„Se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.” – Sergei Loznitsa

În urmă cu 4 ani, pe 24 februarie 2022, Kievul și alte mari orașe din Ucraina erau bombardate de Rusia. Femei cu copii mici plecau cu trenuri, autocare, mașini sau pe jos din calea invaziei rusești. Lumea întreagă privea online războiul declanșat de Rusia în țara vecină.

Potrivit unui studiu realizat la Washington, citat de New York Times, numărul victimelor înregistrat în acești 4 ani se apropie de 2 milioane, de ambele tabere – aproape 1,2 milioane de ruși și aproape 600.000 de ucraineni au fost uciși, răniți sau sunt dați dispăruți. 

Într-un interviu special acordat pentru Cultura la dubă, celebrul regizor ucrainean Sergei Loznitsa, multipremiat la Cannes și alte mari festivaluri, analizează acest război din perspectiva unui ucrainean plecat de mult timp din țara sa și din perspectiva unui cineast care creează și militează pentru arta cu mesaj politic.

În timp ce președintele juriului de la Berlinale, cineastul german Wim Wenders, a declarat în deschiderea festivalului că cineaștii ar trebui să stea în afara politicii, Loznitsa susține opusul: “Cinemaul nu este suficient de politic. Ar trebui să fie mai politic.“

Loznitsa, autorul unor filme memorabile precum Donbass și Maidan, a fost tot timpul interesat să reflecte în arta sa realitatea din Ucraina, efectele invaziei rusești asupra populației din regiunea Donbass sau corupția ca molimă. Relația cu propria țară a fost la rândul ei problematică. Fiindcă a luat apărarea cineaștilor ruși în timp ce aceștia erau interziși la festivalurile majore, Academia Ucraineană de Film l-a exclus în martie 2022.

De asemenea, Loznitsa a decis la scurt timp după declanșarea războiului să se retragă din Academia Europeană de Film, pe motiv că scrisoarea acesteia, publicată în primele zile ale războiului, este prea pasivă.

Prezent la Les Films de Cannes à Bucarest în octombrie 2025, cu cel mai recent film al său, Two Prosecutors, selectat în competiția pentru Palme d’Or, Loznitsa a vorbit pentru Cultura la dubă despre cinemaul de azi, raportat la atrocitățile pe care unele popoare le trăiesc, iar altele doar le privesc.

***

Domnule Loznitsa, războiul este chiar lângă noi, în țara dumneavoastră, Ucraina, și cred că e important să începem discuția noastră chiar despre asta. Cum v-a impactat războiul ca ființă umană și, de asemenea, cum v-a influențat munca de regizor?

Nu pot să spun exact cum m-a impactat, fiindcă nu mă pot privi din exterior, dar desigur că eu continui să fac ceea ce am de făcut – filme. Și, ca răspuns la asta, am făcut un film pe care l-am numit Invazie. A fost lansat în 2024, este un documentar pe care l-am filmat în Ucraina și este un film despre oameni obișnuiți care au trăit în Ucraina și despre cum viața de zi cu zi s-a schimbat în aceste circumstanțe.

Dar avem o problemă serioasă în Europa, iar ceea ce aud din diferite medii nu este o descriere corectă a ceea ce s-a întâmplat. Cineva spune că acesta este un conflict, nu este un conflict. Este război, agresiune. De asemenea, se spune că este un război în Ucraina. Nu este un război în Ucraina, este un război în Europa.

Înseamnă că acest război este deja aici, în România, în Letonia, Lituania, în Estonia, în Polonia, în Germania și peste tot.

Deci spuneți că țările care ajută Ucraina cu arme fac parte din acest război?

Da, este un fapt. Dar ei sunt parte din acest război, ca și cum ar sta pe două scaune și ar pretinde că nu sunt și își exprimă frica.

Pe 24 februarie 2022, când Kievul a fost lovit de armata rusă, ați dat un interviu în Deutsche Welle și ați spus că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că Europa de Vest a cooperat cu Rusia în anii trecuți, chiar dacă războiul a început, de fapt, acum 11 ani în Crimeea. Patru ani după acea declarație, cum credeți că ar putea să se încheie acest război?

Până acum, din ceea ce văd, politicienii europeni nu au reacționat încă corespunzător. Le este frică.

Și ce înseamnă corespunzător, din punctul dumneavoastră de vedere?

De exemplu, când Iranul a lovit Israelul cu rachete, cine a protejat Israelul? Forțele israeliene, americane, britanice, franceze, Egiptul și Iordania au ajutat la doborârea acestor rachete. Cine a ajutat Kievul să doboare rachete? Ei pot face asta. Pentru a închide cerul, este nevoie de o decizie politică – să anunțe că închidem acest cer și vom doborî toate rachetele, dronele care apar pe cerul ucrainean. E posibil. De ce nu au făcut-o? De ce au făcut asta cu Israelul, dar nu cu Ucraina?

De ce credeți?

Nu știu, trebuie să întrebăm politicienii. Înainte de acest război, deoarece era cunoscut și așteptat de toată lumea, chiar și de Statele Unite, de Biden, era de înțeles că Rusia va ataca Ucraina. Ei ar fi putut aduce o flotă la Marea Neagră. Nu au făcut-o.

Da, dar discursurilor lor au lăsat de înțeles că dacă ar interveni cu trupele lor, există riscul de a izbucni al Treilea Război Mondial, iar asta vor să evite. Sunteți de acord cu asta?

Nu, ei încearcă să explice de ce au permis Rusiei să atace Ucraina. Este o chestiune de voință politică, iar acum va fi un război mondial.

Credeți asta?

Văd cum decurge. Dacă un avion rus poate rămâne în țări NATO timp de 12 minute, fără reacție, doar bla, bla, bla….

Dacă se poate întâmpla, data viitoare va fi o jumătate de oră, iar după aceea și mai mult.

Dacă dronele pot veni în Polonia, următorul pas este că vor veni cu trotil sau dinamită. Îmi amintesc reacția președintelui turc Erdogan – a doborât un avion rusesc și asta a fost tot. A oprit orice fel de încercare de a traversa granița cu un avion militar.

Cum ați reușit să realizați filmul Invazia în timpul războiului? Cum au fost schimbate condițiile de filmare?

În primul rând, nu am fost acolo pentru că până acum exista o lege care spunea că bărbații ucraineni de la 18 la 60 de ani nu pot părăsi țara. Acum am voie, dar când au fost filmările, nu aș fi putut părăsi țara, iar eu nu am rezidența în Ucraina. Dar cameramanul și o echipă mică au fost acolo. În orice caz, nu am vrut să filmez acest film pe linia frontului, nu a fost focusul filmului meu. Nu vreau, mai întâi de toate, să-i pun într-o situație de risc.

Am filmat în 2022 și 2023, nu se poate compara cu ce se întâmplă acum. Acum, în fiecare zi, orașe mari precum Kiev și Harkov sunt bombardate. Este mult mai riscant.

În 2022 spuneați că artiștii ruși nu ar trebui să fie interziși de la competițiile internaționale și festivalurile de film. Asta v-a atras chiar critica ucrainenilor. Cum vă mai poziționați acum față de acest subiect?

Putem pedepsi oameni nevinovați, oameni care nu au legătură cu crima? Putem să-i pedepsim, să-i dăm în judecată?

Apoi, dacă pur și simplu interzicem culturile țărilor care au comis crime, ar trebui să interzicem cultura britanică. Pentru că Marea Britanie a comis multe crime. Îmi amintesc câți oameni au ucis în India. Ei au fost unul dintre cei mai mari colonizatori. Apoi cultura spaniolă… oh la la, câți indieni au ucis! Franceză, amintește-ți de Napoleon și de război, și așa mai departe – ceea ce au făcut francezii în Algeria. Belgia, ce a făcut în Congo. Germania nu mai spun…

Știi, va trebui să anulăm toată această cultură și americanii, bine? Americanii, pentru Vietnam și alte războaie. Și toate țările sovietice, țările post-sovietice, știi de ce? Pentru că în războiul afgan toată lumea a participat cu soldați. Știi câte victime civile sunt în războiul din Afganistan? 1. 5 până la 2 milioane au fost ucise de armata sovietică. Și armata sovietică era lituaniană, letonă, estoniană, ucraineană, rusă și alte naționalități.

Trebuie să anulăm pur și simplu toată aceaste culturi? Este stupid. Care este legătura dintre cultură și autoritățile care au comis crima? Care este conexiunea directă? Cum artistul care a trăit în secolul 19 este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în secolul 21?

Mulți artiști ucraineni nu sunt de acord cu această idee și ei spun că nimeni nu ar trebui să ajute la îmbunătățirea imaginii Rusiei, prin cultură, că sunt criminali și ar trebui să-i prezentăm ca pe niște criminali și atât.

Și mulți germani au presupus că ar trebui să încerce… Poate că este un exemplu prost, dar, știi, uneori o majoritate se poate înșela, greșește. Este un fel de boală.

Uite, e un exemplu interesant legat de Afganistan. În Ucraina încă există monumentul eroului care a murit în Afganistan. În Ucraina există această societate a oamenilor care au participat la războiul din Afganistan. Acum această societate ajută armata Ucrainei și altele. Dar ei erau ca parte a armatei sovietice în Afganistan.

În Ucraina sunt o mulțime de lucruri ridicole. De exemplu, marele cineast Alexandr Dovjenko era un comunist cinstit. El lupta pentru ideea comunistă. Acum Ucraina este o țară ieșită din regimul comunist, dar Dovzhenko este, totuși, un mare regizor ucrainean în ochii lor.

Eu am primit în 2018 un premiu onorabil pentru ceva ce am făcut în cinema: medalia Dovzhenko, da.

El a făcut filmul Arsenal, un film politic în care arată cum muncitorii se luptă cu Republica Populară Ucraineană, Petliura (n.r. Symon Petliura, comandantul Armatei Populare Ucrainene în timpul războiului ucrainean pentru independență). În Ucraina, Petliura este erou, dar Dovzhenko este, de asemenea, erou. Asta este ridicol. Unde este logica? Și dacă începi să descoperi istoria ucraineană, vei găsi multe astfel de coliziuni unde nu există logică.

Ei pur și simplu urăsc pe cineva și îl marchează ca fiind dușman. Au îndepărat monumentul lui Bulgakov. Pur și simplu îndepărtează toate monumentele lui Pușkin, care au fost realizate și construite în secolul al XIX-lea.

Ei se luptă cu cultura, este o resentiment uriaș pe care ei îl simt. Nu pot spune că e reacție sănătoasă. Dacă vrei să construiești o nouă cultură, ești binevenit, domeniul ăsta este atât de gol! Creează lucruri, atrage oamenii, arată întregii Europe ceva, o creație. Fă ceva, nu doar distruge! Nu doar anula cultura altora, creează-o.

Tot acest concept anti-Rusia… este posibil să construiești o țară pe anti-ceva? Imposibil. Creează-ți propria identitate, cine ești și de ce ești aici. Este imposibil să distrugi această țară. Imposibil, este vorba de geografie, până la urmă.

Dacă doriți să vă transformați, găsiți o altă modalitate de a avea un vecin pașnic, găsiți o altă modalitate.

Cultura nu este un inamic, toate culturile se opun regimurilor autoritare, terorismului etc. Restul nu este cultură, este propagandă. Dostoievski a fost în închisoare și era aproape să fie spânzurat. Cei care gândesc așa sunt oameni needucați, deveniți activiști în această țară, din păcate. Mai mult de atât, 30% dintre ucraineni vorbesc rusă. Sunt cetățenii tăi, de ce te lupți cu limba rusă?

Lucrați mult cu Oleg Mutu, director de imagine român. Cum este relația de lucru cu el?

Ne știm de mult timp, lucrăm împreună mereu și am devenit prieteni. Este ușor. El are propriul său aport creativ, și este important, desigur, încerc să ofer fiecăruia libertatea de a crea. Este o cooperare foarte bună, plăcută.

Am filmat acest film în 18 zile și s-a putut întampla pentru că toată lumea a lucrat super bine. De obicei, prima zi de filmare este întotdeauna un dezastru, dar nu a fost și în cazul nostru. Apoi, lucrez cu aceleași persoane: designer de costume, asistent de regie, editor, inginer de sunet, oameni la lumină, electricieni. Ne întâlnim ca niște vechi prieteni și facem film.

_{Afișul filmului Donbass, regia Sergei Loznitsa (2018)}

Credeți că cinemaul de astăzi a devenit prea politic?

Nu. Nu. Din păcate, nu. Ținând cont de ceea ce știm că se întâmplă în lume, nu. Ar trebuie să fie mai politic. Dacă ne gândim doar la Fassbinder sau Pasolini, niște tipi foarte activi, erau mereu politici. Și pot numi mulți dintre ei, Godard, de exemplu.

Apoi, s-a încercat interzicerea regizorilor israelieni. E a doua încercare după cineaștii ruși. Și nimeni nu vrea să facă o conferință. Este o problemă pentru Academia Europeană de Film.

Am propus să invităm psihologi, antropologi culturali, istorici și cineaști. Asta am propus în fața acestei academii, iar ea a spus nu, nu este momentul, când se va termina războiul, putem discuta despre asta. Casele ard, dar nu este momentul să folosim apă împotriva focului și să-l oprim; să ardă complet, iar după aceea vom discuta.

V-ați gândit vreodată să vă înrolați în armată, în acest război?

Nu, niciodată. Nu este pentru mine. Sunt dintr-o familie în care multe generații au fost în armată, ofițeri, etc. Dar nu este pentru mine.

Am o relație foarte intimă cu Kievul, dar nu pot rămâne acolo. Iubesc Parisul în același mod în care iubesc Vilniusul, pentru că istoria mea trece și prin Vilnius, Paris, Berlin și alte orașe unde am locuit. Când am părăsit Ucraina, am plecat în 2001 pentru totdeauna. Nu am simțit niciodată acest tip de boală, boala emigrantului.

Destinul meu este să fac filme și toate filmele sunt despre întrebările care mă îngrijorează și care mă ating profund. Cred că este important să ne protejăm de acest tip de boală. Războiul este o boală, se răspândește ca o plagă.

Așadar, aceasta este datoria mea și nu pot rămâne în Ucraina, acolo am fost limitat în posibilități. Nu pot face nimic din cauza problemelor financiare.

Apoi, lucrez cu oameni din 10 țări. Am cam 10 – 12 limbi diferite: rusă, română, lituaniană, letonă, ucraineană, franceză, olandeză, poloneză, germană, greacă, etc. Încerc să invit oameni din culturi diferite pentru că adaugă ceva proiectelor mele.

Încerc să privesc lumea mai larg, nu mă concentrez pe un teritoriu particular sau un limbaj particular. Răspunsul este foarte simplu: lumea este pământul meu, lumea. Pământul este țara mea și trebuie să ne protejăm planeta.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sergei Loznitsa, regizor ucrainean: “Cinemaul de azi ar trebui să fie mai politic.” appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Dirijoarea canadiană are strămoși ucraineni și este profund legată de țara aflată sub asediul Rusiei. Wilson va dirija orchestra formată din muzicieni ucraineni în cadrul Festivalului George Enescu, pe 25 și 26 august.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Keri-Lynn Wilson povestește cum a luat naștere proiectul Ukrainian Freedom Orchestra și cum dirijează într-o țara bombardată. Dirijoarea a fost decorată de președintele Zelenski și a fost recent numită director muzical al Kiev Camerata.

“Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată.”, ne-a spus aceasta într-o discuție emoționantă.

***

“Ați dirijat deja de câteva ori în România, la Opera din București, la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara. Dar va fi prima dată când veți dirija în cadrul Festivalului George Enescu. Ce știți despre acest eveniment?

Am fost la Festivalul Enescu ca spectator, fiindcă dirijam la București Tosca în același timp. Și așa am mers la o reprezentație.

Și cum vi se pare festivalul?

Oh, este fantastic. Este acum unul dintre cele mai prestigioase evenimente printre toate festivalurile internaționale. Suntem încântați să venim și să împărtășim muzica noastră ucraineană pe o scenă atât de faimoasă, plină, sunt sigură, de membri ai publicului care înțeleg cât de important este astăzi să sprijine muzicienii ucraineni.

Spuneți-ne mai multe despre cum a fost creată Ukrainian Freedom Orchestra. Sunteți fondatoarea ei. Cum v-a venit această idee și de ce ați ținut așa de tare să devină realitate?

Cunoșteam mulți muzicieni în Ucraina, am veri, veri îndepărtați, care acum au devenit extrem de apropiați, așa că am vrut să mă lupt. Dar arma mea erau brațele mele.

A fost un vis să adun refugiații și să creez o orchestră care le-ar oferi o voce, o orchestră în care să se poată exprima. Prin tot ce face, Putin încearcă să-i reducă la tăcere, cultura lor, limba lor. Aceasta este o oportunitate pentru noi de a exprima toate emoțiile noastre în muzică. A fost fondată de mine, în parteneriat cu minunatul meu soț Peter Gelb, managerul general al Operei Metropolitane din New York.

De asemenea, l-am contactat și colegul nostru Waldemar Dabrowski (n.r. directorul Operei Naționale din Polonia, fost ministru al Culturii din Polonia) care a spus că la ei au venit mulți refugiați din Ucraina. Am crezut că este o sursă excelentă de contact.

Era un trompetist ucrainean, care ne-a pus în contact cu alți muzicieni ucraineni care ar dori să se alăture acestei orchestre. A fost foarte ușor. Unii încă locuiesc în Ucraina, alții sunt refugiați, iar alții sunt muzicieni, muzicieni de orchestră deja stabiliți în orchestre europene.

Ne-am adunat pentru acest turneu de vară pentru a mobiliza publicul din Europa și America să susțină Ucraina. Am fost practic concentrați doar pe a merge în turneu în acea vară. Nu știam încotro se îndreaptă războiul, dar acesta era modul nostru de a ajuta și de a întinde o mână de ajutor, nu-i așa? Și pentru că turneul a avut mare succes, orchestra a devenit una fenomenală.

Am decis că acest lucru trebuie să continue. Din nefericire, trebuie să fie doar vara pentru că toată lumea are slujbe pe tot parcursul anului. Deci acesta va fi acum al patrulea nostru turneu. Și cred că este chiar mai important.

În fiecare an, devine din ce în ce mai vital. După cum putem vedea, Ucraina este atacată constant. Acum am și o relație foarte apropiată cu Ucraina; am preluat o altă poziție, cea de director muzical al Kiev Camerata. Așadar, am călătorit în Ucraina de aproximativ șapte ori pe an.

Există vreun membru al orchestrei care a luptat pe front?

Nu. Nu. Ei au avut scuze și mulțumesc cerului că au sprijin din partea guvernului pentru că armata trebuie să recruteze pe oricine care are peste 21 de ani cred, așa că mulțumim lui Zelenski și soției sale minunate, care este patroana noastră, Elena, că le dă voie muzicienilor noștri să părăsească țara. Asta este o problemă uriașă.

Avem atât de mulți oameni care ne ajută din partea ministerului, din partea ministerului culturii, din armată, care pot da permisiunea de a-i lăsa pe acești bărbați afară; dar, în cele din urmă, ei trebuie să se întoarcă.

Este foarte complicat. Există multă presiune asupra lor.

Cum este pentru dumneavoastră, ca dirijoare, să lucrați cu oameni care se află într-o situație atât de sensibilă, chiar dacă ei nu luptă direct, presupun că au familia acolo în pericol, zi de zi. Cum poți să le ceri să fie implicați, profesioniști, dacă sunt conectați emoțional la ceva atât de tragic?

Ei bine, asta îi face pe ei să fie extraordinari. Ei sunt rezistenți, sunt puternici și nu vor lăsa nimic să le stea în calea obiectivelor lor, carierelor lor, pasiunilor lor. Această orchestră își găsește modalitatea de a-și concentra toată acea energie, fie ea negativă și extrem de traumatică, în muzică. Este ca o modalitate cathartică de a canaliza acea energie și de a elibera durerea.

Există multă durere chiar dacă nu s-au luptat. Avem prieteni, unii pot fi membri de familie, care au fost uciși în război.

Povesteați într-un interviu că una dintre străbunicile dumneavoastră a fost ucraineancă.

Da, da. Ambii străbunici din partea mamei mele au venit din Cernăuți. Și am doi verișori în Cernăuți. Unul care este din Cernăuți, care luptă de fapt din 2014. El este locotenent-colonelul nostru. El a fost pe linia întâi și este în pericol în fiecare zi; sora lui este ca o prietenă bună pentru mine, verișoara mea, și ea mă urmărește peste tot când sunt în Ucraina, și este…(n.r. cu ochii în lacrimi, Keri își găsește cu greu cuvintele)…așa că trăiesc războiul cu ei și am fost sub foc, am fost în zone care au fost bombardate de câteva ori.

Ce v-a determinat să continuați să mergeți acolo?

Trebuie să fac muzică, fie cu Freedom Orchestra, fie să fiu acolo să fac muzică cu ei, pentru că…(n.r. nu își mai poate stăpâni plânsul).

Îmi pare rău că am atins un subiect atât de sensibil, dar sunteți cu toții de admirat pentru că faceți asta! Este minunat!

Oh, mulțumesc, mie îmi pare rău, dar mă simt foarte atașată emoțional. Am o aplicație pe telefonul meu care monitorizează bombardamentele. Deci asta e viața mea. Ca și cum aș fi mereu bombardată. Îmi pare rău. Este atât de dificil…

Da, este incredibil că trăim cu bombardamentele lângă granița noastră și ne continuăm viețile normale, în timp ce ei sunt încă acolo. Pare că ne-am obișnuit cu războiul fiindcă nu ne atinge în mod direct.

Exact! Am oameni în America sau în Europa care spun oh cum merge acolo, este acum mai bine, s-au calmat lucrurile? Vreau să spun că sunt oameni educați care au impresia asta.

De aceea sunt atât de pasionată de Ukrainian Freedom Orchestra, pentru că este un mod atât de vital și necesar pentru noi să fim pe scenă și să spunem: uitați, Ucraina are nevoie de ajutorul vostru!

Ați conturat un repertoriu special care să transmită acest mesaj?

Da, repertoriul nostru este foarte important. Alegerile pe care le facem în ceea ce privește repertoriul nostru au, de obicei, un mesaj. În primul nostru turneu am ales Simfonia nr. 9, Din Lumea Nouă, a lui Dvorak, pentru că era totul despre speranțe pentru lumea nouă, o viață nouă, și, de asemenea, promisiuni. Era atât de cathartic și romantic și am simțit că ne-ar fi adus pe toți emoțional împreună.

În al doilea turneu am cântat Eroica lui Beethoven. Beethoven este un mare compozitor pentru această orchestră pentru că are un asemenea foc, are o asemenea putere, dar totuși o asemenea frumusețe și mereu este despre adevăr.

De asemenea, Simfonia a 9-a de Beethoven a fost într-unul dintre concertele noastre, iar interpretarea a fost atât de bună încât a fost înregistrată la Deutsche Grammophon, care a lansat și discul. Este special pentru că am creat o versiune în limba ucraineană. Am cântat Simfonia a 9- lui Beethoven în ucraineană.

Am fost inspirați de Bernstein (n.r. dirijorul american Leonard Bernstein), care a dirijat-o la Berlin după căderea zidului, în ziua de Crăciun, 1989. El a schimbat Freude (bucurie) cu Freiheit (libertate). Noi am schimbat Freude în Slava. Deci îți poți imagina cum sună refrenul, strigând Slava!

Iar în acest sezon estival facem un turneu cu Simfonia a 5-a de Beethoven. Aceasta este un simbol puternic, deoarece primele patru note iconice erau de fapt un cod în Al Doilea Război Mondial în timpul Blitz-ului din Londra. Ei au folosit acest cod pentru a lupta împotriva naziștilor. Deci aceasta este lupta noastră simbolică împotriva opresorului nostru, Rusia, și va fi înregistrată și de Deutsche Grammaphon. Suntem foarte mândri.

De asemenea, în program, extrem de important pentru noi este să includem întotdeauna lucrări ucrainene. De data aceasta va fi o premieră. Este suita unei opere care tocmai a fost comisionată de Opera Metropolitană din New York și pe care probabil o voi dirija.

Se numește Mamele din Kherson. Povestea este despre două mame care au încercat să-și salveze copiii care au fost răpiți de ruși. Una dintre tragediile acestui război este că există mii și mii de copii care sunt încă în custodia Rusiei. A fost în pregătire de aproximativ un an și nu va fi lansată în premieră decât anul viitor, când va avea premiera în Varșovia. Voi dirija asta. Și apoi, în două sezoane, devine o operă la Metropolitan Opera.

Am crezut că această suită de 10 minute de la Mamele din Kherson este o modalitate excelentă de a începe să exprimăm cât de vital este să încercăm cu toții să aducem înapoi acești copii. Este un mesaj atât de frumos.

Și, de asemenea, avem în program Preludiul si Liebestod-ul lui Wagner (n.r. din Tristan și Isolda) cu Rachel Willis-Sørensen. Asta este, desigur, despre tragedie și renaștere. Mesajul este clar.

Suntem foarte recunoscători pentru că la Festivalul Enescu este singura dată când avem două programe, restul turneului este practic format doar din programul ucrainean și partener; dar festivalul vostru a dorit două concerte, așa că, pentru celălalt program, vom cânta singura dată Simfonia a 8-a de Dvorak, pe care o vom repeta în Varșovia și o vom prezenta pentru voi la festival.

Vorbind puțin despre cariera dumneavoastră de dirijoare, când ați început studiile la Juilliard aveați modele de femei dirijoare?

Nu am acordat atenție niciodată ideii de a fi dirijoare femeie. Sunt alții care observă asta, eu doar îmi fac profesia, mă concentrez pe muzica mea. Nu am simțit că sunt privită diferit pentru că sunt femeie sau foarte rar am simțit lipsă de respect. Și, oricum, în timp, pielea ta se întărește și nu te mai afectează chestiile astea, sunt deasupra lor.

Ați povestit în timpul unui interviu că faceți mult sport și mănâncați foarte sănătos. Cum vă ajută asta în munca de dirijoare?

Oh, este foarte important, deoarece uneori nu ai deloc somn, iar alteori ai jet lag. Este un loc de muncă foarte fizic pe care-l avem. Și, de exemplu, cu Ukrainean Freedom Orchestra repetăm șase ore pe zi. Pentru că este ca un antrenament tip tabără de instruire pentru soldați și muzică. Suntem aruncați în repetiții cu zece zile înainte de a porni în turneu. Deci trebuie să ne maximizăm timpul. Să fii în formă fizică este numărul unu.

Înot în fiecare zi, fac exerciții cu greutăți, merg pe jos, pe scări, și da, mănânc foarte sănătos.

Ați observat vreo schimbare în lumea muzicii clasice în ceea ce privește publicul? Există în zilele noastre o deschidere către un public mai larg? De exemplu, am observat că oamenii nu se îmbracă atât de elegant și rigid la concerte, că nu se mai impune o anumită ținută pentru a merge la concerte de muzică clasică.

Cum credeți că ar trebui să funcționeze aceste mecanisme pentru a atrage mai mulți spectatori la muzica clasică?

Astăzi, toată educația muzicală clasică este redusă și tăiată. Deci cea mai mare preocupare a mea este educația.

Muzica clasică nu poate vinde bilete pentru Orchestra Ucraineană a Libertății așa cum poate face Taylor Swift. Asta pur și simplu nu se va întâmpla pentru că muzica clasică trebuie să facă parte din educația ta.

Dar cred că rețelele de socializare ajută. Cred că avem un mic avantaj. Dar, în același timp, poate că nu este atât de util în sensul că perioada de atenție pentru copii a ajuns la 7 secunde cred. Deci este un mediu social bun și unul rău.

Dar trebuie să-l folosim. Trebuie să venim cu tot felul de strategii pentru a face mediul acesta accesibil. Cu siguranță bilete mai ieftine pentru studenți și lucruri de genul acesta sunt importante. Însă revin la educație.

Trebuie să le oferim copiilor oportunitatea de a cânta într-un cor, de a învăța să cânte la un instrument, de a merge în excursii cu școala, la concerte. Acest lucru, cred eu, este absolut vital.

Vezi că asta se întâmplă mult mai des în Germania, spre exemplu. În America, nu, din păcate.”

Keri-Lynn Wilson va dirija Ukrainian Freedom Orchestra în cadrul Festivalului Enescu pe 25 și 26 august de la ora 20.00, la Sala Palatului.

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Celebra dirijoare Keri-Lynn Wilson și “soldații muzicii” de la Ukrainian Freedom Orchestra concertează la Festivalul Enescu appeared first on Cultura la dubă.

Însă cel mai vechi susținător al său este actorul, regizorul și scriitorul Dan Puric.

Acesta vorbea în 2022 despre cartea lui Călin Georgescu “Marea Renaștere” drept o “carte strigăt” care “ne reîmproprietărește cu inteligență, cu propriul pământ românesc și cu propriul suflet românesc, o carte care ne îndeamnă să ieșim din istoria altora și să ne-o facem pe a noastră.”

De altfel, Dan Puric a promovat idei ultranaționaliste chiar pe scena Teatrului Național din București, la conferințe susținute în sălile închiriate de TNB. În martie 2022, câțiva actori ai TNB au reclamat faptul că în instituție sunt răspândite ziare naționaliste, cu acordul și sub privirea managerului interimar de atunci, Mircea Rusu. Lucian Romașcanu, ministrul Culturii din partea PSD, a declarat că a trimis Corpul de Control să ancheteze situația, însă raportul nu a fost niciodată transmis presei, dacă el a existat.

“Binele nu vine din distrugere, vine din zidire. Domnul Călin Georgescu este un ziditor, este un om luminat care gândește românește. Ar trebui să ne trezim!”, spune și Dorel Vișan într-un clip de promovare electorală publicat de Călin Georgescu pe conturile sale de social media.

“Am găsit acest om care poate să salveze totul, să-i reunească pe români, să le dea imboldul în piept, să sune a viforniță puternică, a munte, să miroase a pădure, a floare, să auzi păsările cântând – cu onoare […] și peste ele toate, le-am băgat într-un cerc, și am pus credința și am găsit acest om… care e frumos și pe dinăuntru și pe din afară și care este de-o cinste ireproșabilă. Hrană, Apă, Energie – cele trei elemente care definesc un popor, o civilizație, o istorie. Am găsit omul adevărat care poate să reprezinte România […] în persoana lui Călin Georgescu!”, a spus Gheorghe Zamfir tot într-un clip de promovare.

Actorul Florin Zamfirescu a declarat și el că singurul candidat în care are încredere este Călin Georgescu. “Eu îl cunosc pe Călin Georgescu de vreo 5 ani. Și discutăm din când în când. A fost la Viena, discutam prin mail, suntem prieteni.” – se arată într-un fragment de emisiune tv, publicat pe TikTok.

“Iubesc să cânt, iubesc poporul român și iubesc credința mea ortodoxă. Un candidat independent, Călin Georgescu, al cărui partid este unic, este poporul român. Un român pentru poporul român. Un președinte pentru România. Un înalt demnitar de stat, pe care cred că îl merităm.”, a susținut Dida Drăgan.

Printre susținătorii lui Călin Georgescu se numără și actorul Teatrului Evreiesc din București, George Remeș, fiul politicianului PNL Decebal Traian Remeș, decedat în 2020. Aseară, acesta a postat pe pagina sa de facebook:

Călin Georgescu un susținător declarat al liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu, mișcare paramilitară care a asasinat doi prim-miniștri în funcție (Ion Gheorghe Duca, 29 decembrie 1933 și Armand Călinescu, 21 septembrie 1939), precum și pe fostul prim-ministru Nicolae Iorga, la 27 noiembrie 1940.

Călin Georgescu a declarat în repetate rânduri că îl admiră pe Corneliu Zelea Codreanu, pe care îl plasează printre “eroii români”, alături de Mareșalul Ion Antonescu, apropiatul lui Hitler care a condus holocaustul din România.

Georgescu este și un susținător vădit al lui Vladimir Putin și în repetate rânduri a promovat ideea că România nu ar trebui să mai trimită ajutoare în Ucraina.

Mai multe despre trecutul lui Călin Georgescu AICI.

The post Artiștii care l-au susținut pe Călin Georgescu în campanie: Dorel Vișan, Dan Puric, Florin Zamfirescu, Gheorghe Zamfir, Dida Drăgan appeared first on Cultura la dubă.

Volumul Patriot. Memorii, de Alexei Navalny, cuprinde memoriile tulburătoare ale celui mai important oponent al lui Vladimir Putin, ucis în februarie 2024 în una dintre coloniile penitenciare din nordul Rusiei, dincolo de Cercul Polar.

Ediția în limba română, publicată de Editura Litera, va apărea la sfârșitul lunii octombrie simultan cu cele peste 20 de ediții ale cărții din toată lumea, inclusiv în limbile engleză și rusă. În Statele Unite ale Americii interesul pentru carte este imens, mai ales în contextul alegerilor prezidențiale din acest an, Knopf Publishing anunțând un tiraj inițial de cel puțin 500 000 de exemplare. 

Alexei Navalny a început să scrie volumul Patriot la scurt timp după ce a fost la un pas de moarte în 2020, în urma unei otrăviri. Cartea cuprinde întreaga poveste a vieții sale: autorul își descrie tinerețea, chemarea pentru activism, căsnicia și familia, angajamentul pe care și l-a luat de a înfrunta o putere mondială care voia să-l amuțească cu orice preț și convingerea sa nestrămutată că schimbările se vor produce indiferent de cei care li se împotrivesc.

„Cartea aceasta este o mărturie atât a vieții lui Alexei, cât și a angajamentului său neclintit de a lupta împotriva dictaturii – o luptă pentru care a pus totul în joc, inclusiv propria viață. De-a lungul paginilor, cititorii vor ajunge să cunoască omul pe care l-am iubit nespus – un om de o integritate profundă și de un curaj ferm. Istorisirea drumului său îi va onora memoria și îi va inspira pe ceilalți să lupte pentru ceea ce e drept și să nu piardă din vedere valorile care contează cu adevărat.“— Iulia Navalnaia, soția lui Alexei Navalny

Volumul cuprinde o corespondență din închisoare ce n-a mai văzut lumina tiparului până acum, Navalny rememorează, printre multe alte aspecte, cariera sa politică, numeroasele încercări de asasinare a sa, viețile apropiaților săi și campania neobosită pe care el și echipa sa au purtat-o împotriva unui regim din ce în ce mai dictatorial.

„Nu vreau să renunț la țara mea și nici la ceea ce cred. Nu pot să trădez nici o variantă, nici pe una, nici pe cealaltă. Dacă convingerile tale valorează ceva, trebuie să ți le aperi. Și dacă este necesar, trebuie să faci unele sacrificii.“ – Alexei Navalny, 17 ianuarie 2024, una dintre ultimele postări pe Facebook.

Alexei Navalny avea 47 de ani. În urmă aproape 4 ani, el a fost otrăvit cu substanța Noviciok în timpul unei deplasări în orașul siberian Tomsk. Ulterior, acesta a fost recuperat în Germania și, după ce a demonstrat că oameni apropiați lui Putin au fost implicați în otrăvirea sa, s-a întors în Rusia, cu riscul de a fi ucis sau arestat.

A revenit în țara sa și a fost arestat încă din aeroport, în ianuarie 2021. A murit în 2024.

Alexei Navalny a fost un lider al opoziției ruse, politician, militant anticorupție și deținut politic, care a cucerit recunoașterea și respectul întregii lumi. Printre numeroasele distincții internaționale care i-au fost acordate se numără Premiul Saharov, Premiul anual al Parlamentului European pentru drepturile omului, Premiul pentru curaj al Summitului de la Geneva pentru drepturile omului și democrație și Premiul Dresda pentru pace. De asemenea, Navalnîi a apărut pe listele „Cele mai influente 100 de personalități“ și „Cele mai influente 25 de personalități de pe internet“ ale revistei Time.

Cartea este disponibilă la precomandă cu reducere și transport gratuit pe site-ul litera.ro.

The post Memoriile lui Alexei Navalny vor fi publicate în această toamnă la Editura Litera, simultan cu lansarea în toată lumea appeared first on Cultura la dubă.

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin anunța, într-un mesaj televizat, începutul unei așa-numite „operațiuni militare speciale” împotriva Ucrainei. Era cel mai mare atac asupra unei țări europene de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mânat de pretextul cum că regimul de la Kiev ar fi fost unul nazist, vinovat de genocid împotriva populației ruse din regiunea sud-estică Donbas. 

Un an mai târziu, statisticile indică mii de morți și milioane de ucraineni refugiați în alte țări.

Cum, încă din perioada premergătoare invaziei, Vladimir Putin a negat dreptul la existență al țării vecine și a spus că arta sa face parte din patrimoniul rus, lupta s-a dat inclusiv la nivelul culturii și identității ucrainene. Iată cum. 

Din prima zi a invaziei, organizații ca UNESCO sau Europa Nostra au îndemnat la respectarea legislației privind protecția patrimoniului și au amintit că distrugerea intenționată a siturilor culturale sau contrabanda cu obiecte de artă sunt crime de război. 

La momentul acela, îngrijorarea experților se îndrepta mai ales către cele șapte monumente ucrainene înscrise pe Lista patrimoniului UNESCO: de exemplu, Catedrala Sofia și Lavra Peșterilor din Kiev (ambele din secolul XI) sau Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți (actuala Universitate Națională „Iuri Fedkovici”, construită în anii 1800). Cultura la dubă a scris în detaliu despre ele AICI. 

Deocamdată, datele verificate de UNESCO arată că aceste monumente au fost ferite de distrugeri. Catedrala Sfânta Sofia a primit acum câteva zile chiar și vizita președintelui american Joe Biden, aflat pentru câteva ore la Kiev.

Tot cele mai recente date UNESCO spun, însă, că bombardamentele din ultimele 12 luni au avariat, adesea iremediabil, alte 241 de situri ucrainene, printre care 106 lăcașuri de cult, 18 muzee și 12 biblioteci. Lor li se adaugă mai bine de 3.000 de școli. Iar cifrele reale sunt probabil mai mari decât atât. 

Majoritatea siturilor afectate se află în regiunile estice Harkiv și Donețk, atacate puternic de trupele ruse. Vederi din Ucraina, un proiect al Institutului Ucrainean (echivalent al Institutului Cultural Român), demonstrează dimensiunea distrugerilor.

Piața Libertății din Harkiv își primise numele în 1991, odată cu independența Ucrainei față de URSS. Fiind cea mai mare piață din țară, atrăgea numeroase evenimente publice. În 2008, Queen a concertat acolo, în fața unui public de circa 300.000 de spectatori.

„Până în ultimul moment, n-am crezut că cineva o să se atingă de Sviatohirsk”, spunea de curând o localnică intervievată de reporterii The New York Times. Lavra de pe malul râului Doneț, care datează aproximativ din secolul XVI, fusese ani la rândul un punct de atracție mistic. Apo a venit războiul. În septembrie, însă, când armata ucraineană a eliberat regiunea, clopotele ei au bătut din nou. 

Din Mariupolul în care se află rămășițele Bibliotecii Publice Centrale „V. Korolenko” trupele ruse ar fi furat, conform consiliului local, circa 2.000 de lucrări de artă.

Tot de acolo a venit, în martie anul trecut, și povestea unuia dintre cele mai tulburătoare atacuri, catalogat de Amnesty International drept „o crimă clară de război”: bombardamentul asupra Teatrului Dramatic, la subsolul căruia se adăposteau civili și care fusese marcat cu mesajul „copii”. Circa 600 de persoane și-au pierdut viața sub dărâmături.

Totuși, într-o demonstrație de reziliență, treisprezece dintre membrii echipei de teatru s-au reunit în vestul țării și și-au reluat activitatea. În vară pregăteau o piesă despre un dizident ucrainean din anii ’80. 

Mai adânc în sudul Ucrainei, orașul-port Odesa, cunoscut și ca „perla Mării Negre”, a fost la rândul său bombardat de trupele ruse. Luna trecută, UNESCO a inclus însă centrul istoric pe Lista reprezentativă a patrimoniului mondial și l-a desemnat inclusiv ca sit al Patrimoniului mondial în pericol, pentru a-l putea proteja prin asistență tehnică și financiară.

Votul împotrivă a venit din partea Rusiei, care a transmis că decizia comisiei e motivată politic (alți 14 membri s-au abținut de la vot). 

„Perla Mării Negre” nu e singurul simbol al identității ucrainene care a primit recunoaștere în condiții de urgență din partea UNESCO. Și cultura borșului ucrainean a intrat din iulie 2022 pe Lista patrimoniului cultural imaterial în pericol, din cauza strămutării și a dezbinării comunităților care duc rețetele mai departe. 

Mai mult, inițiative de protejare a patrimoniului au venit și din partea oamenilor obișnuiți sau a experților locali. Din Odesa și până în Liov, ucrainenii și-au îmbrăcat monumentele în saci de nisip și structuri din lemn, vrând să le ferească de șocuri. 

Un birou de arhitectură din Kiev a creat un sistem de protecție modular, ușor de transportat și montat, care e folosit deja pentru apărarea mai multor monumente din Kiev și Harkiv. La rândul său, comunitatea de IT-iști din Ucraina a pus umărul la dezvoltarea unor proiecte de mapare și simulare 3D care să analizeze distrugerile și să ajute la refacerea cât mai fidelă a patrimoniului după război. 

În muzee ori biblioteci, managerii și-au mutat întreaga viață la locul de muncă, în așa fel încât să se asigure, pe cât posibil, că obiectele de care sunt responsabili nu dispar. Iar unii dintre ei au transformat războiul însuși în experiență expozițională. 

„Ucraina crucificată” e numele unei astfel de expoziții, organizate din mai 2022 de un muzeu din capitala țării, dedicat în mod obișnuit istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. La baza ei stau echipamente militare adunate de pe front, fragmente din lucrări de artă recuperate din diferite localități atacate, obiecte și mesaje inscripționate cu graffiti din adăposturi antiariene.

„Istoria noastre se scrie acum”, spunea un vizitator al expoziției vara trecută, „iar asta e o ocazie de a intra în contact cu ea”.

Unde va duce această istorie e greu de spus. Acum două zile, Rusia și-a suspendat participarea la Tratatul de control al armelor nucleare strategice, iar trupele sale rămân periculoase, mai ales în partea de sud și sud-est a Ucrainei. Cert e că, la un an de la începutul războiului, lupta se dă în continuare – și prin arme, și prin cultură.

The post Patrimoniul cultural al Ucrainei după un an de război appeared first on Cultura la dubă.

De la declanșarea atacului armatei ruse asupra Ucrainei, Polunin nu a comentat războiul, iar în toamna lui 2021 susținea în interviuri că a început un amplu proces de înlăturare a tatuajelor sale, inclusiv pe cel cu Vladimir Putin

În realitate, din imagini reiese că acesta și-a sters două imagini mai vechi de pe piele pentru a face loc celor două noi portrete ale președintelui rus.

De la începutul războiului până azi, în Ucraina s-au înregistrat 12.867 de victime civile, dintre care 5.401 morți și 7.466 de răniți, potrivit Organizației Drepturilor Omului a ONU.

Încă din primele zile de război, mai mulți artiști ruși, simpatizanți ai lui Vladimir Putin, au fost interziși în marile instituții de cultură din lume. Sergei Polunin, de origine ucrainean, a luat o pauză din activitate, invocând o accidentare. Ulterior, a susținut spectacole doar în Rusia.

Polunin este cunoscut în lumea baletului drept un dansator extraordinar, dansând în trecut pentru Royal Ballet la Londra. Deciziile sale controversate l-au exclus, însă, din elita companiilor de balet. El însuși a recunoscut că a avut de-a lungul timpului un comportament auto-distructiv și că, de fapt, nu a fost niciodată alegerea sa să facă balet, iar asta i-a adus o constantă nefericire.

În vara lui 2021, Sergei Polunin a fost invitat special la TIFF, unde a avut un spectacol la Bonțida. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acesta a explicat atunci relația sa cu Rusia, unde s-a și stabilit.

“Care este motivul pentru care ai ales să te stabilești la Moscova?

Am mers inițial în America, iar acolo nu am găsit nimic de care să mă agăț. Mi-au zis: „Mergi în Rusia, fă niște spectacole acolo, arată ceea ce poți și apoi întoarce-te în America.”

Dar nu s-a mai întors.

Admirația ta pentru Vladimir Putin are legătură cu faptul că Rusia te-a primit după ce ai părăsit Royal Ballet? Că Rusia te-a adoptat, atunci când altcineva nu a făcut-o?

Este o chestie mai degrabă personală decât legată de Rusia. Acolo era Igor Zelensky (nr. balerin rus), el m-a văzut și mi-a propus să lucrăm împreună și pentru mine asta a fost ceva nou, să văd pe cineva atât de determinat să lucreze cu mine. Și mi-a prins bine, a fost mentorul meu pentru câțiva ani.

Nu am ales Rusia. De exemplu, am vrut să merg la școală în Rusia și Rusia nu mi-a dat bani pentru școală, Anglia a făcut-o. Nu aș spune că Rusia e chiar așa primitoare.

Trebuie să te zbați mult să reușești acolo, eu am muncit mult la Teatrul Stanislavski, apoi în Siberia, la Teatrul Novosibirsk.

Deci nu aș spune că Rusia e un loc super primitor. Are propriile…

Probleme?

Nu aș zice probleme. Aș zice că e un loc închis. Știu actori celebri care au zis că iubesc Rusia, au vrut să se stabilească acolo, dar nu au reușit să penetreze sistemul. E un fel de “ăsta e teritoriul nostru.”

Pentru că ai menționat asta despre actori, știi că sunt cazuri celebre de oameni de cultură, actori sau regizori, care au ajuns în închisoare pentru că au criticat sistemul. Iar tu ai spus ieri ceva foarte interesant, că oamenii ar trebui să fie mai toleranți față de opiniile celorlalți și că toți ar trebui să fim liberi să spunem ceea ce gândim. Și atunci, cum te raportezi tu la Rusia, care judecă oamenii pentru ceea ce gândesc?

În Rusia, poți să spui ceea ce vrei atât timp cât ești persoană privată și ai bani. Dacă iei bani de la guvern, lucrezi cu guvernul. Și atunci, ca artist, faci această alegere. Dacă iei bani de la guvern, nu o să poți spune ceva rău despre guvern.

Trebuie să fii deștept. Dacă ai nevoie de bani, poți să te asociezi cu un miliardar care poate sponsoriza proiecte și vei putea face ceea ce vrei. Nu se va atinge nimeni de tine, relația ta va fi doar cu acel miliardar.

Dar dacă iei bani de la guvern, dacă tu ai fost hrănit cu banii lor, apoi spui lucruri rele despre guvern o dată, de două ori, de trei ori, atunci înseamnă că ți-ai cerut-o. Asta e părerea mea.”

Rusia îi construiește lui Sergei Polunin o școală de balet chiar în Crimeea, teritoriul ucrainean anexat ilegal de Vladimir Putin. Sergei Polunin este parte din sistemul despre care spune asumat că nu poate fi criticat atât timp cât îți dă bani.

Polunin este declarat persoană non-grata în Ucraina, țara sa natală.

The post În plin război în Ucraina, balerinul Sergei Polunin și-a tatuat încă două capete cu Vladimir Putin appeared first on Cultura la dubă.

Pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, Teatrul Național din București va găzdui la Sala Studio un spectacol-conferință, one man show cu Dan Puric.

Evenimentul este deja criticat de mai multe voci din lumea teatrului și de către public, dat fiind că Dan Puric este un susținător al Rusiei lui Vladimir Putin și nu de puține ori a făcut declarații conform cărora România ar trebui să se apropie de Rusia, prin conexiunea bisericii ortodoxe, nu de Occident.

Conform comunicatului de presă transmis de TNB și textului de prezentare a spectacolului, publicat pe site-ul oficial,

“Cunoscutul actor, regizor şi eseist Dan Puric marchează Ziua Mondială a Teatrului oferind publicului o reprezentație specială a celui mai nou spectacol-conferință, intitulat M-am întors, ce va avea loc duminică, 27 martie 2022, la Sala Studio a Teatrului Național din București, de la ora 11.00.

M-am întors este o conferință dar și un one man show pentru toți cei ce vor să își amintească de marile valori ale teatrului românesc, să își bucure mintea și inima cu  momente pline de umor și să împărtășească trăiri emoționante rupte din realitatea actuală a fiecăruia dintre noi. 

(…)

Ziua de 27 martie are o semnificație aparte, fiind Ziua Mondială a Teatrului. Instituită în 1961 de Institutul Internaţional de Teatru (ITI), această zi a devenit un eveniment anual din 1962, organizat de centrele ITI şi comunitatea internaţională de teatru.“

Regizoarea Carmen Lidia Vidu este una dintre vocile care au luat atitudine față de prezența lui Dan Puric pe scena TNB:

“Înțeleg că noua direcție a Teatrului Național nu e solidară cu Ucraina, refuză implicarea politică și se lăsă reprezentată de Dan Puric, cel care a fost recrutat de Securitate în scopul supravegherii informative a colegilor de liceu. A semnat un angajament cu Securitatea pe când avea doar 17 ani și a primit numele conspirativ “Cristian”. Adeverința CNSAS nu îi atribuie totuși calitatea de lucrător / colaborator al Securității.

Cu toții am aplaudat coloana vertebrală a marilor branduri culturale internaționale care s-au dezis de starurile pro-Putin. Cred că breasla teatrală din România trebuie să ia atitudine în cazul TNB-ului. Nu cred că o va face, dar m-aș bucura să greșesc.”, a transmis aceasta într-o postare publică pe facebook.

Și criticii de teatru Iulia Popovici și Cristina Modreanu au criticat actuala conducere a teatrului, în persoana actorului Mircea Rusu, devenit director interimar după decesul fostului director interimar, Ioan Onisei și decesul directorului general Ion Caramitru.

Mircea Rusu a refuzat iluminarea clădirii TNB în culorile Ucrainei, spunând că rolul teatrului nu este să facă politică. În semn de protest, cineva a proiectat aseară pe TNB mesajul “Putin, oprește războiul!”.

Regizorul, actorul și scriitorul Dan Puric este colaborator al Teatrului Național București, conform site-ului instituției. Potrivit TNB, spectacolul de pe 27 martie este doar găzduit de instituția publică de spectacol, organizatori fiind Agenția de impresariat SPECTACULIS. Cu toate acestea, TNB este implicat direct în promovarea evenimentului.

În occident, inclusiv conducerile sălior de evenimente au anulat spectacolele susținătorilor lui Vladimir Putin.

Într-un interviu recent, acordat de 8 martie pentru televiziunea Alba Carolina TV, Dan Puric a spus că “geniul creștin” i-a îndemnat pe români să ajute poporul ucrainean, “care știm foarte bine cum s-a purtat cu noi în istorie, iar noi în fracțiuni de secundă am uitat tot. România a demonstrat că nu este o țară resentimentară, și a funcționat de la un capăt la altul mila creștină.

Să îi primim – și bine facem, să îi ajutăm ca pe niște frați creștini. Ăsta e poporul român, poporul pe care intelectualii noștri de doi bani l-au făcut imbecil.“

Dan Puric a amintit în acest interviu contextul în care va aborda tema conferinței de pe 27 martie.

“Moderator: Nu se spune în Ucraina e război. Acum se spune, că e lângă noi, dar de regulă se spune teatru de operațiuni militare. Nu știu câți români au plecat în teatrul de operațiuni militare. Hai, nu, zău, unde au plecat? la I.L. Caragiale, la teatrul de stat? Ei mergeau în război. Dar ca să sune frumos la ureche, în loc de război spuneau teatru de operațiuni militare.

Și la oră actuală, până la urmă se pare că asistăm la un teatru, în adevăratul sens al cuvântului.

Dan Puric: Da. Ideea aceasta am subliniat-o și eu și mă bucur că ai observat-o cu inteligență și rafinament. Eu chiar am o conferință de Ziua Mondială a Teatrului, pe 27 martie, la una dintre sălile TNB, în care o să spun că a fost confiscat cuvântul teatru pentru lucruri de genul acesta. Într-un teatru nu moare nimeni, te faci că mori.

Teatru…se face teatru politic. Și acum ne dăm seama că sunt scenarii criminale la nivel mondial, peste capul nostru, dar oamenii pe câmpul de luptă acolo mor.”

Dan Puric este și un puternic contestatar al Uniunii Europene:

“Pot să dau exemplu grădina asta zoologică numită Comitetul European. Derbedeul ală de comisar european care vine să ne invețe ce înseamnă coexistența. Pe noi! Ei, care au vândut sclavi. (…) Vorbesc de o aroganță ideologică cu care vrea să ne schimonosească copiii, adolescenții, țara, mentalul. Trebuie să le răspundem.”

În același interviu acordat de Ziua Femeii, Dan Puric și moderatorul au purtat o discuție halucinantă despre rolul mamei în societate și despre educația la creșe și grădinițe:

“Moderator: După 1989, s-a făcut o ruptură între copii și mame, cu acele creșe care, de dragul unui servici, își duceau copiii de la 2-3 ani, erau abandonați într-o instituție a statului și, bineînțeles, copilul nu mai avea acea legătură și acea rușine față de mamă.

Toate lucrurile respective astăzi au cam ajuns la scadență, ba chiar și mai mult. Și astăzi este la modă să îți duci copilul la grădiniță. Care e adevărata semnificație a acelor 7 ani de-acasă, dacă din 7 ani, numai 2 ani apucă copilul să stea acasă?

Dan Puric: S-a lucrat la treaba aceasta. Educația în România a fost dată peste cap din 1990, exact cu această desprindere de cei 7 ani de-acasă, distanțarea emoțională față de tradiție, față de istorie, față de modele. S-a început cu desprinderea față de părinți. Ea a fost încurajată de miniștri noștri de educație, toți sunt vinovați. Toți profesorii care au pus botul la așa ceva sunt vinovați.”

În ultimii doi ani de pandemie, Dan Puric a criticat deseori măsurile de prevenție luate de autorități, numindu-le “imbecilități crase” sau “traumatisme”.

Într-un interviu acordat în 2016 unei publicații creștine, odată cu inaugurarea scutului de la Deveselu, Dan Puric declara că “Dacă într-adevăr credem în creștinism, atunci trebui să rămânem uniți. România nu ar trebui să fie împotriva Rusiei, pentru că dacă suntem împotriva Rusiei, distrugem un vecin, o relație cu o țară creștină prietenă.”

Începând cu 1991, Dan Purin a interpretat peste 20 de roluri la Teatrul Național București și a regizat 7 spectacole pentru TNB.

The post De Ziua Mondială a Teatrului, TNB va găzdui un spectacol al lui Dan Puric, admiratorul lui Putin appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Grevin din Paris, care găzduiește o expoziție permanentă de figuri de ceară, a anunțat că a decis să scoată definitiv bustul lui Vladimir Putin dintre exponate, spunând că “Nu mai este posibil să prezentăm un personaj ca el. Pentru prima dată în istoria muzeului, retragem o statuie din cauza evenimentelor istorice aflate în desfășurare.” (Reuters)

În weekend, statuia lui Putin a fost vandalizată de vizitatori. “Ținând cont de asta, personalul nostru nu vrea să stea să îi aranjeze părul și lookul în fiecare zi”, a adăugat directorul muzeului, Yves Delhom, într-o declarație pentru postul de radio France Bleu.

Acesta a spus că ar putea să înlocuiască figura lui Putin cu cea a lui Volodimir Zelensky. – “A devenit un erou pentru că a rezistat și nu a fugit din țara lui. Ar putea avea perfect loc printre marii conducători din istorie.”

Statuia lui Putin era expusă în muzeu din anul 2000 și nu este prima dată când a fost vandalizată. În 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia, un vizitator a înjunghiat statuia, i-a spart capul și a scris “Kill Putin” pe pieptul ei.

The post Muzeul figurilor de ceară din Paris a scos din expoziție statuia lui Vladimir Putin, după ce a fost vandalizată appeared first on Cultura la dubă.

“Munchen se desparte de dirijorul Valery Gergiev. Începând din acest moment, nu vor mai exista concerte la Orchestra Filarmonică din Munchen sub bagheta sa.

Valery Gergiev nu a comentat, în ciuda cererii mele de a se distanța clar de brutalul război de agresiune început de Putin împotriva Ucrainei, mai ales împotriva orașului nostru frate – Kiev. M-aș fi așteptat din partea lui să reconsidere și să revizuiască părerea sa pozitivă despre conducătorul rus. Nu a făcut-o. (…)

Din acest motiv, doar o imediată despărțire mai rămâne. Vor clarifica orice altceva cât mai curând posibil.”, a transmis primarul Dieter Reiter.

Momentan Valery Gergiev nu a oferit un punct de vedere.

La serviciile sale au renunțat zilele trecute și Carnegie Hall, Filarmonica din Viena, Festivalul Internațional Edinburgh sau Filarmonica din Rotterdam.

Valery Gergiev este unul dintre cei mai importanți dirijori din lumea muzicii clasice și director al Teatrului de Stat Mariinsky din Sankt Petersburg, fiind de asemenea un simpatizant al lui Vladimir Putin. El a dirijat de mai multe ori și la București, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu.

The post Dirijorul Valery Gergiev a fost concediat de Filarmonica din Munchen appeared first on Cultura la dubă.