„România eșuată”, o campanie Știrile PRO TV și România, te iubesc, realizată de Rareș Năstase, ne-a arătat săptămâna trecută cauzele și efectele dramatice ale abandonului școlar în România, capitol la care ne aflăm pe primul loc între țările europene.

Copii care nu au ce mânca sau nu au cu ce se încălța până la școală, părinți care preferă să îi pună pe cei mici la muncile gospodăriei decât să îi trimită la ore sau copii care și-ar dori să meargă la școală, dar au depășit vârsta legală de 9 ani pentru a putea fi înscriși.

Cu toții fac parte dintr-o realitate românească, iar numele campaniei este o trimitere înțepătoare la eșecul programului prezidențial “România educată”.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, jurnalistul Rareș Năstase vorbește despre situațiile întâlnite pe teren, dar și despre posibile soluții.

***

Rareș, ce v-ați propus să arătați prin campania România eșuată?

Știam situația privind abandonul școlar și am vrut să vedem dincolo de cifre. Am mers pe teren, în zonele cu risc sporit. Am căutat să aflăm care sunt motivele, cum e privit abandonul școlar, la nivel de familie, dar și cum arată încercările școlii și primăriei, de a-i readuce la clasă, pe copiii care renunță.

Am vrut, de fapt, să înțelegem de ce autoritățile eșuează, în privința acestei rate mari, a abandonului școlar. Și ne-am lămurit. 

De ce se numește așa?

România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei. Statul în care un copil plânge și te trage de mânecă pentru că vrea să fie la școală și nu poate.

Nu i se permite, pentru că e prea mare, iar daca până atunci părintele, din multe motive nu l-a trimis, el nu mai are șansă la educație, pentru că nu îi permite sistemul, oricât ar vrea profesorul, învățătorul, mai ales că îl și vede că el vine la clasă.

E țara celor care au 4 sau 6 clase, dar nu știu să scrie și să citească. Are locuri în care copiii merg la muncă, la lemne și cartofi sau au grijă de frați mai mici, în loc să vină la ore. Și acumulează absențe, se îndepărtează de materie.

Nu mai vor la școală și pentru că ajung după ce au mers pe ulițe cu noroi, iar microbuzul școlar e neîncăpător și nu poate face multe curse.

Sau unii nu știu cum să stea în bancă, pentru că acasă nu au o masă la care să stea, să mănânce, să scrie o temă.

E țara în care copiii sunt prea înfometați să mai aibă gândul la materia predată. Ajung repetenți. Apare bullingul, lipsește consilierea, se formează taberele profesori-părinți. Se caută doar vinovați, fără soluții. Sistemul nu e centrat pe elev și nevoile lui, școala nu e un mediu prietenos, nu e a copiilor.

 România eșuată e statul în care și dascălii sunt frustrați pentru că educația încă este cenușăreasa sistemului, dar și țara în care un electorat neșcolarizat sau cu puțină carte e mai ușor de manipulat.  

Ce fel de situații întâlnite pe teren te-au marcat în mod special?

M-a marcat sărăcia în care trăiesc mulți copii și mai ales efortul pe care îl fac să meargă an de an la școală. La țară, unde bursele ajung greu, târziu, unde ghiozdanul, încălțămintea sport, o geacă, o jucărie, se împart la mai mulți frați, le folosesc cu rândul.  

Și m-a impresionat mult și zelul cu care unii dintre voluntari, dar și unele cadre didactice se implică activ și fac ceva pentru copiii, teoretic, fără o șansă la educație.

În București se vorbește mult despre școli bune, școli private, table inteligente sau meditații. În mediul rural despre ce se vorbește când vine vorba despre școală?

În mediul rural se vorbește mult despre clase fără copii în bănci, care lipsesc mult. Dar se vorbește și de școli fără laboratoare, terenuri de sport, toaletă în interiorul clădirii. De unități cu criză de personal.

Care sunt principalele obstacole pentru familiile care abandonează școala? De ce fac asta?

Sărăcia, bursele de sprijin care ajung tardiv, prin decembrie, nu din august-septembrie,  lipsa anilor de școală, abandonul școlar și în cazul părinților, lipsa unui model parental, dublată de mirajul muncii în străinătate, acea muncă necalificată, în agricultură sau construcții, muncă temporară dar pe care o văd mai bănoasă, de la vârste fragede, decât orice altă promisiune a unui loc de muncă, bazat pe ani mai mulți de educație, dar mai târziu.

Și, mai e ceva important, faptul că sistemul doar în scripte se luptă să combată abandonul școlar. Cu măsuri care nu prea își găsesc eficiența. Trebuie luat, realmente, fiecare caz în parte și văzut, analizat, de ce a renunțat elevul X sau Y.   

Există soluții reale pentru reducerea abandonului școlar în țara noastră? Sau doar vorbe goale și promisiuni electorale?

Trebuie să înțelegem că abandonul școlar ne afectează calitatea vieții, în societate. Că fiecare copil care renunță e o pierdere și o povară, pe viitor. Să conștientizăm asta.

Abandonul școlar, în cifre atât de mari, este forma finală a eșecului în sistemul de învățământ, de stat. Cu școala începe totul.

Se pierd copii buni, valoroși, se pierd șanse – la pregătire pentru meserii bune, șanse de a ridica mediul în care trăiesc, până și ocazia de a ține pasul cu lumea în care trăim.

Sunt soluții, dar trebuie să se implice comunitatea. Nu doar profesorul, dirigintele, directorul școlii. Anatema nu trebuie pusă pe școală.

Trebuie să fie un întreg angrenaj de măsuri și autorități, care să pună copilul și nevoile lui, pe primul plan.

Legislație bună și oameni. Decizii mai rapide. Dar la noi primează altele. Școala să devină accesibilă pentru toți copiii, mai ales la sat. Măsuri adaptate la specificul fiecărei zone vulnerabile în parte.

Să nu mai fie segregare, să fie încurajați copiii, prin a le spune la ce sunt buni și cât de importanți sunt pentru grupul din care fac parte, nu doar la ce nu sunt buni. Să existe colaborare între profesori, părinți, autorități locale. Problema să fie recunoscută, nu ignorată.

E celebra expresie că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. Dar ce faci că tu ai un sat tot mai abandonat. Cu hoți, de pază, la bugete. În care bunul simț e înlocuit cu proastă creștere, minciună și incultură, de nu mai vezi scara valorilor. Nu mai știi ce e bine pentru tine. În care accesul la o carte e imposibil.  9 din 10 români nu citesc o carte, analfabetismul funcțional e îngrijorător, dincolo de cel clasic.

De la educație pleacă totul!

Și știi ce e cel mai trist, în toată povestea asta ?

Că noi avem abandon școlar, ulițe cu noroi și copii desculți, plecați la muncă sau uitați prin bătătură, dar ne batem cu pumnii în piept că nu ne așezăm de pe poziții de egalitate, la masa europeană a discuțiilor, alături de alte state civilizate. Că nu ne iau ceilalți în seamă.  

Mi-e foarte clar că nimeni nu ne va vedea vreodată cu ochi buni, degeaba venim cu pretenții, dacă noi nu avem grijă de generații întregi de copii.

Avansul economic, tehnologic, știintific, evoluția noastră, nivelul de trai, calitatea vieții, toate țin de educație și ne sunt influențate de abandonul școlar.

Și, da, copiii care abandonează acum școala sunt cei care ne vor plăti pensiile.”

Emisiunea integrală dedicată campaniei România eșuată poate fi urmărită AICI.

The post Rareș Năstase, jurnalist România, te iubesc: „România eșuată e țara care nu are grijă de viitorul copiilor ei.” appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, cartea “ne FACEM BINE”, publicată la Editura Humanitas, vorbește despre exemple demne de urmat, arătate în trecut la România, te iubesc, povești despre români care au reușit să schimbe ceva în comunități mici sau chiar la nivel național.

Am stat de vorbă cu jurnalistul Rareș Năstase, pentru a afla, mai exact, cum putem face bine în România și cum au găsit ei resurse pentru a-și păstra speranța, după zeci de reportaje care arătau corupția la nivel înalt, indolența și impostura din țara noastră.

Rareș, binele despre care vorbiți în noua voastră carte, “ne FACEM BINE”, se referă mai degrabă la un bine colectiv, național, sau la un bine individual, să fim mai bine ca oameni, ca cetățeni, fiecare în felul lui?

Binele îmbracă forma unor oameni. Oameni care fac lucruri uimitoare, care se implica și fac bine. Care adună lângă ei alți oameni și îi conving să fie buni, la rândul lor, și tot așa se propagă binele. Dar este și despre oameni valoroși, care excelează în diverse domenii și ne fac pe toți mai buni, mai bogați, mai însemnați, mai apreciați.

E un festival al binelui la care trebuie să participăm cât mai mulți. E despre binele făcut mai mult împreună.

Cum putem să ne facem bine? Care sunt remediile pentru România?

Părinții mei îmi spuneau, în copilărie, să fiu mereu în preajma unor oameni de la care am de învățat. Eu simt că de la toți cei despre care am scris în carte am avut de învățat lucruri importante. Faptul că i-am cunoscut și le-am aflat și prezentat povestea m-a îmbogățit.

Și cred că de la toți cei care apar în această carte, noi toți avem de învățat. Sunt modele și consider că ei trebuie să ne fie reperele în societate. Si zic eu că din asta vine salvarea, cred că într-o lume în care spunem des și vedem că e inversată piramida valorilor, avem nevoie de repere solide, de oameni care fac bine, împrăștie fapte bune și ne fac bine pe toți, în societatea românească.

“Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.”

Rareș Năstase, jurnalist

În drumul spre acest bine, cât de mult stă în puterile noastre să facem o schimbare și cât de mult ține de autorități?

Ține și de noi, iar pentru asta trebuie schimbate mentalități în România.

Drumul spre bine trebuie să aibă o fundație, care constă și în educație, cei 7 ani de acasă, dar și în dorința și voința de a face lucrurile corect, cinstit, cu onoare. Cu implicare.

Cred că trebuie să fim mai sinceri cu noi înșine, să ne întrebăm dacă nu stă mai mult în puterea noastră să schimbăm mediul în care trăim în bine, în mai bine.
Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.
Nu poți să ceri o schimbare dacă tu tolerezi sau încurajezi un anumit comportament și perpetuezi un fenomen.
Binele începe de la noi toți.

În presă, România, te iubesc a fost tot timpul un reper jurnalistic, un demers care a încercat să arate neregulile, dar și modelele demne de urmat. Din păcate, însă, există unele televiziuni din România folosite doar pentru a manipula politic masele. Este frustrant pentru voi, ca jurnaliști, să vedeți că în timpul ce voi arătați impostura și abuzurile, pe de altă parte, acel rău este prezentat ca fiind „bun”, la alte posturi?

Am încrederea că telespectatorii, cel puțin telespectatorii noștri știu unde este binele. Vor înțelege unde există un abuz, unde s-a greșit, furat.
De multe ori e și simplu de arătat și demonstrat pentru că îi afectează direct pe oameni și abuzul și greșeala și ignoranța și impostura și incompetența.
E drept și că trăim în era fake-new, iar oamenii trebuie să fie atenți de unde se informează.
Contează să vii în fața lor cu dovezi, cu argumente, să mergi să ceri răspunsuri de la autorități și să îi arăți pe responsabilii care se ascund și se feresc să dea explicații.

“Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări.”

Ați prezentat cazuri în care românii au reușit prin initiative individuale să facă bine, cum ar fi proiectele Magicamp, Casa Share sau Școala din Ciugud. Credeți că o șansă pentru România ar fi ca cei care au demonstrat că pot schimba ceva la nivel de mici colectivități, să ajungă în funcții publice de conducere?

Trebuie să fie modele, trebuie ca exemplul lor să fie urmat. Trebuie să găsim în societate oamenii care fac bine și să îi punem în valoare. Unii se simt excelent acolo unde sunt și binele lor va crește dacă sunt încurajați, susținuți, promovați.

Care crezi că este cel mai mare rău pentru România, în prezent?

Să menținem răsturnată piramida valorilor și să permitem superficialitatea, autosuficiența generalizată, impostura și incompetența. Să dăm deoparte meritocrația și acea gândire pentru munca bine facută, astea sunt pericole tot mai mari în societatea de azi. Și trebuie să ne pese mai mult.

Cum ai făcut ultima dată bine?

Am ajutat doi oameni să acționeze împreună, pentru a face un bine semenilor lor.

Cum ai reușit în toți acești ani să îți păstrezi optimismul după atâtea situații revoltătoare pe care le-ai filmat și documentat?

Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări, că putem să scoatem la lumină nereguli, derapaje, interese. Dar vine și de la oamenii care pot și fac și găsesc soluții. Ei ne arată că avem o șansă.

Ce sfat ai pentru oamenii simpli, pentru cetățenii care se simt de multe ori neputincioși?

Să înteleagă că puterea e totuși la ei, la noi toți. Si că, uniti, pot face mai mult. Pe scara de bloc, pe strada lor, în comuna lor, în orașul și țara lor. Si să fie insistenți. Să nu renunțe ușor.

În curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată România azi, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

La 30 de ani, țara mi se pare ca o mașină care circulă pe șosea cu frâna de mână trasă. Înaintează, face zgomot, pufăie, se mai poticnește, îi mai cad tablele de pe ea, mai apare o cârpeală, un remediu, o mai împingi și înaintează.

Se vede evoluția, dar ce bine ar fi fost dacă nu avea frâna aia de mână trasă. Unde mai pui că atâtea alte “mașini” trec în viteză pe lângă ea. Mașina asta trebuie să intre la o revizie serioasă si de noi toti depinde dacă îi lăsăm frâna jos.

The post Rareș Năstase, jurnalist “România, te iubesc”: “Țara noastră e ca o mașină care circulă cu frâna de mână trasă.” appeared first on Cultura la dubă.