Una dintre cele mai apreciate reviste de liceeni din România, Alecart din Iași, condusă de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, a publicat în această seară un articol în care susține că echipa filmului Cravata Galbenă a cerut redacției modificarea sau chiar eliminarea unei recenzii scrise de o elevă de liceu.

Potrivit acestora, regizorul Serge Celebidachi ar fi transmis, printr-o profesoară, ca recenzia să fie dată jos de pe site, considerând-o “o catastrofă”. De asemenea, că una dintre producătoare, Cristina Dobrițoiu, ar fi transmis amenințări cu avocații dacă finalul recenziei nu este eliminat, fiindcă el dezvăluia finalul filmului și ar fi putut afecta interesul publicului pentru proiecțiile din sălile de cinema.

În fața acestei situații, tânăra autoare a articolului a decis să modifice recenzia sa. Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă, Adela Vrânceanu Celebidachi, susține că totul este “o mare neînțelegere” și că “Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale.”

***

“Ce învață elevii când regizorul filmului “Cravata galbenă” cere eliminarea unei cronici? Sau echipa de producție a aceluiași film cere suprimarea unor secvențe din articol pe motiv că ar conține spoilere?

Că vocea lor nu contează? Că opiniile se negociază sub presiune? Că arta are voie orice, iar critica trebuie să tacă? În Alecart, refuzăm aceste lecții. Publicăm astăzi textul coordonatorilor revistei despre situația creată în jurul cronicii filmului “Cravata galbenă”. Nu împotriva unui film — pe care unii dintre noi îl recomandăm —, ci pentru respectul datorat unor elevi care citesc, gândesc și scriu liber. Despre presiuni, justificări paternaliste și o lecție de demnitate pe care elevii au oferit-o, nu au primit-o. Despre libertate editorială. Despre responsabilitatea adulților. Despre ce înseamnă, cu adevărat, educația culturală.”, se arată în postarea Alecart din această seară.

În editorialul lor, publicat pe alecart.ro, cei doi profesori susțin următoarele:

“Cum au stat lucrurile:

• Primul mesaj transmis redacției a fost, de fapt, un „ordin” al regizorului, comunicat printr-o terță persoană, o doamnă profesoară: articolul ar trebui șters, fiind „o catastrofă”.

• Ulterior, producătorii filmului au cerut prin mesaje repetate pe fb, mail, instagram eliminarea finalului, considerat spoiler, pe un ton ferm, și într-o discuție telefonică – cu insinuări legate de avocați. Pentru acuratețe: eleva noastră nu a fost contactată direct de nimeni din echipa filmului. Toate discuțiile au trecut prin redacție; elevei i s-a prezentat situația și i s-a respectat decizia.

A cere unei astfel de reviste — și, prin ea, unor elevi — să „șteargă”, „scoată”, „retragă” sau să accepte calificative precum „catastrofă” înseamnă a ignora exact spiritul care i-a construit pe acești tineri: curiozitatea, responsabilitatea și dreptul de a avea o voce proprie. (…)

Apreciem (cu rezerve, în ciuda cronicii favorabile, de pe Alecart) filmul Cravata galbenă și ne dorim să fie văzut de cât mai mulți tineri. Dar modul în care elevii noștri au fost tratați nu a fost firesc, demonstrând reflexe autoritare și încurajând cenzurarea opiniei în spațiul public. În acest context, considerăm legitim să spunem public că așteptăm ca regizorul filmului să își ceară scuze elevei noastre, Maria Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, a cărei cronică a fost tratată inițial cu dispreț („e o povestire a filmului”) și ulterior cu presiune. O scuză nu diminuează valoarea filmului, ci ar arăta respect pentru demnitatea unor tineri care își asumă scrisul și un act critic responsabil.”, au scris Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, profesori și coordonatorii revistei Alecart.

Din cauza numărului mare de accesări, site-ul alecart.ro a picat la scurt timp după publicarea articolului.

Contactată de Cultura la dubă, producătoarea filmului Cravata Galbenă și soția regizorului, Adela Vrânceanu Celebidachi declară următoarele:

“Este o mare neînțelegere. Au fost rugați să evite descrierea deznodământului. Am vrut ca publicul să se bucure de film fără să afle înainte momentele cheie. Nu am cerut schimbarea opiniilor critice. Nu am cerut modificarea analizei. Nu am urmărit limitarea libertății editoriale. Am respectat cronica și munca autoarei. Rugămintea noastră vine din grija pentru spectator, de a nu fi dezvaluit finalul filmului. Atât.

Ca să fie și mai clar, textul respectiv era chiar favorabil filmului, nu avem nicio problemă nici cu cele care ne critică. De exemplu, am primit o recenzie dură în Films in Frame, iar azi am acordat un interviu tot celor de la Films in Frame, fără să avem o problemă. Respectăm punctul de vedere al oricărui autor, fie că vorbim despre Alecart, fie despre orice altă publicație.” – susține Adela Vrânceanu Celebidachi pentru Cultura la dubă.

Cravata Galbenă este cel mai scump film românesc realizat vreodată, cu un buget de 20 de milioane de euro, și poate fi văzut în această perioadă în cinematografe. Regizorul Serge Ioan Celebidachi este fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache.

Alecart este o revistă de liceeni, fondată acum 17 ani de profesorii Emil și Nicoleta Munteanu din Iași, devenită fenomen în România, pentru modul în care a reușit să stârnească interesul elevilor din Iași pentru lectură și scris. Deseori aceștia organizează întâlniri cu autori contemporani, români și străini.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Regizorul Serge Celebidachi și echipa filmului Cravata Galbenă au cerut revistei de liceeni Alecart modificarea unei recenzii scrise de o elevă. “Este o mare neînțelegere”, răspunde echipa filmului appeared first on Cultura la dubă.

În urmă cu câteva săptămâni, Dan Byron, solistul trupei Byron, a lansat o invitație pe cât de simplă, pe atât de rar întâlnită în zilele noastre: „să ne vedem o dată pe lună ca să vorbim despre câte o carte. (…) Ce zici? Te bagi?”

În scurt timp, apelul său a primit 250 de înscrieri, adică 250 de oameni și-au asumat să citească volumul Încredere, de Hernan Diaz, propus de Byron, și să se întâlnească ulterior pentru a discuta despre el. Prima întâlnire a avut loc chiar în acest weekend. Dar, pentru a păstra intimitatea discuțiilor, numărul mare de cititori înscriși va fi împărțit în mai multe întâlniri.

Sigur, ideea unui club de carte nu este inedită. Există diverse astfel de inițiative, dar rareori vezi un start atât de sincer, născut din pasiune, fără un plan de marketing sau sponsori. Iar când propunerea vine din partea unui muzician cunoscut, nu are cum să nu stârnească interes. Așa se face că l-am abordat pe Dan pentru a afla mai multe despre relația sa cu cărțile și intenția din spatele inițiativei.

Pentru Dan Byron, lectura este plăcere, curiozitate, o necesitate firească, la fel ca hrana. A descoperit-o în copilărie și a rămas în viața sa ca o constantă fundamentală. Bucuria cu care vorbește despre diferiți autori sau titluri preferate, inclusiv despre primele amintiri legate de cărți, este molipsitoare. Și sunt sanse mari ca, după ce veți parcurge interviul de mai jos, să mergeți direct la librărie.

***

“Dan, ai spus într-o postare pe facebook, simplu și direct, că îți place să citești. Și i-ai invitat și pe alții să o facă. Cum s-a născut pasiunea ta pentru citit? Ai deprins asta din familie, de la școală?

Să știi că nu-mi explic, la mine în familie nu se citea. Erau doi oameni cu doi copii, abia făceau față în anii ‘80 să ne dea de mâncare, era tiparul familiei românești în comunism. Iar în casă aveam două-trei cărți, niște jerpelituri.

Când am învățat să citesc la școală, la 6-7 ani, a început să îmi placă foarte mult, iar mama mi-a alimentat interesul, ceream zilnic altă carte, îmi cumpăra de la librărie. Le terminam așa repede că la un moment dat s-a enervat și mi-a luat cea mai groasă carte pentru copii pe care a găsit-o. Mi-a luat vreo 6 zile să o citesc.

Problema e că nu prea era literatură pe piață. Îmi amintesc că am citit Cei trei mușchetari de la vecinul meu de la etajul 4, noi stăteam la 3. Iar Winnetou am citit de la un vecin de la altă scară.

Și de atunci ai citit toată viața? Fără pauze?

Da, nu cred că am luat pauze. Asta nu înseamnă că am citit mult sau că sunt mai deștept, e pur și simplu ceva care îmi face plăcere. E ca și cum într-o carte a ascuns un om, pe care altfel nu ai ocazia să îl cunoști.

Apoi, am foarte multe cărți care nu sunt neapărat literatură. Colegii mei de trupă au multe glumițe pe seama mea din motivul ăsta. La un moment dat, un amic m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva am o carte despre despărțiri.

Deci între timp ți-ai construit și o bibliotecă bogată?

Am o bibliotecă bogată, dar mai mult digitală. E mult mai ușor pentru mine așa. Călătoresc foarte mult și nu mă car cu volumele. Am toată biblioteca la mine tot timpul. Dar citesc mult și fizic.

Ai făcut vreodată parte dintr-un club de lectură?

Nu. Am tot aflat de existența unora, dar erau, de obicei, pentru femei, iar eu nu aveam acces. Și am zis să fac și eu un club. Pe de o parte, sunt conștient de publicul pe care îl avem, un public care ar putea avea înclinație către lectură. Și de ce să nu fructificăm asta? Hai să citim același lucru, hai să comentăm.

De la ce a pornit, de fapt, ideea unui club de lectură?

M-am gândit ce aș putea să fac pentru a dezvolta și o altfel de relație cu oamenii care vin la concerte. Nu zic că venitul la concerte nu e mișto. E foarte mișto, dar e repetitiv. Am vrut și altceva, o altfel de comunitate.

De ce ai ales ca primă recomandare cartea Încredere, de Hernan Diaz?

Pentru că era pe lista mea de cărți pe care vreau să le citesc anul ăsta. Alături de ea era și Demon Copperhead (n.r. autor Barbara Kingsolver), ambele câștigătoare de Pulitzer anul trecut.

Am citit-o pe aceea, am scris pe blog despre ea, apoi urma Încredere și am zis, băi, dar nu putem face ceva mai interesant?

În ce fel te-a ajutat lectura în munca de songwriting?

În general, te ajută să te exprimi mai bine. Nu simt neapărat că am un vocabular mai bogat. Mai ales când citesc Cărtărescu realizez cât de redus e, de fapt. Dar cititul te ajută să pui altfel cuvintele în scris.

Mai e și treaba că poate aș avea un vocabular mai mare, dar nu îmi vine să îl folosesc, nu îmi vine natural să scriu pe blog sau să vorbesc cu cuvinte pompoase. Folosesc cuvinte uzuale și e bine să fie așa. Și în cântece la fel.

Când e timpul tău pentru lectură?

Seara, înainte de culcare, citesc mereu pentru că mă adoarme. De multe ori citesc ceva neinteresant și citesc electronic, cu scris gri, pe fundal negru. Dar nu consider că aia e bucata mea de lectură, nu. Sunt și alte momente.

Într-un interviu recent pe care l-am făcut cu scriitorul Edouard Louis, el spunea că nu crede în ideea că tinerii nu mai citesc sau că interesul publicului pentru lectură a scăzut. Ci mai degrabă că autorii sunt responsabili pentru lipsa de interes a publicului, fiindcă ceea ce scriu ei nu mai corespunde nevoilor cititorilor. Ce crezi despre asta?

Eu cred că se întâmplă altceva. Dacă în copilărie nu găseam cărți, acum e fix pe dos.

Volumul de informații și de titluri e atât de mare încât e greu să discerni ce să citești.

De exemplu, eu am ales cartea Încredere pentru că a luat Premiul Pulitzer. Nu cred în valorificarea artei prin premii, fiindcă nu e atletism, să știi sigur cine câștigă, la secundă. În artă totul e subiectiv. Dar Premiul Pulitzer poate fi un indicator.

Altfel, e foarte greu să faci alegeri, dacă nu găsești canalele potrivite, influencerii potriviți.

Apoi, generația nouă are un pic altă educație. Nu înseamnă că e mai bună sau mai rea, dar se duce spre altfel de informație, spre cea filmată, youtube, tiktok.

Probabil pentru ei lectura e ceva decrepit, au impresia că cei mai bătrâni citesc. Sigur sunt și excepții, dar eu vorbesc despre o tendință generală. Prietenii mei citesc, copiii lor nu. Și se întreabă „cum facem?”

Mai e și viteza cu care se întâmplă totul azi. Pentru lectură e nevoie să ai un pic de răbdare.

Tot în ideea de a crea și altfel de conexiuni cu publicul vostru, odată cu lansarea albumului Efemeride, ați integrat pe site-ul Byron un loc în care fanii pot spune, sub anonimat, care este monstrul lor de sub pat. Am citit niște mărturii foarte intime și impresionante. Cum ați gândit voi acest demers?

E important să vezi că oamenii care din jurul tău, care au preocupări asemănătoare, îți seamănă și în alte privințe. La repetiții am început la un moment dat să vorbesc despre anxietăți și mi-am dat seama că toți eram praf, dar nu ne spuneam asta. Glumeam, mergeam la concerte, nu vorbeam niciodată despre lucrurile astea. De aceea am vrut să ne apropiem și de fani.

Te-au surprins răspunsurile? Am văzut că foarte mulți oameni se confruntă cu lipsa de încredere în ei înșiși și cu teama de eșec.

M-au surprins, da. Poate pentru că ne uităm în jurul nostru și vedem prea multe cerințe pentru perfecțiune. Perfecțiunea nu există. Tocmai deosebirile dintre noi, defectele noastre, ne fac să fim speciali.

Crezi că trăim sentimentele astea din cauza social media? Pentru că îi vedem pe ceilalți fericiți, în vacanțe exotice?

Absolut. În social media singurele lucruri negative pe care le vezi sunt ori că cineva e nemulțumit de firma de curierat, ori că cineva în trafic a făcut o tâmpenie. Dar nu vezi lucruri reale.

Ai scris despre album că sunt conversații nespuse. La ce te-ai referit, mai exact?

Da. Când m-am apucat să scriu, am început să am niște anxietăți foarte mari, tocmai terminasem o perioadă foarte grea, după lansarea albumului Nouă. Am început să scriu în februarie 2020 și am pus o presiune uriașă pe mine, fără să realizez că deja eram fragil în acel moment.

Am scris 10 piese atunci, dintre care doar două au intrat pe album – Infern și Monstrul de sub pat. Monstrul de sub pat e ultima pe care am scris-o. Fără celelalte 8 și fără parcursul plin de anxietăți, nu aș fi putut să scriu piesele alea. Acum, dacă mă întrebi, nu aș mai face asta niciodată. Dacă am o perioadă grea, o să iau o pauză.

Dar de unde s-a născut presiunea asta, de a scrie un nou album după ce tocmai lansasei unul foarte bun?

Din capul meu. Tocmai pentru că e foarte important să dai drumul la scris cât mai devreme, să știi că ai o bază.

Scrii versuri pentru cântece, scrii pe blogul tău, te-ai gândit și la altceva, poate o carte?

Mi s-a tot sugerat că ar fi mișto, m-am gândit la asta, dar citind atât de mult îmi cam dau seama de limitele pe care le am, îmi dau seama cât de mult nu știu să scriu, de fapt. E greu să faci pe scriitorul când nu ești scriitor. Nu m-aș simți foarte confortabil.

Și mai există un aspect. Cei mai mulți cunoscuți care mi-au spus asta, mi-au sugerat să scriu o autobiografie. Și e greu să fac asta, fiindcă eu îmi amintesc niște lucruri într-un fel, dar nu garantez că s-au întâmplat așa. Poate unii oameni s-ar simți lezați, apoi are rost să spui niște lucruri dacă nu ești sigur că s-au întâmplat așa?

L-ai tot menționat pe Cărtărescu. Ce autori din literatură contemporană îți plac?

Îmi place Filip Florian, de exemplu. Vreau ca la clubul de carte să propun și cărți românești. De exemplu, cartea lui Marius Chivu – Trei săptămâni în Atlas, care e despre călătorit, dar e scrisă de un om care scrie foarte bine. Apoi, Cărtărescu, care e Cărtărescu, nici nu vorbim despre el, că nu are sens.

De ce?

Pentru că e un extraterestru, eu nu înțeleg cum face. Lăsând la o parte că romanele lui sunt cum sunt, târziu eu am citit Levantul, băi, tată, acolo vezi cam cât de mult cineva poate să știe limba română.

Din afară e vreun autor care îți place în mod special?

De exemplu Jennifer Adam, nu cred că există traduceri la noi, din păcate.

Îmi place foarte mult un autor polonezo-german, Gunter Grass, are două cărți, Toba de tinichea și Ani de câine, pe care le-am făcut cadou de peste 10 ori și îți garantez că în afară de o persoană, nu a citit nimeni cadourile, hahaha.

Îmi place foarte mult și John Updike, cu o serie de cărți cu un personaj poreclit Rabbit, un fost baschetbalist. E o demonstrație de construit metafore.

Am văzut că scrii și despre pasiunea ta pentru gătit. De exemplu, ai spus că ai gătit de peste 40 de ori în luna ianuarie. Asta cum a apărut în viața ta?

Una, din nevoie, a doua pentru acum vreo 10 ani am vrut să iau frâiele gătitului. Luasem mult în greutate, aveam 97 de kg. M-am apucat să și citesc despre asta, evident, haha.

M-am apucat să gătesc cu mai multe legume proaspete, salate. Și am slăbit vreo 17 kg fără efort, mâncând.

Și de atunci am tot gătit. Și o să mai scriu despre asta, fiindcă am și rețete preferate, gustoase, hrănitoare, mișto.

***

Dan Byron poate fi urmărit pe blogul său și pe scenă, alături de trupa Byron. Joi pornește în turneu național, pentru promovarea ultimului album, Efemeride.

Dincolo de muzică, citit, gătit, Byron pune voce pe audio-book-uri și în filme de animație. Predă songwriting la Mastering the Music Business și este unul dintre cei mai buni autori de versuri din România.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Dan Byron a pus bazele unui club de carte: “Hai să citim același lucru! Hai să comentăm!” appeared first on Cultura la dubă.