Astăzi începe o serie de spectacole inedite, susținute de artiști români și străini, cu sprijinul IQOS, în cadrul festivalului NOVA, la Platforma Wolff din București.

Evenimentele explorează relația strânsă dintre inovație, artă și tehnologie. Până pe 8 decembrie, în fiecare zi are loc câte un spectacol într-un cadru atipic, cu începere de la ora 20.00. 

Au fost montate două instalații inovatoare, menite să schimbe complet dinamica spațiului: ZiMMT 3D Sound Lab, o instalație de sunet 3D dezvoltată de centrul german de artă imersivă, muzică și tehnologie, ZiMMT, din Leipzig, precum și instalația de lumini reactive la sunet, WONDER, creată de artiștii Alexandros Raptis și Andrei Cozlac.

Obiectivul acestor evenimente este de a le oferi o experiență inedită participanților și membrilor comunității, dar și de a crea un context deschis experimentului creativ, prin alăturarea dansului, a muzicii 3D și a efectelor de lumini.

În seara aceasta va avea loc primul spectacol, susținut de Alexandros Raptis, artist pasionat de regia de teatru, light design și compoziția muzicală, și de Andrei Cozlac, artist video experimental.

Aceștia au dezvoltat instalația WONDER, în care lumina și sunetul interacționează pentru a crea instanțe spațiu-timp care suscită imaginația participanților și îi ghidează să-și creeze propriul fir narativ interior.

Instalația va rămâne la Platforma Wolff în toate cele 4 zile de evenimente din cadrul ZiMMT 3D Sound Lab pentru a adăuga o nouă dimensiune spațiului și celorlalte experiențe.

Mâine seară participanții vor porni într-o călătorie de autocunoaștere prin intermediul muzicii și dansului, ghidați de coregrafa Judith State și de muzicianul Radu Dumitriu.

Artiștii se vor folosi de instalația de lumini, precum și de instalația de sunet 3D, pentru a adăuga universului vizual și sonor creat de acestea straturi din istoria personală, printr-o experiență participativă, în care publicul va avea un rol important.

Seara de 7 decembrie le oferă fanilor trupei Rockabella șansa de a asculta cel mai recent album al trupei, INvulnerabili, mixat live în format sonor tridimensional de Bogdan Moroșanu, unul dintre membrii trupei.

Prin adaptarea pieselor la formatul multi-channel al instalației, acestea vor genera o experiență muzicală complet diferită de cea a unui concert live sau intermediată de un sistem stereo.

Iar pe 8 decembrie, Felix Deufel, inițiatorul ZiMMT, și Nikhil Nagaraj, sound artist, vor prezenta la Platforma Wolff o parte dintre rezultatele proiectului If we vanish – In search of natural silence.

Cu acest proiect, cei doi artiști și echipele lor și-au propus să înregistreze cât mai fidel sunetele celor mai sălbatice zone din India, unde poluarea sonică și intervenția umană încă nu au ajuns. Astfel ei au reușit să capteze peste 434 de ore de sunete distincte.

În universul creat de cele două instalații, publicul va putea păși într-unele dintre ultimele locuri sălbatice din lume, se va putea cufunda în pădurile tropicale din sudul și nord-estul Indiei sau în peisajul montan arid din Himalaya și va explora trei tipuri diferite de sunet: biofonie – produs de factori non-umani, geofonie – sunet natural non-biologic și antropofonie – zgomot generat de om.

În plus, între 6 și 8 decembrie, în intervalul  orar 14:00-16:00, cei care vor să afle mai multe despre construcțiile audio tridimensionale pot lua parte la workshop-ul susținut, în același spațiu, de Felix Deufel, inițiator al centrului creativ ZiMMT.

Accesul la workshop-urile și performance-urile organizate de NOVA în parteneriat cu IQOS este permis doar persoanelor cu vârsta peste 18 ani și se realizează prin achiziționarea unui bilet de pe platforma Eventbook.

Acest material este realizat cu sprijinul IQOS.

 IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post Arta și tehnologia se întâlnesc în 4 spectacole speciale, la Festivalul NOVA. Judith State, Andrei Cozlac și Bogdan Moroșanu (Rockabella), printre artiștii participanți appeared first on Cultura la dubă.

Pe Judith State am descoperit-o, probabil la fel ca cei mai mulți dintre voi, în Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu care a participat în competiția oficială la Cannes, pentru Palme d’Or, în 2016.

A fost debutul său într-un film, ea fiind, de fapt, dansatoare profesionistă și coregraf. Apoi, a revenit cu un rol principal în filmul lui Marius Olteanu, Monștri., în 2019, cu care a participat și la Berlinală.

Nu aș fi zis în niciun moment că Judith nu are studii de actorie, nu doar pentru că este extrem de credibilă în rolurile sale, ci pentru că are o naturalețe pe care rar o vezi la actrițe din generația sa, care au terminat UNATC-ul.

Numele său se pronunță “Iudit”, nu are niciun fel de pronunție englezească, pentru a înlătura dubiile pe care le-am auzit de-a lungul timpului.

Dincolo de succesul din film, Judith se dedică în continuare dansului, marea sa iubire, pe care a descoperit-o din copilărie. De-a lungul timpului a dansat în trupa emisiunii Surprize, Surprize, pe vasul de croazieră Queen Mary, alături de Răzvan Mazilu, în spectacole la TNB și Teatrul de Operetă sau în spectacole la teatre independente.

Anul trecut a reușit să își îndeplinească un vis – a pus în scenă primul său spectacol de dans, îmbinat cu teatru și muzică, inspirat din rădăcinile sale și ale familiei.

Interviul cu Judith a fost realizat înainte de criza provocată de coronavirus și am decis să îl publicăm din dorința de a ne îndepărta de boală și știrile din jurul ei și a reveni la normal.

Deja multă lume te știe drept dansatoare, coregraf și actriță. Dar tu ce spui că te definește cel mai bine?

Dansul. Este cert că de el mă leagă cel mai lung șir de ani și, sub o formă sau alta, fie că mă găsesc într-un context destinat dansului sau nu, sunt într-o continuă mișcare. Dar îmi place foarte mult că am posibilitatea să navighez cu unelte atât de diferite și, dacă înainte îmi era greu să mă numesc într-un fel, acum cred că termenul de performer îmi este potrivit. 

Cum s-a născut pasiunea ta pentru dans?

Păi, cam dansez de când îmi aduc aminte. Nu a fost alegerea părinților mei, mi-a plăcut mult să mă mișc, îmi place în continuare.

În puținele ocazii în care vedeam dans la televizor eram hipnotizată, iar mai târziu (la 5 ani jumate, haha), când am început să fac balet, îmi amintesc că aveam momente în care îmi surprindeam fața îmbujorată în oglindă și, fără să știu atunci să identific motivul, simțeam că fac ceea ce trebuie și că îmi place. Adică munca, efortul. 

Spuneai într-un interviu că ai plecat des din țară, la workshopuri de dans, pentru că aici ești destul de limitată profesional. La ce fel de limitări te referi?

În principal cred că mă refeream la posibilitățile de antrenament efectiv, de formare. Fac asta constant, intru într-o sală și mă mișc, am nevoie de asta și fizic și psihic, însă singur poți face doar atât cât poți face singur. (zâmbește).

E important să fii în contact cu lumea care se mișcă foarte repede, să cauți mereu să devii mai bun, să (te) aprofundezi, iar la noi se întâmplau foarte puține lucruri care puteau provoca cu adevărat un dansator profesionist. Adică lucrurile erau așa… călduțe spre reci.

Iar în prezent, chiar dacă sunt spații care în ultimii ani sunt foarte active în încercarea de a promova dansul contemporan, la modul general simt că ne roade o lene fantastică, un veșnic “merge și așa” alimentat de confortul faptului că pare că nu suntem presați de nimic, nici măcar de bunul simț față de meserie. 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Judith State

Ai debutat în film printr-o colaborare cu Cristi Puiu, în Sieranevada. Cum ai ajuns să fii aleasă pentru acel rol?

Am fost chemată la probă de Simona Ghiță, directoarea de casting cu care lucrează Cristi. Mă mai chemase odată la un alt casting – primul pe care îl dădusem pentru film – și apoi m-a propus și pentru Sieranevada. O să îi mulțumesc pentru asta mereu.

Ce a urmat apoi? Cum ai început să privești actoria? 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Îmi dau seama că sună foarte serios, dar așa a și fost. (zâmbește). Și nu am luat vreo decizie legată de a mai face film sau nu, dar m-am îndrăgostit de acea experiență și apoi lucrurile s-au întâmplat în sensul ăsta, iar eu doar le-am îmbrățișat, le-am dat bucuroasă curs, am spus “prezent”.

A venit rolul din Monștri., primul tău rol principal. Ce a însemnat pentru tine acea experiență? (pregătirea pentru rol, filmările, dar și ce a urmat – participarea la festivaluri, interviuri)

Monștri. a fost o altă etapă, un alt punct determinant pentru mine și profesional și personal, care a venit, așa cum probabil se întâmplă cu toate lucrurile, la modul și momentul cel mai potrivit.

Rolul meu inițial din film era unul de foarte mică întindere, trebuia să joc un personaj care apărea o singură dată, la o secvență de botez, iar situația s-a schimbat cu două zile înainte de începerea filmărilor, când Marius m-a sunat și m-a întrebat dacă “facem filmul ăsta împreună”.

Am acceptat cu toată inima ceea ce a însemnat pentru amândoi o plonjare directă cu capul înainte într-o apă complet nouă, fără să știm de adâncime sau de ce ne-am putea lovi în ea.

Dar a fost bine așa, pentru că eram într-un moment în care îmi puneam foarte multe întrebări și mă îndoiam teribil că fac ceea ce trebuie, iar viteza cu care s-au întâmplat lucrurile mi-a blocat mintea, care, în momente de genul ăsta, îmi este cel mai puternic destabilizator.

Adică nu a mai fost timp de șovăieli, de lamentări, de autoflagelări, simțeam tot timpul că trebuie să prind cursul lucrurilor din urmă și eram forțată la un acum continuu. A fost perfect! Iar lucrul cu Marius, energia lui și toată perioada filmărilor au funcționat ca un pansament pentru mine și am simțit că am ieșit în urma lor mai fermă și mai încrezătoare – față de muncă și față de mine însămi.

Felul în care a fost primit filmul, faptul că încă mai are proiecții în țară, la mai bine de un an de la premiera de la Berlinală și că în continuare are un traseu festivalier internațional, ne bucură peste măsură! Este un semn clar că ceea ce a avut Marius de spus ajunge la oameni, îi emoționează, iar filmul își atinge scopul. 

“Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost. “

Te-am zărit într-o captură din noul film al lui Cristi Puiu, Malmkrog. Care este rolul tău în film și cum a fost a doua colaborare cu Cristi Puiu?

În Malmkrog joc rolul unei infirmiere care are în grijă un bătrân colonel, orb și imobilizat la pat. Nu este un personaj foarte prezent, dar pentru că Cristi a făcut un fel de  real time directing, a lucrat adică fără scenariu și crea pe loc, de la o zi la alta, situațiile în care personajele se conturau, am petrecut și eu mare parte din timpul filmărilor la Mălâncrav, martoră a acestei faceri.

A fost foarte greu. Și cred că este valabil pentru toată lumea, (începând cu Cristi) chiar dacă pentru fiecare greul a fost motivat diferit. Pentru mine a fost momentul ăla în care vine viața peste tine și te întreabă “ești bine? Stai comod? Credeai că știi ceva? Ia de-aici!”.

A fost greu, m-a întors cu capul în jos, mi-a răsucit toate busolele, mi-a luat câteva luni să ajung acasă, dar a fost și bine, nu pentru răspunsurile pe care mi le-am dat, ci pentru întrebările pe care încă mi le pun. 

Acum ai putea spune că, pe lângă dans, și actoria a devenit o parte importantă din viața ta?

Da, categoric! Mă bucur enorm și sunt foarte recunoscătoare că am avut ocazia să fac asta și pentru felul în care am experimentat actoria. Sunt conștientă că dacă erau alți oameni și alte contexte, adică dacă nu erau Cristi și Marius, este foarte posibil ca lucrurile să nu mai fi stat la fel.

Ți s-a spus că ești foarte bună ca actriță și că ar trebui să te dedici mai mult acestui drum? Dacă da, tu ai de gând să faci asta?

Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost.

Încerc pe cât pot să-mi iau deciziile fără să depind de părerile altora, fie ele pozitive sau nu, însă în cazul de față nu este nimic de decis, dacă mi se va mai oferi ocazia să joc, o voi face cu siguranță, îmi place mult. (zâmbește)

Ce îți aduce cea mai mare satisfacție?

Ioi, greu de răspuns, sunt multe lucruri.. Să duc la bun sfârșit ceva pentru care trag mult și mă chinui și doare.

Să gătesc ceva bun și cei care mănâncă să geamă de plăcere.

Să termin o curățenie generală și să mă așez în mijlocul casei, bucurându-mă de ea.

Să ajung la un colț de mare (fără turiști), ideal doar cu Radu sau singură și să zac pe plajă în nesimțire! (zâmbește)

Să mănânc fructe de mare când îmi este foarte foame. Să fumez o țigară la momentul potrivit. Și mai sunt, nu știu.. după cum vezi, lucruri mărunte..

“Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală.”

În 2019 ai reușit să creezi și primul tău spectacol – Emlek. Spune-ne despre ce e vorba, cât de greu a fost să ajungi în acest punct și unde te putem vedea dansând.

Emlek în limba maghiară, limba mea maternă, înseamnă “amintire” și spectacolul, așa cum îmi spunea un prieten care l-a văzut, este “mărturisirea unei amintiri”.

Este, evident, un spectacol extrem de personal pe care am ajuns să îl materializez într-un final, după foarte mulți ani de căutări și ezitări, după ore de discuții înregistrate în ani cu bunicii mei, după multe sondări în trecutul mamei și fratelui meu – a fost greu.

Hai, că am senzația că spun despre tot că e greu, pare că doar mă plâng într-una! (râde)

Dar cumva, am spus mereu asta, mie îmi place greul la lucru; dacă este ușor simt automat și că nu are valoare. 

Așa… să revin la spectacol: împart scena cu iubitul meu, muzicianul Radu Dumitriu, care a compus toată coloana sonoră a performance-ului și o cântă live și a fost un drum pe care l-am făcut împreună și pentru care mă bucur enorm, pentru că este practic prima oară când concretizăm o colaborare de așa anvergură. 

Spectacolul face parte dintr-un proiect mai amplu (cuprinde și un concert de muzică electronică și voce, un workshop de mișcare, text și muzica live și un scurtmetraj experimental de dans), co-finanțat de AFCN.

Practic, de când s-a terminat proiectul și am încheiat și turneul prin țară cu spectacolul, nu am mai dat nici o altă reprezentație, am fost prinsă cu o altă premieră și niște filmări și nu am apucat să mă organizez cu găsirea unui spațiu nou și tot ce mai presupune prezentarea unui spectacol.

Dar urmează și etapa aceasta, vreau să îl mai facem, să ne mai amintim.

Așa cum povesteai că mergi la workshopuri de dans, te gândești să investești timp, bani și energie și în niște cursuri de actorie din afară?

Nu m-am gândit la asta. Nu exclud posibilitatea, dar nu mi-a trecut până acum prin minte.

Ce te vezi făcând peste 10 ani?

Hmm.. mie îmi este greu să îmi imaginez ce fac săptămâna viitoare, la modul concret, darămite peste 10 ani! Sper să dansez în continuare. Să (mă) joc și să cânt. Și peste 40 de ani, tot așa.

Când nu dansezi, nu joci teatru sau nu ai filmări, ce îți place să faci?

Să stau înăuntru. Să citesc, să fac ordine, să cânt, să fac plajă, să mănânc, să nu fac nimic.

Dacă ai avea puterea să schimbi ceva în România, ce ai schimba?

Cred că cel mai important aspect, care mi se pare și unul dintre cele mai neglijate, este cel al sistemului educațional. Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală. Acolo mi se pare că este buba cea mai mare din care curg toate celelalte.

The post Judith State – fragilitatea ajunsă pe marile ecrane appeared first on Cultura la dubă.