” de Gail Kligman, filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă. Decrețeii”, „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu” de Corina Doboș, cercetările făcute de Centrul Filia la care am avut acces prin amabilitatea Andradei Cilibiu.  

În Polonia am lucrat împreună cu dramaturga Anna Mazurec, ea m-a ajutat să găsesc contactele persoanelor intervievate, mai ales din zona activistelor din Polonia și a fost și cea care m-a ajutat să înțeleg mai bine întregul context.

Deci ai vorbit cu femei care chiar au protestat în stradă, în Polonia, pentru dreptul la avort?

Da. Și am stat de vorbă și cu femei refugiate în Polonia din Ucraina.

Falimentul sistemului polonez s-a văzut și mai clar când acestea au ajuns în Polonia și au aflat că acolo, de exemplu, nu se dădea pastila de a doua zi decât cu prescripție de la doctor. Nu doar că era interzis avortul, dar și situația metodele contraceptive era problematică. Pentru ucrainence a fost un șoc. A fost un moment în care, cu ajutorul unor ONG-uri, au putut face avorturi la cerere în Cehia sau Slovacia fiindcă în Polonia era imposibil.

E greu de imaginat că în Polonia, în Uniunea Europeană, în secolul 21, se întâmplă lucrurile astea. Mai ales că, istoric vorbind, Polonia e una dintre primele țări din lume care au legalizat avortul la cerere. 

Textul se concentrează pe ceea ce se întâmplă în prezent în Polonia sau și pe poveștile mamelor noastre, din comunism?

Pe mine de aceea m-a interesat tema asta fiindcă voiam să reevaluez trecutul nostru, în paralel cu ce se întâmplă acum în Polonia și să citesc prezentul avînd în fundal dinamica unor mecanisme din trecut. Sunt epoci diferite, dar scenariile sunt similare. E incredibil că nu învățăm nimic din trecut, suntem țări cu experiențe istorice recente oarecum similare.

Cazul României, cu decretul 770 al lui Ceaușescu, e un exemplu de decizie catastrofală nu doar pentru generațiile de atunci, ci și pentru cele care au urmat – copii nedoriți, copii cu malformații crescuți în orfelinate, femei care au murit și au lăsat în urmă familii.

De fapt, cea mai mare problemă din Polonia este că, și dacă se descoperă în perioada de sarcină că există riscul unor boli sau malformații pentru copil, femeia este obligată să nască. Viața mamei nu poate fi salvată decît în momentul în care se constată decesul fătului, ceea ce a făcut să existe cazuri de decese dramatice în rîndul femeilor poloneze în ultimii ani.

Cum a reacționat publicul polonez la această temă, la spectacol?

Publicul a fost foarte receptiv și entuziasmat fiindcă, de fapt, societatea poloneză este împotriva acestei aberații. Nu avem două tabere: majoritatea, inclusiv oameni religioși practicanți trăiesc în secolul 21 și nu mai acceptă aceste extreme.

Pe mine m-a interesat și dimensiunea politică, mecanismul puterii. Cumva, lucrurile s-au schimbat, dar unele mecanisme funcționează și acum.

Foarte interesant e că dacă erai complice la avort, riscai atunci, în România, închisoare. Asta se întâmplă și în Polonia astăzi. Dacă dai un medicament avortiv cuiva, riști închisoare. Ceea ce e șocant.

Mie mi se pare că lucrurile au luat-o razna în toată lumea. Dacă ne uităm la Statele Unite este îngrijorătoare tendința de a priva femeile de dreptul de a deține controlul asupra propriului corp.

În spectacol, am încercat să blurez cumva liniile de demarcație între ieri și azi, între România și Polonia, tocmai pentru a atrage atenția că e vorba despre o temă globală și despre o luptă continuă a femeilor pentru drepturile lor.

În acest context, ce relevanță consideri că are arta? Are puterea de a schimba ceva?

Depinde de artă. Peste noapte, arta nu poate să schimbe nimic. Dar pe termen lung, se mai pot schimba lucrurile.

Dau un exemplu de la Piatra Neamț. Un spectacol bun, făcut la început, nu a schimbat publicul. Însă o muncă susținută de o echipă timp de 7 ani a dus la această realitate – avem un public numeros și deschis la dialog. Asta se întâmplă în timp, trebuie să muncești mult ca să existe la un moment dat un impact.

Pe de altă parte, unii oameni contestă politizarea artei, în sensul că ea bifează teme populare în zilele noastre în mod intenționat.

Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.

E o artă care spune clar: noi nu vrem să ne băgăm în așa ceva, fiindcă noi urmăm agenda puterii.

Dar, legat de întrebarea ta, dacă arta mai poate schimba ceva, cred că există mulți artiști care își asumă o poziție activistă. Inclusiv în cazul spectacolului din Polonia, la final, sub haina personajelor, actorii dau informații utile despre ce pot face femeile care se confruntă cu consecințele legii antiavort.

Iar dacă cineva are o problemă cu asta, răspundem: „dați în judecată personajele”. Pe de o parte, reprezintă un tip de activism, pe de altă parte pune Poloniei o oglindă în față, care spune: dacă am ajuns aici, să ne spunem părerile prin intermediul personajelor și al ficțiunii pentru a nu fi legal în pericol, înseamnă că în societatea asta lucrurile nu sunt chiar ok. Și că legea trebuie schimbată în funcție de realitate.

Ești activă civic doar prin arta ta și ți se pare suficient sau simți nevoia să te exprimi și altfel? De la social media, la proteste în stradă…

Temele pe care le abordez vin din interesul meu personal, nu îmi aleg teme la modă. E posibil să existe artiști care încearcă să se urce pe un val, dar eu îmi aleg ceva ce mă interesează pe mine. Nu toate temele pe care le documentez devin spectacole. Depinde și de circumstanțe uneori.

Cred că activismul și alegerea unor teme se suprapun. Pe de altă parte, atunci când fac un spectacol, merg mult pe teren, pun multe întrebări și, de obicei, nu mă duc singură, ci împreună cu alți colaboratori. La finalul documentării, uneori avem și mai multe întrebări. Realitatea nu îți dă întotdeauna răspunsuri, ci îți oferă și mai multe întrebări.

Spectacolele mele au o doză de activism, însă încerc să evit tezismul. Eu nu le spun oamenilor că lucrurile sunt așa, ci le propun să reflectăm împreună.

Iar dacă simt nevoia să mă exprim de urgență sau să protestez față de ceva în afara sălii de repetiții fac și acest lucru, evident.

Sunt curioasă cum te raportezi la ceea ce pare a fi conturarea unei mișcări feministe în teatrul românesc, care nu e neapărat feministă prin spectacole, ci prin afirmații directe, multe pe social media, în presă. De exemplu, cum a fost discuția de la nominalizările UNITER, de la care lipseau femeile regizoare.

Pe mine chiar nu mă interesează premiile. Când au venit, uneori le-am ridicat, alteori le-a ridicat altcineva în numele meu, nu asta e miza mea, să mă duc să ridic un premiu la Gala UNITER. Nu cred că e o platformă unde să îmi pot exprima anumite idei, dar respect opțiunile altor colege de a considera această gală o platformă.

Până la urmă, fiecare dintre noi are libertatea de a-și alege spațiile de exprimare și de acțiune, important e ca diferitele intervenții să se coaguleze și cred că lucrul acesta se întîmplă deja.

“Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus.”

Discuția a fost dincolo de nominalizări, s-a vorbit inclusiv despre ideea că femeile au mai puține șanse să intre în teatrele mari, atunci și mai puține șanse la nominalizări. Tu aderi la ideea că un manager de teatru ar trebui să includă în selecția unei stagiuni regizoare în mod intenționat sau să fie un procent egal, femei și bărbați?

Unii consideră că o astfel de împărțire ar încerca să compenseze sute de ani în care femeile au fost discriminate.

Eu cred că există regizoare foarte bune și cred că o astfel de raportare ar fi jignitoare. Managerii de teatru nu trebuie să fie forțați să invite femei artiste, ci realizările lor ar trebui să le impună de la sine pe toate regizoarele femei foarte bune, uneori chiar mult mai bune decât colegii bărbați. Este o realitate: sunt foarte multe regizoare femei care au discursuri artistice relevante.

Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus. M-ar deranja să aflu că am fost invitată să lucrez într-un teatru doar pentru că sunt femeie și trebuia să completez o cotă pentru ca managerul să obțină un punctaj favorabil.

Nu vreau să aud despre ideea de a „forța” intrarea femeilor într-un anumit domeniu. Știu că se discută în toată lumea, chiar și în politică, ideea de paritate. Ea, în sine, nu e o idee rea. Mi se pare ok să existe paritate, dar prin recunoașterea calităților femeilor, fie că e vorba despre artă, știință sau politică, să nu fie doar de fațadă ca să bifăm paritatea. Ni se cuvine recunoașterea, nu ni se face niciun favor.

Eu cred că un director de teatru din România, în acest moment, nu are nicio scuză să nu aibă regizoare femei în stagiune. Din acest punct de vedere, da, colegele mele au dreptate. Dar aș muta discuția în altă zonă, nu în cea a galei cu premii, cu coronițe. Discuția aceea se duce într-o zonă periculoasă, a orgoliilor, care nu mai poate fi controlată.

Spectacolul Două ore cu pauză este sold out la fiecare reprezentație. Cum s-a născut acest text, ce te-a interesat în mod special – statutul profesorului în România?

Eu am terminat și Litere, iar cele mai bune prietene ale mele sunt din perioada studenției la prima facultate.Ele îmi povestesc ce se întâmplă în sistemul educațional, unde probabil aș fi ajuns și eu, dacă nu făceam Regie.

Mă interesează foarte tare cum mai poți face educație în secolul 21, cum mai poți atrage pe cineva într-o zonă a dezbaterii, a cititului, a creativității.

Lucrurile s-au schimbat. Eu nu sunt genul care să spună că nu ar trebui să stea copiii cu ochii-n telefoane, că tehnologia este un lucru rău, nicidecum. Și asta am încercat să fac, să tatonăm ceea ce se întâmplă acum cu educația.

Iar în România, educația este subfinanțată. Dacă nu se schimbă ceva la nivel politic, până la urmă o să ne cadă șandramaua în cap. Sistemul e terminat. Tinerii absolvenți nu mai intră în sistem și au motive întemeiate: cu banii primiți, un debutant abia își plătește chiria.

Când am început documentarea nu începuseră încă protestele din educație. Am făcut multe interviuri în Piatra Neamț, Cluj, București, actorii au făcut și ei interviuri, de asemenea studenții de la Cluj cu care am lucrat. Deci am avut o paletă largă de opinii. Apoi, în repetiții, am urmărit ce se întîmpla la proteste și am și fost la protestul de la Cluj.

Interesul meu a apărut citind o carte de la Casa de Pariuri Literare, care se numește Prof de Română. E o antologie cu 5 volume, care cuprind aproape 100 de mărturii ale profesorilor și din rural și din urban, de vârste diferite.

Ce pași vezi tu necesari pentru schimbarea sistemului?

Cred foarte mult în încurajarea profesorilor tineri să meargă în zone defavorizate, cu niște salarii mult mai bune. Noi nu mai avem profesori în rural, iar asta ne costă pe noi toți, generații întregi.

Apoi, m-a interesat imaginea profesorului. Când ești plătit prost și viața ta este sub limita decenței, tu nu ai autoritatea necesară în fața elevilor sau a părinților. În sistemul de învățământ de stat pare că suntem la privat – părintele știe mai bine decât profesorul ce bibliografie trebuie să dea, ce note.

În acest context, ce te-a determinat pe tine să te întorci la catedră, la facultate?

Am predat la Masterul de Regie și am lucrat și cu studenți actori, iar anul trecut am luat anul 3 de Regie și am lucrat cu 3 studenți regizori.

Cred că în educație ar trebui să vorbim despre o libertate ghidată și despre o disciplină care te ajută să fii eficient. Mai cred că asta chiar poate fi o platformă în care pot fi exprimate și dezbătute niște principii despre societate și despre artă.

Încotro o apucă un tânăr care termină regie de teatru?

În independență. Eu asta am făcut, deși aveam invitații în teatre, am ales independența în mod conștient. În Cluj există spații unde poți face proiecte, poți aplica la AFCN.

Pe de altă parte, față de acum 20 de ani, există proiecte dedicate tinerilor regizori, festivaluri precum Debutantul de la Sfântu Gheorghe, TNT la Craiova, proiectul 9 G la TNB. Oportunități apar. Evident, din punct de vedere financiar nu vei trăi ca un corporatist. Sunt niște riscuri pe care ți le asumi, dar nu înseamnă că la un moment dat nu vei putea să te susții.

Este un mit ideea artistului sărac. Uneori, ca și în cazul profesorilor, este susținută această imagine a precarității care cică te înnobilează. Nu e chiar așa. Aș încerca să îi încurajez pe studenți să chestioneze astfel de prejudecăți. În orice meserie este greu, dar depinde care sunt prioritățile și valorile tale.

“Trebuie organizate urgent concursurile de management în teatre”

În teatrele bucureștene, inclusiv la Excelsior, se văd niște schimbări în abordarea artistică, au fost numiți mulți manageri interimari tineri. Dar sunt curioasă ce crezi despre sistemul în care se întâmplă asta, acela în care nu au mai fost organizate concursuri, așa cum prevede legea, iar în multe teatre există interimate de 4 ani sau și mai mult.

Eu văd lucrurile așa: trebuie făcute urgent concursurile. Un concurs câștigat impune o relație corectă între ordonatorul de credite și manager, precum și între manager și angajați. De acolo se poate construi, pe baza unui plan de management, aprobat de ordonatorul de credite, în care managerul își asumă să construiască ceva, ordonatorul să susțină financiar, iar echipa de angajați să funcționeze conform unui scenariu clar.

Un observator, cum e presa, poate spune că un manager a făcut sau nu a făcut, poate face un bilanț. Dar dacă vorbim despre un interimar, el nu își asumă nimic, nici ceilalți nu prea au de ce să te critice, iar asta cred că e în defavoarea tuturor, inclusiv în defavoarea ordonatorului de credite.

De ce și în defavoarea ordonatorului?

Sunt niște probleme legale acolo și poate fi suspectat de rea credință. Nu există un motiv real pentru care să nu organizeze concursuri.

E important să existe un program și o relație corectă între părți. Acum fiecare face cam ce se poate.

La concursul pentru postul de manager al TNB, comisia a decis că niciun candidat nu a prezentat un proiect suficient de bun. Cum ți s-a părut acea concluzie?

Nu mai țin minte exact cine a candidat, eu eram plecată pentru un proiect în Germania atunci. Nu am văzut proiectele de management, nu pot să spun ceva în privința lor.

Ministrul Culturii a spus că va organiza un alt concurs. Au trecut peste 2 ani de atunci și nu a mai organizat nimic. Ce spune situația de la TNB despre teatrul românesc?

Că este un haos total. Interimatul, cârpeala fără sfârșit, nu folosește nimănui, nici măcar politicienilor. Ok, urmează alegeri și nu vrei să faci asta la final de mandat, înțeleg. Dar când ești la începutul mandatului, asumă-ți și organizează.

În plus, în fiecare an există o evaluare anuală. Există instrumente prin care managerul poate fi trimis acasă, dacă la evaluare se constată că nu își face treaba.

Ți-a trecut prin cap să participi la acel concurs?

TNB este o structură imensă, greoaie. Nu știu dacă s-ar potrivi neapărat cu tipul meu de gândi teatrul. Nu mi-a trecut prin cap, eram implicată în alte proiecte.

Dacă totuși mi-ar trece vreodată prin cap, modelul după care m-aș ghida, nu ar fi acesta al unui teatru total închis în acea clădire. Cred că un teatru național ar trebui să fie foarte deschis, cu antene în foarte multe direcții, cu oameni noi în secretariatele literare. Acești oameni sunt sau ar trebui să fie creierele teatrelor. Există și exemple pozitive: la TNB, Cristiana Gavrilă face o treabă foarte bună, ea a coordonat ani de zile proiectul 9G.

E importantă libertatea în creativitate.

De când cunosc eu Teatrul Național, mi se pare o structură rigidă care, dacă mai funcționa încă acum 10 ani, acum nu prea mai văd cum ar putea să funcționeze așa. E nevoie de curaj și de aer proaspăt.

“Modelele de teatre naționale s-au schimbat în toată lumea.“

Către ce tind aceste modele?

Către o deschidere mult mai mare către public. Clădirea în sine rămâne un centru care iradiază către alte cartiere, către alte zone. Teatrul Național București nu e doar al Bucureștiului, nici nu e subvenționat de București. El ar trebui să transmită semnale de schimbare către întreg sistemul teatral.

Poate ministrul Culturii gândește că, totuși, merge bine rețeta de acum, iată, spectacolele sunt sold-out, se epuizează biletele online în câteva minute. De ce ar schimba ceva?

În ultimul an sălile din București sunt cam sold-out peste tot. Eu mă bucur foarte mult de acest interes al publicului pentru teatru, mi se pare foarte tare.

Și atunci, de ce ar schimba ceva ordonatorii de credite?

Fiindcă tot timpul ceva merge bine pentru o anumită perioadă, iar tu trebuie să fii cu un pas înainte, să anticipezi, să nu ajungi să nu mai ai public. Publicul trebuie mereu reînnoit. De aceea se schimbă manageri, se schimbă direcții, se reinventează instituții peste tot în lume.

Trebuie reinventat inclusiv conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?

E o întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare manager. Ce reprezintă cultura națională într-un context internațional, într-o lume a colaborărilor interdisciplinare?

Eu în Madrid am lucrat cu o scenografă din Berlin, în Germania am invitat un muzician bulgar. În teatre naționale din afară se întîlnesc echipe internaționale. Noi ne blocăm în aceleași nume de regizori, de actori, în aceleași formule.

Dincolo de lumea teatrului, ce îți place să faci?

Să citesc, să văd filme, să cunosc oameni noi. Uneori am impresia că, dacă vrei să fii creativ, trebuie să ieși din mediul în care activezi și să vezi altceva. Asta îmi doresc și eu, să ies un pic din bula asta care uneori îmi dă senzația de irespirabil.

Pentru mine, Bucureștiul, deși e casa mea, a fost un nod între Piața Neamț și alte locuri. Aș vrea inclusiv să stau acasă, să mă revăd cu prieteni din București, să ies puțin din contextul teatral, să am momente în care să dau un reset.

Între atâtea experiențe internaționale, ce te-a făcut să rămâni în București?

Mie îmi place foarte mult Bucureștiul, am o relație de love & hate cu el. M-am gândit de câteva ori să plec. Pe de altă parte, circul foarte mult, și că am casa aici sau la Berlin nu e chiar așa o mare diferență, dacă sunt mai mult pe drumuri decât acasă.

Ca simplu cetățean, nu te-a apucat furia și dorința de a pleca?

Ba da, și furia și spaima. De aia am și vrut uneori să plec. Dar, de fapt, prin natura meseriei, nu stau prea mult într-un singur loc. Nu mă împac cu lucrurile definitive. Faci tot ce poți acolo unde ești la un anumit moment dat. Și pleci când simți că e momentul să pleci.”

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Gianina Cărbunariu, regizoare: “Trebuie reinventat conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?” appeared first on Cultura la dubă.

Două dintre cele mai așteptate titluri ale acestui început de an au fost The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, deja multipremiate la Globurile de Aur, Premiile BAFTA sau SAG Awards.

Everything Everywhere All at Once, filmul cu cele mai multe nominalizări la Premiile Oscar în 2023 – 11, poate fi văzut în cinematografe, precum și pe platforma Voyo. Deja a câștigat două Globuri de Aur pentru performanțele actorilor Michelle Yeoh (rol principal feminin) și Ke Hui Quan (rol secundar masculin).

The Banshees of Inisherin, cu 9 nominalizări importante, precum cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol principal sau cel mai bun actor în rol secundar, mai poate fi văzut și el în câteva cinematografe din țară. În București e disponibil la AFI Cotroceni și Sun Plaza – Cinema City.

A primit Globurile de Aur pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu și cel mai bun actor în rol principal – Colin Farrell.

Titlul este tradus în română Spiritele din Inisherin.

Tot 9 nominalizări are și All Quiet on the Western Front, printre care cel mai bun film, cel mai bun film internațional, cea mai bună imagine sau cea mai bună scenografie. A obținut nu mai puțin de 7 trofee BAFTA în 2023, printre care premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună imagine. Acesta este disponibil pe Netflix.

Elvis, apărut pe HBO Max încă din toamna anului trecut, are 8 nominalizări la Oscaruri, Austin Butler fiind unul dintre favoriții la câștigarea statuetei pentru cel mai bun actor în rol principal, după ce a luat Globul de Aur la această categorie. Titlul se luptă și la categoria cel mai bun film, cel mai bun machiaj, cele mai bune costume sau cel mai bun sunet.

Tot pe HBO Max este disponibil în România și The Batman, cu Robert Pattinson în rol principal. Filmul concurează pentru Premiile Oscar la 3 categorii: cel mai bun machiaj, cel mai bun sound design șicele mai bune efecte speciale.

Pe aceeași platformă pot fi văzute și documentarele Navalny, câștigător al Premiului Publicului la Sundance în 2022, și All that Breathes, ambele nominalizate la Oscar la categoria cel mai bun documentar. La această categorie concurează și Fire of Love, disponibil pe Disney+.

Iar documentarele-scurtmetraj The Martha Mitchell Effect și The Elephant Whisperers sunt disponibile pe Netflix.

Black Panther – Wakanda forever, nominalizat la 5 categorii, printre care cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett, cea mai bună melodie originală sau efecte speciale, este pe Disney+, la fel ca animația Turning Red sau Le Pupille.

Blockbusterul Top Gun: Maverick, cu 5 nominalizări la Oscar, printre care cel mai bun film și cel mai bun scenariu adaptat, este disponibil pe platforma Sky/Showtime.

Aftersun, nominalizat pentru cel mai bun actor într-un rol principal – Paul Mescal, este în această perioadă în cinematografele din țară.

Iar unele scurtmetraje nominalizate sunt disponibile pe youtube:

The Flying Sailor

Haulout

Stranger at the Gate

Alte filme considerate favorite la Premiile Oscar în acest an, precum The Fabelmans sau Triangle of Sadness, au fost deja în cinematografele din România și nu mai sunt disponibile în prezent. Iar Tár, cu Cate Blanchett în rol principal, nu a fost distribuit încă și nici nu este prezent pe o platformă de streaming din țara noastră.

The post Unde pot fi văzute filmele nominalizate la Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Cu alte cuvinte, facultățile sunt, într-o oarecare măsură, deconectate de piața muncii. Este, totuși, un lucru știut – acela că facultățile primesc mult mai mulți studenți decât o cere piața, iar mulți dintre aceștia activează apoi în domenii complet diferite pentru a supraviețui din punct de vedere financiar.

Chiar dacă nu sunt realizate studii aprofundate, universitățile vocaționale nu sunt străine de realitatea din piața muncii. Totuși, ele continuă să își vadă propriile interese fiindcă pentru fiecare student, o universitate de stat primește subvenție de la guvern. Cu cât are mai mulți studenți înscriși, cu atât încasările vor fi mai mari.

În plus, taxa de studii la Facultatea de Film a UNATC este una dintre cele mai mari din țară pentru cei care nu prind un loc la buget. În anul universitar 2020-2021, taxa de studii la Regie de Film, Imagine de Film, Montaj și Animație a fost de 20.000 de lei anual. Pentru anul universitar 2022-2023, la aceleași specializări a fost redusă la 9000 de lei anual.

Conform Registrului Educațional Integrat, în anul școlar 2018-2019, UNATC a avut un număr de 494 de studenți în cadrul ciclului de licență. În această toamnă, universitatea scoate la concurs 49 de locuri doar la specializarea actorie. Dintre acestea, 45 sunt la buget și 4 la taxă (6000 de lei pe an).

Prin comparație, Royal Academy of Dramatic Art din Londra, una dintre cele mai vechi și prestigioase școli de teatru din Marea Britanie scoate anual maximum 28 de posturi la această specializare.

Iar dacă vorbim despre situația la nivelul întregii țări, numai la actorie, universitățile românești scot anual peste 180 de locuri.

După absolvire începe adevărata luptă pentru un tânăr actor sau regizor. Posturile în teatre se scot la concurs foarte rar, de obicei în cazul în care sunt eliberate de un actor ieșit la pensie sau decedat.

Iar în cinema, deși România se bucură de succes la nivel internațional, există o subfinanțare cronică și un număr redus de filme produse anual.

Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis din aprilie 2020, rectorul UNATC, Liviu Lucaci declara că: “Deocamdată nu avem un studiu care să ne ajute să privim în ansamblu ce se întâmplă cu absolvenții noștri pe piața muncii. Cred că trebuie să ne dimensionăm efortul în funcție de ce îi așteaptă pe cei care termină facultatea.

Unde se duc ei? Ce oportunități au? Ce nevoi? Ce nemulțumiri?  Ce instituții au la rândul lor nevoie de ei? Care ar fi cunoștințele care trebuie asimilate în timpul studiilor care să le înlesnească afirmarea profesională? Aici cred că nu am făcut suficient. Avem nevoie să adunăm aceste date cât mai repede pentru a gândi mai aplicat despre cum să modificăm oferta noastră educațională.”

În perioada 17-23 iulie s-a desfășurat la 2 Mai Festivalul de Teatru și Film “Șerban Ionescu”.

Am discutat acolo cu cinci studenți sau absolvenți ai UNATC-ului despre drumul unui tânăr artist în România, despre bucuriile și dezamăgirile lor, despre cum văd ei viitorul teatrului și al filmului și despre cum se raportează la problema pieței de muncă.

***

De ce ți-ai ales specializarea pe care o urmezi? Ce te-a atras?

Irina Artenii, actriță: În liceu am fost în trupa liceului și cumva din inerție am ajuns aici. Ce m-a atras la actorie este faptul că îmi oferă oportunitatea de a experimenta și a învăța lucruri de care altfel nu m-aș lovi.

Pamela Iobaji, actriță: Încă din clasele primare învățătoarea mă lăsa să coordonez diverse momente la serbări. Apoi în gimnaziu și liceu am făcut parte din trupa de teatru a școlii. Așa că actoria a fost o pasiune pentru mine pe parcursul tuturor anilor de școală.

Theodor Niculae, scenograf: Eu am făcut Liceul de Arte Plastice din București.  În clasa a zecea, când a trebuit să îmi aleg specializarea, oscilam între grafică și scenografie. Dar mi-a plăcut foarte mult ideea de artă care este vie, care se raportează la corp, la corp în spațiu.

Bianca Oprea, regizoare de teatru: În liceu am făcut parte din trupa liceului. Inițial am vrut să fac actorie. După ce am avut revelația regiei a urmat o perioadă foarte lungă de întrebări. Dar întotdeauna am fost foarte curioasă și am avut nevoie să înțeleg lucruri. Și cred că de-asta sunt la regie.

Andrei Olănescu, regizor de film: Eu am făcut liceul de Arte și am ajuns cumva de la pictură la poezii și mai apoi la scenarii de film. Tot atunci am regizat și primul meu scurtmetraj. Mi s-a părut că regia poate să controleze povestea la nivel dramaturgic, vizual și narativ, că prin regie mă pot exprima liber, fără limite.

Consideri că facultatea te-a pregătit pentru profesie?

Irina Artenii: Nu… Cred că știam mai multe înainte, în sensul în care îmi ofeream singură o libertate de a încerca și de a greși.

În facultate profesorii te pregătesc într-o direcție a lor, iar dacă tu nu vezi același lucru, nu ieși cu nimic.

Altfel, mi-am luat foarte multe lucruri de la unii profesori și încă sunt lucruri de care mă folosesc. Dar nu te pregătește real pentru ceea ce urmează. Sunt profesori care nu au mai jucat de zeci de ani.

Pamela Iobaji: Da, cu siguranță. Mi-am format o bază foarte bună. Când am intrat în facultate nu îmi imaginam că sunt atâtea lucruri de descoperit. Acum mă simt pregătită să ies în lume.

Theodor Niculae: Eu cred foarte tare că meseria de scenograf se învață lucrând. Facultatea pune bazele, dar este totul foarte teoretic. Zona asta foarte învechită care se predă nu mi se mai pare corelată cu pulsul actual al teatrului. Partea inginerească a meseriei se învață numai din teatru.

Bianca Oprea: Eu nu cred că facultatea te poate pregăti real pentru meserie. Cred ca asta o poate face doar munca ta cu tine. Facultatea este un loc de întâlnire cu oameni care îți pot arăta niște drumuri. Cu ce am rămas din facultate este ideea că trebuie să îmi găsesc drumul meu și nimeni nu îmi poate spune ce este meseria asta.

Andrei Olănescu: Facultatea m-a șlefuit mult. Toate etapele prin care treci te maturizează mult și cred că ai nevoie de multă maturitate și experiență de viață pentru a face film.

Ce urmează după facultate? Ce planuri de viitor ai și cum plănuiești să te întreții?

Irina Artenii: Ideal ar fi să mă pun pe treabă și să bat agenții de casting la cap, să mă bag un pic mai mult în seamă. Aș vrea să trimit și la agenți din afară. Nu am încredere, dar asta e posibil să fie o problemă personală.

În zona financiară nu am un plan bine-definit. Până acum am reușit să mă descurc. Am câștigat bani din filmări, din reclame, din spectacole, m-au ajutat și părinții.

Am avut și câteva joburi part-time, fac bani și din modeling și fotografie.

Nu exclud nici varianta în care nu o să mă mai descurc cu banii și o să mă angajez într-o corporație.

Pamela Iobaji: Voi da în toamnă la masterul de actorie. Vreau să rămân în București și să văd în continuare ce planuri apar. Mi-ar plăcea să fac și teatru și film.

În ceea ce privește latura financiară, încă nu am o sursă de venit. Susținerea vine din partea părinților, cărora le sunt recunoscătoare. Este foarte greu să te angajezi exact după ce termini facultatea. Am mulți prieteni care așteaptă de ani buni să se elibereze un post.

Theodor Niculae: Intenționez să lucrez. Și deja pare că mi-am setat proiectele până anul viitor. Am agenda încărcată și asta mă bucură. Vreau să lucrez cât mai mult tocmai pentru a spune ceea ce am de spus. Deci până acum am avut noroc. Dar asta înseamnă că trebuie să o duc din proiect în proiect.

Bianca Oprea: Momentan nu vreau să dau la master. Vreau să lucrez în regie, îmi este foarte clar că acesta este drumul meu. Dar momentan vreau să îmi dau seama de unde “îl apuc”. Și am nevoie de o mică pauză.

După atâția ani în școală mi-am dat seama că uneori te poți încărca prea mult de părerile altora. Și am nevoie de puțin timp ca să îmi dau seama cine sunt eu.

Așa cum am zis, vreau să lucrez anul acesta, dar încă nu mă pot baza pe asta din punct de vedere financiar.

Momentan am marele noroc că părinții mei au o situație financiară care le permite să mă susțină. În niciun domeniu nu e ușor să te întreții în primii ani, dar noi ne luptăm și cu o concurență foarte mare.

Andrei Olănescu: Eu am terminat masterul anul trecut. Am reușit să termin scenariul pentru lungmetrajul de debut și sper să aplic la CNC cu el. Am și un documentar blocat în post-producție din cauza finanțării. Dar este nevoie de timp.

Planurile mele de viitor sunt mereu spontane. În prezent activez în domeniul reclamelor și sunt în căutarea unui job stabil.

Cred că este important să nu te bazezi doar pe proiecte de câteva săptămâni sau zile. Nu poți să știi niciodată dacă va mai urma un proiect după cel curent.

 Ce sfat le ai da tinerilor ce vor să urmeze această cale?

Irina Artenii: Nu aș recomanda experiența școlii. Dacă ești un pic diferit față de ceea ce își doresc ei, nu va fi o experiență fericită. Nu cred nici în cursurile care sunt acum la modă.

Dar să facă ceva în direcția asta, pentru că nu este nevoie doar de diploma facultății, să se înscrie la agenții de casting, să ia reclame, dacă sunt în liceu pot merge în trupe de liceeni. Înveți enorm din acele trupe și din festivaluri.

Pamela Iobaji: Dacă își dorește asta, atunci să încerce. Iar dacă întâmpină dificultăți să continue să încerce. Pentru că este important să simți că ai făcut tot ce ai putut pentru a-ți îndeplini visul.

Theodor Niculae: Cred că este foarte important să se gândească dacă teatrul este potrivit pentru ei. Meseria de scenograf implică foarte multe luni de muncă, luni stat departe de casă și trebuie să se gândească dacă acest compromis merită.

Și desigur, să creadă foarte mult în imagine și în vizual. Să vadă foarte mult teatru și să fie parte din el.

Bianca Oprea: Să învețe să fie sinceri cu ei înșiși. Mi se pare că asta este ceva ce lipsește de multe ori în spectacolele pe care le văd, onestiatatea. Și să nu simtă că datoreză ceva altora decât lor.

Andrei Olănescu: Aș vrea doar să le spun să experimenteze, să citească multă proză scurtă, să vadă filme, să meargă la festivaluri, să socializeze cu cineaști și să înțeleagă la ce se expun când aleg să facă film.

Se știe faptul că angajările în domeniul vostru sunt foarte rare, lucru care intră puternic în antiteză cu numărul mare de studenți al facultăților de profil. Cum te raportezi tu la acest aspect?

Irina Artenii: Mi se pare incorect față de studenți faptul că sunt admiși mai mulți oameni decât cere piața. Este chiar trist să vezi că universitățile nu se gândesc la viitorul absolvenților, ci îi interesează să admită cât mai mulți studenți. Și asta pentru că sunt plătiți per student.

Pamela Iobaji: Asta a fost întotdeauna o mare problemă. Ies mult prea mulți actori pe piață și nu au ce să facă, așa că se reprofilează.

Nu ar trebui să fie așa, să studiezi câțiva ani o meserie pe care mai apoi să nu poți să o practici.

Cred că ar ajuta dacă clasele de actorie ar fi mai mici, dacă la admitere în loc să intre 60 de oameni ar intra 25-20.

Theodor Niculae: Da, intră foarte mulți la studii. În cazul nostru ies și foarte puțini. Soluția o văd în universități, să se gândească serios la un sistem în care primesc mult mai puțini studenți, așa ca în afară unde sunt doi studenți la regie pe an, cinci la scenografie.

Bianca Oprea:  Piața teatrului românesc este una extrem de competitivă. La regie, numai la UNATC sunt 12 locuri. La cele mai multe facultăți de prestigiu din Europa, maximul este de 2-3 studenți.

Și asta în sisteme care investesc mult mai mulți bani în cultură față de România. Problema este că din acești studenți, în 5 ani vor mai rămâne maximum 1-2 regizori și cine știe câți vor rezista încă 10 ani. Cei mai mulți ajung să se reprofileze ori în domeniu, ori să se rupă total de teatru.

Andrei Olănescu: Din păcate sunt prea multe locuri în facultate comparativ cu piața muncii. Cred că ar trebui să existe un număr relativ egal între cei care ies de pe băncile facultății și prosturile de angajare de pe piață, dar cum este un domeniu mai mult de freelancing, fiecare supraviețuiește mai mult cum poate. Ceea ce nu cred că este cea mai bună strategie pentru a avea o viață echilibrată.

 Ai încredere în viitorul teatrului și cinematografiei?

Irina Artenii: Nu îl văd pierind. Va crește în felul lui. Dar toată perioada asta cu pandemia în care s-au făcut spectacole online, iar oamenii au crezut că se poate face teatru și așa m-a panicat puțin.

E un compromis pe care lumea nu ar trebui să îl facă. Nu cred că o să se piardă, dar îmi e puțin frică că derapează.

Pamela Iobaji: Am foarte mare încredere. Observ că lumea vine la teatru, la festivaluri. Eu am încredere că cinematografia, teatrul nu vor muri. Indiferent că apare o pandemie. Da, este mai greu, dar eu chiar sunt plină de speranță.

Theodor Niculae: Generațiile care vin propun un teatru mult mai curajos, mult mai deschis. Și văd că asta se întâmplă și în film. Am încredere în ei, mulți dintre ei îmi sunt colegi, sunt oameni de vârsta mea și știu ce pot.

Bianca Oprea: Eu am foarte mare încredere în generația mea. Văd foarte mulți tineri curajoși, revoltați, care au ceva de spus și am foarte mare încredere în asta. Eu sper că vor schimba niște lucruri și simt că venim cu forță. 

Andrei Olănescu: E complicat. Cred că avem nevoie ajutor și de la stat. Nu prea avem de ales, trebuie să ne luptam pentru ideile noastre, să obișnuim publicul cu genul ăsta de filme. Lucrurile se pot schimba în sensul bun, dar este nevoie de multă răbdare. Publicul se schimbă în ani sau în zeci de ani.

The post Facultățile de Teatru și Film scot sute de șomeri anual. “E incorect față de studenți faptul că sunt admiși mai mulți oameni decât cere piața.” appeared first on Cultura la dubă.

Alexandru Belc, aflat la debut în lungmetraj de ficțiune, a câștigat în această seară la Cannes premiul Un Certain Regard pentru regie, cu filmul “Metronom”.

Trofeul a fost ridicat de directorul de imagine al filmului, Tudor Vladimir Panduru, după ce zilele trecute întreaga echipă a filmului a participat la premiera de la Cannes.

“Metronom” redă atmosfera anilor ’70 din București, pe când un grup de tineri se refugiază în muzica ascultată la Radio Europa Liberă. În centrul poveștii se află un cuplu format din Ana (Mara Bugarin) și Sorin (Șerban Lazarovici), iar iubirea lor este pusă la încercare de regimul comunist opresiv și de dedesubturile securității.

În rolul tatălui Anei joacă Mihai Călin, iar Vlad Ivanov completează distribuția cu rolul unui șef din cadrul securității.

Premiile Un Certain Regard se acordă cineaștilor aflați la început de carieră. De-a lungul timpului, românii Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu sau Teodora Mihai au mai fost premiați în cadrul acestei secțiuni.

Sâmbătă seara va avea loc ceremonia de închidere la Cannes, când vor fi desemnați și laureații Palme d’Or. În competiția principală se află și Cristian Mungiu, cu filmul RMN.

The post Alexandru Belc a câștigat premiul “Un Certain Regard” pentru regie, cu filmul “Metronom” appeared first on Cultura la dubă.

Nu este surprinzător că listele Academiei Americane de Film sunt asemănătoare cu nominalizările la Globurile de Aur și ne așteptăm ca și în ceea ce privește câștigătorii să fie păstrată această asemănare.

Varietatea de genuri între filmele nominalizate este cu totul aparte anul acesta, la categoriile principale regăsindu-se filme din genurile musical, SF, western, comedie, biografic, istoric, thriller și altele.

Iată mai jos nominalizările la cele mai importante categorii, la cea de-a 94-a ceremonie a Premiilor Oscar:

Cel mai bun film

“Belfast”
“CODA”
“Don’t Look Up”
“Drive My Car”
“Dune”
“King Richard”
“Licorice Pizza”
“Nightmare Alley”
“The Power of the Dog”
“West Side Story”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Javier Bardem, “Being the Ricardos”
Benedict Cumberbatch, “The Power of the Dog”
Andrew Garfield, “Tick, Tick… Boom!”
Will Smith, “King Richard”
Denzel Washington, “The Tragedy of Macbeth”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Jessica Chastain, “The Eyes of Tammy Faye”
Olivia Colman, “The Lost Daughter”
Penelope Cruz, “Parallel Mothers”
Nicole Kidman, “Being the Ricardos”
Kristen Stewart, “Spencer”

Cea mai bună regie

Kenneth Branagh, “Belfast”
Ryusuke Hamaguchi, “Drive My Car”
Paul Thomas Anderson, “Licorice Pizza”
Jane Campion, “The Power of the Dog”
Steven Spielberg, “West Side Story”

Cea mai bună imagine

Greig Fraser, “Dune”
Dan Laustsen, “Nightmare Alley”
Ari Wegner, “The Power of the Dog”
Bruno Delbonnel, “The Tragedy of Macbeth”
Janusz Kaminski, “West Side Story”

Cel mai bun montaj

Hank Corwin, “Don’t Look Up”
Joe Walker, “Dune”
Pamela Martin, “King Richard”
Peter Sciberras, “The Power of the Dog”
Myron Kerstein și Andrew Weisblum, “Tick, Tick… Boom!”

Cel mai bun film internațional

“Drive My Car”
“Flee”
“The Hand of God”
“Lunana: A Yak in the Classroom”
“The Worst Person in the World”

Cea mai bună scenografie

“Dune”
“Nightmare Alley”
“The Power of the Dog”
“The Tragedy of Macbeth”
“West Side Story”

Cel mai bun scenariu original

“Belfast”
“Don’t Look Up”
“King Richard”
“Licorice Pizza”
“The Worst Person in the World”

Cel mai bun scenariu adaptat

“CODA”
“Drive My Car”
“Dune”
“The Lost Daughter”
“The Power of the Dog”

Cel mai bun documentar

“Ascension”
“Attica”
“Flee”
“Summer of Soul”
Writing with Fire”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Jessie Buckley, “The Lost Daughter”
Ariana DeBose, “West Side Story”
Judi Dench, “Belfast”
Kirsten Dunst, “The Power of the Dog”
Aunjanue Ellis, “King Richard”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Ciaran Hinds, “Belfast”
Troy Kotsur, “CODA”
Jesse Plemons, “The Power of the Dog”
J.K. Simmons, “Being the Ricardos”
Kodi Smit-McPhee, “The Power of the Dog”

Festivitatea de decernare a Premiilor Oscar va avea loc pe 27 martie. Lista completă de nominalizări o găsiți AICI.

The post “The Power of the Dog”, “Dune”, “Belfast” și “West Side Story” conduc lista nominalizărilor la Premiile Oscar 2022 appeared first on Cultura la dubă.

Realizatoarea filmului Quo Vadis, Aida? a fost desemnată și cel mai bun regizor, iar pentru același film Jasna Djuricic a primit premiul pentru cea mai bună actriță.

Coproducţia filmului se împarte între B​osnia şi Herţegovina, N​orvegia, Olanda, Austria, România, Franţa, Germania, Polonia, Turcia. Filmul a primit cea mai mare finanţare din partea Centrului Naţional al Cinematografiei din România, la sesiunea I/2018 a concursului de proiecte, 1,84 milioane de lei. Din partea României, coproducător este Cristian Nicolescu.

Filmul spune povestea Aidei, translator ONU în Srebrenica în momentul în care armata sârbă preia controlul asupra oraşului. Familia ei, la fel alte mii de oameni, caută adăpost într-o tabără ONU.

Aida, copleșită de durerea de mamă și soție, încearcă să se folosească de poziția sa de translator pentru a își pune familia pe listele ONU.

Quo Vadis, Aida? a primit și o nominalizare la Premiile Oscar, la categoria cel mai bun film internațional.

Cel mai bun scenariu a mers către Florian Zeller și Christopher Hampton, pentru filmul The Father, care lui Anthony Hopkins i-a adus premiul pentru cel mai bun actor.

Regizoarea Olga Locovnicova, din Republica Moldova, a câștigat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj – My uncle Tudor – (Nanu Tudor).

Premiul pentru cel mai bun documentar a mers către Flee, unul dintre cele mai emoționante filme ale anului, regizat de Jonas Poher Rasmusseno. Anul trecut, la aceeași categorie a fost câștigător Alexander Nanau, cu Colectiv.

Anul acesta, Radu Jude a fost nominalizat la categoriile cea mai bună regie și cel mai bun scenariu pentru filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc.

The post “Quo Vadis, Aida?”, cel mai bun film european al anului la Premiile Academiei Europene de Film appeared first on Cultura la dubă.

Dincolo de ceea ce face la Pro Tv, Bartoș și-a dedicat viața teatrului și actoriei și mărturisește cu tărie că teatrul este marea lui iubire, fiindcă emoția pe care o are pe scenă nu se compară cu nimic altceva. În plus, îi place diversitatea pe care teatrul i-o oferă, având ocazia să arate că poate fi și altfel decât prezentatorul veșnic zâmbitor și pus pe glume. De aproape 20 de ani este actor la Teatrul Odeon.

Dar, de un an încoace, a descoperit și gustul regiei de film. A realizat primul său scurtmetraj în calitate de regizor, Romanian Tradition și mărturisește că ar vrea să învețe mai multe și să evolueze în acest domeniu.

Spune asumat că vrea să facă filme populare, comedii cu priză la public și nu are pretenția să creeze produse artistice pentru marile festivaluri internaționale de film.

Am vrut să îl arătăm pe Pavel Bartoș altfel decât îl știu românii, un om plin de pasiuni și dorința de a evolua profesional, un actor care iubește felul în care un rol îl poate transforma și, cel mai important, o persoană care pare că are tot ce și-ar putea dori, dar care nu încetează niciodată să lupte pentru marele său vis.

Cum a fost pentru tine perioada de izolare?

La început, derutantă. Dar m-a ținut puțin. Cred că prima săptămână maximum. După aceea a trebuit să îmi hrănesc tipul de creativitate și de interacțiune pe care îl am și de care dispun.

Și atunci mi-am găsit tot felul de forme de comunicare online. Dar nu am vrut să mă arunc oricum în online, ci am vrut să creez un fel de content pe care îl pot gestiona și după această izolare. Pentru că este foarte important, dacă tot am stabilit această interacțiune și o legătură cu cei care mă urmăresc pe youtube, ar fi nedrept ca după aceea să uit de ei.

Și, pe lângă asta, pentru mine a fost o perioadă colosală. Știu că trăim vremuri teribile, de care nu ne-am mai lovit, dar pentru mine a fost un refresh, un shut down colosal.

Mă bucur că mi-a dat timp să fiu cu mine, cu familia mea. Vorba aia, m-am cunoscut mai bine cu familia mea.

“Eu am intrat într-o zonă pe care nu o stăpânesc, nu dețin formula, nici nu știu dacă deține cineva formula magică în ale filmului și ale regiei, dar eram la o maturitate artistică și profesională în care îmi doream niște provocări.”

Pavel Bartoș

Ce m-a făcut să vreau să fac interviu cu tine e că am văzut la tine un entuziasm aparte de când ai făcut primul tău scurtmetraj (Romanian tradition). Părea că îți dă o cu totul altă energie decât cea pe care o ai la tv. Și voiam să te întreb ce îți dorești tu cu adevărat să faci mai departe.

Îmi doresc să merg și pe zona asta. E clar că am de învățat. Eu am intrat într-o zonă pe care nu o stăpânesc, nu dețin formula, nici nu știu dacă deține cineva formula magică în ale filmului și ale regiei, dar eram la o maturitate artistică și profesională în care îmi doream niște provocări.

Și am tot așteptat ca filmul să vină la mine în cantități mari, dar n-a venit în cantitățile alea. Și atunci mi-am zis: de ce să nu încerc?

Când spui că filmul nu a venit în cantități mari te referi la jucat în filme?

Da, să joc atât de mult în filme artistice. Am jucat foarte mult în seriale.

Și, culmea, de când am început acest demers al meu, cred că mi-au venit vreo trei roluri principale, dar pe care a trebuit să le refuz, pentru că erau ori în perioada în care filmam Românii au talent, ori erau în perioada când filmam Vocea României. Din păcate. Mi-aș fi dorit.

Ce mă bucură e că reacțiile oamenilor la acest prim demers al meu îmi arată că sunt pe un drum bun. Normal că e loc de mai bine, normal că putea fi făcut filmul mult mai bine, dar culmea e că sunt și mulțumit. Eu sunt și un om care se mulțumește cu ce are și asta mă face un om mai împlinit.

Am realizat că, nu știu cum să zic, nu vreau să par patetic, dar sunt un om care își stabilește în viață niște provocări abordabile.

Normal că am un vis, ăla mare, dar…

Și care e visul ăla mare?

Nu-l spun, că atunci n-ar mai fi vis.

Normal că avem toți acel scop mare, dar eu merg pe principiul să am niște scopuri mici, să le ating, care îmi dau foarte multă încredere în mine și mă fac să merg mai departe și să ajung, bineînțeles, la acel vis.

Și ce vrei să faci mai departe? Ce fel de energie ți-a dat acest prim film?

Mi-a dat și mai multă încredere. Nu neapărat că voi face în continuare regie de film. Pentru că, e clar, trebuie să mai învăț foarte multe. Dar măcar am mirosit cam cu ce se mănâncă această treabă.

Următorul meu proiect cinematografic este un lungmetraj, dar va fi doar în calitate de producător și actor. Pentru că nu cred că pot să fiu și actor și regizor în același timp. Nu, nu sunt în stare, nu acum, poate mai încolo.

Și, bineînțeles, într-un viitor, nu foarte îndepărtat, să mai încerc treaba asta cu regia.

“Îmi doresc să evoluez, îmi place acest microb, regia, poate la un moment dat o să îmi doresc să fac și regie de teatru, de ce nu?”

Cine va regiza acest film pe care o să îl produci?

Este un film în regia lui Jesus del Cerro. Am avut o relație foarte bună cu el când am făcut primul Ho ho ho și cumva ne-am promis că atunci când vom avea posibilitatea, vom lucra iar împreună.

Sper să se întâmple anul acesta, din păcare pandemia mi-a dat un pic planurile peste cap, el era făcut din sponsorizări și acum trebuie să văd ce entități au ieșit bine după această pandemie și dacă mai sunt alături de mine.

Apropo de bani și de finanțări de filme, există această discuție că nu se știe exact cum ar fi corect să fie evaluată valoarea unui film, dacă succesul la public ar trebui să fie un criteriu sau festivalurile și premiile.

Cred că ar trebui să se facă o diferență. E clar că nu merg nici pe ideea că trebuie să fie un criteriu succesul la public, cred că ar trebui să existe o cale de mijloc.

Să existe poate două secțiuni. Pentru că, într-adevăr, eu am încercat de două ori la CNC. Dacă la primul concurs scenariul a fost notat cu aproape 7, la al doilea concurs a fost notat cu 5. Nu mai știu exact care este criteriul de evaluare.

Și atunci cred că ar trebui să existe cumva două secțiuni, una pentru filmele artistice, să zicem pentru festival, și una pentru noi, ceilalți, care ne dorim să facem filme de succes la public.

Eu asta îmi doresc să fac, filme care să placă publicului, filme pentru public, comedii, comedii romantice. Practic, mi-aș dori ca la CNC să fie aceste două secțiuni: una pentru marii regizori, e normal să-i susții, să susții marile lor de mersuri și artiștii, mai ales acum când suntem pe un asemenea val.

Dar cred că ar trebui să existe o secțiune și pentru noi, ceilalți, cumva muritorii de rând. (râde)

“Teatrul este marea mea iubire. Voi fi actor de teatru până voi muri.”

Spuneai despre tine că ești conștient că mai ai multe de învățat în regia de film și voiam să te întreb dacă faci ceva în sensul acesta.

Încerc să fiu apropiat de cât mai mulți regizori, să stau pe lângă ei, să merg la filmări. Normal că mi-aș dori să fac și niște cursuri de regie de film, dar într-un anume fel.

Îmi doresc să evoluez, îmi place acest microb, regia, poate la un moment dat o să îmi doresc să fac și regie de teatru, de ce nu?

Dintre toate activitățile tale, ce îți aduce cea mai mare bucurie?

Actoria. Teatrul. Teatrul. Emoția pe care o simt în fiecare seară, în fiecare spectacol, în interacțiunea cu spectatorii este colosală. Cred că d’aia nu va dispărea niciodată teatrul de pe planeta asta. Fiindcă atât timp cât există emoție, noi vom fi acolo, pe scenă.

Teatrul este marea mea iubire. Voi fi actor de teatru până voi muri, să zicem așa. (zâmbește)

“Alexandru Dabija este întâlnirea mea supremă.”

Dar de când ai intrat în Pro Tv și, practic, viața ți s-a schimbat complet, ai simțit că ai făcut un compromis? Probabil ai avut mai puțin timp pentru teatru.

Nu. Culmea, nu am făcut, consider că e un echilibru foarte bun între teatru și televiziune. Vei vedea că în fiecare an am avut cel puțin două premiere, dacă nu măcar una. Chiar și când jucam în seriale și aveam mult mai puțin timp liber.

Am ținut foarte mult la această legătură cu teatrul. În tv poate exista o rutină la un moment dat, un anume tip de plafonare și acolo, știi cum e, lumea te vrea cumva, ești ăla simpatic. Și atunci rămâi doar în zona aia.

În teatru am parte de regizori ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, care cer și altceva de la mine. Îmi place să joc roluri dramatice, să fac altceva. Și mă bucur că regizorii au încredere în mine.

Țin mult la asta, dar nimeni nu știe că erau perioade când eu mă trezeam de la 6 dimineața ca să fiu la 7 pe platou, să filmez 2-3 secvențe, apoi să fiu la repetiții la Teatrul Odeon până la ora 14:00, apoi mă duceam la o altă echipă de filmare și seara la 7 veneam să joc la Odeon. Și dacă mai era vreo secvență de filmat, mă mai duceam după spectacol.

Au fost niște perioade…acum mă mir că nu știu cum le-am făcut față. Dar am făcut față pentru că mi-a plăcut ceea ce am făcut.

“Până la 40 de ani am învățat să nu refuzi nimic, să încerci orice tip de manifestare artistică. Orice, că este serial, că este soap, telenovelă, încearcă, vezi, e bine pentru experiența ta.”

Știu că ești foarte atașat de Teatrul Odeon, unde joci de atâția ani, te-a tentat vreodată să o iei pe calea managementului de teatru?

Nu. Sunt o persoană mult prea activă și îmi place prea mult meseria asta de actor ca să n-o practic.

Dar ca actor într-un teatru important de stat, tu cum ai vedea să fie un manager bun al unui teatru?

Ca să fii un manager bun, cred că trebuie să realizezi ce trupă ai, în primul rând. Totul ține de ea. Și să faci o strategie pe ce actori ai, ce tipologii ai. Și să faci spectacole în funcție de actori, nu de regizori.

Normal că vrei să lucrezi cu regizori importanți, dar e important să îți folosești trupa la maximum și să o pui în valoare.

Trebuie să existe și foarte multă diversitate în teatru. Și mă bucur că la Odeon este.

Nu trebuie să existe doar piese de succes la public, capodopere. Și atunci actorii ar fi nevoiți să joace foarte mult și foarte divers.

Există vreun regizor de teatru pe care îl apreciezi și cu care ai vrea să lucrezi, cu care nu ai lucrat până acum?

Eu sunt un mare norocos că îl am pe Alexandru Dabija, el este întâlnirea mea supremă, dar aș vrea să lucrez din nou cu Victor Ioan Frunză.

Care a făcut o super trupă la Metropolis.

Da, tocmai. Și tot ne promitem că o să lucrăm, dar se întâmplă tot timpul câte ceva. Dar știu că vom lucra din nou împreună.

Ce sfat ai avea pentru tinerii actori sau pentru cei care vor să meargă pe drumul actoriei? Că se știe că sunt multe dificultăți în domeniu, e greu să găsești un job, sunt invidii multe…

Ah, dar toate meseriile sunt cu invidii. Bine, aici cu atât mai mult, ego-ul este supradimensionat.

Dar ideea este să nu se dea bătuți.

Până la 40 de ani am învățat să nu refuzi nimic, să încerci orice tip de manifestare artistică. Orice, că este serial, că este soap, telenovelă, încearcă, vezi, e bine pentru experiența ta.

Și mai am un sfat pentru ei.

Eu sunt un actor care am școala provinciei. Am făcut facultatea la Cluj, apoi am jucat la Satu Mare, după aceea m-am dus la Timișoara, unde am jucat și la Opera din Timișoara și la Teatrul Maghiar din Timișoara și la Teatrul Național din Timișoara.

Și abia după aia am venit în București, la Teatrul Odeon. Eu cred foarte mult în școala provinciei. Decât să stea doar așa pe margine în București, să aștepte acel rol, mai bine să meargă în provincie, să joace.

E foarte important să joci, mai ales la început de carieră.

The post Pavel Bartoș: “În tv, lumea te vrea cumva, ești ăla simpatic. În teatru, regizorii cer și altceva de la mine.” appeared first on Cultura la dubă.