Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” a transmis azi un amplu comunicat prin care anunță primele măsuri luate pentru a preveni, stopa sau identifica abuzurile din cadrul universității, în urma numeroaselor dezvăluiri făcute de studenți sau foști studenți în presă. Toate acestea vor fi incluse în cadrul unui program denumit “Politici de conduită”.

Ultimul caz și cel mai cunoscut este cel al profesorului Puiu Șerban, publicat de Cultura la dubă. În urma declarațiilor făcute în spațiul public, acesta va fi audiat de Comisia de Etică.

Prima măsură luată de UNATC este cererea unui audit extern făcut de Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse pentru Femei și Bărbați.

“Invităm o instituție cu expertiză și experiență în acest domeniu, pentru a putea construi, legal și dialogal, în funcție de rezultatele acestui audit, un cadru mai bun de norme și practici academice.”, se arată în comunicatul transmis.

UNATC promite și că va prezenta în cadrul unei întâlniri cu studenții, care va avea loc pe 20 octombrie, o nouă variantă a Codului de Etică, ce urmează a fi supusă dezbaterii.

“Evenimentele petrecute în ultima vreme au demonstrat că unele dintre aceste norme, principii și dispoziții din codul de etică și deontologie universitară al UNATC necesită o reformă, în special în sensul detalierii noțiunilor de „hărțuire”, „hărțuire sexuală”, „discriminare” și „abuz”, astfel încât acestea să fie simplu de înțeles și, mai departe, de evitat, iar dacă va fi cazul, de sancționat.

Totodată, este necesar să se reglementeze, dintr-o perspectivă etică, situația relațiilor consensuale dintre un student sau o studentă, pe de o parte, și un profesor sau o profesoară, pe de altă parte. 

În cadrul acestei reforme, un accent puternic se va pune pe oferirea de informații exacte cu privire la definițiile legale, dimensiunea și natura faptelor calificate drept „hărțuire”, „hărțuire sexuală”, „discriminare” și „abuz”, precum și pe introducerea unui număr suficient de exemple practice pentru fiecare dintre aceste noțiuni, pornind de la potențiale situații cu care studenții s-ar putea confrunta în mediul universitar artistic. 

În prezent, o echipă multidisciplinară are în lucru revizuirea codului de etică și deontologie universitară în ansamblul său. Forma ce va rezulta va fi prezentată spre dezbatere în cadrul întâlnirii programate la data de 20 octombrie, înainte de discutarea și adoptarea sa în cadrul Senatului universitar.“

Într-un interviu acordat publicației noastre în mai 2020, rectorul Liviu Lucaci afirma “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” și promitea încă de atunci revizuirea Codului de Etică.

De asemenea, acesta a precizat că de mai bine de un an și jumătate există o colaborare între instituția pe care o conduce și Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse pentru Femei și Bărbați, cea care ar urma să facă acum auditul extern.

“Nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.”, a declarat atunci Liviu Lucaci.

Programul Politici de Conduită are momentan caracter work in progress. Pe pagina dedicată, studenții pot găsi momentan un ghid pentru sesizări, contacte către suport juridic sau suport psiho-emoțional, precum și linkuri către site-uri de specialitate, care îi pot ajuta să identifice dacă sunt victima unui abuz și ce măsuri pot lua.

În cadrul programului a fost deschis și un dicționar de termeni, unde sunt explicate din perspectivă juridică noțiunile de abuz, hărțuire sau discriminare.

The post Primele măsuri anunțate de UNATC, după mărturiile publice privind abuzurile din instituție: un audit extern, un nou Cod de Etică, întâlniri cu studenții appeared first on Cultura la dubă.

La începutul acestei săptămâni, mai mulți studenți la UNATC au trimis pe adresa redacției noastre mailuri în care reclamau comportamentul abuziv al unui profesor și declarațiile acestuia la podcastul lui Cătălin Măruță.

“Nu credem că un astfel de comportament ar mai trebui tolerat în facultățile de teatru. Toată hărțuirea, abuzul de putere și sexismul pe care le oferă domnul profesor Puiu trebuie semnalate și făcute publice, tocmai pentru a opri un flux abuziv care se întâmplă de generații.

Domnul Puiu, care se află într-o poziție de putere și pe care nu se sfiește să o arate, continuă să abuzeze studente într-o facultate în care vulnerabilitatea este deja exploatată și statutul studentelor este unul redus doar la „bunăciune”, se arată într-unul dintre mailurile primite.

La momentul respectiv, filmulețul cu profesorul Puiu Șerban circula doar printre studenți, iar emisiunea completă, publicată pe youtube în urmă cu o lună sub titlul “Velniciuc, un cuplu de poveste” avea 287.000 de vizualizări.

În montajul făcut de studenți, Puiu Șerban, actual conferențiar universitar doctor în cadrul UNATC, povestește cum și-a cunoscut soția, pe actrița Alexandra Velniciuc, pe când el era preparator la facultate, iar ea îi era studentă.

Revoltați de declarații, mai mulți foști studenți ne-au contactat și au simțit nevoia să își povestească propriile experiențe din relația cu Puiu Șerban. La rândul său, acesta ne-a oferit un interviu amplu, în care își explică viziunea asupra actoriei și a tehnicilor de artă actorului, asupra noilor generații, și răspunde acuzațiilor care i se aduc.

***

DECLARAȚIILE DE LA MĂRUȚĂ

“Ăștia zic astăzi că profesorii care se dau la eleve, la studente, dar când e harassmentul invers, nimeni nu vorbește despre chestia asta.”

Printre râsete, Puiu Șerban povestește cum a început relația cu soția sa, în timpul facultății.

“Cum făceam tinerii asistenți, care e mișto la tine la clasă…

Măruță: deci cam ce vorbesc asistenții universitari câteodată în cancelarie.

Puiu Șerban: Nu câteodată. Tot timpul. Dar a se nota, conferențiarii și profesorii nu mai vorbesc de așa ceva. Azi sunt conferențiar, nu mai vorbesc despre asta.

A venit la mine Liviu Lucaci, care acum este prof. univ. dr. și este rectorul universității și mi-a zis: bă, ai una bună rău de tot, blondă, la tine în clasă.

Zic „cine, mă?”

-„Aia, fii-sa lui Velniciuc, mă.”

-„Cine, mă, îngâmfata aia? Ia-ți-o, bă, ți-a transfer la tine în clasă. Dă-o…”

-“Bă, nu fi bou că arată super! E foarte tare!”

Și așa mi-a…dacă îi place lui Lucaci, ia să mă uit și eu un pic mai bine.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în luna mai, rectorul Liviu Lucaci declara că “În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine”, dar și că “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.”

Am cerut un punct de vedere oficial din partea lui Liviu Lucaci, după declarațiile făcute de Puiu Șerban, însă acesta nu a venit până la momentul publicării articolului.

În schimb, Puiu Șerban ne-a explicat afirmațiile sale pe larg:

“Suntem, totuși, într-o emisiune comercială, de divertisment, în care eu povesteam relația mea de cuplu cu soția mea, întâmplată acum 22 de ani.

–Când dumneavoastră erați profesor…

Nu eram profesor, eram preparator.

–Iar ea era studentă.

Domnă, asta se întâmplă și la Politehnică. Sunt profesori însurați cu studentele lor. Sunt peste tot în lume regizori însurați cu actrițe. Și vorbim despre acum 22 de ani, când aceste teorii de “political correct” nici nu existau. Ele au apărut la 15 ani după.

Ce povesteam eu acolo e un caz particular, povestea mea care oricum este de notorietate. Nu sunt singurul profesor însurat cu o studentă de-a lui în școală. Vă pot da cazuri celebre de directori de trupă de-a lungul timpului, nu numai în România, care au fost căsătoriți cu actrița principală, inclusiv Cehov, Brecht.

–Revenind la declarația de la Măruță. L-ați menționat pe Liviu Lucaci, care era asistent universitar.

Da, era asistent. Eu eram preparator.

–Și spuneați că discutați în cancelarie despre aspectul studentelor.

Repet, e o poveste de acum 22 de ani. Sigur că se discută despre aspectul studenților. Pentru Dumnezeu, cum să nu discuți cum arată un student, suntem la Facultatea de Actorie, noi avem caractere dramatice de întrupat, este evident.  

La noi nu poate fi considerat bullying faptul că eu discut despre aspectul fizic al unui student, așa cum ar fi bullying dacă ar fi la Medicină, că la Medicină nu contează cum arăți. La actorie contează cum arăți.

Și vreau să specific, nu trebuie să fii frumos sau frumoasă, poți să întrupezi caractere comice fiind mic sau urâțel, dar lucrurile astea trebuie să le discuți cu profesorul, fiindcă profesorul e cel care te formează pentru cariera pe care o s-o ai.

Este evident că actorul, și aici poate aveți dumneavoastră o problemă de înțelegere, la fel ca unii studenți ai noștri, trebuie să își asume aspectul fizic pentru că este parte din arta lui.

–În povestirea dumneavoastră de la Măruță părea o discuție între băieți, care întâmplător erau și superiori studentelor, chiar dacă nu aveați titulatura de profesori, erați asistenți universitari.

La Măruță eram într-un cadru de divertisment. Eu o aveam în clasă pe Alexandra…

–Și Liviu Lucaci v-a încurajat să o abordați.

Nu m-a încurajat în niciun fel. Mi-a spus că juna primă, frumoasa, diva din clasă de la mine, este Alexandra Velniciuc. Iar eu nu consideram așa pentru că aveam numai contrări cu ea la curs, mi se părea obraznică și n-am avut timp să văd că genul ei corect este de jună primă, lucru care a și devenit în timp.

El îmi spunea “nu e adevărat, bă, frumoasa…” pentru că eu îi spuneam că altcineva e frumoasa de la mine din clasă. Astea sunt cutume, repet, actorul trebuie să își asume propriul trup.

Și de aici apar discuții.

Faptul că de câțiva ani a apărut „political correct” și se scriu piese pentru actori care pot arăta oricum, este o chestiune de nișă, de teatru contemporan, apărut acum.

Dar universitatea, în orice țară serioasă, nu pregătește actori pentru teatru de nișă sau film de nișă, pentru teatru social. În toate metodele de arta actorului se pregătește actorul pentru teatru clasic.”

Într-o reacție publicată ieri, pe pagina de facebook, Centrul FILIA condamnă declarațiile lui Puiu Șerban.

“Hărțuirea sexuală nu este o glumă, iar femeile nu sunt obiecte pe care bărbații, mai ales cei aflați în poziție de putere, să le noteze sau evalueze după aspect.

Cerem UNATC I. L. Caragiale să sancționeze imediat aceste comportamente de abuz și să transmită public măsurile luate în acest sens.

Universitățile ar trebui să fie un mediu sigur în care studentele se pot bucura de cursuri, nu un mediu ostil, în care profesorii abuzează de puterea lor pentru a hărțui sexual.”, se arată în comunicatul asociației care luptă pentru drepturile femeilor.

“Cu o asemenea mentalitate și cu acest comportament, n-ai cum să predai tu nicio artă. Nici nu poți și nici nu ar trebui să interacționezi cu studenți.”, a comentat și actrița Ada Galeș.

VIZIUNEA DESPRE VESTIMENTAȚIA STUDENȚILOR

 “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Treabuie să ai o prestanță de femeie.”

Mai mulți foști studenți ai lui Puiu Șerban susțin că profesorul le cerea să se îmbrace specific sexului lor, masculin sau feminin. Povestea este confirmată parțial de profesor, însă percepția asupra ei este diferită de la student la student.

“Actorul trebuie să fie o plastilină în mâna regizorului. Sarcina mea de profesor este să pun actorul în condiția de a deveni acea plastilină și le spun stundenților că ei nu pot să devină robi ai unei mode.

Sunt momente în care fetele vin îmbrăcate după moda prezentului. Și eu le spun: “deja îmbrăcată așa, ești un personaj.”

–Care este moda prezentului?

Moda prezentului – cu bocanci, cu blugii tăiați, cu piercinguri peste tot.

Le spun că, și aici intru în polemică cu ideologiile prezentului, dar mi-o asum, pentru că o regăsiți în orice metodă de arta actorului, feminitatea la femei și masculinitatea la bărbați fac parte din instrumentul lui de actor.

El, ca să poată juca, trebuie să își asume condiția sexului lui la vârsta lui. Este o obligație.

Iar noi când vedem că vine, de exemplu, un băiat care nu e conștient de masculinitatea lui deloc – umblă îngălat, cu mâinile pe lângă corp – noi ne preocupăm ca el să înțeleagă care sunt valențele masculinității, ca să-l egalizăm cu genul lui.

Și atunci îl trimitem la sală, la orele de mișcare, să meargă drept, să nu stea cocoșat. Ce facem rău în asta? Îl învățăm să stea drept, să își folosească trupul.

Nu este nimeni obsedat sexual, cum se sugerează. Nu. Și nu sunt singurul care face treaba asta. Culmea, profesoarele femei sunt mult mai insistente pe acest subiect. O să vedeți că ținutele cele mai elegante sunt studentele de la clasele femeilor, nu ale bărbaților.

Eu, dintre bărbați, sunt cel care le spune fetelor că: “cu bocanci nu ai cum să joci Shakespeare, pentru că îți rupi picioarele.”

–Dar nu o să joace în spectacol așa. E ținuta lor de zi cu zi.

De zi cu zi, dar când începe cursul de Arta Actorului, ea intră într-un rol de actor predispus să asume o sarcină scenică. Nu poate să o facă în niște platforme de 25 de cm când trebuie să aibă viteză de reacție în scenă.

Și atunci le spun că trebuie să aibă niște pantofi normali. Și s-a ajuns la pantofii de dans. E un pantof pe care îl poartă la clasă, cu toc, nu e nimic nici pornografic, nici sexi.

Și le spun: “poate ar fi bine să fii atentă și în viața personală, să îți dai seama care e diferența când porți un pantof cu toc, pentru că ești actriță, și cum e să porți platforme. Deci ar fi cazul să înveți să porți și tocuri.”

Dacă ar spune asta un profesor de la Politehnică, ați avea dreptate, dar când îți spune un profesor de Arta Actorului că trebuie să îți cultivi feminitatea, asta nu înseamnă că se dă la tine, că se bagă în viața ta personală.”, spune Puiu Șerban.

Un fost student ne explică sub protecția anonimatului propria sa percepție asupra celor 3 ani de lucru cu Puiu Șerban.

„Făcea mișto de colege, le spunea că sunt troglodite sau handicapate, că nu se îmbracă bine, iar el nu are niciun stil și nicio treabă cu moda.

Nouă ne zicea să fim masculini. Trebuia să ne îmbrăcăm cât mai fără stil, să fie un fel de uniformizare a noastră, să purtăm cămăși, să purtăm pantofi de dans, să fim mai office.

Dacă nu te conformai, nu se întâmpla nimic, dar ar fi vorbit două ore despre cum ești îmbrăcat.

–Și până la urmă te-ai conformat?

Păi da…”

Nicoleta Jantoan a plecat chiar în acest an, definitiv, din grupa lui Puiu Șerban. A abandonat facultatea după doar un semestru și jumătate și s-a întors la acasă, la Chișinău.

“Unei colege i-a zis: <Știi de ce te-am luat? Că ai țâțe mari și ești mică de statură.>

Ceea ce mă deranja cel mai mult e că masca totul sub forma unei glume, iar dacă nu înțelegi gluma, înseamnă că nu ai umor. Și foarte des îmi spunea mie că nu am umor, că iau totul prea în serios.

Dar eu eram mai tăcută pentru că nu știam cum să reacționez, de fapt.

Era un misogin. Vorbele lui față de cum vede el femeia mă deranjau – “toate piesele sunt făcute de bărbați, iar femeile nu prea cunosc nimic.”

Nu era o lecție în care să nu fie înjurături. Era limbajul universal cu care el se exprima. Se vorbea foarte urât la ore. Din vreo șase ore de actorie, noi făceam vreo două. În restul timpului, vorbea ori despre politică sau despre cât de prost este actorul, că nu știa ce altceva să facă și a venit aici la Actorie.

Spunea că fetele trebuie să fie feminine și dacă ne încălțam cu niște ghete sau pantofi mai butucănoși, se lega de tine că nu ești feminină.

Avea chestia asta, că bărbatul trebuie să fie într-un anumit fel, femeia într-un anumit fel.”, ne povestește Nicoleta, încă vizibil afectată de experiența de la UNATC.

„I-a spus unei colege că are “pantaloni sperie pulă”, spune și Mihnea Niculescu, un alt fost student al lui Puiu Șerban în anul 2018. Acesta se declară, însă, de acord cu viziunea profesorului asupra vestimentației.

“Nu mi se pare o problemă chestia asta, fiindcă noi jucăm teatru clasic, până la urmă femeia, în teatrul interbelic, trebuie să fie femeie, iar bărbatul să fie bărbat, fără niciun fel de declarație homofobă din partea mea, nu.

Dar din punctul ăsta de vedere am fost de acord cu el. Dânsul le spunea studentelor: “Trebuie să mergeți în fustiță, să mergeți pe un toc, să știți să vă mișcați. Băieții, unii dintre ei, nu știau nici să poarte un sacou pe ei. Aici eu nu am ce să-i reproșez.”, spune Mihnea.

O altă fostă studentă, care a dorit să rămână anonimă, se declară, de asemenea, de acord cu vestimentația impusă.

„Cerea studentelor să vină în rochii, în fuste, cu pantofi cu toc, să aibă o prestanță. Eu aici sunt de acord cu el, nu îl contrazic. Și îți explica în termeni mai sexuali ce vrea un bărbat de la tine.

De exemplu, spunea “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Trebuie să ai o prestanță de femeie.” La noi la facultate se folosește limbajul ăsta fiindcă altfel nu ai înțelege. Și trebuie să faci o diferență între femeie și bărbat.

El impunea să nu mai venim în bocanci, ci în pantofi normali sau cu toc. Și a zis că studentele lui trebuie să se diferențieze de studentele de la celelalte grupe.”

VIZIUNEA DESPRE ASPECTUL FIZIC

Puiu Șerban vorbește pe larg despre relevanța aspectului fizic în arta actorului. De cealaltă parte, unii dintre studenții săi rămân marcați ani în șir de o afirmație a profesorului, spusă într-un mod neacademic.

Este deja cunoscut cazul Katiei Pascariu, actrița care a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă cum a fost etichetată în timpul facultății, din cauza felului în care arăta.

“Toată lumea îmi zicea că par bolnavă, că sunt foarte palidă, că sunt ștearsă. (…)După anul I mi-au zis că nu mă lasă pe vară și nici nu mă dau afară, dar că ar fi bine să mă gândesc singură dacă e cazul să mai vin din toamnă. Că lor nu li se pare că am de ce să revin.”

Deși Katia nu a dezvăluit numele profesorului ei, Puiu Șerban recunoaște acum că “poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

„Pe noi nu ne interesează aspectul fizic din punct de vedere al frumosului sau urâtului. Asumarea aspectului fizic este asumarea sub forma corpul meu e instrumentul meu.

Noi, dacă te-am băgat în facultate arătând cum arăți, am considerat că ești un gen anume. Asumarea aspectului fizic nu înseamnă că dacă nu arăți ca un manechin…noi nici nu căutăm așa ceva. Căutăm o concordanță.

Katia Pascariu a fost studenta mea. Eram un asistent la clasa ei, am protejat-o pentru că era un om delicat, un om fin, o intelectuală.

Anul l este, cum îl numim noi, anul de șmotru, de disciplinare, de forță, anul celor tari psihic.

Puiu Șerban

Katia era o fată inteligentă la care am ținut enorm, dar nu reușea să se integreze în cadența pe care o avea restul grupului. Am încercat pentru Katia să găsesc metode alternative. Examenele ei nu au fost cele mai bune la început, dar nu erau proaste. Se vedea că ea este o fată inteligentă care, peste timp, își va găsi o nișă de teatru.

–Dumneavoastră personal i-ați zis Katiei lucruri legate de aspectul său fizic? Că pare bolnavă, ștearsă.

Asta se vedea la nivelul ei de energie, care nivel de energie la actor se transpune în trup.

–Dar dumneavoastră i-ați spus asta sau un coleg?

Chiar au trecut 20 de ani, nu mai știu cine i-a spus, iertați-mă. I-o fi spus la un examen. Da, se spune studenților: băi, nu se poate cu acest aspect fizic, nu ai energie fizică”.

Chiar acum i-am spus acum unui student, probabil peste 20 de ani o să mă reclame și el. I-am spus: “trupul tău nu-ți poartă interiorul. Nu ai forță interioară.” Noi lucrăm la asta cu studenții. Le spunem: „măi, ai un trup nelucrat”. De ce? Pentru că în liceu nu se mai face sport. Și atunci, ei sunt sedentari.

În actorie trebuie să ai o condiție fizică excelentă. Vin copii care au talent, au interior de artist, dar trupul nu îi conduce.

Și atunci îi spui: „băi, băiatule, ești leșinat. Nu poți să duci acest rol.” Poate la alte facultăți ăsta e bullying, la noi nu este. E ca și cum îi spui unui fotbalist: “băi, te-ai îngrășat, nu se poate.”

–Dar sunt și roluri pentru persoane supraponderale…

Sunt mari exemple de persoane supraponderale în arta actorului – Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, dar sunt hiper energice. Nu poți să fii în teatru grăsan, puhav și fără energie. Poți să fii gras și sunt mari actori grași, dar au o energie, debordează. Noi asta le spunem.

Nu avem o problemă că x este gras sau slab. Avem o problemă cu nivelul de energie al trupului.

Katia, pentru că nu își găsea încă motivațiile în școală, avea un trup foarte firav, plăpând. Și într-adevăr tot timpul era alb-pământie așa.

Și atunci probabil un profesor, poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

Lucru pe care poți să i-l spui unui student în anul l, dar este absolut imoral ca studentul, peste 20 de ani, când face actorie, să îi reproșeze profesorului că i-a atras atenția asupra unei deficiențe.

–Nu considerați că a fost ceva care a marcat-o tocmai pentru că a spus asta 15 ani mai târziu?

Îmi asum ce spun, Facultatea de Teatru, în orice țară, este foarte proastă dacă nu marchează studenții.

Facultatea de Teatru nu este o facultate de diplome, este o experiență psihică.

Eu nu spun că profesorii nu greșesc niciodată. Vă declar că eu însumi am eșecuri profesionale în care nu am diagnosticat corect un student, nu l-am dus pe drumul care trebuia. Am greșit, se întâmplă.

Am greșit, dar nu există profesor pe lume să nu greșească, poate doar ăla care nu face nimic.

Le explic fetelor: “dacă tu ești o îngălată care nu poți să mergi drept, cum îți imaginezi că poți capta atenția a 400 de spectatori sau la film, să reziști unei zile de filmare, și când ți se va vedea capul sau trupul pe tot ecranul, lumea să se uite atentă la tine?”. Repet, nu e obligatoriu să fii frumos. Nu ne referim la asta niciodată.

Dar da, le spunem multor studenți că sunt devitalizați. E adevărat, dumneavostră vă spun acum într-un limbaj academic că sunt devitalizați.

Se întâmplă, și asta recunosc, că sunt și zile mai proaste, când văd că au trecut 3 luni și n-a făcut nimic, le spun: „băi, ești palidă pâmănt, nu ai cum să faci meseria asta. Înțelege odată!”. Dar e o chestiune care se derulează în timp și sigur că se adună nemulțumiri și la ei, dar și la noi.”

VIZIUNEA ASUPRA ARTEI ACTORULUI

“Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată.”

Puiu Șerban

Pe parcursul interviului, Puiu Șerban subliniază de mai multe ori specificul artei actorului și ideea că Facultatea de Teatru este “o școală vie, vocațională, personală” și nu poate fi comparată cu facultățile de aulă, în care profesorul nici nu cunoaște personal studenții.

În același timp, acesta compară frecvent actoria cu milităria.

„Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată. Studentul trebuie să înțeleagă, ca și militarul, ca atunci când sună alarma, își părăsește familia, nunta, înmormântarea și se duce pe front. Exact la fel și actorul, când bate gongul sau când se strigă motor, în momentul ăla nu îți mai este rău, nu mai ești bucuros că te-ai însurat, trebuie să joci dramă și invers.

Foarte mulți dintre cei care ne critică au ajuns să practice profesia, dar, ce să vezi, au trecut prin școala noastră, atât de rea cum e ea.

Dar vă spun cu mâna pe inimă, e foarte bună.

Meseria aceasta, mai ales în școală, este extrem de crudă. Avem o scenuță și colegii se uită la tine. Lucru care la alte facultăți nu se întâmplă. Te pregătești pe cont propriu și dai examen cu profesorul.

La noi, profesorii sunt ceilalți studenți. Privirea lor este cea care traumatizează. Nu profesorul. Profesorul are răbdare, te iartă.

Profesorul, într-o zi, pentru că e om, se poate enerva că nu îți iese. Dar atât. Cele mai crunte nu sunt ierarhiile profesorilor, sunt ierarhiile studenților.

–Spuneați că actoria, înainte să fie artă, este armată, disciplină. Cum se traduce asta în relația profesor-studenți, care nu sunt încă actori, sunt studenți la actorie?

Așa cum se traduce și într-o unitate în care tu afirmi la intrare că vrei să devii trupă de comando.

–Cu orice preț? Adică să fii dispus să faci orice îți cere profesorul?

Doamnă, să ne înțelegem.

În relația dintre profesor și student, ca și în relația între soldat și ofițer, trebuie să apară o relație de încredere. Nu e loc de rebeliuni și revoluții.

Tu ai niște obiective de atins, tu trebuie să le atingi, nu profesorul.

Anul l este anul cel mai dur, anul în care ei trebuie să învețe disciplina profesională. Unii pot să facă asta, alții nu.”

Mihnea Niculescu a fost studentul lui Puiu Șerban în anul l.

“Domnul Puiu Șerban este foarte citit și tot ce am învățat teoretic în facultate am învățat de la el. Inițial mi-a plăcut extraordinar de tare de el, în continuare îl admir pentru know how-ul lui în ceea ce privește actoria, dar relația noastră s-a rupt în momentul în care abuzurile emoționale și abuzurile psihice au contrabalansat cu totul toate lucrurile bune pe care acest domn le făcea.

El are preferați. Dacă m-ar auzi acum, mi-ar spune că sunt un frustrat care nu vrea să învețe meserie.

El promovează o răutate și o dinamică foarte acidă între studenții lui, sub pretextul că așa scoatem trăirile naturale la iveală. Îi place foarte mult cearta între studenți.”

Nu este singurul care vorbește despre râca între studenți. O poveste asemănătoare reiese și dintr-o mărturisire făcută de Puiu Șerban.

„Unul mi-a reproșat la întâlnirea de 20 de ani că de ce eu, în prima zi de școală, le-am spus să nu-și împrumute bani între ei și să nu-și dea mâncarea de la unul la altul. Mi-a zis “și azi cred că ați vrut să ne dezbinați”, spune profesorul.

„Dacă aveai tăria și tupeul să îi spui că te deranjează ceva, îți dădeai foc la valiză. După primul semestru din anul I, eram foarte frustrat că el spunea că nu îmi iese nimic, în condițiile în care intrasem printre primii în facultate. Îmi spunea că el nu știe de ce am intrat eu în facultatea asta.”, continuă relatarea Mihnea.

După primul semestru, a cerut mutarea la altă grupă, ceea ce, spune el, a declanșat un calvar.

„Dânsul a aflat și a fost dezlănțuită o execuție publică a mea în semestrul ll, anul l. Execuția a constat în umilire de față cu toată lumea.

Mă bucur foarte tare că după atâția ani am ocazia să vorbesc. Pentru că frustrarea și lacrimile pe care eu le-am vărsat atunci s-au simțit foarte rău.

Mi-a spus: “taică-tu și maică-ta sunt niște idioți pentru că te-au mutat de la un liceu la altul, când tu, de fapt, erai un prost. Și în loc să te lovești de realitate, tu ai fugit de ea. Știu și ce ai futut și ce o să fuți. (…)

Îți dădea senzația că orice ai face în școală, el știe.

<Știu că taică-tu nu te-a iubit, se vede că ești un copil neiubit. Arăți ca un bolovan și te porți ca un bolovan. Pot să te dau afară din locul în care muncești, dacă vreau.>

Au fost injurii peste injurii de față cu colegii.

Eu în anul ll, semestrul I, am plecat. Apoi au plecat și unii dintre preferații lui.”

Nicoleta Jantoan spune că a plecat din facultate nu doar din cauza experienței cu Puiu Șerban, ci pentru că „UNATC-ul per se era un spațiu foarte toxic pentru mine. În clasă erau colegi de acord cu Puiu Șerban. Nu îmi plăcea mediul. El cultiva ura între studenți.”

Dar punctul culminant, cel care a determinat-o să plece, a fost o afirmație a profesorului.

“În martie am abandonat. Pur și simplu am lăsat facultatea.

A venit războiul din Ucraina și n-am mai suportat fiindcă s-a legat și de treaba asta. Chiar în prima zi de război mi-a spus de față cu toți: “uite, Nicoleta, tu știi că ți-am schimbat viața? Dacă nu te alegeam eu la actorie, ai fi rămas acasă în Moldova și venea războiul peste voi. Că din Transnistria până la Chișinău nu e mult, iar tancurile o să vină repede.”

Când am auzit una ca asta, eu care eram foarte speriată de tot ce se întâmpla, nu am putut să îi răspund nimic. Și acum mă trec fiori când îmi amintesc. El a spus-o foarte nostim, haios, de parcă își bătea joc de mine.”

“Doamnă, acum dorim să politizăm orice subiect, orice se vorbește într-o clasă de actorie?” – a comentat Puiu Șerban povestea. Acesta pune acuzațiile studenților pe teama frustrărilor și a performanțelor slabe la școală și susține că „Pe tot ce au zis de rău despre mine, eu pot aduce dovezi și martori că lucrurile nu sunt chiar așa cum spun ei.

Dar pot să recunosc că nu sunt o ființă perfectă și că greșesc din când în când, dar asta nu înseamnă că ei nu au făcut greșeli mari, mai mari sau egale cu cele pe care le-am făcut eu față de ei.”

EFECTELE ABUZULUI EMOȚIONAL PE TERMEN LUNG

“Există oameni care sunt motivați negativ și oameni care sunt motivați pozitiv. Eu nu sunt un om care poate fi motivat prin tehnica pe care dânsul o practică. Încredere mea în mine, ca actor, s-a dus dracului din cauza acestui domn.”, spune Mihnea Niculescu, care acum activează, totuși, în mediul artistic.

După mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, a avut o experiență mai bună în facultate, dar mărturisește că urmele au rămas.

“Domnul George Ivașcu mi-a zis de mai multe ori: “ești bun, ești ok”, dar spunea o chestie foarte interesantă. Că „noi, ca profesori, nu trebuie să ne jucăm cu destinele.” Anul l este un an decisiv, formator pentru noi.

Dacă ne tai aripile… mulți dintre noi am rămas fără încredere în noi după experiența cu Puiu Șerban.

Cea mai mare nenorocire e faptul că el ne-a ales. Ne-a văzut la admitere și el s-a bătut după să ne aibă. Noi nu am avut nimic de spus, la ce profesor am vrea.

Și nimeni nu vrea la Puiu Șerban.”

Iar Nicoleta Jantoan susține că experiența de la UNATC și interiorizarea suferinței i-au provocat probleme de sănătate.

„Până recent, nu puteam să vorbesc despre experiența asta. În timpul facultății mi-au apărut foarte multe probleme de sănătate, tot stresul era în interiorul meu și când am ajuns acasă mi-am dat seama.

–Liviu Lucaci spunea într-un interviu pe care ni l-a acordat că facultatea oferă consiliere psihologică studenților. Tu ai avut parte de așa ceva, știai că există?

Sincer, e prima dată când aud lucrul ăsta. Dar chiar și dacă aș fi știut, tot aș fi ales să plec și nu regret deloc decizia luată.”

RELAȚIA REGIZOR – ACTOR. ACUZAȚII DE INTRUZIUNE ÎN VIAȚA PERSONALĂ

“Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața.”

Declarația îi aparține unei foste studente care după terminarea facultății a început să colaboreze cu Puiu Șerban, în calitatea acestuia de regizor.

Pe lângă poziția de cadru didactic, Puiu Șerban este director artistic al Teatrului Elisabeta din București și montează spectacole și la alte instituții. Doi foști studenți ai săi, care au primit apoi roluri în spectacolele regizate de el, povestesc lucruri asemănătoare.

„În toți cei trei ani de facultate, eu nu am avut absolut nicio problemă cu el. Au fost observații, dar legate de greșelile mele. Problemele au început o dată cu colaborarea la teatre, cu el în calitate de regizor.

Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața. Trebuia să declar ce fac eu în timpul meu liber, unde mă duc, cu cine stau, cât stau. Și nu doar el personal mă întreba, ci persoane din cercul lui.

Când îți face cadou un astfel de privilegiu, el îți ia viața personală. Din momentul ăla, nu mai ai voie să calci în stânga și în dreapta fără ca el să știe. Și dacă nu e cum îi convine lui, încep discuțiile și umilințele.

Asta poate să dureze 1 an, 2, 3, depinde cât suporți tu.

Te cheamă, de exemplu, cu grupul la un restaurant sau să bei ceva. Tu dacă îi spui că nu poți, pentru că te întâlnești cu altcineva, s-a terminat pământul: „cum adică să ieși cu altcineva dacă eu te-am anunțat că de la ora cutare la ora cutare mergem la restaurantul x?”

El, după ce o să vadă declarațiile astea, nu doar ale mele, ale tuturor, o să spună: “sunt niște nebuni care nu au talent și acum deschid gura și comentează.”

Când colaborarea s-a încheiat, mi-a spus: “o să îți distrug viața și o să vezi că fără mine, fără numele Puiu Șerban, nu reușești. Asta a fost cel mai dureros.”

actriță sub anonimat

“Din păcate, mi-a fost profesor. Am colaborat după ce am terminat facultatea, dar nu a durat foarte mult fiindcă au început niște probleme. El a devenit foarte gelos.

A fost o experiență foarte invazivă, este un om foarte invaziv. Nu ai deloc intimidate când vorbești cu cineva, mereu te ascultă, are oameni care te ascultă.

Și nu suportă să ai alte proiecte în afară de el. Îți spune că nu te mai bagă în spectacolul respectiv.

Cel mai flagrant comportament la el este că vorbește non-stop despre sex. Asta mi se pare foarte dubios la el. Așa e și la școală și la teatru, peste tot.

Îmi pare rău că nu l-am reclamat la Comisia de Etică atunci când am fost student, acum nu mai pot să o fac. Dar cred că Dumnezeu se va ocupa de el.” – ne povestește un fost student și colaborator, sub protecția anonimatului.

Întrebat de aceste acuzații, Puiu Șerban le neagă cu vehemență și spune că, deși nu i-am dat numele persoanelor respective, știe despre cine e vorba și că aceștia ar fi fost implicați în cazuri disciplinare la teatrele la care au lucrat.

„Eu sunt unul dintre regizorii care nu am cerut niciodată exclusivitate. Toți actorii care lucrează la Teatrul Elisabeta au proiecte și în alte părți.

Nu le ceream niciun fel de informație. Asta că eu puneam stăpânire pe viața lor….vă invit să vorbiți cu orice actor cu care am lucrat, dacă eu am cerut informații despre viața personală. E adevărat, au fost niște evenimente în care viața privată a actorului a influențat bunul mers al spectacolului care era în repetiție.

Și atunci da, am spus că nu putem să mergem noaptea la club până la 3 și să venim dimineața la repetiții.

Anumiți actori tineri plecau, când se repeta în provincie, la ore târzii în noapte, plecau la București și am spus că nu e normal și că poate să își aducă iubitul sau iubita în orașul unde lucram. Asta nu înseamnă că am pus stăpânire pe viața cuiva.

Am spus doar că viața privată a actorului nu trebuie să afecteze bunul mers al repetițiilor.”

CE POT SCHIMBA ACESTE POVEȘTI?

Unii studenți au cerut mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, unii sunt de acord cu metodele sale, alții au terminat facultatea, dar cu prețul unor traume, iar alții îi mulțumesc pentru ce i-a învățat.

Indiferent de propria experiență a studenților, însuși profesorul recunoaște că “noile generații” cer niște schimbări și “democratizare”.

Momentan, suntem în punctul în care a rămas la stadiul de promisiune a rectorului Liviu Lucaci rescrierea Codului de Etică al UNATC, în care formele de abuz vor fi explicate clar, astfel încât profesorii să nu le pratice, iar studenții să le identifice, dacă, totuși, au loc.

“Au fost momente și sunt momente în cariera unui pedagog în care se petrec astfel de abuzuri. Pentru că e un lucru foarte personal la clasă. Și de multe ori clasa de studenți reușește să te domine.

Uneori, da, s-au făcut și eu însumi am greșit. Acum vreau să le cer scuze tuturor studenților pe care i-am avut și am greșit față de ei. Dar sunt și extrem de mulți studenți cu care nu am greșit.

–Dumneavoastră ați comis vreun abuz de care sunteți conștient?

E abuziv numit abuz. Pot comite erori pedagogice.

Poate am greșit uneori crezând prea mult într-un student care nu a confirmat după aia. Și l-am încurajat mai mult, în detrimentul altuia, care în timp a dovedit. Ăla care a fost nedreptățit că eu l-am apreciat mai mult pe un coleg al lui și pe el mai puțin, acela nu a fost un abuz. A fost o greșeală.

În munca cu oamenii, aceste greșeli sunt inevitabile. Ar fi o prostie să te apuci să dai afară profesorul pentru ceva ce s-a întâmplat acum 20 de ani. Între timp, s-a profesionalizat. A fost o greșeală.

Poate nu i-a acceptat unui student anumite sensibilități. Și asta mi s-a întâmplat mie. Pentru că a considerat că acele sensibilități sunt fie răsfățuri, ca să nu muncească, fie lucruri de care trebuie să scape ca să devină actor.

Noi primim studenții aceștia la 18 ani. Ei sunt încă în dezvoltare. Eu nu am de unde să știu că x comportament al lui reprezintă un defect sau poate este expresia geniului și vom vedea peste ani.

Noi căutăm în întuneric. Uneori nimerești, că ai talent de pedagog, dar se întâmplă să greșești.

Acelor studenți față de care am greșit așa, da, le cer iertare.”, spune Puiu Șerban.

Totuși, acesta precizează că unele lucruri nu se pot schimba.

“Ce nu se poate schimba este munca de performanță din facultatea noastră. Nu ai cum să faci altfel. Ce se poate schimba și deja se schimbă în școala noastră, de aia au început să și vorbească, școala s-a democratizat foarte mult.

Dar nu știm până unde poate merge această democratizare.

Pe scurt, cât de democrat poate fi un locotenent care conduce un batalion? Că la un moment dat el trebuie să aibă comanda și să ordone “salt înainte”.

Manierele s-au schimbat, s-au angajat profesori tineri. Eu însumi sunt mult mai concesiv, mult mai adaptat la tipul de structură psihologică, fără să fac rabat de la criteriile de performanță.

Noi suntem una dintre cele mai bune școli de Teatru și de Film din Europa.”

UPDATE – la câteva ore de la publicarea articolului, UNATC a transmis următorul comunicat:

“Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” a consemnat cu îngrijorare afirmațiile făcute de conf.univ.dr. Puiu Șerban în spațiul public.

UNATC condamnă fără echivoc și se delimitează total de aceste declarații publice, lipsite de suport factual și aflate în totală discordanță cu misiunea, valorile și metodele educației artistice.

Conducerea UNATC și corpul profesoral au zero toleranță față de o asemenea conduită.Ținând cont de faptul că domnia sa face parte din colectivul nostru, ne prezentăm scuze față de toate persoanele afectate de aceste declarații, precizând încă o dată că cele afirmate nu reprezintă în niciun fel instituția din care face parte și vă aducem la cunoștință că, în urma celor întâmplate, Comisia de Etică a UNATC s-a autosesizat.”

The post “Facultatea de Teatru este o experiență psihică.” Cazul profesorului Puiu Șerban și efectele asupra studenților appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de un an, Cultura la dubă a început să publice o serie de interviuri cu actrițe, foste studente ale UNATC, care au vorbit despre abuzuri emoționale la care au fost supuse în cadrul facultății.

Alina Șerban, Roxana Lupu și Katia Pascariu au scos la iveală povești despre umilințe și jigniri, nepotisme și agresivitate cel puțin verbală, toate venite din partea unor cadre didactice care predau arta actorului. Roxana Lupu spune că experiența la UNATC a fost atât de traumatizantă, încât s-a gândit inclusiv la sinucidere.

“Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.”, declara Roxana Lupu în mai 2021.

În tot acest timp, deși poveștile lor s-au viralizat și au fost preluate de toată presa, nimeni din cadrul UNATC nu a consider necesar să deschidă o anchetă și să verifice în profunzime acele povești și activitatea profesorilor implicați. Confirmă chiar rectorul UNATC, Liviu Lucaci, la rândul său profesor la actorie.

Săptămâna trecută, tânăra actriță Ioana Bugarin, a povestit pentru Cultura la dubă propria sa experiență “traumatizantă” de la UNATC.

Mai mult decât atât, Andrei Rus, cadru didactic la UNATC, povestește că acum câțiva ani, pe când el însuși a fost victima unui abuz în cadrul universității, mai multe colege i-au mărturisit experiențe abuzive – “femei care fuseseră victime ale unor presiuni sexuale din partea unor profesori.”

UNATC arată acum ca o școală modernă, proaspăt renovată în culori vii. Este locul în care sute de tineri intră anual cu speranța că vor deveni artiști. În realitate, universitatea este încă blocată în metehne vechi, care lasă loc abuzurilor, iar acestea sunt greu de identificat sau de dovedit.

De exemplu, relațiile sexuale dintre profesori și studenți nu sunt interzise în Codul de Etică al Universității. De asemenea, nu este interzis ca un profesor să îi ceară unui student să se dezbrace. Este acesta un abuz sau un exercițiu de actorie? Este lesne de înțeles de ce aceste lucruri au fost ascunse de generații întregi, deși ele sunt o cutumă. Raportul de putere dintre profesor și student este uriaș.

Nu vorbim doar despre relația clasică dintre cadru didactic și student, ci despre actori foarte cunoscuți sau directori de teatre, care le pot influența întregul parcurs profesional al tinerilor respectivi.

“Nu am știut că noi trăiam aproape zilnic niște abuzuri, până când nu am ajuns la o facultate din Londra și am văzut diferențele”, ne spune o fostă studentă la UNATC.

De câțiva ani, universitatea pune la dispoziția studenților, gratuit, servicii profesionale ale unor psihologi.

“Trebuie să aibă suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva. Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…”, spune rectorul Liviu Lucaci.

Instituția de învățământ a luat, așadar, măsuri pentru tratarea problemelor emoționale cu care se confruntă studenții “dacă le pică ceva rău”. Rectorul Liviu Lucaci nu a precizat, însă, măsuri suplimentare pentru verificarea comportamentului profesorilor și prevenirea abuzurilor.

Vă invităm să citiți interviul de mai jos, acordat de Liviu Lucaci pentru Cultura la dubă.

***

Domnule rector, în interviurile publicate pe Cultura la dubă de un an încoace, actrițele Alina Șerban, Roxana Lupu, Katia Pascariu și, mai recent, Ioana Bugarin, toate foste studente ale UNATC, vorbesc despre diverse forme de abuzuri emoționale la care au fost supuse de către profesorii UNATC.

Când ați citit interviurile, ați avut o reacție de uimire sau știați deja că există astfel de abuzuri?

Păi Roxana Lupu mi-a fost studentă, cunoscut foarte bine parcursul Roxanei în UNATC, nu cred că în ceea ce mă privește a fost vorba de așa ceva, de altfel din ce am citit în interviu, nici nu e vorba despre mine.

Eu vă întreb ca pe dvs ca reprezentant al instituției.

Acum ca reprezentant, eu reprezint instituția asta de 2 ani, să ne înțelegem.

O istorie e o istorie. Preiei cu tot ce a fost.

De când reprezint instituția, eu știu atât: tolerență zero față de orice fel de abuz. Că e vorba de agresiune sexuală sau orice fel de abuz, toate se înscriu în abuz. Tot ce spun fetele astea e o paletă largă de abuzuri la care ele fac referire.

Pentru că ați vorbit despre Roxana Lupu, aveați cunoștință la vremea respectivă de problemele prin care trece cu alți profesori? Ea spune în interviu că a fost atât de rău încât a ajuns să se gândească la sinucidere.

Nicio clipă Roxana nu mi-a spus, deși eram profesorul ei de clasă și eram foarte apropiați, ea nu mi-a adus la cunoștință nicio clipă probleme de tipul ăsta.

Dar despre ceea ce au zis celelalte actrițe, Katia Pascariu, Alina Șerban, Ioana Bugarin, aveați cunoștință?

Ele nu mi-au fost studente și niciodată vreuna dintre ele nu a venit către mine. Acum, eu nu aveam nicio responsabilitate, nici director de departament, nici decan, nici nimic. Eram un profesor. Cu Roxana mă știam, îi știam familia.

Dar știți de existența unor abuzuri ale unor colegi profesori din perioada respectivă, când Roxana era studentă?

Eu m-aș îndoi destul de tare de asta pentru că atunci colectivul nostru avea săptămânal întâlniri la care studenții și profesorii ne gestionam parcursul ăsta educațional. Adică noi eram destul de apropiați unii de alții.

Dumneavoastră de cât timp sunteți cadru didactic la UNATC?

De 25 de ani.

În toată această perioadă aveați cunoștință despre practica unor profesori de a dezbrăca studenții ca formă de examen la unii, la alții ca exercițiu de dezinhibare și cunoaștere.

Din ce am citit, referirea nu este la universitatea noastră, că în vreun examen de admitere sau vreun alt tip de examen s-ar fi cerut vreodată așa ceva.

Avem mai multe mărturii, inclusiv ale unor profesori din UNATC, care spun că exista această practică, nu neapărat ca formă de examen, ci ca exercițiu la actorie, începută de un actor celebru – profesor la UNATC, care nu mai e în viață, și continuată de un alt actor celebru, în fiecare generație la care a predat.

Sincer, eu nu am fost de față niciodată la așa ceva, eu am fost foarte apropiat de studenți.

Și n-ați auzit niciodată că anumiți profesori dezbracă studenții?

Nu, nu. Să ne înțelegem. Nicio clipă nu am fost de față.

Nu a venit niciodată un student la mine să îmi spună că se întâmplă asta și „apără-ne”.

Eu știu că astea sunt practici de anii 90, când eu eram student. În clasa mea sau în clasele paralele, noi nu am trecut prin astfel de exerciții.

Dar ca profesor, ați auzit de la ați colegi că există această practică?

Am auzit de un exercițiu, exact cu povestea asta, din anii 90. Cât e de adevărată…nu am fost de față.

Totuși, cum ați defini dumneavoastră acest exercițiu, vi se pare necesar sau ce efecte credeți că are asupra psihicului unor tineri, nevoiți să se dezbrace unii față de ceilalți, față de profesori.

Lucrurile din perspectiva mea sunt destul de clare. Exercițiile de nuditate, să le numim așa, nu își au sensul. Ele nu ating niciun obiectiv, nu ajută în niciun fel studentul.

Adică…”hai să ne dezbrăcăm”. Nu va ajuta niciodată asta.

Dacă sunt niște exerciții care includ comportamentul pe care îl ai la serviciu, acasă, în timpul acestor exerciții, sunt momente în care studentul se comportă cum se comportă la el acasă.

Solicitarea de a dezbrăca cu forța pe cineva, asta poate fi numit abuz, fără discuție. Iar genul ăsta de abuzuri la o vârstă fragedă, lasă urme îngrozitoare.

De când am venit rector, am inițiat un dialog cu studenții pentru suport emoțional, suport psihologic.

Oferit de un specialist în cadrul universității?

Obligatoriu de un specialist. Am intrat în discuții cu liga studenților și am oferit sprijinul unor psihologi, sub formă de gratuitate din partea universității, urmând ca sub anonimat fiecare student care simte nevoia, să ia legătura cu psihologii.

Lucrurile au evoluat, iar azi avem o dublă abordare. Avem un fel de lucru de grup, dezvoltare psiho-emoțională, studenți care se înscriu și lucrează cu un psiholog. Și avem mai mulți studenți care gratuit au acces la un terapeut.

De 2 ani, de când sunteți rector, ați schimbat Codul de Etică al Universității sau e același de mai mult timp?

L-am schimbat de 2 ori în ultimii 5-6 ani. Înainte să fiu rector, am fost președintele Comisie de Etică. Deci trebuie să știu.

Cât timp ați fost președintele Comisiei de Etică?

3 ani.

În acești 3 ani, ați avut plângeri din partea studenților, referitoare la abuzuri?

Referitor la situații care sunt nepotrivite, nu agresiune sexuală.

Mă refer la abuzuri de orice tip.

Da, abuzuri de orice tip au fost.

Puteți să ne dați exemplu de un abuz constatat?

Da, a fost că forma de examinare a unui profesor asupra unui grup de studenți a fost considerată nepotrivită, pentru că li s-au cerut lucruri care nu fuseseră predate la curs.

De obicei, soluția în astfel de situații este următoarea: ei nu mai dau examen cu profesorul respectiv.

Ați avut plângeri de abuz emoțional?

Da, am avut.

Și cum s-au soluționat?

Într-un anumit caz s-a soluționat cu avertisment scris pentru profesor.

Despre ce era vorba în acea situație?

La examen, câțiva studenți au fost supuși unui tratament discriminatoriu. Unii au fost din start avantajați și alții mai puțin.

Abuzul are legătură cu puterea. E cineva care are o putere asupra ta. Îți dă note, îți influențează parcursul, cariera. Acest lucru este inadmisibil.

Și avem și un caz al unui profesor căruia i s-a desfăcut contractul de muncă pentru abuz.

Ați spus foarte clar ce efecte are acea practică cu dezbracarea studenților asupra psihicului lor.

Da, are efecte foarte grave.

De ce acest lucru nu este trecut în Codul de Etică al universității? De ce nu este specific interzisă dezbrăcarea studenților?

Păi stați un pic, să ne înțelegem. Dacă noi am scrie că e interzisă dezbrăcarea studenților, asta înseamnă că dacă studentul, în timpul unui exercițiu de comportament, în care el se comportă ca la el acasă și alege să își schimbe hainele, așa cum o face la el acasă, asta să înseamnă ca eu să îi interzic așa ceva.

Mă refer la solicitarea din partea profesorului. Vorbeați despre putere. Să vină din partea superiorului, a profesorului, către studenți, solicitarea de a se dezbrăca.

Solicitarea de a se dezbrăca, care nu are legătura cu un exercițiu, ăla e un abuz.

De ce nu este trecut în Codul de Etică foarte clar, că este un abuz? În Codul de etică aveți o singură frază, formulare generală, în care se spune că sunt interzise orice forme de abuzuri și hărțuiri sexuale.

Păi mi se pare că intră acolo abuzul. Adică să scriem acolo că nu are voie cineva să îți ceară să te dezbrace? Mi se pare….

Vă întreb asta fiindcă avem mărturiile unor studente care spun că existau aceste practici și alte forme de abuzuri, atât de frecvent, încât lor li s-a părut că asta e normalitatea. Erau niște tineri veniți să învețe actorie, lucrau în special cu profesorul de clasă, iar aceasta era normalitatea între ei.

Ei nu știau la vremea respectivă că acesta e un abuz. Ei spun că abia după ce au ajuns la școli din străinătate, au realizat că acele practici nu erau normale.

De aceea vă întreb, nu ar trebui specificate formele de abuzuri interzise?

Dar aș vrea să vă întreb, în ce an se întâmplau lucrurile astea?

Avem mărturie de la studenți care au absolvit acum câțiva ani.

Sincer, mă surprinde că cineva i-a cerut în mod explicit “dezbracă-te”.

Tuturor studenților. Nu unei singure persoane. Să se dezbrace, să defileze în clasă și să se privească.

Sincer, asta mă surprinde tare. Nu pot să comentez ceva la care nu am fost de față și nu știu.

Tot legat de Codul de Etică, nu am găsit să fie interzise relațiile sexuale între profesori și studenți. Ele sunt permise?

Nu sunt permise.

Și atunci, de ce nu sunt interzise?

Păi, dar…eu când zic abuz înseamnă că cineva abuzează de exemplu de forța, de puterea pe care o are ca profesor, ca să aibă anumite avantaje. Ăsta ar putea fi numit un avantaj, evident.

Dacă cineva din această poziție ajunge să aibă o astfel de relație, mi se pare firesc că e un avantaj pe care el și-l ia din perspectiva puterii pe care o are.

Nu știu să vă spun pentru că nu…Da. Nu știu.

Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.

Oricum, ce facem în momentul ăsta, un grup din care fac parte mai mulți colegi de-ai mei…și nu numai colegi de-ai mei, nu știu dacă știți sau nu, de mai mult de un an și jumătate, de când lucrăm foarte intens cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între bărbați și femei.

Ce înseamnă că lucrați?

Adică avem acțiuni comune, exact pe această conștientizare a egalității de șanse și a eliminării oricăror forme de discriminare.

Campaniile de conștientizare nu sunt același lucru cu un regulament intern care interzice relațiile sexuale între profesori și studenți.

Evident.

Și asta voiam să vă spun, că suntem în elaborarea unui…care evident trebuie să se regăsească mai apoi și în Codul de Etică, a unor reguli foarte limpezi. Și cu cine vrem să lucrăm, sunt oameni care chiar se pricep la așa ceva.

În cei 25 de ani de carieră de profesor aici, ați avut vreodată relații sexuale cu studente?

Nu am avut.

Adică, încă o dată. În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine.

Însă există situații celebre în UNATC, în care unele dintre aceste relații chiar s-au oficializat. Deci ele au existat și există.

Recunosc una dintre aceste situații, când s-au oficializat după ce n-a mai fost studentă.

Asta înseamnă că existau dinainte, dacă s-au oficializat după.

Nu am de unde să știu. Posibil.

Ținând cont de aceste lucruri și de actuala discuție din domeniul artistic despre abuzuri, vă gândiți la o reeditare a Codului de Etică? Simțiți că ceva trebuie să se schimbe și dacă da, ce anume?

Da, da. Obligatoriu trebuie să facem asta. Subiectul trebuie pus pe masă limpede, în cadru instituțional, trebuie discutat cu cei care au suferit de pe urma acestor abuzuri, trebuie discutat cu cei care să reglementeze lucrurile în interiorul tuturor facultăților de profil.

Deci ca lucrurile să fie limpezi, să nu mai existe niciun fel de posibilitate ca lucrurile astea să se repete.

În cât timp se va întâmpla asta?

Câteva luni, probabil în toamnă, cel târziu, ar trebui să avem această modificare.

După interviurile cu actrițele menționate mai devreme, s-a autosesizat cineva din cadrul universității pentru a investiga acele povești, dacă sunt adevărate sau nu, despre ce profesori a fost vorba, dacă ei mai activează?

Vă referiți la autosesizare, adică în urma unor articole…să întreb cine au fost cei din articole, la care se refereau?

Da, să anchetați acele cazuri, să chemați acele foste studente la discuții, să verificați activitatea profesorilor respectivi?

Păi, ce cred că trebuie făcut e ca aceste persoane, fostele noastre studente, să fie invitate să spună despre ce e vorba. De acolo putem începe.

Dar nu s-a întâmplat asta până acum. Nu au fost invitate.

Păi e vorba de 3-4 zile.

Doar interviul cu Ioana Bugarin. Interviurile cu Alina Șerban, Roxana Lupu și cu Katia Pascariu sunt de anul trecut.

Ok. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că eu cred că e foarte bine ca acești oameni să facă un pas. Să spună ce li s-a întâmplat. Să vorbească cu cineva.

Cum să zic eu, în niciun caz nu trebuie pusă presiune…

Eu înțeleg de ce nu spun cu zecile de ani.

De ce credeți că nu spun?

Pentru că e formă de presiune psihică uriașă pe care o resimt. E o traumă pe care uneori nu o poți depăși o viață. Eu înțeleg asta.

Nu e ceva de neimaginat. Oamenii zic “de ce nu au spus din prima clipă”. Pentru că sunt stigmatizate.

Noi avem aici un mediu special, în care oamenii sunt învățați să aibă voce, studenții noștri sunt mult mai vocali decât studenții altor universități. Dacă într-o altă universitate sunt învățați să tacă, aici nu prea sunt.

O fostă studentă ne-a spus că a venit la dumneavostră, pe când erați deja rector, cu o plângere de abuz emoțional la care a fost supusă și dumneavoastră ați întrebat-o cum dovedește abuzul emoțional. Și i-ați lăsat de înțeles că nu se poate dovedi.

Ați avut vreo astfel de discuție?

Nu i-am lăsat de înțeles. Am întrebat-o ce înseamnă abuz emoțional? Adică să detalieze ce s-a întâmplat.

Și? A detaliat?

Nu, n-a detaliat. Eu cred, știu la cine vă referiți, că după această situație, a ajuns la Comisia de Etică.

Ați fost președintele Comisiei de Etică. Ați putea să ne dați o definiție a abuzului emoțional?

O definiție?

Abuzul emoțional este ceva atât de delicat uneori…încât e foarte greu de definit. Este acea depășire a unei granițe, a unei limite, pe care persoana care e abuzată simte că a fost încălcată de cineva, care se folosește de o putere sau un avantaj anume, pentru a obține ceva.

Să ne înțelegem. Dacă e un actor prefesionist care joacă într-un film și scrie în scenariu că va avea o scenă erotică, el e de acord cu scenariul și începe lucrul la scena erotică. E greu de definit abuzul emoțional atunci când el și-a dat acordul pentru acea scenă.

Însă vorbim despre un actor profesionist, care își asumă altfel lucrurile. Pentru un student, lucrurile trebuie să fie mult mai protejate.

De asta cred că trebuie să ai suport psihologic pe tot parcursul universității, pentru ca atunci când ceva îi pică rău, să poată vorbi cu cineva.

Și să nu vorbească cu profesor. Că aici e problema, dacă vorbește tot cu profesor…

Deci sunteți de acord cu ideea că este diferit comportantul pe care un profesor trebuie să îl aibă cu un student, versus relația dintre un regizor și un actor profesionist.

Categoric. În cadrul universității ar trebui să existe o protecție și o colaborare între profesori și studenți. Aici accentul cade pe student, totul este pentru student. Scopul, mai apoi, în teatru sau film, este proiectul artistic.

UNATC are vreo formă de evaluare a activității profesorilor?

Da, are evaluări periodice din parte studenților, a colegilor, acele evaluări din 4 perspective.

Din feedbackul primit de la studenții la actorie, care ar fi punctele slabe ale profesorilor?

Asta chiar e delicat, nu am făcut niciodată o medie sau o evaluare de tipul ăsta. Toate sunt punctuale.

Ca să concluzionăm, ce credeți dumneavostră că ar trebui să înțelegem din discuțiile legate de abuzuri în mediul artistic și universitar și ce credeți că ar trebui schimbat?

Ar trebui să înțelegem că aceste probleme există, că ele trebuie să iasă la suprafață, că oamenii nu au de ce să se rețină în a spune, dacă pot să spună, în funcție de cum se simte fiecare.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl înțelegem este că aceste persoane au nevoie de sprijin.

Apoi, fiecare caz în parte trebuie discutat ca un caz aparte, nu luate la grămadă și la statistică, pentru că dacă vorbim de emoții, statistica nu prea își are locul.

Și că trebuie să existe toleranță zero față de orice formă de abuz.

Și, la nivel instituțional, reglementat foarte clar ce este abuzul și despre ce fel de abuz este vorba.

***

Centrul REACTOR de creație și experiment din Cluj a publicat azi un video explicit despre abuzurile din mediul universitar artistic și cum pot fi identificate acestea.

The post “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise” – Liviu Lucaci, rectorul UNATC appeared first on Cultura la dubă.

Însă, odată intrați la Universitatea Națională de Muzică din București, în loc să descopere o academie profesionistă, menită să le șlefuiască talentul și să contribuie la evoluția lor, studenții găsesc o instituție bolnavă, unde ei înșiși ajung să se trateze cu medicamente, la propriu, pentru a putea supraviețui stresului sau afecțiunilor fizice.

Pastila anti-emoții, Propranolol, a devenit o normalitate printre studenți, la fel și problemele la cartilagii, oase sau mușchi, din cauza lipsei unei încălziri corecte și a suprasolicitării.

“Dacă ai vreodată curiozitatea să mergi în Conservator în preajma examenelor, pun pariu că după 10 minute vei vedea cel puțin un student bandajat la mână. Am trecut și eu pe acolo.

Diagnostic: apă pe un cartilagiu osos și 2 tendoane blocate cu șanse mari de recidivă.

M-a costat câteva mii de lei băgați în tratamente, un an și jumătate în care mai mult am stat decât am cântat, 3 restanțe (450 – valoarea lor în lei) și niște nopți nedormite la gândul că nu o să mai pot cânta niciodată.”

Mărturia îi aparține unui fost student la Conservator, violonist, Nicolae Dobrovicescu, care s-a decis să facă publice aceste probleme, în urmă cu două săptămâni, printr-o postare pe facebook. Nicolae a fost timp de 4 ani și reprezentantul studenților la muzică.

Textul său a strâns sute de comentarii, multe dintre ele de la foști studenți sau muzicieni români celebri, care confirmă problemele. Iar noi am decis să intrăm în profunzimea acestor povești.

Nicolae a intrat la Universitatea de Muzică în urmă cu 5 ani și jumătate, crezând că este cel mai potrivit loc din România pentru a studia vioara.

La doar o lună de la admitere, bobocii au primul lor examen important, un parțial pe care, spune Nicolae, dacă nu îl treci, trebuie să repeți semestrul și să plătești în jur de 2000 de lei. Cei care studiază vioară trebuie să interpreteze două capricii de Paganini, lucrări cu un grad de dificultate ridicat, ce necesită o perioadă lungă de studiu.

Așa ajung să afle pentru prima dată de Propranolol, o pastilă eliberată, teoretic, doar pe bază de rețetă.

“Studenții mai mari sau chiar unii profesori îți vor recomanda să te scutești de emoții cu pastila minune.”

Nicolae Dobrovicescu, violonist

Propranololul este un beta-blocant folosit în principal în tratamentul hipertensiunii arteriale și tulburărilor de ritm cardiac, administrat de cele mai multe ori persoanelor în vârstă.

Studenții la Conservator îl folosesc pentru că îi ajută să nu mai simtă fizic emoțiile din timpul unui examen sau concert. Mai exact, pastila le domolește bătăile inimii.

“Dacă îți tremură mâinile și picioarele, cu siguranță vei primi un sfat sau chiar jumătate de pastiluță de la un student din Conservator. Practica aceasta există în toată lumea, dar, din păcate, cadrele didactice nu încearcă să combată folosirea pastilei. Ba mai mult, profesorii cunosc acest lucru și am auzit chiar un profesor care recomanda pastila.”, ne spune Nicolae.

În schimb, niște sportivi care s-ar afla în fața unui concurs important, nu ar putea să ia o astfel de pastilă pentru a-și stăpâni emoțiile, fiindcă propranololul este cuprins în lista substanţelor dopante.

Iată ce spune și o fostă studentă la master:

“Eu eram în anul 2 de Master când, în ianuarie, am rămas însărcinată. Care era cea mai importantă problemă pentru mine? Nu știam dacă mai am voie să iau Propranolol și urma sesiunea! Am întrebat toți doctorii la care am fost dacă, totuși, o pastiluță măcar înainte de examenele de pian și acompaniament, am voie să iau. Mi s-a spus că nu, categoric. Este un medicament pentru cardiaci, nu ar trebui luat așa.”

Am întrebat și o actuală studentă la vioară daca ea a folosit vreodată Propranolol. Aceasta ne-a rugat să îi protejăm identitatea, așa că vom folosi în continuare un nume fictiv.

Ana: “Da. Am avut nevoie de el. Mi s-a prezentat ca fiind ceva care te poate ajuta să scapi de tremurat, în primul rând. Am fost avertizată de riscuri, trebuie să menționez. Am mulți colegi care n-au luat niciodată.

“Eu am fost emotivă dintotdeauna și m-am adaptat mai greu, iar Propranolol m-a ajutat să scap de tremurat, care provenea din niște emoții destul de destructive și mari.”

Ana, studentă la Conservator

Dacă emoțiile sunt stăpânite cu o pastilă, în schimb, mâinile violoniștilor încep să sufere afecțiuni serioase, care necesită tratamente îndelungate și costisitoare sau care nu vor mai dispărea niciodată.

“Poate, totuși, ai avut un profesor care să te învețe cât de importantă e incălzirea, care nu te pune să cânți direct capricii de Paganini imediat după ce vii de la -10 grade, poate chiar te-a învățat niște exerciții de stretching și ai scăpat de problemele atât de întâlnite printre studenți (nu cunosc un astfel de profesor de vioară în Conservator).”, spune Nicolae.

În acest context, durerile la mâini devin din ce în ce mai puternice, iar ele se reflectă în interpretări și, implicit, în notele de la examene.

Dar mai important decât notele este pericolul care poate umbri o întreagă carieră.

“Eu am făcut tendinită în primul semestru de Conservator. E ceva ce mă va urmări pe tot parcursul vieții.

M-au avertizat medicii să am grijă cum lucrez, cât studiez, pentru că voi rămâne cu o sensibilitate. Nu numai eu, majoritatea colegilor făcuseră crampe sau aveau dureri musculare.”

Ana, studentă la Conservator

“Am colegi care au investit mii de euro în tratamente pentru accidentările suferite. Această problemă vine din licee, unde elevii nu obișnuiesc să se încălzească înainte de a începe studiul. Și aici, universitatea nu se implică în rezolvarea acestei probleme și prin programa extrem de încărcată și dificilă întreține sau poate chiar înrăutățește situația.”, ne explică Nicolae.

Stagiile de orchestră sunt unul dintre motivele suprasolicitării, spun studenții.

În programă există 5 stagii de orchestră pe an, ceea ce înseamnă 5 săptămâni cu cel puțin 7 ore de repetiții pe zi.

“Erau de cele mai multe ori repetiții dintr-o bucată. Rar erau repetiții cu pauză, una dimineața, una seara. Nu exista o pauză prestabilită. Să știi că la ora 9 începi și la ora 11 iei pauză. Veneai și nu știai când va urma pauza. Și stăteai de la ora 9 la ora 16.”, ne mai spune Ana.

“Aveam dureri atât de mari de mână și de spate, încât nu exista opțiunea asta: termin, mă odihnesc puțin și mai studiez. Ajungeam să cânt cu mâna sprijinită de picior.

Am așteptat ca pe o gură de aer proaspăt să fac orchestră la Conservator. Iubesc orchestra, e ceea ce aș vrea să fac toată viața. Dar la Conservator… nu mai e ceva plăcut.”

Ana, studentă la Conservator

În trecut, la Conservator erau sub 10 locuri la o specializare. Intrau doar cei mai buni și nivelul la care se lucra era pe măsură.

Între timp, Universitatea Națională de Muzică din București a devenit, la fel ca cele mai multe universități din țară, o fabrică de șomeri, care încasează, însă, din ce în ce mai mulți bani.

Cu cât are mai mulți studenți, indiferent de pregătirea lor, cu atât o universitate are mai mult de câștigat, atât bani publici, cât și banii pe care îi aduc studenții prin taxele plătite.

Acum, o grupă la Conservator are în jur de 23 de studenți și, în mod natural, asta afectează calitatea studiului. Iar studenții ajung să plătească profesorii pentru meditații private.

Mai grav este că unele cadre didactice folosesc spațiile universității în propriul interes și în detrimentul studenților care nu își permit meditațiile, spun cei cu care am stat de vorbă.

“Profesorii își fac meditațiile în sălile de la Conservator și sunt blocate sălile respective. Sau sunt încuiate pianele.

Cheile de la anumite săli nu există la poartă. De ce? Pentru că profesorii respectivi nu-și pun cheile la poartă. Explicația fiind că ”acelea sunt sălile lor de studiu”. Păi bun, sunt sălile lor personale de studiu? Nu, sunt sălile lor de curs.”

Ana, studentă la Conservator

Studiul instrumentului este o nevoie zilnică pentru orice muzician profesionist. Iar lipsa spațiilor afectează direct evoluția studenților de la Conservator. Dacă violoniștii mai recuperează acasă, pentru pianiști situația e critică, fiindcă depind de pianul facultății.

În timp ce în școlile de prestigiu de peste hotare există aplicații de mobil, pe care studenții le folosesc pentru a rezerva sălile de studiu, în București lucrurile se desfășoară astfel:

“Am aşteptat ore ca să se elibereze o sală şi să am unde să studiez. Noi ca noi. Eu dacă m-am enervat, am scos instrumentul pe hol și am început să studiez acolo. Dar ce te faci cu un pianist? Sunt pianiști care nu aveau efectiv cum să se împartă, unde să mai studieze.

Eu am studiat și cu doi colegi deodată. E greu, acela nu se numește studiu productiv. Dar nu puteam să-i închid ușa în nas colegului meu.”, ne povestește Ana.

Pentru a rezolva această problemă, Ana ne-a spus că studenții s-au mobilizat la un moment dat și au făcut o petiție. Situația a fost discutată cu conducerea, însă demersurile au fost oprite brusc.

Ana:  “Am înțeles că a fost o discuție cu cea care a inițiat petiția și a fost redusă la tăcere. Pur și simplu: ”Nu se poate rezolva.” Și situația a rămas la fel.“

Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music din Londra povestește cum stau lucrurile acolo.

Mai mult, tot Remus Azoiței spune că la Royal Academy “Sunt intezise lectiile particulare acordate unui student de-ai tăi, desupra lectiilor oficiale de la Academie. Nu ai voie. Nici în vacante, nici în trimestre, pe întreaga perioada de școlarizare a acelui student.“

Dincolo de problemele concrete prezentate mai sus, studenții la Conservator vorbesc și despre atitudinea greșită a profesorilor. De exemplu, este cunoscut faptul că la ansambluri, studenții sunt împărțiți în trei categorii: cei buni, cei medii și cei slabi, porecliți ”scafandrii” pentru că sunt ”sub nivelul mării”.

Există și o a patra, „BAROCKerii”, dar de obicei această orchestră se referă exclusiv la studenții de master sau din ani terminali.

Nicolae ne spune că la ”orchestra de medii” dirijorul obișnuia să își asculte studenții venind în fața lor și filmându-i cu telefonul mobil sub amenințarea că aceștia vor fi postați pe YouTube în cazul în care nu vor cânta bine. Mai exista și amenințarea că va trimite filmările cu studenții care cântă slab conducerii instituției.

Nicolae: Eu am fost repartizat la „orchestra cea bună”. Acolo, marile probleme vin din tratamentul diferențial de care unii dintre membrii ai orchestrei se bucură.

Ana: Mă deranjau tratamentele preferențiale de la orchestră. A fost ceva crunt pentru mine. Noi eram ”scafandrii”, cei mai slabi, cei sub nivelul mării. Și simțeam asta, e descurajant.

“Cei care nu sunt la nivelul corespunzător trebuie încurajați, îndrumați. Nu dați la o parte, cum îi înlătură sistemul ăsta pe oamenii care n-au mai fost pe scenă, care au trac, care au probleme cu mâinile, care n-au fost pregătiți cum trebuie în liceu.”

Ana, studentă la Conservator

Multe comentarii primite de Nicolae la postarea sa inițială susțin aceleași acuzații, ba chiar unii spun că lucrurile sunt mai grave.

• “Nici 5% nu ai spus aici, cred ca 300 postări de genul nu sunt de ajuns pentru realitatea de acolo!”
• “Sistemul de învățământ obosit și expirat omoară muzica din toți: din profesori și studenți deopotrivă.”

O mărturie importantă vine și din partea celebrului violonist român Sherban Lupu, Profesor Emeritus în SUA, reîntors în România. Acesta susține că a propus conducerii Conservatorului să predea niște cursuri gratis, însă a fost refuzat.

O relatare asemănătoare are și Remus Azoiței. “Eu, când am oferit un masterclass de vioară gratis acum vreo 15 ani, mi-au spus că nu sunt săli.

Pe de altă parte, sunt și voci care spun că generalizările despre profesori nu sunt corecte și că unele cadre didactice de la Conservator sunt excepționale. De asemenea, că studiul intens este necesar pentru o carieră de succes. Cât despre folosirea pastilei anti-emoții, iată și o altfel de mărturie:

• “Faptul că unii iau Propanolol este opțiunea lor, nu cred că îi obligă nimeni să ia așa ceva. Pe de altă parte, se practică această tehnică peste tot în lume, nu doar în România. Și eu am luat de multe ori în trecut… Dar stii când? Atunci când nu mă simțeam suficient de pregătit să urc pe scenă.”

Am încercat, bineînțeles, să vorbim despre toate aceste aspecte cu conducerea Conservatorului, respectiv cu rectorul Diana Moș. Aceasta nu a răspuns solicitării noastre, iar prorectorul Nicolae Gheorghiță ne-a transmis că e o perioadă aglomerată, fiind sesiune, și că ar fi mai bine să trimitem întrebările pe mail.

Am făcut acest lucru, însă nici pe mail nu am primit un răspuns. La ultima încercare, prorectorul Gheorghiță ne-a spus că întrebările au fost citite, însă e imposibil să primim răspunsurile până se termină sesiunea.

A precizat, totuși, că problema sălilor de studiu e generată de pandemie, de necesitatea de a dezinfecta după fiecare student și nu ar fi existat înainte. A spus, de asemenea, că își asumă publicarea materialului fără poziția universității.

Problemele invocate de studenții de la Conservator oglindesc, din păcate, un sistem educațional adâncit într-o profundă suferință, atât din lipsa unui buget corespunzător, cât mai ales din lipsa unei dorințe reale de schimbare din partea factorilor decizionali.

Pe de altă parte, însăși cariera de profesor vorbește despre o vocație aparte, menită să schimbe în bine destinele tinerilor. E lesne de înțeles că o școală în care studenții devind dependenți de niște pastile administrate în mod normal în tratamentele cardiacilor, pentru a face față stresului examenelor, este în sine o școală bolnavă, în care frica, nu motivația, este sentimentul predominant.

Iar eșecul unui elev este parțial și eșecul profesorului său.

E drept, școala românească de muzică a dat și continuă să dea lumii muzicieni buni, însă aceștia sunt niște excepții. Dacă reușesc să termine facultatea, cei mai norocoși dintre ei pleacă din țară și nu se mai întorc decât ca membri ai unor mari orchestre, la Festivalul Enescu, sau ca soliști invitați.

Despre un exod al muzicienilor români vorbea și Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

“Sistemul educațional are, îmi pare rău s-o spun, diverse lacune. Și e un punct nevralgic, asupra căruia aș insista, pentru că toți acești muzicieni au plecat din timpul studiilor. Au plecat să-și perfecționeze arta și și-au găsit acolo sensul artistic. Atunci, e dificil să te întorci în România, unde sistemul educațional e subfinanțat, domeniul cultural e subfinanțat.”, spunea Bebeșelea.

Iar pentru tinerii români care își doresc o carieră în muzică, există două variante, după cum spune și violonistul Nicolae Dobrovicescu în încheierea mărturiei sale:

“Dacă ești tânăr instrumentist și nu ai posibilitățile materiale să pleci din țară, vino în Universitatea Națională de Muzică București, altă variantă mai bună nu știu să existe.

Dar dacă, totuși, ai posibilitatea…pleacă departe și nu te uita înapoi decât după ce termini studiile și o să poți să vii și să schimbi ceva aici.”

The post Școala bolnavă și pastila pentru cardiaci folosită de tineri pentru a-i face față appeared first on Cultura la dubă.