Dirijoarea canadiană are strămoși ucraineni și este profund legată de țara aflată sub asediul Rusiei. Wilson va dirija orchestra formată din muzicieni ucraineni în cadrul Festivalului George Enescu, pe 25 și 26 august.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Keri-Lynn Wilson povestește cum a luat naștere proiectul Ukrainian Freedom Orchestra și cum dirijează într-o țara bombardată. Dirijoarea a fost decorată de președintele Zelenski și a fost recent numită director muzical al Kiev Camerata.

“Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată.”, ne-a spus aceasta într-o discuție emoționantă.

***

“Ați dirijat deja de câteva ori în România, la Opera din București, la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Dar va fi prima dată când veți dirija în cadrul Festivalului George Enescu. Ce știți despre acest eveniment?

Am fost la Festivalul Enescu ca spectator, fiindcă dirijam la București Tosca în același timp. Și așa am mers la o reprezentație.

Și cum vi se pare festivalul?

Oh, este fantastic. Este acum unul dintre cele mai prestigioase evenimente printre toate festivalurile internaționale. Suntem încântați să venim și să împărtășim muzica noastră ucraineană pe o scenă atât de faimoasă, plină, sunt sigură, de membri ai publicului care înțeleg cât de important este astăzi să sprijine muzicienii ucraineni.

Spuneți-ne mai multe despre cum a fost creată Ukrainian Freedom Orchestra. Sunteți fondatoarea ei. Cum v-a venit această idee și de ce ați ținut așa de tare să devină realitate?

Cunoșteam mulți muzicieni în Ucraina, am veri, veri îndepărtați, care acum au devenit extrem de apropiați, așa că am vrut să mă lupt. Dar arma mea erau brațele mele.

A fost un vis să adun refugiații și să creez o orchestră care le-ar oferi o voce, o orchestră în care să se poată exprima. Prin tot ce face, Putin încearcă să-i reducă la tăcere, cultura lor, limba lor. Aceasta este o oportunitate pentru noi de a exprima toate emoțiile noastre în muzică. A fost fondată de mine, în parteneriat cu minunatul meu soț Peter Gelb, managerul general al Operei Metropolitane din New York.

De asemenea, l-am contactat și colegul nostru Waldemar Dabrowski (n.r. directorul Operei Naționale din Polonia, fost ministru al Culturii din Polonia) care a spus că la ei au venit mulți refugiați din Ucraina. Am crezut că este o sursă excelentă de contact.

Era un trompetist ucrainean, care ne-a pus în contact cu alți muzicieni ucraineni care ar dori să se alăture acestei orchestre. A fost foarte ușor. Unii încă locuiesc în Ucraina, alții sunt refugiați, iar alții sunt muzicieni, muzicieni de orchestră deja stabiliți în orchestre europene.

Ne-am adunat pentru acest turneu de vară pentru a mobiliza publicul din Europa și America să susțină Ucraina. Am fost practic concentrați doar pe a merge în turneu în acea vară. Nu știam încotro se îndreaptă războiul, dar acesta era modul nostru de a ajuta și de a întinde o mână de ajutor, nu-i așa? Și pentru că turneul a avut mare succes, orchestra a devenit una fenomenală.

Am decis că acest lucru trebuie să continue. Din nefericire, trebuie să fie doar vara pentru că toată lumea are slujbe pe tot parcursul anului. Deci acesta va fi acum al patrulea nostru turneu. Și cred că este chiar mai important.

În fiecare an, devine din ce în ce mai vital. După cum putem vedea, Ucraina este atacată constant. Acum am și o relație foarte apropiată cu Ucraina; am preluat o altă poziție, cea de director muzical al Kiev Camerata. Așadar, am călătorit în Ucraina de aproximativ șapte ori pe an.

Există vreun membru al orchestrei care a luptat pe front?

Nu. Nu. Ei au avut scuze și mulțumesc cerului că au sprijin din partea guvernului pentru că armata trebuie să recruteze pe oricine care are peste 21 de ani cred, așa că mulțumim lui Zelenski și soției sale minunate, care este patroana noastră, Elena, că le dă voie muzicienilor noștri să părăsească țara. Asta este o problemă uriașă.

Avem atât de mulți oameni care ne ajută din partea ministerului, din partea ministerului culturii, din armată, care pot da permisiunea de a-i lăsa pe acești bărbați afară; dar, în cele din urmă, ei trebuie să se întoarcă.

Este foarte complicat. Există multă presiune asupra lor.

Cum este pentru dumneavoastră, ca dirijoare, să lucrați cu oameni care se află într-o situație atât de sensibilă, chiar dacă ei nu luptă direct, presupun că au familia acolo în pericol, zi de zi. Cum poți să le ceri să fie implicați, profesioniști, dacă sunt conectați emoțional la ceva atât de tragic?

Ei bine, asta îi face pe ei să fie extraordinari. Ei sunt rezistenți, sunt puternici și nu vor lăsa nimic să le stea în calea obiectivelor lor, carierelor lor, pasiunilor lor. Această orchestră își găsește modalitatea de a-și concentra toată acea energie, fie ea negativă și extrem de traumatică, în muzică. Este ca o modalitate cathartică de a canaliza acea energie și de a elibera durerea.

Există multă durere chiar dacă nu s-au luptat. Avem prieteni, unii pot fi membri de familie, care au fost uciși în război.

Povesteați într-un interviu că una dintre străbunicile dumneavoastră a fost ucraineancă.

Da, da. Ambii străbunici din partea mamei mele au venit din Cernăuți. Și am doi verișori în Cernăuți. Unul care este din Cernăuți, care luptă de fapt din 2014. El este locotenent-colonelul nostru. El a fost pe linia întâi și este în pericol în fiecare zi; sora lui este ca o prietenă bună pentru mine, verișoara mea, și ea mă urmărește peste tot când sunt în Ucraina, și este…(n.r. cu ochii în lacrimi, Keri își găsește cu greu cuvintele)…așa că trăiesc războiul cu ei și am fost sub foc, am fost în zone care au fost bombardate de câteva ori.

Ce v-a determinat să continuați să mergeți acolo?

Trebuie să fac muzică, fie cu Freedom Orchestra, fie să fiu acolo să fac muzică cu ei, pentru că…(n.r. nu își mai poate stăpâni plânsul).

Îmi pare rău că am atins un subiect atât de sensibil, dar sunteți cu toții de admirat pentru că faceți asta! Este minunat!

Oh, mulțumesc, mie îmi pare rău, dar mă simt foarte atașată emoțional. Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată. Îmi pare rău. Este atât de dificil…

Da, este incredibil că trăim cu bombardamentele lângă granița noastră și ne continuăm viețile normale, în timp ce ei sunt încă acolo. Pare că ne-am obișnuit cu războiul fiindcă nu ne atinge în mod direct.

Exact! Am oameni în America sau în Europa care spun oh cum merge acolo, este acum mai bine, s-au calmat lucrurile? Vreau să spun că sunt oameni educați care au impresia asta.

De aceea sunt atât de pasionată de Ukrainian Freedom Orchestra, pentru că este un mod atât de vital și necesar pentru noi să fim pe scenă și să spunem: uitați, Ucraina are nevoie de ajutorul vostru!

Ați conturat un repertoriu special care să transmită acest mesaj?

Da, repertoriul nostru este foarte important. Alegerile pe care le facem în ceea ce privește repertoriul nostru au, de obicei, un mesaj. În primul nostru turneu am ales Simfonia nr. 9, Din Lumea Nouă, a lui Dvorak, pentru că era totul despre speranțe pentru lumea nouă, o viață nouă, și, de asemenea, promisiuni. Era atât de cathartic și romantic și am simțit că ne-ar fi adus pe toți emoțional împreună.

În al doilea turneu am cântat Eroica lui Beethoven. Beethoven este un mare compozitor pentru această orchestră pentru că are un asemenea foc, are o asemenea putere, dar totuși o asemenea frumusețe și mereu este despre adevăr.

De asemenea, Simfonia a 9-a de Beethoven a fost într-unul dintre concertele noastre, iar interpretarea a fost atât de bună încât a fost înregistrată la Deutsche Grammophon, care a lansat și discul. Este special pentru că am creat o versiune în limba ucraineană. Am cântat Simfonia a 9- lui Beethoven în ucraineană.

Am fost inspirați de Bernstein (n.r. dirijorul american Leonard Bernstein), care a dirijat-o la Berlin după căderea zidului, în ziua de Crăciun, 1989. El a schimbat Freude (bucurie) cu Freiheit (libertate). Noi am schimbat Freude în Slava. Deci îți poți imagina cum sună refrenul, strigând Slava!

Iar în acest sezon estival facem un turneu cu Simfonia a 5-a de Beethoven. Aceasta este un simbol puternic, deoarece primele patru note iconice erau de fapt un cod în Al Doilea Război Mondial în timpul Blitz-ului din Londra. Ei au folosit acest cod pentru a lupta împotriva naziștilor. Deci aceasta este lupta noastră simbolică împotriva opresorului nostru, Rusia, și va fi înregistrată și de Deutsche Grammaphon. Suntem foarte mândri.

De asemenea, în program, extrem de important pentru noi este să includem întotdeauna lucrări ucrainene. De data aceasta va fi o premieră. Este suita unei opere care tocmai a fost comisionată de Opera Metropolitană din New York și pe care probabil o voi dirija.

Se numește Mamele din Kherson. Povestea este despre două mame care au încercat să-și salveze copiii care au fost răpiți de ruși. Una dintre tragediile acestui război este că există mii și mii de copii care sunt încă în custodia Rusiei. A fost în pregătire de aproximativ un an și nu va fi lansată în premieră decât anul viitor, când va avea premiera în Varșovia. Voi dirija asta. Și apoi, în două sezoane, devine o operă la Metropolitan Opera.

Am crezut că această suită de 10 minute de la Mamele din Kherson este o modalitate excelentă de a începe să exprimăm cât de vital este să încercăm cu toții să aducem înapoi acești copii. Este un mesaj atât de frumos.

Și, de asemenea, avem în program Preludiul si Liebestod-ul lui Wagner (n.r. din Tristan și Isolda) cu Rachel Willis-Sørensen. Asta este, desigur, despre tragedie și renaștere. Mesajul este clar.

Suntem foarte recunoscători pentru că la Festivalul Enescu este singura dată când avem două programe, restul turneului este practic format doar din programul ucrainean și partener; dar festivalul vostru a dorit două concerte, așa că, pentru celălalt program, vom cânta singura dată Simfonia a 8-a de Dvorak, pe care o vom repeta în Varșovia și o vom prezenta pentru voi la festival.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră de dirijoare, când ați început studiile la Juilliard aveați modele de femei dirijoare?

Nu am acordat atenție niciodată ideii de a fi dirijoare femeie. Sunt alții care observă asta, eu doar îmi fac profesia, mă concentrez pe muzica mea. Nu am simțit că sunt privită diferit pentru că sunt femeie sau foarte rar am simțit lipsă de respect. Și, oricum, în timp, pielea ta se întărește și nu te mai afectează chestiile astea, sunt deasupra lor.

Ați povestit în timpul unui interviu că faceți mult sport și mănâncați foarte sănătos. Cum vă ajută asta în munca de dirijoare?

Oh, este foarte important, deoarece uneori nu ai deloc somn, iar alteori ai jet lag. Este un loc de muncă foarte fizic pe care-l avem. Și, de exemplu, cu Ukrainean Freedom Orchestra repetăm șase ore pe zi. Pentru că este ca un antrenament tip tabără de instruire pentru soldați și muzică. Suntem aruncați în repetiții cu zece zile înainte de a porni în turneu. Deci trebuie să ne maximizăm timpul. Să fii în formă fizică este numărul unu.

Înot în fiecare zi, fac exerciții cu greutăți, merg pe jos, pe scări, și da, mănânc foarte sănătos.

Ați observat vreo schimbare în lumea muzicii clasice în ceea ce privește publicul? Există în zilele noastre o deschidere către un public mai larg? De exemplu, am observat că oamenii nu se îmbracă atât de elegant și rigid la concerte, că nu se mai impune o anumită ținută pentru a merge la concerte de muzică clasică.

Cum credeți că ar trebui să funcționeze aceste mecanisme pentru a atrage mai mulți spectatori la muzica clasică?

Astăzi, toată educația muzicală clasică este redusă și tăiată. Deci cea mai mare preocupare a mea este educația.

Muzica clasică nu poate vinde bilete pentru Orchestra Ucraineană a Libertății așa cum poate face Taylor Swift. Asta pur și simplu nu se va întâmpla pentru că muzica clasică trebuie să facă parte din educația ta.

Dar cred că rețelele de socializare ajută. Cred că avem un mic avantaj. Dar, în același timp, poate că nu este atât de util în sensul că perioada de atenție pentru copii a ajuns la 7 secunde cred. Deci este un mediu social bun și unul rău.

Dar trebuie să-l folosim. Trebuie să venim cu tot felul de strategii pentru a face mediul acesta accesibil. Cu siguranță bilete mai ieftine pentru studenți și lucruri de genul acesta sunt importante. Însă revin la educație.

Trebuie să le oferim copiilor oportunitatea de a cânta într-un cor, de a învăța să cânte la un instrument, de a merge în excursii cu școala, la concerte. Acest lucru, cred eu, este absolut vital.

Vezi că asta se întâmplă mult mai des în Germania, spre exemplu. În America, nu, din păcate.”

Keri-Lynn Wilson va dirija Ukrainian Freedom Orchestra în cadrul Festivalului Enescu pe 25 și 26 august de la ora 20.00, la Sala Palatului.

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Celebra dirijoare Keri-Lynn Wilson și “soldații muzicii” de la Ukrainian Freedom Orchestra concertează la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Dintre toate festivalurile de film bucureștene, American Independent Film Festival e poate cel mai puțin, și pe nedrept, cunoscut. Aduce puține filme, sunt americane, multe dintre ele sunt filme de debut.

Puțini știu, de pildă, că filmele lui Sean Baker, Palme d’Or anul acesta la Cannes, s-au văzut prima oară la AIFF, ba chiar că regizorul a avut și o intervenție în festival, via Skype, cu ocazia proiecției Red Rocket (2018), sau că festivalul i-a avut ca invitați la București pe Joaquin Phoenix, Ethan Hawke, John C. Reilly sau Mary-Louise Parker.

Anul acesta, AIFF, o initiativă a regizorului Cristian Mungiu, are loc la București, între 7 și 13 iunie, și la Castelul Bran, în serile de 7 și 8 iunie.

Recunosc că și eu am aflat târziu de AIFF, în 2019 abia, când am ajuns întâmplător la proiecția Mandy, la Cinema PRO, o demență psihedelică superbă regizată de Panos Cosmatos, în care Nicholas Cage joacă un justițiar al iadului.

De atunci, AIFF a ajuns pe lista mea scurtă de festivaluri la care vreau să conving cât mai mulți oameni să meargă. Ceea ce fac și acum, la 3 zile de ediția de anul acesta.

Vărul indie al lui Les Films de Cannes, AIFF aduce pe ecrane prospături americane, filmele alea care ne arată SUA și prin alte filtre decât blockbusterele care nu prea lucrează cu nuanțe, ale căror regizori în câțiva ani vor ajunge mari și pe care ai ocazia să le descoperi de acum.

Este un preludiu la marele eveniment cinematograf al verii – TIFF, care sper să treacă mai puțin neobservat. Din ceea ce știu eu, AIFF este și singurul festival de film de la noi care își donează toate încasările către cauze sociale sau civice.

Anul trecut, 2.500 de euro s-au împărțit între trei asociații care luptă pentru protecția animalelor, iar anul acesta încasările din festival vor merge către mai multe ONG-uri, printre care Asociația Șansa Ta, care lucrează cu familiile cu copii în situații de risc, Studiourile Ferentari, ONG care oferă cursuri gratuite copiilor din Ferentari, Hospice Casa Speranței, cea mai mare fundație din țară care oferă servicii gratuite de îngrijire paliativă sau Expert Forum, think-tank de politici publice și reformă administrativă.

Un motiv în plus să-ți iei bilete la filme. Dar și selecția e de partea binelui. 

TWIN PEAKS & FILME CARE-ȚI IAU OCHII

Anul acesta sunt 9 filme noi, 3 filme vintage și un maraton Twin Peaks de văzut pentru prima oară într-o sală de cinema, la Cinema Muzeul Țăranului.

Mi se pare cel puțin grozav că poți vedea Twin Peaks noaptea pe ecran mare, iar ideea îi aparține lui Victor Benderra, care este selecționer și la Festivalul Filmului Francez, la care poate ați remarcat o selecție din ce în ce mai bună.

Enfin. O să trec peste hiturile Kinds of Kindness, ultimul Lanthimos, pe care pare că l-a făcut în pauzele de filmare de la Poor Things, pentru c-a reunit o mare parte din cast-ul de acolo (Emma Stone, Willem Dafoe, Margaret Qualley) și l-a adăugat pe noul Philip Seymour Hoffman (Jesse Plemons) în ceea ce criticii spun că e o revenire la începuturile mai experimentale ale cinematografiei lui, Love Lies Bleeding, poveste camp & queer de dragoste și omor cu Kristen Stewart, de la regizoarea care a făcut și Saint Maud, Hit Man al obsesivului Richard Linklater sau The Holdovers, care marchează reîntâlnirea dintre Alexander Payne și Paul Giamatti, la 25 de ani de la Sideways, într-o parabolă pentru outsideri. Pe astea le consider o alegere simplă, așa că o să trec în revistă the hidden gems.

4 FILME DE LA REGIZORI CARE VOR FI MARI MÂINE

LaRoy (r. Shane Atkinson) este un neo-noir de debut în care joacă starurile indie John Magaro (First Cow, Past Lives), Steve Zahn (The White Lotus) și Dylan Baker (The Americans, The Good Wife), pe care, dacă tot sunt aici, regizorul le pune să facă muncă de crime-comedy-thriller, ca într-un Frații Coen cinstit.

Pe lângă un mic crush pe Magaro, mi-era dor de o harababură cu personaje extravagante, iar bonusul e că promițătorul Shane Atkinson e prezent la un Q&A pe Zoom după proiecția filmului.

Between the Temples (r. Nathan Silver) este o comedie romantică insolită cu unul dintre actorii fetiș al lui Wes Anderson, Jason Schwartzman și incredibila Carol Kane, o actriță de 71 de ani pe care o știți poate din vremurile imemoriale serialul Taxi sau din Unbreakable Kimmy Schmidt.

Am zis insolită pentru că povestea este inspirată din clasicul Harold and Maude, al lui Hal Ashby, în care un cantor de la Sinagogă extrem de deprimat (cum ar putea fi Jason Schwartzman altfel?) și fosta lui profesoară de muzică, care îi devine elevă de Bar Mitzvah, se descoperă a fiind suflete pereche. Unul dintre marile hituri de la Sundance de anul acesta, Between the Temples se poate vedea la București la AIFF chiar înainte să intre în cinematografele din SUA, ceea ce se va întâmpla abia la final de august.

The Bear meets Romeo și Julieta, doar că pe steroizi: La Cocina, de Alonso Ruizpalacios, regizor multipremiat la Berlin, pe care criticii îl înscriu în linia conaționalilor săi celebri, del Toro, Cuarón și mai ales Iñárritu.

Este un film cu o atmosferă unică, un tribut tragi-comic adus oamenilor invizibili care ne pregătesc mâncarea. Raúl Briones și Rooney Mara interpretează un cuplu improbabil, a cărei pasiune picură printre comenzi, în timp ce râd, flirtează, se ceartă și fac dragoste pe frigidere și coridoare.

Personajele în sine par să reflecte relația dintre Mexic și SUA: împreună, dar departe, așa cum spunea scriitorul și filosoful mexican Justo Sierra: „Sărmanul Mexic… atât de departe de Dumnezeu, atât de aproape de Statele Unite”.

Riddle of Fire (r. Weston Razooli) este un basm modern, plasat în Wyoming, în care trei copii năzdrăvani, căutând să îi aducă mamei lor plăcinta cu afine preferată, sunt răpiți de braconieri, se luptă cu o vrăjitoare, îi vin de hac unui vânător, se împrietenesc cu o zână și formează o prietenie care va dura pentru totdeauna.

Regizorul Weston Razooli povestește că așa cum copiilor le place la nebunie să spioneze, să se ascundă și să investigheze, pentru că niciun film nu a redat asta cum trebuie, a decis să facă el unul, inspirat din Jumanji. Film de debut, ajuns la Cannes și pe coperta Cahiers du cinéma, Riddle of Fire are toate datele să devină un clasic peste ani.

2 FILME PE  CARE SĂ LE REVEZI: OMAGIU ROGER CORMAN (05 aprilie 1926 – 09 mai 2024)

Despre Roger Corman se poate spune că a fost părintele cinemaului indie american, autor a nenumărate filme de gen care au căpătat statutul de cult movies. Ca regizor, i-a descoperit pe Robert De Niro, Peter Fonda sau Jack Nicholson, ca producător i-a ajutat pe Peter Bogdanovich, Francis Ford Coppola sau Martin Scorsese, iar ca distribuitor a adus în SUA filmele lui Federico Fellini, Ingmar Bergman sau Akira Kurosawa.

În 2009, Corman a primit un Oscar onorific pentru întreaga carieră. În cadrul AIFF va fi proiectat Prăbușirea casei Usher / House of Usher (1960), regizat de Corman, o ecranizare după celebra povestire a lui Edgar Allen Poe, care îl are în rolul principal pe legendarul Vincent Price și Ținte/Targets, debutul lui Peter Bogdanovich, produs de același Corman.

Bazat pe clasica povestire a lui Edgar Allen Poe Prăbușirea casei Usher, thrillerul cu același nume îl are ca protagonist pe legendarul Vincent Price în rolul lui Roderick Usher, un bărbat convins că familia sa este blestemată de o nebunie incurabilă.

Atât de sigur este de soarta tragică a familiei sale, încât atunci când sora lui Madeline (Myrna Fahey) își anunță logodna cu Philip Winthrop (Mark Damon), Roderick nu se va opri de la nimic pentru a preveni căsătoria și pentru a împiedica descendența familiei Usher.

O fostă legendă a filmelor horror, interpretat chiar de o fostă legendă a filmelor horror, Boris Karloff, se gândește să se pensioneze, dar primește o nouă oportunitate.

Într-o zi obișnuită, un tânăr, în aparență normal, își împușcă familia, după care continuă seria de crime. Cele două povești se intersectează în Ținte/Targets (1968), debutul lui Peter Bogdanovich, care va deveni apoi un nume important al industriei de film americane cu filme ca The Last Picture Show (1971) și Paper Moon (1973).

O EXPERIENȚĂ CINEMA UNICĂ: PROIECȚII DE FILM ÎN AER LIBER LA BRAN

O experiență pe care nu o voi uita niciodată sunt proiecțiile de filme horror organizate de defunctul festival de film de nișă în Biertan, sat medieval din Transilvania.

Cinema-ul în aer liber este o tradiție americană din anii 50 (open-air cinema) pe care AIFF o reînvie anul ăsta cu o propunere kinky: să vezi filme la lumina lunii, în settingul uluitor al priveliștii Castelului Bran.

HIT MAN,cel mai recent film al multipremiatului regizor Richard Linklater, cel care ne-a dat seria romantică Before Sunrise, Before Sunset, Before Midnight are loc vineri, pe 07 iunie, la lăsatul nopții, de la ora 21:30.

Sâmbătă, 08 iunie, tot de la 21:30, Kristen Stewart joacă în Love Lies Bleeding, o poveste de dragoste queer căreia renumitul critic de film de la The Guardian, Peter Bradshaw, îi acordă 5 stele din 5.

Acesta descrie filmul ca pe „o poveste violentă despre sporturi extreme, dragoste interzisă și o mulțime de crime, care ar putea fi un nou clasic al genului grindhouse, dar subtilitatea feroce a lui Stewart o ridică la cu totul alt nivel”. Ambele filme vor fi introduse de Rose Kuo, producătoare americană, invitată a AIFF, care a lucrat cu Martin Scorsese și ​​Paul Schrader.

The post Comori neștiute, de văzut la American Independent Film Festival între 7 și 13 iunie appeared first on Cultura la dubă.

Începând de azi și până pe 31 martie, la București și în alte 12 orașe din țară, se desfășoară Festivalul Filmului Francez în România, evenimentul ce aduce pe marile ecrane cele mai noi și cele mai apreciate filme franceze, incluse în programul festivalurilor de la Cannes, Berlin, Veneția sau Locarno.

Proiecțiile vor avea loc în cinematografe și spații culturale alternative din: București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași, Arad, Brașov, Brăila, Constanța, Craiova, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Suceava și Târgu Mureș.

Festivalul va fi deschis la București de comedia Une Année Difficile/Un an dificil realizată de Olivier Nakache și Éric Toledano, autorii filmului Intouchables,

Filmul face parte din secțiunea Panorama filmelor anului care regrupează unele dintre cele mai importante producții franceze recente, aclamate de critici și de publicul francez deopotrivă. 

În aceeași secțiune vor fi arătate și Le Procès Goldman – dramatizarea extrem de metodică a luiCédric Kahn a procesului din 1976 al radicalului Pierre Goldman care „duce la un punct culminantcaptivant“ (Variety) și Le Livre des solutions/Cartea cu soluții – în care „prezentarea procrastinării ca parte esențială a procesului creativ este unul dintre delicii“ (The Hollywood Reporter), ambele selecționate anul trecut la Cannes în Quinzaine des Cinéastes.

Tot de la Cannes vin și Chroniqued’une liaison passagère și Le temps d’aimer prezentate în 2022 și, respectiv, 2023 în secțiunea Cannes Première, sau Le Règne Animal care „nu e un film tradițional de gen ci mai degrabă o poveste coming-of-age care ia o turnură neașteptată“ (Variety) într-o lume afectată de un val de mutații care îi transformă treptat pe unii oameni în animale. 

Filmul regizat de Thomas Cailley a fost prezentat Un Certain Regard alături de Simple Comme Sylvain – distins anul acesta cu Premiul César pentru cel mai bun film străin. 

Descoperiți programul AICI.

The post Azi începe Festivalul Filmului Francez în România appeared first on Cultura la dubă.

Fiecare festival de film are personalitatea lui. Astra e ochelaristul timid care știe mult mai multe decât tine. One World e activistul care face voluntariat, inițiază petiții și protestează când simte o nedreptate. TIFF e băiatul popular, hiperactiv, la ale cărui petreceri mori să ajungi. BIEFF ar fi mers pe vremuri în Web, ar fi scris și ilustrat în Omagiu, iar acum e doar el însuși, propriul său specimen. Les Films de Cannes à Bucarest e fandosit, cu vorbele la el, ca personajul lui Louis Garrel din The Dreamers al lui Bertolucci: irezistibil și cu nasul pe sus. 

Când intri cu totul în ițele unui festival, filmele nu mai sunt o listă de titluri însoțite de regizorii, protagoniștii și creatorii lor. Pentru că le bibilești unul câte unul, le citești sinopsisurile, press kiturile, le vezi trailerele, le cauți cronicile și scandalurile, treci prin câteva screenere. Ele devin, cum zicea bunica mea despre personajele din serialele ei preferate, de-ai casei. 

O vreme, înainte să înceapă festivalul, trăiești cu ele în casă și te-ntrebi cine o să le adopte. Cine o să reziste la documentarul chinez de 3 ore, cu personaje atât de atașante, cine o să râdă la comedia aia autoreferențială, cine o să servească demența aia de realism magic de acum 20 de ani, câtă lume va vrea să vadă avanpremierele românești, pentru cine sunt poveștile alea triste, ca niște găuri negre, cine vrea să se-nchidă într-o cinema și să treacă prin asta când afară e o toamnă atât de frumoasă? 

Sunt genul de om care a adorat mereu să vadă trailere înainte de film, la mall. De fapt, e singurul argument pentru care merg să văd filme la mall, ăsta și faptul că în București mai sunt cinematografe cât degetele de la o singură mână.

Trailerele pentru festivaluri sunt făcute pentru mine, mă entuziasmează, mă emoționează, mă fac să vreau să văd tot. Mă bucură, pur și simplu. Poate e cum zice Jane Birkin în Jane B. par Agnès V., cu filme în loc de cărți: I like having books around. Being surrounded by knowledge is a warm feeling. 

Propun să vedeți trailerul ăsta, poate vă bucură aussi, și să treceți, dacă vreți, cu mine, prin filmele care mi-au fost în casă și pe care le-aș adopta chiar eu. 

Only the River Flows, Wei Shujun 

Primul meu crush din festival este regizat de Wei Shujun, un tânăr regizor chinez, care a luat premiu la Cannes de la primul lui scurtmetraj, On the Border. Omul știe atmosferă, langoare, pasiune fără vorbe. Povestea se întâmplă în anii 1990, în orașul Banpo din China rurală, unde este găsit cadavrul unei femei, lângă râu. Ancheta se termină rapid cu o arestare evidentă, dar Ma Zhe, șeful poliției, nu e convins și continuă să cerceteze comportamentul ascuns al concetățenilor săi. Only the River Flows are toate calitățile să fie un Twin Peaks. 

Youth, Wang Bing (documentar) 

Wang Bing este documentarist și artist video. Documentarul lui de 9 ore West on the Tracks, despre declinul unei vaste zone industriale din nord-estul Chinei, este considerat o capodoperă. În 2014 a avut o expoziție importantă la Pompidou, cu filme, instalații și fotografii. În 2017 a luat Leopardul de Aur la Locarno pentru Mrs.Fang. Ăsta e pedigree-ul regizorului. Youth e despre tinerii din regiunile rurale de pe râul Yangtze, care lucrează de la 8 dimineața la 11 seara, în Zhili, la 150 de km depărtare de Shanghai, un oraș dedicat producției de confecții textile. Sunt mai mult de 20.000 de ateliere în oraș, ceea ce creează unle micro-ecosisteme fascinante și relații de muncă foarte diferite de cele din fabricile mari. Tinerii din Youth au puțin peste 20 de ani, își împart locurile în cămine și gustările pe coridoare. Între ei se leagă și se destramă prietenii și relații amoroase, în funcție de anotimpuri, falimente și presiuni familiale, iar Wang Bing ni-i prezintă prin doar câteva cadre și câteva cuvinte, care reușesc să-i definească. 

The Zone of Interest, Jonathan Glazer 

Filmul ăsta nu știu dacă are nevoie de recomandarea mea, pentru că se impune de la sine. Jonathan Glazer, Grand Prix la Cannes, adaptare după Martin Amis, după o poveste adevărată în care comandantul de la Auschwitz și familia lui își duc existența pașnică chiar lângă lagăr. Un cadru îmi stăruie în minte: Hedwig (Sandra Hüller) în grădină, stă aplecată cu bebelușul ei în brațe, care apucă o floare între degete, maternitate idilică. Coafura ei, cu melci în vârful capului, căciulița brodată a copilului, pattern-ul cu buline mici albe al rochiei ei kaki, venele mâinii ei, toate aceste texturi mă înfioară. În spatele zidului care se vede în background e Moartea. 

Four Daughters, Kaouther Ben Hania 

În 2016, Kaouther Ben Hania își termina documentarul Zaineb Hates the Snow, despre șase ani din viața unei adolescente, când o aude la radio pe Olfa, o femeie din Tunis, ale cărei două fiice mai mari fugiseră de acasă să se alăture ISIS. Cunoscând-o, regizoarea a descoperit un adevărat personaj, o mamă incarnată, extrem de puternică, dar și ambiguă. După ce a început filmările, Ben Hania și-a dat seama destul de repede că mama juca la rândul ei un rol. Ca să reușească să o facă să nu mai joace, să fie ea însăși, regizoarea a găsit o singură soluție: ca două actrițe să joace rolurile fetelor pierdute. Confruntată cu ele, Olfa a putut să devină ea însăși. Un documentar hibrid extrem de percutant, care a luat și premiul pentru cel mai bun documentar la Cannes. 

Chambre 999, Lubna Playoust 

Chambre 999 este un remake după filmul lui Wim Wenders, Chambre 666 (1982), atât de cult încât nu auzisem despre el până toamna asta. În 1982, Wim Wenders i-a întrebat, unul câte unul, pe 16 mari regizori ai vremii, despre viitorul cinematografiei. La momentul respectiv amenințarea venea din partea televiziunii. Fiecare a stat în aceeași cameră de hotel, în fața aceleiași camere și a răspuns unde crede că vor fi filmele peste 20 de ani. 40 de ani mai târziu, știm că ele încă există, dar tânăra și curioasa regizoare Lubna Playoust a reluat întrebarea lui Wenders către 30 dintre cei mai interesanți regizori ai zilelor noastre: Wim Wenders, Claire Denis, David Cronenberg, Asghar Farhadi, Alice Rohrwacher, Olivier Assayas și Cristian Mungiu, de la care am auzit prima oară de Chambre 666. Vor rezista filmele omniprezenței platformelor de streaming? Unul dintre regizori a avut un răspuns simplu: nu. Regizoarea, care administrează și o platformă de streaming a MK2, va fi prezentă la proiecțiile filmului și la Timișoara și la București. Aș întreba-o și părerea ei. 

Le Ravissement, Iris Kaltenback 

Sunt uneori momente în viață în care o minciună ar fi foarte la îndemână. Ar putea rezolva o situație, produce o răzbunare, sau o răzgândire, sau o răsturnare de situație. Știi, înainte de a alege dacă să o spui sau nu, că acea minciună o să deformeze spațiul și timpul așa cum le cunoșteai înainte, și nimic nu va mai fi la fel. Uneori, ai nevoie s-o faci, cum este cazul Lydiei (Hafsia Herzi), care-i spune unui bărbat pe care îl reîntâlnește că bebelușul din brațele ei este al lor. 

Între revoluții, Vlad Petri (documentar)

Maria și Zahra se întâlnesc la universitatea de medicină din București în anii ’70. Înainte de revoluția din 1979, Zahra se întoarce în țara ei, să ia parte la evenimente. În următorii 10 ani, cele două prietene comunică tandru, epistolar. Încadrate de două revoluții, cuvintele lor descriu lupta femeilor pentru a fi auzite, societăți trecând prin schimbări radicale și o prietenie rezistă lor. Apropo de trailere, are și cel mai frumos trailer din festival. 

Close Your Eyes, Victor Erice 

El espíritu de la colmena (1973) e unul dintre filmele acelea magice și misterioase pe care odată ce le vezi, te vor bântui pe viață. Victor Erice avea 34 de ani când l-a făcut, iar acum la 82 a decis să facă un al patrulea film. Close Your Eyes ne reunește nu doar cu acest autor care nu seamănă cu nimeni altul, dar și cu Ana Torrent, care la 6 ani era protagonista primului film. La 56 de ani Ana este tot fiica cuiva, de data asta unui personaj dispărut a cărei memorie o caută prietenul său cel mai bun, și echipa unui show de televiziune, și această fiică rămasă demult fără el. Nu este un film pe care să-l ajute sinopsisul, mizez tot pe trailer și aici să vă facă să vă luați biletul, asta și ochii negri la fel de nesfârșit de adânci ca întotdeauna ai Anei Torrent. 

Housekeeping for Beginners, Goran Stolevski 

Familia este ceva ce se redefinește permanent, în ecuații din ce în ce mai complexe, în oglindă cu societățile în care trăim și identitățile noastre multiple. Pentru Dita (Anamaria Marinca), familia este iubita ei, Suada (Alina Șerban), prietenul ei cel mai bun gay, Toni. Dar iubita ei are două fiice, care devin și familia Ditei, după ce Suada nu mai e. Dita va trebui să pară că-și construiește o familie tradițională, cu un soț, ca să poată crește copiii pe care nu și i-a dorit, dar care sunt acum familia ei. Queer Lion la Veneția, la proiecții vor fi prezente și Anamaria Marinca și Alina Șerban, atât la Timișoara cât și la București. 

Sur l’Adamant, Nicolas Philibert (documentar) 

Adamant este un azil unic: o structură plutitoare pe Sena, în inima Parisului, care găzduiește pe zi adulți care suferă de tulburări psihice. Aceștia gătesc împreună, fac ateliere împreună, dezbat, se joacă, bref, trăiesc, pur și simplu, ca niște oameni într-o comunitate. Centrul le oferă o îngrijire care îi fixează în timp și spațiu și îi ajută să se recupereze sau să își păstreze moralul, iar nouă ne poate da o speranță că se poate. Regizorul va fi și el prezent la București. 

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 20-29 octombrie la București. Detalii aici.

The post 10 filme pe care le-am adoptat de la Les Films de Cannes appeared first on Cultura la dubă.

Azi debutează cea de-a 21-a ediție a Transilvania International Film Festival – TIFF, cel mai important festival de film din România, care i-a adus Clujului titlul UNESCO de “Oraș al Filmului”.

După doi ani de restricții impuse de pandemie, aceasta va fi ediția revenirii la normalitate, cu capacitate maximă permisă.

Tudor Giurgiu, președintele TIFF, regizor și producător de film, vorbește într-un interviu pentru Cultura la dubă despre particularitățile festivalului de anul acesta, despre relația dificilă cu Ministerul Culturii, în vederea obținerii finanțării anuale, dar și despre impactul TIFF în industria cinematografică.

Dincolo de succesul la public, TIFF este și principalul eveniment susținător al tinerilor cineaști români, iar aceast sprijin trebuie să crească în viitor, spune Tudor Giurgiu.

Nu ratați mai jos și recomandările sale, filmele de neratat la TIFF 2022.

***

Tudor, în primul rând te rog să ne spui ce va avea special TIFF anul acesta?

Sincer, nu știu ce va avea special, dar este clar prima ediție în care revenim la normal, după doi ani foarte ciudați. O să avem capacitate maximă la săli, în aer liber.

Nu va fi diferită față de edițiile de dinainte de 2020. Pentru mine, bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin oameni la fel de mulți ca înainte.

Uite, în sălile de cinema, exceptând poate Top Gun și alte două filme, numărul de spectatori e mic.

Crezi că după pandemie ne-am pierdut obiceiul de a merge la cinema?

Da, eu cred că tot comportamentul nostru de consum. Curieratul, de exemplu, în continuare merge foarte bine.

Cred că influența platformelor de streaming e deja covârșitoare și o să fie tot mai mare.

Oamenii vor descoperi că pot să vadă filmele și acasă. De aceea cred că rolul festivalurilor va crește pentru că va fi acea întâlnire, o dată pe an, când e sărbătoare.

Te bucuri să socializezi, să îți revezi prietenii și să te uiți la filme alături de 1000-2000 de oameni.

Festivalul va fi locul de bază, mai ales pentru tipul de filme pe care noi le arătăm.

Sigur, avem și comedii, filme de public, dar sunt și filme îndrăznețe, provocatoare, pe care nu le găsești cu ușurință pe platformele de streaming.

Din punct de vedere al programului festivalului, ce iese în evidență anul acesta?

A fost ideea lui Mihai Chirilov să facem încă o secțiune competitivă pentru filmele documentare. Practic, secțiunea noastră What’s up doc, care era o secțiune necompetitivă, am transformat-o într-o secțiune cu premii, destinată regizorilor aflați la primul sau al doilea film.

Cred că a găsit multe documentare mișto, în fiecare an oferta de filme e atât de variată și bună, încât e foarte ușor că ai de unde alege, pe de altă parte e greu să justifici alegerile și să ai un concept curatorial bine stabilit.

Secțiunea asta de documentare cred că va fi foarte apreciată de public.

Avem și retrospectivă Krzysztof Kieślowski, la care țin foarte mult, care iar cred că va fi de interes pentru public, după ce am avut și Bergman acum câțiva ani.

Sunt și două secțiuni noi pentru filme israeliene și poloneze, iar două cinematografii care constant au filme bune.

Cum ți-ai dori să evolueze TIFF în viitor, ce ați putea face mai mult pentru dezvoltarea festivalului, care e deja foarte mare?

Ca marime nu putem face mai mult, fiindcă și orașul are limita lui. Putem rafina categoriile.

Ce mi-aș dori ar fi să creăm o punte cu Școala de Arte Vizuale din Cluj, foarte apreciată în străinătate. Sunt mulți artiști vizuali din Cluj și nu numai, care fac experiemente în zona de cinema.

Cred că în viitor TIFF ar trebui să se deschidă și spre zona asta de instalații și experiment, după cum probabil că ar trebui să facem mai mult în direcția susținerii financiare a unor tinere talente.

Rolul unui festival nu e doar în a arăta filme, ci cred că festivalurile vor fi tot mai mult nu doar rampe de lansare, ci și susținători, acompaniatori ai unor talente care sunt la început de drum.

Festivalurile pot aduna sponsorizări, pot găsit bani pe piață pentru a ajuta acești tineri să-și facă primele filme.

Nu înseamnă că TIFF trebuie să devină producător sau coproducător, ci să ajute niște oameni care sunt într-un proces complicat.

De câțiva ani ați investit și în latura educațională și mulți oameni din industrie cu care am vorbit argumentau că absența românilor din sălile de cinema la filmele de artă are legătură cu educația cinematografică inexistentă în școli.

Mai exact, ce face TIFF în această privință?

Până acum făceam EducaTIFF ca proiect principal de educație cinematografică, ca un proiect care se întâmpla pe durata festivalului. Dar ne-am dat seama că nu e destul și colegele mele care se ocupă de EducaTIFF au reușit să convingă conducerea Liceului Gheorghe Șincai din Cluj în a încerca să avem un proiect pilot de educație cinematografică pe un an de zile.

Un fel de opțional care să se întâmple în liceu.

Sigur că e o idee bună, sper să și funcționeze, dar noi nu putem face mai mult.

Felul în care ne uităm la filme, și nu doar la filme, felul în care judecăm mass-media, în care discernem fake news, toate lucrurile astea trebuie insuflate copiilor de mici și asta nu poate să facă un festival, care are puteri limitate.

Trebuie să fie parte dintr-o gândire integrată a Ministerului Educației.

Din păcate, e atât de complicat să discuți, miniștrii Educației se schimbă ca la Cultură, la un an sau doi, vin alți secretari de stat, reiei mereu aceleași discuții.

Cred că asta nu se va schimba până când nu va fi cineva, un lider politic, pentru că România încă funcționează pe sindromul “tătucului”, care să spună „trebuie să faceți asta”.

La nivel personal, simți că în toți acești ani de organizare a festivalului, ai pierdut ceva pe celelalte paliere, că nu ți-ai dedicat suficient de mult timp filmelor pe care ai fi vrut să le faci?

Da, asta e clar, practic tot anul se structurează în funcție de perioada festivalului, de pregătire.

E câteodată frustrant. Poate aș fi putut să fac mai multe filme ca regizor, poate aș fi putut să produc mai mult.

Anul acesta am reușit să filmez la filmul meu în februarie și am fost cam absent din organizarea TIFF cam trei luni. Faptul că am reușit asta, datorită unor colegi care se descurcă, însemnă că poate măcar acum, pe ultima sută de metri, mi-ar plăcea să mă dedic mai mult proiectelor de film, pentru că sunt multe și aș vrea să recuperez puțin.

Dar nu e un regret major, pentru că în egală măsură știu că TIFF e o construcție solidă și an de an bucuriile pe care ți le dă festivalul sunt de neegalat.

Ai putea să zici care este cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o la TIFF în toți acești ani?

Nu știu dacă a fost una. Sunt crâmpeie de satisfacție.

E întâlnirea asta cu oameni necunoscuți care îți spun „mulțumesc”. Mi s-a întâmplat recent, într-o cafenea din Cluj, mi-a spus cineva „mulțumesc pentru că faceți festivalul”.

Apoi, copiii care vin la EducaTIFF.

Să vezi o sală de 900 de locuri cu copii care vibrează, asta e ceva ce nu poate fi comparat cu nimic.

Și sunt diverse categorii de public, de toate vârstele. E extraordinar că am reușit să aducem o diversitate atât de mare de oameni interesați de filmele și de activitățile noastre.

Ca să rezum, e această legătură cu publicul. Până la urmă, TIFF e, în esență, un festival unde publicul vine, sunt proiecții sold-out.

A fost așa de la primele ediții? Un festival pentru public sau mai degrabă o întâlnire pentru cei din breaslă?

Încă de la prima ediție, țin minte, oamenii nu știau la ce să se aștepte, publicul era destul de precaut. Sigur că au venit în număr mare pentru că e vorba de Cluj, motorul principal, de când eram copii, erau cozi la filme.

Publicul a venit cu noi de la prima ediție, apoi când festivalul a crescut, au început să vină tot mai mulți și din București, am deschis și către breasla din străinătate.

În ceea ce privește breasla voastră, simți că festivalul are un impact creativ, la nivel profesional, e un loc unde se leagă colaborări?

Eu cred că festivalul, dincolo de networking și petreceri, îți dă ocazia să te întâlnești cu oameni cu care poate nu ai schimbat vorbe înainte.

Apoi, trecând de un număr mare de căsătorii, relații începute acolo, sunt și multe cazuri de oameni care s-au cunoscut acolo și au început să lucreze împreună.

Țin minte că Nae Caranfil l-a cunoscut la TIFF pe Michael Fitzgerald, producătorul de la Closer to the Moon. Sunt convins că se întâmplă lucruri de genul ăsta și la nivel micro în breaslă.

Orice festival cu profilul TIFF-ului te conduce acolo, să fii deschis și să împărtășești experiențe cu alții.

Cluj-Napoca a fost primit titlul UNESCO de „Oraș al Filmului”, după ce ați depus un dosar, împreună cu Primăria Clujului. Ce beneficii aduce asta, mai exact?

Deocamdată singurul beneficiu este că, fiind incluși în această rețea, am intrat în legătură cu celelalte orașe, există un site, o zonă deschisă membrilor, unde schimbăm idei, experiențe, proiecte care au funcționat.

Există o comunicare foarte concretă și aplicată între orașele care au același titlu.

Sigur, e o etichetă care dă bine pentru oraș, dar la modul cel mai practic pe noi ne ajută să știm ce au făcut și alte orașe.

În ceea ce privește finanțările de la autoritățile locale și centrale, au revenit bugetele la sumele anterioare pandemiei?

Aici e o situație neplăcută pentru că noi am înțeles în pandemie că am avut finanțări reduse, deși am fost singurul festival din țară care a făcut două ediții la rând în format fizic.

Dar pentru conducerea de la minister, cel puțin cea care a fost până în toamnă, lucrul ăsta nu a contat. În proiectul de buget TIFF-ul a fost prevăzut cu aceeași finanțare. Actualul ministru a găsit o soluție să mai suplimenteze, dar, practic, față de toți anii de după 2010, cred că am scăzut cu în jur de 15-20% din alocarea de la minister.

E neplăcut să vezi că după 20 de ani, având suficiente argumente că suntem un eveniment important, ai tot timpul sentimentul că dai examen, e foarte penibil.

Parcă tot timpul te căciulești la cineva. Pentru mine e degradant și umilitor, an de an să te duci să explici, se mai schimbă ministrul, vine altul.

Toate alocările astea, de fapt, nici nu știi cine le face. Probabil niște funcționari. Se taie din pix fără nicio rațiune, eu nu mai înțeleg nimic.

De aia încercăm să facem cât mai bine pe partea privată, să aducem cât mai mulți sponsori.

Dar rămâne tipul ăsta de tratament umilitor de la minister, eu nu îl înțeleg.

Dacă am fi un festival la a 3-a ediție, înțeleg, dar în 20 de ani cred că am făcut suficiente și pentru țară și pentru breaslă.

Și în încheiere, ce recomandări ai pentru public, ce să nu rateze anul acesta la TIFF?

E un cine-concert, am văzut niște fragmente din el și m-a cucerit. Se cheamă Moonwalk One. E inspirat din povestea celor de la Apollo 11, iar acompaniamentul e făcut de un trio francez – Invaders.

Apoi filmul de la Bonțida de duminică seara – Everyting, everywhere, all at once. Mulți mi-au spus că e foarte bun, eu nu l-am văzut, dar abia aștept.

Și Call Jane, filmul cu care deschidem, pe care l-am văzut și mi-a plăcut. Și documentarul Navalny, despre Alexei Navalny, premiat la Sundance, film care cumva ne poate ajuta să înțelegem mai mult despre ce se întâmplă în conflictul din Ucraina și despre regimul Putin și modul în care își anihilează adversarii.

The post 21 de ani de TIFF. Tudor Giurgiu, președintele festivalului: “Bucuria cea mai mare ar fi să văd că vin la fel de mulți oameni ca înainte.” appeared first on Cultura la dubă.

Totuși, chiar și în România există o bulă miraculoasă a iubitorilor de lectură, cei pe care îi vedem formând cozi la târgurile de carte sau în librării, oameni pentru care cititul este o componentă esențială a vieții lor.

În special pentru acest public am rugat mai mulți scriitori români să ne facă o recomandare de carte, fiind convinși că titlurile de mai jos îi vor inspira pe cititorii Cultura la dubă pentru următoarele achiziții de cărți.

Răspunsurile primite de la autori sunt cu atât mai încărcate cu speranță cu cât în urmă cu două luni, într-un demers asemănător, de Ziua Lecturii, am publicat recomandările politicienilor români.

Diferențele sunt, bineînțeles, uriașe.

***

Lavinia Braniște – “Copiii ecosistemului”, de Ilinca Mănescu, Editura Nemira, 2021

„Pentru că este un roman proaspăt și atipic, scris inteligent și cu o mână sigură (deși e o carte de debut), despre lumină și întuneric, de la concret până la abstract. Și pentru că te face curios, iar apoi te pune pe gânduri.”

Lavinia Braniște este autoarea a trei romane: “Interior zero”, “Sonia ridică mâna” (Premiat cu Premiul Sofia Nădejde) și, cel mai recent, “Mă găsești când vrei”. Scrie, de asemenea, cărți pentru copii.

Radu Paraschivescu – “Două singurătăţi. Despre roman în America Latină”, de Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez, Editura Humanitas Fiction, 2022

“Cartea este un dialog plin de miez pe care-l poartă, în faţa unei săli ticsite de la Universitatea Naţională de Inginerie din Lima, Mario Vargas Llosa şi Gabriel Garcia Marquez.

E un dialog în două părţi, purtat pe 5 şi 7 septembrie 1967. Discuţia e densă, doldora de idei, nelinişti şi frământări. Vargas Llosa are postura gazdei (suntem în Peru) şi e cel care pune întrebări şi lansează teme de discuţie.

Garcia Marquez este vedeta, în ciuda reticenţei lui de a vorbi în public.

Cei doi discută despre boomul romanului latinoamerican, despre valorificarea tradiţiei costumbriste, despre realitate, irealitate şi realismul magic, despre influenţa lui Faulkner, despre atitudinea faţă de scrisul lui Borges, despre angajare şi viziune, plus o sumedenie de alte subiecte.

Garcia Marquez înduioşează când e întrebat de ce scrie şi la ce e bun scriitorul: “Scriu pentru ca prietenii mei să mă iubească mai mult”.

Dialogul este încadrat de impresii, amintiri, mărturii, interviuri şi fotografii de la eveniment. “Două singurătăţi” este o discuţie despre carte şi mecanismele ei lăuntrice, numai bună de citit de Ziua Internaţională a Cărţii.”

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist, traducător și senior editor la Editura Humanitas. A publicat 27 de volume, cărțile sale fiind an de an în topul celor mai vândute titluri ale autorilor români. Printre acestea se numără “Fanionul roșu”, premiată în 2005 cu Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului, „Cu inima smulsă din piept” (2008), „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” (2012), „Orice om îi este teamă” (2018) sau „Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)” (2022).

În 2020 a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în noiembrie 2021 scriitorul a returnat medalia Administrației Prezidențiale, spunând că președintele care a girat coaliția PSD – PNL nu îl mai reprezintă.

Andreea Răsuceanu – “Fizica tristeții“, de Gheorghi Gospodinov, Editura Pandora M, 2021

„Imaginea Minotaurului este cea în jurul căreia se construiește cartea lui Gheorghi Gospodinov, un Minotaur care nu e nici pe departe fiara bine-cunoscută din mitologia greacă.

E un băiat însingurat, captiv într-un labirint întunecos de care se teme. Obsesia recuperării timpului consumat, arhivat în forme nebănuite – în texte, fotografii, în case, pe străzi, în imaginație sau în memoria celuilalt -, se conjugă în romanul lui Gospodinov cu cea a conservării identității.

Moartea nu e înainte, ci întotdeauna înapoi, spune naratorul, în timpul care a fost trăit, golit de sensuri, în cele din urmă uitat, deci pierdut pentru totdeauna.

Cum ne putem salva, împreună cu Minotaurul care trăiește în fiecare din noi? Povestind, rememorând, recuperându-ne trecutul, atunci nici măcar uitarea sau moartea nu mai contează. Romanul lui Gospodinov te urmărește zile în șir după ce l-ai închis, te obligă să nu-l uiți.” 

Andreea Răsuceanu este scriitoare, traducătoare și critic literar. Coordonează colecția de literatură română contemporană a Editurii Humanitas. Este interesată de memoria orașelor și relațiile oamenilor cu locurile. Recent a coordonat volumul “Cartea orașelor”.

Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără “O formă de viață necunoscută”, nominalizată, printre altele, la Premiile „Sofia Nădejde”, Gala Premiilor Radio România Cultural sau Premiile Observator cultural.

“O formă de viață necunoscută” a luat Premiul Revistei Ateneu și Premiul Scriitorul lunii ianuarie, iar romanul “Vântul, duhul, suflarea”, Premiul pentru proz[ al Uniunii Scriitorilor din România.

Dan Coman – “Urmele încercării“, de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Charmides, 2021

„Poezie. Pentru că poezia își face și de data asta efectul: disciplinează și entuziasmează, reface structura de susținere a realității, pune visele în ordine, reactivează plăcerea. Pentru că până și atunci când poezia e “o inimă mică și nefolosită ca un stick de memorie învechit”, o carte de poezie poate acoperi lumina violentă a ecranelor care ne împing cu tot mai mare viteză spre viitor.”

Dan Coman a debutat cu volumul de poezie “Anul cîrtiţei galbene” (Timpul, 2003), urmat de “Ghinga” (Vinea, 2005), “Dicţionarul Mara” (Cartier, 2009) şi “Insectarul Coman” (Charmides, 2017), volum care a primit Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural și Premiul Cartea de poezie a anului 2017 la Gala tinerilor scriitori.

A scris în paralel și proză: “Irezistibil” (Cartea Românească, 2010), “Parohia” (Cartea Românească, 2012; Polirom, 2017), “Căsnicie” (Polirom, 2015, 2016) şi “Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Polirom, 2019), precum și cărți pentru copii.

Miruna Vlada – “Un secol de poezie română scrisă de femei. 1918 – 1944. Vol.3”, de Alina Purcaru, Paula Erizanu, Editura Cartier 2022

“Volumul care completează tripticul unui întreg secol de poezie scrisă de femei, pe care l-au propus Paula Erizanu și Alina Purcaru, e cel mai spectaculos dintre toate.

Chiar cred că nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă a iubitorilor de literatură. Este o încercare reușită de recuperare a perioadei interbelice și a unor voci unice, foarte puțin cunoscută publicului.

În România chiar avem mult de recuperat din literatura valoroasă scrisă de femei! Pe lângă poetele mai vizibile (deși nu suficient creditate la adevarata lor valoare) precum Elena Farago sau Otilia Cazimir, volumul conține o serie de surprize absolute – poete de o forță și actualitate admirabile, obscurizate în majoritatea istoriilor literare clasice.

Cele 25 de poete din acest volum au stiluri diferite și biografii deopotrivă de fascinante. dar poemele lor reușesc să ne arate și alte nuanțe ale conștiințelor vii din interbelic. O recomand din toată inima! E o lectură savuroasă!”

Miruna Vlada s-a remarcat ca poetă încă de la 18 ani, cu primul său volum – Poemextrauterine. A doua sa carte a fost publicată în 2007 – “Pauza dintre vene”.

A fost premiată de Asociația Scriitorilor din București și inclusă în mai multe antologii ale celor mai importanți tineri poeți români. În 2014 a fost premiată la Gala Premiilor Radio România Cultural pentru volumul “Bosnia.Partaj”, considerat cea mai bună carte de poezie a anului.

Raluca Nagy – “H2X” de Daniela Hendea, Editura frACTalia, 2021

“Am să recomand o autoare de literatură română, iar poezia mi se pare, în cazul meu, mai nepărtinitoare decât proza. Sunt atâtea poete foarte bune în România, atâtea volume recente excelente…

Cu toate astea, l-am ales pe al Danielei în primul rând pentru că m-a uluit din toate punctele de vedere, începând de la titlu și continuând cu structura, temele de care m-am „izbit” frontal, forma bilingvă.

Ne-a spus Eli Bădică (editoarea cu care lucrez și coordonatoarea colecției n’autor de la Editura Nemira) odată că avem o viziune artistică asemănătoare, dintr-una într-alta am ajuns la „vizuină” artistică, și a rămas asta un inside joke.

Am avut și un parcurs al publicării destul de asemănător până acum și locuim amândouă în străinătate de mulți ani. Una peste alta, e o mare bucurie și onoare să pot avea atâtea lucruri în comun cu o poetă excepțională ca Daniela. Sper ca proza mea să ajungă la fel de bună ca poezia ei.

Și primul volum al Danielei, „Acordor de teremin”, publicat la aceeași editură în 2018, m-a lăsat mută de uimire și admirație.”

Raluca Nagy este de profesie antropolog. În același timp, e autoarea a două romane, “Un cal într-o mare de lebede” (Premiul pentru debut la Premiile „Sofia Nădejde” și Observator cultural) și “Teo de la 16 la 18”, nominalizat acum la Premiile Observator cultural și Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

Tudor Ganea – “Lynch on Lynch”, de David Lynch, Editura Faber & Faber, 2005

„Pentru felul simplu, modest și nepretențios în care Lynch vorbește despre filme, vise și artă, dar mai ales pentru divulgarea metodei sale de a improviza în jurul virajelor onirice, fără să știe unde îl va duce gaura de iepure atâta timp cât găsește acolo emoție brută, neprelucrată.

În locul echilibristicii și prestidigitației exersate, Lynch preferă să se arunce în gol, fără plasă de siguranță. Și îl ador pentru asta.”

Tudor Ganea este de profesie arhitect. În 2016 a debutat în literatură cu “Cazemata”, (Premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; premiul pentru debut al revistei Observator cultural, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor pentru debut).

Au urmat “Miere” (Premiul „Tînărul prozator al anului 2017”) și Porci (lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019).Cea mai recentă carte: “Cântecul păsării de plajă” a fost nominalizată de curând la Premiile Radio România Cultural și Premiile Observator cultural (ambele la categoria Proză).

The post 7 recomandări de carte de la 7 scriitori români appeared first on Cultura la dubă.

Într-o cafenea din Suceava, la o masă lungă la capătul căreia se află un panou înflorat cu mesajul ”Hello, gorgeous!”, un grup de aproximativ 10 femei, majoritatea mame, se adună o dată pe lună să discute cea mai recentă carte citită și să împărtășească sfaturi și povești de viață.

„Prima mamă cu care m-am întâlnit într-o zi în parc să îi dau una dintre cărțile pe care le propusesem pe pagină a spus că citea foarte mult în liceu, dar că nu prea mai are timp, avea deja și al doilea copil.

Așa am început să ne vedem destul de des, i-am împrumutat din ce în ce mai multe cărți și chiar am devenit prietene între timp și este una dintre membrele fondatoare ale asociației pe care am înființat-o în 2020.”, spune Alina Bîrsan, fondatoarea Asociației Mamele citesc.

Povestea organizației a început în septembrie 2017 prin crearea unei pagini de Facebook, ”Mamele citesc”, prin care Alina și-a propus să ajute mamele din Suceava care vor să citească, dar au puține resurse pentru a investi în cărți.

„Eram în concediu de creștere a copilului și, fiind tot timpul implicată în tot felul de proiecte, simțeam o lipsă pe partea de socializare. A fost o trecere destul de bruscă de la viața activă de la muncă.

Lucram deja în domeniul ONG din 2011 și eram tot timpul pe drumuri. Atunci când stai 24 de ore în casă cu un copil mic e o diferență destul de mare.

Am fost tot timpul pasionată de citit. Asta nu s-a schimbat nici după ce am avut cu copil. Mă uitam la cât de multe cărți am în casă și îmi doream să împărtășesc pasiunea cu alte persoane din jurul meu. Mi-a venit ideea cu Facebook-ul.

Mi-am spus ce ar fi să propun câteva cărți pe săptămână sau pe lună și oamenii să îmi spună dacă ar fi interesați să le citească. Eram chiar dispusă să le donez fără niciun cost, doar să vrea cineva să le citească.

O carte care stă pe un raft nu își atinge scopul. Mă gândeam că sunt multe femei din Suceava care nu au resursele financiare pentru a-și cumpăra cărți sau nu au timp sau nu știu de unde să înceapă.”, povestește Alina, cu două zilei înaintea primei întâlniri a clubului de carte din acest an, în care au vorbit despre ultima apariție a autoarei Paula McLain „Când stelele se întunecă”.

Unele femei din comunitate citesc de mulți ani, constant, în timp ce altele s-au alăturat pentru a regăsi o plăcere la care au renunțat din diverse motive.

Gabriela Vornicu este una dintre femeile care nu ratează nicio întâlnire a clubului de carte. Are trei copii și un job full-time, dar își face timp pentru lectură în special seara și în după-amiezile din weekend.

„De când am cunoscut-o pe Alina Bîrsan, am citit multe cărți recomandate și împrumutate de la ea. Am ajuns chiar să citesc și alte genuri de cărți, cu care credeam că nu empatizez.

Am devenit tot mai absorbită de pasiunea mea  datorită clubului de lectură inițiat de ea, la care de fiecare dată am participat cu plăcere.”, ne transmite Gabriela Vornicu.

Alina Bîrsan este o cititoare avidă, care își monitorizează lecturile cu ajutorul aplicației Goodreads.  În 2021, a citit 50 de cărți. ”Demonii” de Dostoievski,  ”Toți copiii librăresei” de ”Veronica D. Niculescu”, ”Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, ”Adolf H. Două vieți” de Éric-Emmanuel Schmitt sunt câteva dintre lecturile ei de anul trecut.

„Am învățat că e bine să îți faci un obicei din asta. Citesc dimineața înainte să plec la serviciu 10 minute sau seara înainte să dorm. Paginile se adună. Dacă citești puțin în fiecare zi e foarte ușor să ajungi la o carte pe lună. Citesc cel mai mult dimineața, mă trezesc puțin mai repede”, dezvăluie ea.

Preferințele de lectură ale femeilor din comunitate sunt preponderent în zona de ficțiune, deși Alina încearcă să aducă în atenție o diversitate de stiluri și genuri.

„Câteva titluri propuse au fost ”Arta conversației” a Ilenei Vulpescu, ”Zuleiha deschide ochii” sau ”Lolita”, pe care puțină participante au citit-o, fiindcă li s-a părut greoaie. Încerc să merg pe mai multe paliere ca să introduc și lecturi care poate nu sunt confortabile pentru toată lumea.

La întâlnirile pe care le avem nu propun cărți foarte solicitante. Avem mame care spun că nu au destul timp pentru citit, dar citesc poate într-o pauză pe laptop la serviciu sau pe telefon.”, spune ea.

O astfel de mamă este și Rodica Cojocaru, o altă membră a comunității. „Cititul e ceva ce am făcut mereu. În avion, în tren, în parc sau atunci cand dormea copilul. N-aș putea spune că citesc o carte pe săptămână, dar cu siguranță găsesc timp seara să citesc 10-20 de pagini, chiar și 100 pagini dacă nu ma doboară somnul.”, ne povestește aceasta.

Ceea ce a început în 2017 ca o nevoie a Alinei de a socializa și de a promova cititul în rândul femeilor din Suceava, s-a concretizat în Asociația Mamele citesc în 2020. De atunci, Alina și toți ceilalți voluntari au promovat apeluri pentru dotarea bibliotecilor publice locale cu cărți noi și au creat ”Cuiburile de cărți”, mini biblioteci în formă de căsuțe de păsări, instalate în mai multe locuri din Suceava, pe care le aprovizionează constant cu cărți.

Membrii asociației au o atenție deosebită și pentru persoanele vulnerabile. „Anul trecut am făcut un eveniment caritabil cu încă două asociații din Suceava în cadrul căruia am organizat un concert cu Horia Brenciu și o paradă de pălării și am strâns fonduri pentru a ajuta niște familii care au copii cu dizabilități, în special cu autism și Sindrom Down.

Am fost implicată în campania ”Adoptă o mamă” a Mirelei Retegan, unde am pregătit cadouri de 8 martie pentru mame care sunt în situații vulnerabile.

Anul acesta am inițiat proiectul ”Cutia de cărți a bebelușului” prin care încerc să ofer câteva cutii cu cărți și obiecte pentru bebelușii mamelor care sunt în situații vulnerabile. Anul acesta am ales Centrul Maternal din Suceava, unde majoritatea sunt mame adolescente. Am vrut să le determin cumva să citească.”, spune Alina.

Integrarea lecturii în relația mamă-copil este un aspect important pentru Alina, pe care l-a inclus în misiunea asociației.

„Insist pe ideea că dacă un copil te vede de când este mic că tu citești și este înconjurat de cărți și știe că are această posibilitatea, chiar dacă nu își va petrece tot timpul citind, tot va avea pasiunea asta, va ști că și asta este o modalitate foarte bună de a-ți petrece timpul liber.

Insist și pe ideea de a pune la dispoziție cărți copilului, chiar dacă este foarte mic. E important să le vadă și, desigur, să-i citești în fiecare zi, măcar puțin.”, crede ea.

Mai multe despre Asociația Mamele citesc puteți afla AICI.

The post “Mamele citesc”, clubul de lectură din Suceava care promovează lectura printre mame appeared first on Cultura la dubă.

România sărbătorește azi, pentru prima dată, o Zi Națională a Lecturii, după o lege adoptată în acest sens de Parlament. Sărbătoarea are loc pe 15 februarie, de ziua de naștere a lui Titu Maiorescu și a lui Spiru Haret, și e menită să atragă atenția asupra importanței cititului într-o țară care se află la coada clasamentelor europene privind consumul de carte.

Cu această ocazie, Cultura la dubă a contactat cei mai importanți politicieni ai momentului, de la președintele țării la primari, din toate partidele politice parlamentare, pentru a vedea dacă și ce fel de cărți citesc cei care ne conduc.

Misiunea nu a fost simplă, fiindcă niciodată nu e ușor să aduci cultura în atenția politicienilor, mai ales în plină criză economică și cu un război care ar putea să izbucnească în orice moment la vecinii ucraineni.

Din 23 de politicieni cărora le-am adresat rugămintea de a ne recomanda o carte pe care au citit-o, doar 11 au putut să facă asta. Ne-au răspuns prim-ministrul țării, președintele Camerei Deputaților, câțiva miniștri și primari, președinți de partide. Nu ne-au răspuns, însă, de Ziua Lecturii, ministrul Culturii și cel al Educației.

***

Nicolae Ciucă, prim-ministrul României, vicepreședinte PNL – “Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, Radu Mărculescu

„M-a impresionat enorm această carte. Puterea de reziliență a celor nouă ani în lagărul sovietic, urmați de alți cinci ani de închisoare la întoarcerea în România, este o pildă pe care merită să ne-o reamintim de fiecare dată când suntem tentați să trecem cu ușurință peste importanța valorilor democratice într-un stat de drept.

Astăzi, când ne bucurăm de apartenența la NATO și UE, alături de unele dintre cele mai puternice democrații occidentale, trebuie să privim cu atenție la lecțiile durerosului nostru trecut, marcat de derapajele dictaturilor prin care am trecut ca popor.

Autorul acestei cărți, la capătul suferințelor  sale, a reușit să regăsească o cale către o viață normală de familie, să își crească nepoții și să scrie cărți. În semn de respect față de istoria noastră, mai ales față de cea recentă, pentru că nu e, de fapt, așa de îndepartat în timp spectrul abuzurilor staliniste și comuniste, merită să includem printre lecturile noastre mărturiile scrise ale celor care au ajuns să reprezinte dovada vie a nedreptăților pe care le îndură cei căzuți sub greutatea unei istorii nedrepte.”

Marcel Ciolacu, președintele Camerei Deputaților, președintele PSD – “Homo Deus”, Yuval Noah Harari

“Am citit cu plăcere “Homo Deus”, o continuare fireasă, ironică prin expunere, dar cât se poate de actuală prin provocarea pe care o expune și în care, iată, umanitatea se regăsește într-un ciclic triplu punct de inflexiune: boala, războiul și foametea.

Dacă Harari ne arată visurile, dar mai ales coșmarurile cu care umanitatea se va confrunta, în încercarea Omului de a deveni Dumnezeu prin intermediul inteligentei artificiale – o întrebare la care atât instituțional, cât și în plan personal ar trebui să reflectăm, firul roșu al cărților sale este mai actual decât ne-am dori.

Vedem cum pandemia de Covid-19 a provocat peste 5,8 milioane de decese, a îmbolnăvit peste 400 de milioane de oameni și a provocat pierderi de zeci de miliarde de euro.

Situația tensionată din Ucraina este al doilea factor care provoacă îngrijorare în plan regional, dar și în relațiile dintre actorii trans-atlantici.

Iar triunghiul actual va fi în mod dramatic completat de inflația la nivel Mondial, care scade puterea de cumpărare și, implicit, va aduce mulți oameni în pragul foametei.

Dacă nu învățăm din istorie, istoria ne va învăța că “surplusul” și modalitatea lui de distribuție nu va fi pentru oricine…așa cum simplu îi explica Yanis Varoufakis (n.r. parlamentar grec, economist și autorul cărții „Economia pe înțelesul fiicei mele”) fiicei sale Xenia.”

George Simion, deputat, copreședinte AUR – “Portocala mecanică”, Anthony Burgess

„Vorbește despre capacitatea unei persoane de a se schimba, despre sistemul corupt care aduce tinerii în situații fără de ieșire.

Mi-a plăcut în special finalul cărții, care e diferit față de finalul din filmul lui Kubrick.”

Cătălin Drulă, deputat, președintele USR PLUS – “Jurnal 1935 – 1944”, Mihail Sebastian

„ O (re)citire în vremurile acestea e foarte potrivită, pentru că e despre a rămâne om în mijlocul nebuniei și al revărsării de ură.”

Gabriela Firea, ministrul Familiei, prim-vicepreședinte PSD – “Dragoste în vremea holerei”, Gabriel Garcia Marquez

“Este una dintre cărțile mele de suflet. Pentru că despre suflet este și vorba. Despre oameni și destine, cu tot zbuciumul vieții.

Este un roman profund despre iubire, sentimente neîmplinite, frământările oamenilor, evoluțiile istorice. Un roman pe care îl recomand. Putem găsi similitudini cu situația omenirii de azi, în plină pandemie.”

Rareș Bogdan, europarlamentar, prim-vicepreședinte PNL – “Inamici publici”, Michel Houellebecq, Bernard – Henri Levy

„Una dintre cele mai spectaculoase cărți citite în ultima perioadă. O recomand cu toată deschiderea și căldura. Participați la ceea ce au afirmat francezii că este “meciul de ping-pong intelectual al secolului”. Realmente plăcută și foarte vie această carte. Nu o ratați. O să vă placă!”

Clotilde Armand, primarul Sectorului 1, membru fondator USR – “Vine Iarna! De ce trebuie opriți Vladimir Putin și inamicii lumii libere”, Garry Kasparov

„Garry Kasparov este unul dintre cei mai influenți oponenți ai liderului de la Kremlin. Critic vocal al președintelui Rusiei, fostul campion mondial la șah a fost una dintre primele personalități care au avertizat public asupra pericolelor putinismului pentru actuala ordine a lumii moderne.

“Vine iarna!” descrie ascensiunea fostului locotenent-colonel KGB Vladimir Putin până la funcția de președinte al Rusiei, moment în care țara s-a îndepărtat de democrație. Garry Kasparov este un adevărat erou în lupta sa pentru drepturile omului și un luptător împotriva corupției regimului Putin.”

Vasile Dîncu, ministrul Apărării, președinte al Consiliului Național PSD – “Demența digitală”, Manfred Spitzer

“În ultima vreme mi-a plăcut cartea lui Manfred Spitzer, “Demența digitală”, recent tradusă, pentru că explică dependența noastră patologică față de noile tehnologii, mai ales patologiile cognitive, dar și tulburările de personalitate. Dacă vom adăuga apoi și o carte de deschidere a domeniului – “Generația internetului”, de Jean M Twenge, ori “Selfie”, de Will Storr, atunci vom înțelege unde merge lumea și îi vom putea înțelege și pe copiii noștri.”

Dan Barna, deputat, vicepreședinte USR PLUS – “Tatuatorul de la Auschwitz” și “Călătoria Cilkăi”, Heather Morris

„Vă recomand o poveste care se găsește în două cărți: începe cu „Tatuatorul de la Auschwitz” și continuă cu „Călătoriile Cilkăi”. Autoarea este Heather Morris, o jurnalistă care a petrecut trei ani discutând cu personajele acestei povești reale despre destin, despre o perioadă neagră a istoriei și despre forța și capacitatea umanității de a supraviețui în cele mai abjecte condiții.

Esența acestor cărți stă în adevărul că dacă există o forță care te face să suporți orice și să treci peste orice, această forță este iubirea.

Vă îndemn să citiți aceste două cărți pentru că între paginile lor există inspirație, există umanitate și există speranță.”

Gigel Știrbu, deputat, vicepreședinte PNL – “Balcanii în secolul XX”, Oliver Jens Schmitt

“Oliver Jens Schmitt este un reputat cercetător al spațiului din sud-estul Europei. Balcanii sunt un spațiu definit prin realități etnice și religioase extrem de complexe, realități create și menținute de imperii timp de secole, prin structuri care păreau abolite odată cu sfârșitul Marelui Război. Autorul arată o perspectivă nouă a despărțirii noilor state naționale de trecutul imperial.

Totodată arată cât de radicală a fost ruptura statelor comuniste de politicile etnice, culturale și sociale dinainte de 1945.”

Dominic Fritz, primarul Timișoarei, președinte USR PLUS Timiș – “Jacob se hotărăște să iubească”, Cătălin Dorian Florescu

“Sunt puține cărți pe care le citesc de mai multe ori, care mă fac să vreau să mă împrietenesc din nou cu personajele sale, să descopăr din nou lumea prin ochii lor. “Jacob se hotărăște să iubească” este una dintre aceste cărți. Povestea transgenerațională a unei familiei de șvabi bănățeni dintr-un sat de lângă Timișoara peste care a venit, din nou și din nou, istoria. 

Foamete, războaie, deportare, trădare și iertare – cronica lui Jacob este a unei comunități bănățene, devastată de tăvălugul secolului xx, al extremelor totalitariste, și despre zbaterea omului de a-și păstra demnitatea.

Este descrisă cu empatie, frumusețe a detaliului, simț al fantasticului, de scriitorul elvețian Cătălin Dorian Florescu, născut în Timișoara, care o transformă într-o istorie universală. Istoria unui băiat inocent prins în vâltoarea și cruzimea unor crize mondiale, dar care, indiferent ce se întâmplă, răspunde cu iubire. 

Este cartea pe care am descoperit-o căutând, acum mulți ani, să înțeleg mai bine istoria Banatului. E lectură obligatorie pentru prietenii din alte țări care mă vizitează la Timișoara, dar de fapt o recomand tuturor care vor, prin oglinda istoriei țării noastre, să-și reconfirme încrederea în umanitate.”

Cultura la dubă i-a mai contactat pentru realizarea acestui material pe Klaus Iohannis, Florin Cîțu, Sorin Câmpeanu, Lucian Romașcanu, Nicușor Dan, Kelemen Hunor, Dacian Cioloș, Ciprian Ciucu, Sorin Lavric, Robert Negoiță, Bogdan Gheorghiu, Tanczos Barna și Gheorghe Flutur. Aceștia nu au oferit un răspuns până la data publicării articolului.

The post De Ziua Lecturii, am rugat liderii politici să ne recomande o carte. Iată ce a ieșit appeared first on Cultura la dubă.

Statisticile oferite de platformele de streaming arată că în luna decembrie se înregistrează cel mai mare consum de filme online.

Știm că în aceste zile cu toții petrecem ore în șir pe Netflix, HBO Go, Amazon Prime, Mubi sau alte platforme disponibile în România, dar în același timp e o perioadă bună de mers la cinema, dacă aveți certificat verde, fiindcă sălile sunt destul de goale și vă puteți bucura de film în liniște.

Noi am ales să vă recomandăm 5 filme care merită văzute zilele acestea, fie online, fie la cinematograf.

1. The Hand of God

În funtea listei nu putea fi decât unul dintre cele mai frumoase filme ale acestui an, regizat de Paolo Sorrentino – The Hand of God.

Recent lansat pe Netflix, în luna decembrie, The Hand of God este o capodoperă care te poate face să visezi la frumusețea Italiei, să râzi, să fii nostalgic cu privire la bucuria și spectacolul fotbalului de altădată, dar și să te simți compleșit de tristețe.

Filmul este inspirat chiar din viața regizorului și arată fragmente din adolescența sa, petrecută în inima culturii napoletane, de la reuniuni de familie, la momentul sosirii lui Maradona la Napoli sau la motivul pentru care Sorrentino s-a decis să devină regizor.

Numele filmului este inspirat, desigur, de supranumele primit de Diego Armando Maradona, după ce acesta a înscris un gol cu mâna, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1986, împotriva Angliei, în sferturile de finală – La mano de Dios (The Hand of God).

Cu acest film, Paolo Sorrentino marchează încă o dată cinematografia mondială, după performanțele obținute cu La grande bellezza și Youth.

De altfel, The Hand of God a primit mai multe nominalizări la Premiile Academiei Europene de Film și este pe lista scurtă pentru Oscaruri, la categoria cel mai bun film străin.

Așa că dacă nu l-ați văzut deja, noi credem că ar trebui să fie primul pe lista voastră.

2. Spencer

Despre viața prințesei Diana a Marii Britanii s-au scris nenumărate scenarii de film și cărți, povestea sa tragică fiind cel mai controversat episod din istoria recentă a familiei regale britanice.

Spencer ne-o arată pe Diana în pragul agoniei, în timpul unui Crăciun petrecut în mijlocul familiei regale la domeniul Sandringham. Este un portret poetic, cu o imagine superbă, al unei prințese sufocate de prizonieratul regalității, în căutarea libertății de altădată și a normalității.

Este probabil și cel mai important rol jucat de actrița americană Kristen Stewart, în încercarea sa de a se desprinde de asocierea cu filmele Twilight, care au făcut-o celebră.

De altfel, criticii celor mai mari publicații de specialitate au apreciat prestația acesteia în rolul prințesei Diana și este considerată una dintre favoritele la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal.

La frumusețea filmului, muzica are o contribuție esențială. Coloana sonoră este compusă de muzicianul britanic Jonny Greenwood, membru al formației Radiohead.

Filmul e în cinematografe zilele aceastea și chiar merită văzut în sala de cinema.

3. The Power of the dog

Este considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului, de publicații precum The New York Times sau Variety. Actorul Benedict Cumberbatch are o prestație impresionantă, la fel și actrița Kirsten Dunst.

Spune o poveste inspirată dintr-un roman scris în anul 1967, cu același titlu, despre o familie de fermieri înstăriți din Montana, care îi are în centru pe doi frați, Phil și George. Filmul atinge teme precum alcoolismul, homosexualitatea, depresia sau gelozia.

Filmul are 7 nominalizări la Globurile de Aur și e unul dintre favoritele la Premiile Oscar.

Poate fi văzut pe Netflix.

4. King Richard

Dacă îți place tenisul și vrei să afli mai multe despre traseul surorilor Williams, atunci sigur vei savura acest film.

În centrul poveștii se află tatăl surorilor Williams, poreclit King Richard, cel care le-a dus pe fiicele sale la tenis și le-a antrenat singur în primii ani, având pentru ele un plan de carieră încă dinainte de nașterea lor.

Rolul principal este interpretat de Will Smith, nominalizat și el la Globurile de Aur. Filmul este inspirat din povești reale, filmări de arhivă cu familia Williams și se concentrează, de asemenea, pe începutul carierei lui Venus Williams.

King Richard nu este o capodoperă cinematografică, ci un film american ușor de urmărit, într-o seară în care îți dorești relaxare. Se află zilele acestea în cinematografe.

5.Titane

Este câștigătorul Palme d’Or la Cannes în 2021, iar acesta ar trebui să fie un argument suficient pentru a vă determina să îl vedeți. Însă trebuie precizat că nu l-am recomanda oricui. Nu pentru că nu este un film bun, ci pentru că are o violență ieșită din comun, sufocantă, greu de privit.

Titane e unul dintre acele filme pe care nu le vei uita niciodată, o poveste în care violența și sexualitatea se îmbină. Titane este despre traume și felul în care ele ne pot transforma viața, dar și despre nevoia de iubire.

Actrița Agathe Rousselle, model de carieră și jurnalist la o publicație pentru femei, e considerată o revelație a cinemaului francez, după ce face un rol impresionant în Titane. De altfel, a fost și nominalizată la Premiile Academiei Europene de Film.

Titane e disponibil în cinematografe sau pe Mubi.

The post 5 filme de văzut la finalul anului 2021 appeared first on Cultura la dubă.

Azi începe cea de-a 20-a ediție a Transilvania International Film Festival (TIFF), iar organizatorii au pregătit o adevărată sărbătoare dedicată filmului.

În această seară, de la ora 21.00, festivalul va fi deschis cu o proiecție simultană a comediei spaniole Dineu cu vecinii de sus  (r. Cesc Gay) în Piața Unirii din Cluj-Napoca și în Alba Iulia, Arad, Bistrița, Borșa, Brașov, Criț (jud. Brașov), Florești (jud. Cluj), Iași, Lugoj, Miercurea Ciuc, Morău (com. Cornești), Oradea, Salonta, Satu Mare, Sfântu Gheorghe, Sibiu, Sighet, Târgu Mureș și Toplița.

TIFF îl aduce anul acesta la Cluj pe starul internațional Sergei Polunin, considerat cel mai talentat dansator al generației sale. Admiratorii săi vor avea ocazia să-l întâlnească joi, 29 iulie, de la ora 20:30, la Castelul Bánffy din Bonțida, în cadrul evenimentului: Sergei Polunin Up, Close and Personal. Cu o zi înainte, pe 28 iulie, de la 19:00, la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, celebrul dansator va discuta cu publicul după proiecția documentarului Dancer (r. Steven Cantor), o incursiune emoționantă în viața sa tumultuoasă.

Printre invitații speciali se numără și regizorul maghiar István Szabó, care va prezenta la TIFF Raport Final (Final Report), cea mai nouă producție pe care o semnează. Autorul premiat cu Oscarul pentru cel mai bun film străin pentru Mefisto (1981) va fi prezent la proiecția filmului inclus în secțiunea Ziua Maghiară pe 28 iulie la Cinema Victoria și va susține un masterclass la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, pe 30 iulie, de la ora 16:00.

La Gala de închidere, cineastului îi va fi înmânat oficial Premiul pentru întreaga carieră, anunțat la TIFF în 2018. În cei 60 de ani de carieră cinematografică, Szabo a semnat zeci de titluri importante, cele mai cunoscute fiind Colonelul Redl, Hanussen, Meeting Venus, Sunshine, Taking Sides, Being Julia.

Filmul românesc va fi „regina balului” la cea de-a 20-a ediție TIFF. Un număr impresionant de 45 de titluri, dintre care 32 de lungmetraje si 13 scurtmetraje, constituie selecția de filme românești din programul acestui an.

Două dintre filmele românești vor fi prezente în competiția oficială: Drama Câmp de maci marchează debutul lui Eugen Jebeleanu și spune povestea unui tânăr jandarm a cărui viață profesională e amenințată de relația cu un alt bărbat. Thriller-ul Neidentificat (r. Bogdan George Apetri) urmărește o investigație stranie și complicată, care-l aruncă pe polițistul de caz într-o lume a întunericului și a violenței.

Din juriul acestei ediții face parte celebrul scenarist și scriitor mexican Guillermo Arriaga, cunoscut pentru scenariile unor filme precum Amores perros, 21 Grams, Babel (nominalizat la Oscar în 2006), toate regizate de Alejandro González Iñárritu, sau The Three Burials of Melquiades Estrada (r. Tommy Lee Jones), premiat pentru scenariu la Cannes.

Un eveniment special va fi premiera documentarului “România Sălbatică“, un amplu proiect de fotografie, film și muzică orginială, dedicat naturii din țara noastră.

La TIFF vor avea loc și mai multe cine-concerte de excepție, cum ar fi:

• La Haine, filmul-cult pentru care Mathieu Kassovitz a obținut trofeul pentru Cel mai bun regizor la Cannes 1995 și trei premii César, acompaniat live de formația-fenomen Asian Dub Foundation.
  Sâmbătă, 24 iulie, ora 21:45, Castelul Bánffy de la Bonțida

• Fargo, filmul-cult al fraților Joel și Ethan Coen, premiat cu două Oscaruri în 1996, cu muzica originală a trio-ului francez Fragments. Cine-concert: Fargo by Fragments (Franța)
  Luni, 26 iulie, ora 19:00, Casa de Cultură a Studenților

• Infernul, primul lungmetraj italian din istorie, prezentat la TIFF într-o variantă restaurată digital, cu muzică live de Edison Studio (Italia)
  Marți, 27 iulie, ora 19:00, Casa de Cultură a Studenților

Nae Caranfil, unul dintre cei mai iubiți regizori români, va fi distins cu Premiul de Excelență. Regizorul este parte a istoriei TIFF încă de la prima ediție, iar în onoarea sa, va fi proiectat lungmetrajul său de debut, E pericoloso sporgersi, într-o copie proaspăt restaurată în format 4K.

TIFF deschide anul acesta și o componentă dedicată educației cinematografice. Profesioniști din educație și lideri de opinie din domeniul audiovizualului se vor întâlni întâlnesc la Conferința Națională de Educație Media și Cinematografică. Tema evenimentului programat pe 26 și 27 iulie, la Hotel Platinia din Cluj-Napoca, vizează utilitatea implementării unui opțional în programa școlară a elevilor, dar și dezvoltarea în școli a educației prin cinema, ca modalitate de învățare. 

Operele a patru autori emblematici pot fi (re)văzute pe marele ecran în două dintre cele mai apreciate secțiuni ale Festivalului Internațional de Film Transilvania (23 iulie – 1 august, Cluj-Napoca). Close-up Éric Rohmer prezintă în copii recent restaurate opt dintre filmele-reper ale unuia dintre cei mai influenți cineaști din istorie, iar în tradiționala secțiune 3×3, TIFF revizitează operele a trei regizori de marcă: românul Iosif Demian, poloneza Małgorzata Szumowska și spaniolul Luis García Berlanga, de la nașterea căruia, în 2021, se împlinesc 100 de ani.

Harta festivalului va include, la această ediție, 17 locații indoor și outdoor: Cinema Florin Piersic, Cinema Victoria, Cinema Arta, Casa de Cultură a Studenților, Piața Unirii Open Air, Iulius Parc Open Air, Cercul Militar, Cinema Mărăști, Cinema Dacia Mănăștur, Muzeul de Artă, USAMV Open Air, UBB Open Air, Parc Poligon Florești, Cetățuie Open Air, Castelul Bánffy Bonțida, Arkhai Sculpture Park Vlaha și Biserica Piaristă.

TIFF are loc între 23 iulie – 1 august la Cluj. Programul complet poate fi consultat AICI.

The post Azi începe TIFF, cel mai important festival de film din România appeared first on Cultura la dubă.