Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu va fi prezent la Bucharest International Film Festival, unde va primi Premiul de Excelență. Evenimentul are loc între 19 și 29 septembrie 2024 și va cuprinde o retrospectivă a filmelor realizate de Radu Mihăileanu.

Cultura la dubă a spus povestea lui Radu Mihăileanu pe larg, în cadrul unui reportaj realizat la casa acestuia din Paris. Citiți materialul AICI.

În 1989, regizorul Radu Mihăileanu a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic “Banchetul” în telefilmul cu același nume. Filmul său ”Trăiește!” (”Va, vis et deviens”) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc) și cu alte trei premii la Berlinale. A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule ”Concertul” (Le Concert), nominalizat la Golden Globes, și ”Izvorul femeilor” (La Source des femmes), selecționat în competiția oficială la Cannes, ultima peliculă fiind lansată la BIFF, ediția 2011.

În cadrul BIFF vor putea fi văzute filmele ”Train de vie” / ”Trenul vieții” (1998), care a câștigat trei premii la festivalul de la Venetia și Premiul Publicului la Sundance Film Festival și ”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” (coproducție Franța, Canada, Statele Unite, România, 2016). Proiecțiile de filme vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri în prezența regizorului.

”Train de vie” / ”Trenul vieții” se ocupă într-o manieră alegorică și tragi-comică de tema Holocaustului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o seară a anului 1941, Schlomo, nebunul satului, aduce consătenilor săi din shtetl (sat evreiesc din Europa de Est) o ştire cumplită: germanii ucid şi deportează spre destinaţii necunoscute locuitorii evrei din shtetl-urile vecine. În curând, şi sătucul lor va avea aceeaşi soartă. Imediat, Consiliul Înţelepţilor, în frunte cu Rabinul, se reuneşte. Trebuie să găsească o soluţie pentru a-şi salva comunitatea! În zorii zilei, după multe discuţii, ideea salvatoare îşi face apariţia, chiar din gura nebunului: pentru a scăpa de nazişti, vor organiza un tren fals de deportaţi! Se vor deghiza cu toţii fie în deportaţi, fie în mecanici de tren, ofiţeri germani sau soldaţi. Vor putea astfel să treacă de barajele şi de liniile naziste, pentru a se duce către Ţara Făgăduinţei, la Eretz Israel, via Uniunea Sovietică. Tot sătucul începe pregătirile în secret şi cu mare febrilitate. Oare vor reuşi? Oare vor scăpa? Actorii principali sunt Mihai Călin, Ovidiu Cuncea, Luminiţa Gheorghiu, Rufus, Johan Leysen, Eugenia Şerban, Agathe de La Fontaine, Lionel Abelanski, Răzvan Vasilescu, Ernest Maftei și Clément Harari

”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” este un film dramă romantic, coprodus la nivel internațional, regizat dar și scris de Radu Mihăileanu și Marcia Romano, bazat pe romanul cu același nume din 2005 al lui Nicole Krauss. Ce-ar fi dacă o carte scrisă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, într-un mic sat din Europa de Est, s-ar pierde, după care ar putea străluci de-a lungul anilor, traversând continente și supraviețuind conflictelor violente, pentru a ghida călătoria a trei generații? Această carte se numește ISTORIA IUBIRII. New York, secolul al XXI-lea. Leo, un bătrân evreu polonez imigrant, trăiește cu amintirea marii lui iubiri. În ciuda istoriei sale dureroase, el navighează vesel prin urcușurile și coborâșurile vieții cu umor neobosit și nebun, alături de cel mai bun prieten al său, Bruno. În Brooklyn, adolescenta Alma este hotărâtă să găsească bărbatul ideal pentru mama ei să se recăsătorească. Întotdeauna în control, ea este uimită să descopere că se îndrăgostește de colegul ei de clasă, Misha, și să simtă dragostea pentru prima dată. Nimic nu pare să lege pe Leo, bătrânul, de Alma, tânăra. Și totuși… De la Polonia anilor 1930 la Insula Ellis, de la Chile la Central Park, manuscrisul “cele mai iubite femei din lume” va călători în timp pentru a uni destinele lor. Din distribuție fac parte Derek Jacobi, Eliott Gould, Sophie Nélisse și Gemma Arterton.

Președintele onorific al ediției aniversare BIFF XX este criticul de film Irina-Margareta Nistor, iar membrii Juriului internațional BIFF 2024 sunt: regizorul și scenaristul canadian Philippe Lesage, președintele Juriului BIFF din acest an, Paul Cozighian, regizor și jurnalist independent franco-român, actrița Ana Ularu, regizorul, scenaristul și actorul Valeriu Andriuță șiproducătoarea de film lituaniană Marija Razgutė.

Pentru mai mult detalii vizitaţi pagina oficială a festivalului www.biff.com.ro și pagina de Facebook https://www.facebook.com/BucharestInternationalFilmFestival.

The post Regizorul Radu Mihăileanu va primi Premiul de Excelență la Bucharest International Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Versiunea în ROMÂNĂ

“I believe that I’m Romanian, Jewish, French and because I’ve travelled everywhere, I’m also a bit universal. Americans call people like myself Mid-Atlantic people, as if we were born in the middle of the ocean.”

Born in Bucharest in 1958, Radu Mihăileanu left Romania for good when he was only 22 years old. He was leaving Nicolae Ceaușescu’s dictatorial regime and starting a new life in Paris, where he was to become an important film director.

He welcomed us in his apartment from a bourgeois and quiet neighbourhood of Paris, where he moved less than a year ago. He brought with him his entire collection of books, films, records and family photos, which now create a small museum of personal experiences and artworks that helped him become the man and artist he is today.

On the shelves of his bookcase we see the clapperboards from his famous films – Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens or La source des femmes. Nearby, on the wall, hangs a painting of his father, Ion Mihăileanu, holding the clapperboard with “Le Concert” written on it.

“On my films I had a tradition, that my father held a speech in front of the crew at the beginning of the shoot. The speech would always revolve around the idea that love is the source of life and that without love we can not do anything.”

His father was a famous Romanian journalist and translator. His real name was Mordechai Buchman. He managed to escape a concentration camp during World War 2, changing his name to Ion Mihăileanu. He wrote the screenplay for Lucian Pintilie’s first feature film, Sunday at 6, a love story inspired by the lives of Radu Mihăileanu’s parents.

“I vividly remember that when Pintilie and my father were working in my father’s study, we weren’t allowed to come in.“

“We were young, my brother and I are in one of the scenes from the film. My father and Pintilie were seeing each other oftenly, after that I saw him again in Paris and my film Trahir (Betrayal) was co-produced by Pintilie’s production company in Romania.”

A friend of his father helped young Radu Mihăileanu to settle in Paris: the great French writer André Malraux, back then the French minister of culture.

“Malraux’s novel, La Condition Humaine (The Human Condition), was first translated to romanian by my father. And not in any way, but by hand, with a pencil. The even wilder story is that my father’s manuscript was lost, so he had to translate it again, also with a pencil. Then he wrote a letter to Malraux, who was so impressed that he invited my father to France to meet him.”

Among the books from his family’s library brought to Paris by Radu Mihăileanu, there is also a book signed by Malraux for Ion Mihăileanu.

Although settled in Paris for 40 years, Radu Mihăileanu recounts with great detail memories from Romania, but most of all the context in which he left the country.

He perfectly recalls that it was the 14th of november 1980 when his mother and brother took him to the airport. He was leaving for Israel under the pretext of visiting his grandfather in Tel Aviv, taking advantage of a special political context, in which Ceaușescu, wishing to receive a Nobel Peace Prize, was allowing some jewish people to visit Israel, even receiving money from The United States of America.

He knew that he was leaving the country for good and he was living in fear that his family could be harmed at any time.

“In Romania it was November, it was snowing, in Israel it was 23 degrees. I knew that I had to reach and live with little money in Paris, where it was also winter. So I had to bring more winter clothes, no Israel clothes.

In my suitcase I only had summer clothes. But I was lucky that it was cold in Romania, so I had my coat on. Underneath I had 3 sweaters and 2 shirts and I was praying that they wouldn’t take my clothes off. And they only looked in my suitcase.”

Obviously touched, with his voice trembling, Radu Mihăileanu relives the moment of separation from his family.

“We were at the Otopeni airport, at the checkpoint and there was a door separating us. Every once in a while I would see my mother appear and disappear and I couldn’t understand why. Years later, they told me that she was crying, because she imagined that she’d never see me again.

And my brother would tell her “you can’t cry, he’s leaving for two weeks, officially, if they see you cry, they’ll understand that he’s not coming back.”

After some adventures in Israel, where he received his French visa only through the intervention of a friend of Malraux and his father – Jean Houdart, he reached Paris on the 4th of december 1980, where he had been admitted into IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), the most prestigious film school in Europe. 

“I had a code with my parents, when I would reach Paris, they were supposed to scold me, in order to protect my brother. So, my father scolded me a great deal, saying things like “you’re not my son anymore, why didn’t you tell us?”, everything so that it would seem that they hadn’t known and would not suffer repercussions“

“And I would write many letters that I knew were being read. Most of the time, we would write questions and answers that weren’t actual anymore, because it would take one month for them to get from Paris to Bucharest. If I would write that I am sad, they would respond two months later asking me why I was sad, and I already wasn’t sad anymore.”, he relates now smiling.

“Everything was lagged, but it was amusing. Everything was absurd.”

An absurdity of romanian people that found itself echoed in his films. Today he is one of the most well known film directors in France in the last 30 years and is part of a work group that will change that status of the César Awards.

Before he got to where he is today, he lived the life of an immigrant.

Once in Paris, some friends of his father’s found a cellar for him, where he was permitted to live, in return for cleaning the building, as a janitor. There he cleaned the steps and delivered mail.

“It was a small room, a bathroom. I turned it into a bedroom that had become the exact dimensions of the bed. There I had the salon, the kitchen, and the toilet was outside, in the yard.

But we were students and almost all of us were poor. I took girls there, we had parties. We had 2 square meters and we would party, it wasn’t a problem.”

“I would also work odd-jobs, whatever I could get. A photography lab, cleaning the staircase, like any other student. It’s normal here.“

He ended up making films “out of accident”. Initially, in Romania, being fascinated by the dancer Miriam Răducanu, he wanted to become a dancer himself.

“But I realized that it was tough, physically I had to work a lot, and I was lazy. I said that if a dancer was out of the question, then an actor should be easier. But my father said that I couldn’t memorize the poems in school, that my memory wasn’t good.”

He had to get into college, in order to be able to migrate, so his father pointed him toward a technical profile, even though he didn’t want to have anything to do with maths, physics or chemistry, he wanted to work with words, in the arts. Then, there was the pressure of enrolling in the army. If he didn’t get into college, he would be enlisted for a year and four months, but if he did get into college, he would only be enlisted for 9 months.

“If I got into the long period of enrollment, it was possible that I would be sent to the Danube-Black Sea canal, and people were dying over there.”

“So I searched the list for the college with the lowest admission grade and I found Hydrotechnical. So I was admitted into Hydrotechnical and I served the short army term.

In the army there were bedrooms with 50 bunks, where everyone was crying that their girlfriends were leaving them, and I started making them laugh. I was acting like a clown and there were some playing the guitar. So I got the impression that I could still be an actor.”

In the army he had to prepare an artistic moment for the patriotic contest The Singing of Romania.

“I didn’t know any patriotic poems, I didn’t know anything patriotic. So I made a pantomime show where I ridiculed Ceaușescu, I would walk into walls and the colleagues in the audience were laughing hard. The Secret Police man noticed me and then I realized that I had done something stupid, I thought that I was done.“

“The colonel was a great guy, he called me into his office and gave me a prize for interpretation, but told me : never do this again, ever! The Secret Police man has it in for you. To forgive you, you prepare the regiment’s team to move forward in The Singing of Romania.

I told him that I wasn’t doing anything political, but asked him to allow me to put on a show for ourselves, to cheer up the colleagues, who were very sad.

That’s how I started writing shows for the regiment, to keep us in good spirits. And the colonel was so pleased that he allowed us to put on a show at the girl’s high school in Turnu Măgurele. That sounds like a Milos Forman film.”

“There was our unit, in front of us we had the all-girl high school and the cemetery next to it. So, many times, we had love stories happening in the cemetery.“

When he came back from the army he wanted to withdraw from college, but the dean didn’t let him. He made him stay for another year and prepare the college’s team for The Singing of Romania. That’s how he made an illegal theater crew, made of Hydrotechnical students and former army colleagues.

They would go to universities’ halls and put on spontaneous shows. Their shows were always about a king and queen from 15th century England, but they were actually symbols for Elena and Nicolae Ceaușescu. The Secret Police started questioning him and that’s when his father started preparing his departure from the country. He wanted to study theater directing, but in France there was only film school available.

“At film school in Paris I started taking photographs, watching 3 films per day, to catch up with my other colleagues. I had only seen Russian or Czech films, other than that, I didn’t know anything.”

“That’s how I fell in love with cinema and the gros-plan, which we don’t have in the theater.“

In 2018 he directed his first opera show, Carmen, at the invitation of the Paris Opera. Ion Caramitru invited him, as well, to direct a show at the National Theater in Bucharest, but he says that he hasn’t found a play that suits him yet and hasn’t got the time to write a play himself.

“I am stuck with the theater virus, the dream is still there, to come back one day and do theater. I wish I could write a play and bring my madness into the theater. But I need time to write.”

His connection to writing started from his teens and still eats away at him.

“I used to write stupid poems. Ion Caraion, a good friend of my father’s, was a guest at our house a lot. My film Trahir is inspired a great deal from his life. My mother covered him when he got out of prison, because he wasn’t allowed to write. Someone else would sign his books as authors and Caraion would get paid.

My father told him: look, my son writes poems, if you want to look at them. And Caraion said (he laughs), I will never forget: They are very bad, but don’t stop.”

He meant that I may never be a great poet, but he saw that I liked writing and that if I wanted to do it, I should learn to write by writing. And I would write a lot, every day. It was great advice. I still write poetry, mostly for myself, but I also wrote for theater, we were crazy about the theater back then.

My father was friend with all the great theater directors. I would see these people at our house, Ciulei, Pintilie. I’ll never forget Ciulei’s The Tempest, with Rebengiuc, it’s a masterpiece, I’ve never seen such a powerful Shakespeare play. Through Shakespeare’s lines, we read  Ceaușescu’s dictatorial regime.”

A regime that left its mark on his life forever. Politics, dictatorship and the history of humanity have become essential components in all of his films, selected and awarded at the most important film festivals: Cannes, Berlin or Venice.

Radu Mihăileanu gives his characters dignity back, after a struggle for survival he manages to give them the feeling about which his father would speak at the start of his shoots – love.

“When you’re living in a dictatorship, the virus is forever. Yes, you free yourself, you go to cafe’s you read the papers, you’re in a democracy, but the virus is there, obsessive”

“What is beautiful in the arts is that one part of us is thinking, is aware, and one part is unconscious, it enters everything we create, without us realizing it.

And I love telling political stories through a human perspective, a natural one. My idols are Chaplin, Costa-Gavras, political filmmakers going through simple, normal things. That’s where you can feel the true consequence. And Pintilie’s The Reconstruction, those days, hit us terribly.”

In his turn, he has influenced directors that made history for Romania, in the last 25 years. A first assistant director at Train de Vie was Cristian Mungiu.

Mungiu was very thorough, he didn’t speak much. At the end of the shoot he showed me that he had made a short film, then he was in Cannes with another short film. And, of course, after that he won the Palme d’Or. Cristi was very shy, quiet. He worked very well, but he didn’t talk much.

Mungiu wasn’t the only future successful director who came in contact with  Mihăileanu’s art.

“When we were shooting Train de Vie in Vaslui, we were staying at the most important hotel in the city, owned by a very rich man, Adrian Porumboiu, who came to see me at dinner and said that he had a son who is 18 and wants to be a filmmaker, and if he could come the next day on set.

The anecdote is fabulous. He came and he stood, poor guy, 100 meters behind the camera, very far, he was very shy. And I said to my french assistant “He’ll never make cinema. He’s standing too far.”

When we saw each other, after he won the Camera d’Or at Cannes, I told Corneliu Porumboiu that I was happy that I was wrong.”

Mihăileanu is good friends with Corneliu Porumboiu, but mostly with Cristian Mungiu, with whom he is working on European cultural policy.

He is also still friends with his army colleagues and the ones from Hydrotechnical, who he sees every time he comes to Romania. He came to his home country to show his two sons their family roots.

Family and friends take a special place in one of his apartment’s rooms. Photos of his grandparents, parents, cousins, as well as ones of his friends, make a family and social tree, essential in the artist’s life.

“I’m a romanian. My films are absurde, they’re dark comedies. This is specific to Romanians, not the French. And a little jewish, with a more bright humour.

I’m french because I’ve been a little civilized and maybe too much. I prefer to remain, though, a little wild, barbaric, such as Le Concert.

I am the meeting point of these identities.”

“I can’t say that I’m a romanian like you, because I don’t live there anymore and I don’t feel the same shakes and the same joys. But I’m a romanian because that’s what’s flowing through my veins“

As a Frenchman, he has adopted the bohemian lifestyle and is enjoying going to cafe’s and meeting his friends. 90% of the time he rides his bicycle on the streets of Paris, sometimes he uses the subway and once a week, on Sundays, he takes the car. He does this when he goes to play tennis with his sons, somewhere on the outskirts of the city, because he can’t take the tennis bag on the bicycle.

He had a passion for the white sport ever since a child, when he played tennis at the Steaua Club. There he met Ilie Năstase, already a superstar in the world of tennis, who everyone idolized.

“We wanted him to play tennis with us, when he came to the club, but he wanted to play football, to have fun. And we would indulge him.”

Now, at the entrance of his apartment in Paris, hangs one of Ilie Năstase’s tennis rackets.

In football he gave up rooting for Romania after Hagi’s generation and has recently suffered when France was taken out from EURO 2020. At the EURO matches, his friends come over, they cook food from the countries playing, they drink wine and have a good time.

Aside from the moments he enjoys being alone, writing, reading, watching films, Radu Mihăileanu enjoys interacting with people.

“On my birthday, in isolation, on the 23rd of april, we were 200 people on zoom, each had a piece of cake, a candle, some champagne, wine, we played music, we danced. I recorded it, to keep the memory.”

He says that he’s an ecologist and was under the impression that the pandemic would provoke profound change in people.

“I hoped that the pandemic would make us more ecological, that we would reestablish certain life values, but when everything was open again, people were queueing at Zara. I was completely let down.”

“From an ecological point of view, the clock keeps ticking. As we’re delaying, it becomes irreversible. Planet Earth will still be here, it’s not going anywhere. Mankind will disappear, not the planet.”

He was also profoundly saddened by the antisemitic messages recieved by his friend, Maia Morgenstern and shows concern regarding extreme right political movements coming back.

“We took giant leaps in the last 80 years, in space, technology, medicine, but we cannot evolve in the field of human mentalities, the fascism and hatred that keep coming back.”

Nevertheless, despite a terrible history that he felt personally, he breathes love for life and humanity.

“- Do you believe that human nature is beautiful or ugly?

– It’s beautiful. If it wasn’t I’d kill myself. I love Cioran, but I remain positive. Life and everything surrounding us is a miracle. Birth is a miracle. We ask ourselves why we are here and what our purpose is, when there are so many in line, waiting to be born, asking when their time will come.

We are alive, surrounded by wonderful things. I go downstairs, I get the newspaper, I sit at the cafe and I look at people. It’s a miracle. You took the plane from Romania, you’re in Paris and we’re talking. A Miracle.

We go to the restaurant and we are amazed about how they prepared our food. There are 1000 miracles. But we forget them, that’s the problem.

We forget that we’re living constant miracles.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, film director: “We forget that we are living constant miracles.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

„Eu cred că sunt român, evreu, francez și pentru că am mers peste tot, sunt și un pic universal. Americanii numesc oamenii ca mine Mid-Atlantic people, ca și cum ne-am fi născut în mijlocul oceanului.”

Născut la București, în 1958, Radu Mihăileanu a plecat definitiv din România pe când avea doar 22 de ani. Părăsea regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu și începea o viață nouă la Paris, unde avea să devină un important regizor de film.

Ne-a primit în apartamentul său dintr-un cartier burghez și liniștit al Parisului, în care s-a mutat de mai puțin de un an. A luat cu el toată colecția de cărți, dvd-uri, discuri sau fotografii ale familiei, ce creează acum un mic muzeu al experiențelor personale și al lucrărilor de artă care l-au ajutat să devină omul și artistul de azi.

Pe rafturile bibliotecii remarcăm clachetele de la celebrele sale filme –  Train de vie, Le Concert, Va, vis et deviens sau La source des femmes. Lângă ele, pe perete, este așezat tabloul tatălui său, Ion Mihăileanu, ținând în mână clacheta cu titlul „Le Concert”.

„La filmele mele aveam o tradiție, ca tata să țină un discurs în fața echipei chiar la începutul filmărilor. Discursul se învârtea tot timpul în jurul ideii că iubirea este sursa vieții și că fără iubire nu vom putea face nimic.”

Tatăl său a fost un celebru jurnalist și traducător român. Pe numele real Mordechai Buchman, a reușit să evadeze dintr-un lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind din acel moment Ion Mihăileanu. A scris scenariul primului film realizat de Lucian Pintilie, Duminică la ora 6, o poveste de dragoste inspirată chiar din viața părinților lui Radu Mihăileanu.

„Îmi aduc foarte bine aminte că atunci când Pintilie și tata lucrau în biroul lui tata, noi nu aveam voie să intrăm.”

“Eram mici, fratele meu și cu mine apărem într-o secvență din film. Tata și Pintilie se vedeau des, apoi l-am revăzut și eu la Paris, iar filmul meu Trahir (Trădarea) a fost co-produs în România de casa lui Pintilie.”

Un prieten al tatălui l-a ajutat, de altfel, pe tânărul Radu Mihăileanu, să ajungă și să se stabilească la Paris. Este vorba chiar despre marele scriitor francez André Malraux, pe atunci ministrul Culturii în Franța.

„Romanul lui Malraux,  La Condition humaine (Condiția umană), a fost pentru prima dată tradus în limba română de către tata. Și nu oricum, ci de mână, cu creionul. Povestea și mai tare este că manuscrisul lui tata s-a pierdut, așa că l-a mai tradus încă o dată, tot cu creionul pe hârtie. Apoi i-a scris o scrisoare lui Malraux, iar acesta, extrem de impresionat, l-a invitat în Franța, să îl cunoască.”

Printre cărțile din biblioteca familiei, aduse la Paris de Radu Mihăileanu, se numără și o carte semnată de Malraux pentru Ion Mihăileanu.

Deși stabilit de 40 de ani la Paris, Radu Mihăileanu povestește în detaliu amintiri din România, dar mai ales contextul în care a părăsit țara.

Își amintește perfect că era 14 noiembrie 1980 când mama și fratele l-au condus la aeroport. Pleca în Israel sub pretextul de a-și vizita bunicul din Tel Aviv, profitând de un context politic special, în care Ceaușescu, din dorința de a câștiga Premiul Nobel pentru Pace, permitea unui număr de evrei să viziteze Israel, primind chiar bani de la Statele Unite ale Americii.

Știa că părăsește țara pentru totdeauna și trăia cu teama că oricând familia poate păți ceva.

„În România era noiembrie, era zăpadă, în Israel erau 23 de grade, eu știam că trebuia să ajung și să trăiesc cu puțini bani la Paris, unde era iarnă. Deci trebuia să iau cât mai multe haine de iarnă, nu de Israel.

În valiză am pus doar haine de vară. Dar aveam norocul ca în România să fie iarnă, așa că am plecat cu paltonul pe mine. Pe dedesubt aveam 3 pulovere și două bluze și mă rugam să nu mă dezbrace. Și s-au uitat numai în valiză.”

Vizibil emoționat, cu vocea tremurândă, Radu Mihăileanu retrăiește momentul despărțirii de familie.

„Eram la Otopeni, la punctul de control și mă despărțea o ușă de ei. Din când în când o vedeam pe mama care apărea, dispărea și nu înțelegeam de ce. După ani de zile mi-au povestit că ea plângea, fiindcă își închipuia că nu o să mă mai vadă niciodată.

Iar fratele meu îi spunea „nu poți să plângi, că oficial pleacă pentru două săptămâni, iar dacă te văd ăștia că plângi, o să înțeleagă că nu se întoarce.”

După peripeții trăite în Israel, unde a primit viza pentru Franța doar prin intervenția unui bun prieten al lui Malraux și al tatăului – Jean Houdart, a ajuns pe 4 decembrie 1980 la Paris, unde fusese acceptat la IDHEC (L’Institut des hautes études cinématographiques), cea mai prestigioasă școală de film din Europa.

„Cu părinții aveam un cod, când ajungeam la Paris, ei trebuia să mă certe, ca să îl protejeze pe fratele meu. Așadar, tata m-a certat foarte tare, spunând „nu mai ești fiul meu, de ce nu ne-ai spus?”, totul ca să pară că ei nu au știut nimic și să nu aibă de suferit acolo.”

“Și scriam multe scrisori, care știam că sunt citite. De multe ori, ne scriam întrebări și răspunsuri, care nu mai erau valabile, fiindcă ajungeau într-o lună de la Paris la București. Dacă scriam că sunt trist, ei mă întrebau peste două luni de ce ești trist, iar eu deja nu mai eram trist.”, povestește acum cu zâmbetul pe buze.

„Totul era în decalaj, dar era nostim. Totul era absurd.”

O absurditate specifică poporului român, care s-a regăsit apoi și în filmele sale. Azi este unul dintre cei mai cunoscuți regizori din Franța ultimilor 30 de ani și face parte dintr-un grup de lucru care va schimba statutul Premiilor César.

Până să ajungă aici, a cunoscut, însă, viața de emigrant.

Ajuns la Paris, niște prieteni ai tatălui i-au găsit o boxă de bloc, unde i s-a permis să locuiască, însă la pachet cu îngrijirea scării de bloc, ca om de serviciu. Acolo a spălat scările și s-a ocupat de distribuirea scrisorilor.

„Era o cămăruță mică, o sală de baie, am transformat-o în dormitor, care devenise exact cât dimensiunile patului. Acolo aveam salonul, bucătăria, iar wc-ul era în curte.

Dar eram studenți și eram aproape toți săraci, acolo am dus și fete, am avut și petreceri. Aveam 2 metri pătrați și făceam chefuri, nu era o problemă.”

“Mai lucram în dreapta-stânga ce puteam. Ba la un laborator de fotografie, ba spălam scările, ca orice student. Aici e normal.”

A ajuns să facă filme „dintr-un accident”. Inițial, în România, fascinat de dansatoarea Miriam Răducanu, a vrut să devină și el dansator.

„Dar mi-am dat seama că e greu, fizic trebuia să muncesc mult, iar eu eram un puturos. Am zis dansator nu, atunci actor, că e mai ușor. Dar tata a zis că eu nu învăț poeziile de la școală, că nu stau bine cu memoria.”

Trebuia să intre la o facultate, ca să poată emigra, iar tatăl l-a îndrumat către un profil tehnic, chiar dacă el nu voia să aibă de-a face cu matematica, fizica sau chimia, ci voia sa lucreze cu cuvintele, în artă. Apoi, era presiunea armatei. Daca nu intra la facultate, făcea armata de 1 an și patru luni, dar dacă intra la facultate, făcea doar 9 luni de armată.

„Dacă făceam armata lungă, era posibil să fiu trimis să lucrez la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar acolo oamenii mureau.”

“Deci m-am uitat pe listă, unde era facultatea cu media cea mai mică și am găsit Hidrotehnica. Așa am intrat printre ultimii la Hidrotehnică și am făcut armata scurtă.

La armată erau dormitoare cu 50 de paturi, unde toți plângeau că iubitele îi părăseau, iar eu am început să-i fac să râdă, făceam pe clownul, mai erau unii care cântau la chitară. Și aveam impresia că pot să fiu, totuși, actor.”

În armată a trebuit să pregătească un moment pentru Cântarea României.

„Eu nu știam poezii patriotice, nu știam nimic patriotic. Și am făcut un spectacol de pantomimă în care îl ironizam pe Ceaușescu, intram în perete, în sală colegii mureau de râs. Securistul m-a remarcat și atunci mi-am dat seama că am făcut o tâmpenie, am zis că sunt gata.”

“Colonelul era un tip nemaipomenit, m-a chemat la el în birou și mi-a dat premiu pentru interpretare, dar mi-a zis: „să nu mai faci așa ceva niciodată în viața ta. Securistul vrea să te bușească, ca să te iert, îmi pregătești tu echipa regimentului, să mergem mai departe la Cântarea României.

I-am zis că fac ceva nepolitic, dar l-am rugat să mă lase să fac și un spectacol doar pentru noi, să înveselesc colegii, care erau foarte triști.

Și așa am început să scriu spectacole pentru noi, ca să fie atmosfera bună. Și colonelul a fost așa de mulțumit, încât ne-a lăsat să facem un spectacol la liceul de fete de la Turnu Măgurele. Ăsta pare un film de Milos Forman:

“Era unitatea noastră, în față aveam liceul fetelor și cimitirul lângă. Deci, de multe ori, aveam povești de dragoste care se petreceau la cimitir.”

Când s-a întors din armată voia să se retragă de la facultate, dar decanul nu i-a permis. L-a forțat să mai stea un an și să pregătească trupa facultății pentru Cântarea României. Așa a început să scrie piese și a pus bazele unei trupe ilegale, formată din studenți la Hidrotehnică și foști colegi de armată.

Mergeau prin amfiteatrele universitare și aveau reprezentații spontane. Poveștile erau tot timpul despre un rege și o regină din Anglia, secolul 15, dar, de fapt, erau niște simboluri pentru Elena și Nicolae Ceaușescu. Securitatea a început să îi interogheze și acela a fost momentul în care tatăl său i-a pregătit plecarea din țară. Voia să facă regie de teatru, dar în Franța era disponibilă doar școala de film.

„La școala de film din Paris am început să fac poze, să văd câte 3 filme pe zi, ca să recuperez diferența față de colegi. Eu văzusem filme rusești, cehești, dar în rest nu știam nimic.”

“Așa m-am îndrăgostit de cinema și de gros-plan, pe care nu îl aveam la teatru.”

În 2018 a montat primul său spectacol de operă, Carmen, chiar la invitația Operei din Paris. Ion Caramitru l-a invitat, la rândul său, să regizeze un spectacol la TNB, dar spune că nu a găsit încă textul care să i se potrivească și nici timp să scrie el unul.

„Mi-a rămas microbul teatrului, visul e tot acolo, să revin într-o zi și să fac teatru. Aș vrea să scriu o piesă și să vin cu nebunia mea în teatru. Dar îmi trebuie timp să scriu.”

Relația cu scrisul a început încă din adolescență și îl macină în continuare.

„Scriam multe poezii stupide și proaste. Ion Caraion, prieten bun cu tata, era tot timpul la noi acasă, filmul meu Trahir e inspirat mult din viața lui, mama l-a acoperit când el a ieșit din închisoare, fiindcă el nu avea voie să scrie. Semna altcineva pentru el și lua Caraion banii.

Tata i-a zis: uite, băiatul meu scrie poezii, dacă vrei să te uiți. Și Caraion a zis (râde), nu o să uit niciodată: „Sunt foarte proaste, dar nu te opri.”

A vrut să spună că poate nu voi fi niciodată un mare poet, dar a văzut că îmi place să scriu și dacă vreau să fac asta, trebuie să învăț să scriu scriind. Și scriam mult, în fiecare zi. A fost un sfat foarte bun. Încă mai scriu poezii, mai mult pentru mine, dar am scris și teatru, că eram înnebuniți pe atunci de teatru.

Tata era prieten cu toți marii regizori de teatru, eu îi vedeam acasă pe oamenii ăștia, pe Ciulei, Pintilie. Eu nu o să uit niciodată „Furtuna” lui Ciulei, cu Rebengiuc, e o capodoperă, nu am văzut în viața mea Shakespeare atât de puternic. Printre liniile lui Shakespeare, noi citeam regimul dictatorial al lui Ceaușescu.”

Un regim care și-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra vieții sale. Politica, dictatura, istoria umanității au devenit componente esențiale în toate filmele sale, nominalizate și multipremiate la cele mai importante festivaluri de film: Cannes, Berlin sau Veneția.

Radu Mihăileanu redă personajelor sale demnitatea, după o luptă pentru supraviețuire și reușește să le înnobileze cu sentimentul despre care tatăl său vorbea la începutul filmărilor – iubire.

„Când trăiești într-o dictatură, virusul e pe viață. Da, te eliberezi, mergi la cafenele, citești ziarele, ești în democrație, dar virusul e acolo, te obsedează.”

“Ce e frumos în artă e că o parte o gândim, e conștientă, dar o parte e inconștientă, intră în scriitură și în ceea ce facem, fără să ne dăm seama.

Și îmi place să spun politică printr-o poveste foarte umană, naturală. Idolii mei sunt Chaplin, Costa-Gavras, cineaști politici care trec prin povești simple, normale. Acolo se simte adevărata consecință. Și Pintilie cu Reconstituirea, pe timpul ăla, ne-a lovit cumplit.”

La rândul său, a influențat regizorii care au făcut istorie pentru România, în ultimii 25 de ani. Regizor secund la Train de Vie (Trenul vieții), i-a fost Cristian Mungiu.

„Mungiu era foarte riguros, nu vorbea mult. La sfârșitul filmărilor mi-a arătat că făcuse și el un scurtmetraj, apoi a venit la Cannes cu un alt scurtmetraj. Și, bineînțeles, apoi a luat Palme d’ Or. Cristi era foarte timid, tăcut, lucra foarte bine, însă nu prea vorbea.”

Mungiu nu a fost singurul nume de viitor regizor de succes, care a intrat în contact cu arta lui Mihăileanu.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: „Nu vă supărați, am și eu un băiat, are 18 ani, dar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?”

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: „Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.”

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: „Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Mihăileanu este acum bun prieten cu Corneliu Porumboiu, dar mai ales cu Mungiu, alături de care lucrează la politica culturală europeană.

Prieten a rămas și cu colegii de armată și de la Facultatea Hidrotehnică, pe care îi revede de fiecare dată când revine în România. În țara natală i-a dus și pe cei doi fii ai săi, din dorința de a le arăta acestora rădăcinile familiei.

De altfel, familia și prietenii ocupă un loc special într-una dintre camerele apartamentului său. Fotografiile cu bunicii, părinții sau verișorii săi, precum și cele cu prietenii, recompun un arbore genealogic și social, esențial în viața artistului.

„Sunt român. Filmele mele sunt absurde, sunt comedie neagră. Asta e ceva specific românesc, nu francez. Și un pic evreiesc, cu un umor mai senin.

Sunt francez pentru că m-am civilizat un pic și poate prea mult. Eu prefer să rămân, totuși, un pic sălbatic, barbar, cum e Le Concert.

Eu sunt întâlnirea acestor identități.”

“Nu pot să spun că sunt român ca voi, pentru că nu mai trăiesc acolo și nu simt aceleași zguduituri și aceleași fericiri. Dar sunt român pentru că asta îmi curge în vene.”

Ca francez, a adoptat stilul de viață boem și savurează din plin ieșirile la cafenele și întâlnirile cu prietenii. În 90% din timp merge doar cu bicicleta pe străzile Parisului, uneori folosește metroul, iar o dată pe săptămână, duminica, ia mașina. Face asta când merge să joace tenis cu fiii săi, undeva la marginea orașului, pentru că nu poate lua pe bicicletă geanta cu rachete.

A fost pasionat de sportul alb încă de când era mic, jucând tenis la Clubul Steaua. Acolo l-a întâlnit și pe Ilie Năstase, deja un superstar mondial al tenisului, pe care îl idolatrizau cu toții.

„Noi voiam să joace și cu noi tenis, când venea la Steaua, dar el avea chef să joace fotbal, să se distreze. Iar noi îi făceam pe plac.”

Acum, la intrarea în apartamentul său din Paris stă chiar o rachetă care i-a aparținut lui Ilie Năstase.

La fotbal a renunțat să mai țină cu România după generația lui Hagi și a suferit recent la eliminarea Franței de la EURO 2020. La meciurile de la EURO se strânge cu prietenii acasă, gătesc mâncare specifică țărilor care joacă, beau vin și se simt bine.

Dincolo de momentele în care îi place să fie singur, să scrie, să citească sau să se uite la filme, Radu Mihăileanu se bucură din plin de contactul cu oamenii.

„De ziua mea, care a picat în izolare, pe 23 aprilie, ne-am strâns 200 de oameni pe zoom, fiecare avea o prăjitură, o lumânare, șampanie, vin, am pus muzică, am dansat, am înregistrat, ca să am amintire.”

Se declară un ecologist convins și credea că pandemia va provoca o schimbare profundă în oameni.

„Speram că pandemia ne va face mai ecologici, că o să restabilim anumite valori ale vieții, dar când s-a deschis totul oamenii au făcut coadă la Zara. Eram complet decepționat.”

“Din punct de vedere al ecologiei, ceasul nu se mai oprește. Cu cât noi întârziem mai mult, cu atât va fi ireversibil. Planeta Pământ va rămâne, ea nu se mișcă. Omenirea va dispărea, nu planeta.”

De asemenea, a fost profund întristat de mesajele antisemite primite de prietena sa, Maia Morgenstern și se arată îngrijorat de revenirea mișcărilor politice de extremă dreapta.

„Am făcut un salt uriaș în ultimii 80 de ani, în spațiu, tehnologie, medicină, dar nu putem evolua în ceea ce privește mentalitatea umană, fascismul și ura care revin.”

Cu toate acestea, în ciuda unei istorii cumplite pe care a simțit-o pe propria piele, respiră prin toți porii iubirea pentru viață și umanitate.

„- Credeți că natura umană este mai degrabă frumoasă sau urâtă?

– Frumoasă. Dacă nu, m-aș sinucide. Îl iubesc pe Cioran, dar rămân un om pozitiv. Viața și tot ce ne înconjoară e un miracol. Nașterea e un miracol. Ne întrebăm de ce am venit noi pe lume și care e sensul nostru, când sunt atâția la coadă, care așteaptă să se nască și se întreabă când le vine și lor rândul.

Suntem în viață, înconjurați de lucruri extraordinare. Mă duc jos, iau ziarul, stau la cafenea și apoi mă uit la oameni. E un miracol. Ați luat avionul din România, sunteți la Paris și noi vorbim. Miracol.

Mergem la restaurant și avem o uimire legată de cum a fost preparată mâncarea. Sunt 1000 de miracole. Dar apoi le uităm, asta e problema.

Uităm că trăim miracole perpetue.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Radu Mihăileanu, regizor: „Uităm că trăim miracole perpetue.” appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul propune o  selecție de filme internaționale de comedie  – un tur al  lumii din 10  perspective cinematografice. De asemenea pentru  competiția românească a fost facută o selecție a filmelor românești de  comedie produse în ultimii ani.

Selecția internatională a festivalului cuprinde 10 filme de comedie provenind din toate colțurile lumii – SUA, Anglia, Israel, Franța, Germania, Italia, Norvegia, Argentina, Singapore- multe dintre ele fiind proiectate pentru prima dată în România. Filmele prezentate acoperă marea majoritate a genurilor de comedie printre care se numără: comedie neagră, comedie fantastică, comedie istorică, comedie socială, comedie politică, comedie dramă, comedie thriller, comedie de autor si nu în ultimul rând comedie romantică.

Printre titluri regăsim: VICE, Tel Aviv on fire, The Party, Re Loca sau All About me.

Iar din selecția națională a filmelor de comedie produse în România fac parte filmele: Două lozuri, Nuntă mută sau 6,9 pe ccara Richter.

Radu Mihăileanu și Horațiu Mălăele sunt invitații de onoare ai festivalului și vor susține masterclass-uri în cadrul festivalului, în  perioada 22 – 27 noiembrie 2019.

De asemenea, regizorul de film Radu Mihăileanu va fi premiat cu Premiul pentru contribuția adusă la  cinematografia europeană.

The post Azi începe Bucharest Best Comedy Film Festival appeared first on Cultura la dubă.