Privit inițial de bun augur, mandatul ministrului Daniel David la Educație, este, în realitate, unul dintre cele mai controversate din ultimii ani. Alături de premierul Bolojan, David a luat măsuri drastice, precum tăierea burselor elevilor și studenților, comasarea școlilor și creșterea normei didactice a profesorilor. Studenților le-a transmis că, în locul lor, și-ar lua un job. Mii de profesori i-au cerut demisia în stradă și nu s-au prezentat la ore în prima zi de școală.

Cel mai recent scandal din educație a fost generat de o nouă programă la limba și literatura română pentru clasa a IX-a, considerată de mulți specialiști o întoarcere în urmă cu peste 30 de ani.

Cultura la dubă a publicat un amplu material în care mai mulți membri ai grupului de lucru care a elaborat programa au vorbit despre o abordare cronologică a literaturii impusă “de la centru” și au mărturisit că argumentele lor contra acestei direcții au fost ignorate.

Ulterior dezbaterii din spațiul public, ministrul Educației a decis să mai acorde grupului încă o săptămână de lucru și a cerut o flexibilizare a programei. Ce va presupune această flexibilizare și cât de mult va ține cont șefa grupului de lucru de argumentele celorlalți specialiști, rămâne de văzut.

În contextul actual și la împlinirea unui an de mandat, Daniel David a acceptat să acorde un interviu video pentru Cultura la dubă.

Ministrul vorbește despre conflictul generat de noua programă, despre relația sa cu Academia Română, care îi dă anual suma de 30.000 de lei, pentru calitatea de membru-corespondent, despre măsurile luate anul acesta, dar și despre politizarea universităților.

***

Noua programă la română

Domnule ministru, ați spus pe parcursul perioadei dedicate dezbaterei publice că vreți să fiți un observator și lăsați specialiștii să vorbească, veți asculta și veți lua o decizie. La ce concluzie ați ajuns după ce ați ascultat această dezbatere?

În primul rând, dezbaterile sunt mai fierbinți, ca să spun așa, în zona literaturii, nu atât în zona de limbă, gramatică. A fost perioada de consultare publică, am văzut și eu dezbaterile, am primit memorii. Și la sfârșitul perioadei am avut o întâlnire cu coordonatoarea științifică a comisiei. Nu ministrul sau niște birocrați din ministere care nu sunt specialiști în domeniu se apucă să scrie programe.

Eu trebuia să mă asigur că fac o comisie formată din oameni buni. Și am făcut, cred eu, o comisie formată din oameni buni, din zona preuniversitară, din zona Academiei Române, din zona universitară. Coordonatorul este și decanul celei mai mari facultăți de profil din țară, de la Universitatea din București.

Și discuția pe care am avut-o a fost că, ținând cont de intensitatea dezbaterilor, probabil că ar trebui să mai lăsăm o perioadă, am zis o săptămână, dar nu-i bătut în cuie, n-o să numărăm exact șapte zile, pentru că aș vrea cât mai multe sugestii, fiindcă am văzut lumea foarte polarizată și am văzut oameni foarte buni și într-o tabără și în cealaltă.

Să fie preluate cât mai multe sugestii și, unde se pot face flexibilizări care să ajute copiii că, până la urmă, acolo trebuie să ajungem.

Nu trebuie să fie o bătălie între școlile de filologie din România.

Așa că aștept să văd cum se vor integra aceste sugestii și cu ce variantă flexibilă va veni grupul de lucru.

Eu nu pot lucra ca ministru decât cu comisia de experți pe care o am la minister. Nu pot tot schimba comisii, nu pot tot înlocui comisii, nu pot lua decizii oarecum din afara comisiei, că atunci de ce ai mai făcut comisia de specialiști la nivelul ministerului? Dar am încredere că profesioniștii de acolo sunt sensibili la dezbaterile care au avut loc și aștept și eu să văd varianta îmbunătățită.

Am publicat un material pe Cultura la Dubă în care mai mulți specialiști din interiorul grupului de lucru au vorbit despre o atmosferă de lucru foarte tensionată și au spus concret că draftul pentru programa de clasa a IX-a a fost livrat de la București, de coordonatoarele de la Facultatea de Litere din București. În ce măsură acest lucru respectă așteptările dumneavoastră de la un grup de lucru care elaborează programa școlară, fiindcă, așa cum ați spus, au fost și specialiști din preuniversitar care lucrează direct cu elevii și cunosc foarte bine realitățile, dar opiniile lor au fost ignorate.

Nu știu exact cum s-a întâmplat, ci cred că echipe diferite, pe discipline diferite, au lucrat diferit.

Nu știu, cred că fiecare comisie și-a făcut strategia proprie. În final, ce este important? Ca acel draft să fie un draft pus în fața comisiei și toată lumea să contribuie, să spună dacă este de acord sau nu este de acord. Nu știu care a fost procedura internă, dar până la urmă, repet, dacă ministrul trebuie să medieze între specialiști, cred că avem o problemă și am evitat acest lucru.

Nu cred că trebuie să intru în bucătăria internă a unei comisii de specialiști, totuși.

Sunt de acord că spuneți “cred că avem o problemă”, dar nu credeți că exact componența acestui grup este o problemă? Dacă nu a putut ajunge la un consens și, de fapt, opiniile celorlalți au fost ignorate? Vorbim și despre o scrisoare înaintată conducerii grupului pe 22 octombrie, cu aproape o lună înainte de publicarea programei.

Eu mă uit la ce primesc din partea comisiei pe care am numit-o. Comisia are diversi membri, sigur mi-ar plăcea ca toți să fie de acord cu varianta propusă. N-am ce să fac, o parte din cei care sunt membri au altă perspectivă sau unii probabil vor dori să se retragă, că am avut și această discuție.

Aștept, așa cum am spus, să primesc din partea comisiei, cu o susținere cât mai largă, o variantă îmbunătățită după dezbaterea publică. Asta mi-aș dori eu ca ministru.

Puteți să ne explicați cum a ajuns doamna decan Fotache să fie numită coordonatorul științific?

Adevărul este că nu știu toată procedura. Trebuie să discutați și vă poate spune directorul Centrului de Curriculum și de Evaluare, domnul Bogdan Cristescu. Eu n-am intrat în bucătăria internă.

Știu că a fost o selecție în anii trecuți, după aceea au fost solicitări din partea marilor universități ale țării, dar efectiv de ce și cum nu pot să vă spun, o poate spune Bogdan Cristescu.

Dar considerați că în acest moment, după dezvăluirile din interiorul grupului, acest grup mai are legitimitate?

Când sunt atât de polarizate taberele, pe mine mă interesează, în final, să am o variantă care integrează cele mai bune sugestii. Orice comisie o să pun acolo va fi contestată.

Spuneți că ați primit memorii și presupun că le-ați citit cu atenție. Care este opinia dumneavoastră concret legată de această direcție de studiu cronologic?

Adevărul este că nu sunt specialist în domeniu, dar când am văzut atât de multă polarizare, dar iarăși nu vreau să dau sfaturi, că aștept propunerea specialiștilor. Cred că trebuie să avem o programă mai flexibilă.

Nu putem tranșa alegând o abordare sau cealaltă, dar nu sunt eu specialistul. Aștept să văd propunerile pe care le voi primi. Am auzit oameni extraordinari pe care-i apreciez, Mircea Martin, alții. Sunt repere pentru această cultură.

Pe de altă parte, mă uit și la cealaltă perspectivă, unde văd alte repere, îl am pe Mircea Cărtălescu, îi am pe alții care sunt extraordinari și care au spus că nu este regulă, nu cred că o să funcționeze și așa mai departe.

Ăsta este motivul pentru care am prelungit lucrul la programă, spunându-le celor din comisie, analizați foarte serios, sugestiile bune trebuie integrate, vreau o variantă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândiți pentru copii. Acesta a fost mesajul meu. Aștept să văd ce vom primi.

A fost foarte interesantă formularea, consider chiar neobișnuită, din comunicatul transmis aseară de Ministerul Educației. Spunea că “ministrul Daniel David a decis cu acordul coordonatorului.” De ce un ministru are nevoie de acordul unui coordinator al unui grup de lucru?

Are nevoie pentru că un ministru a numit o comisie. Se bazează pe comisia respectivă. Este un parteneriat de încredere între specialiștii care au venit să lucreze pentru această programă. Nu pot la primele supărări și la primele scandaluri, să arunc comisia, să fac alte comisie care va fi contestată, o arunc iarăși și fac alte comisie.

Repet, am încredere în oamenii din comisie și am încredere că vor avea această înțelepciune pentru a găsi o variantă mai larg acceptată.

Este clar că dumneavoastră ne transmiteți că ați cerut o flexibilizare a acestei structuri și ați spus și în comunicat. Însă, aseară, după discuția pe care dumneavoastră ați avut-o cu doamna coordonator, dumneai ei a transmis pe grupul de lucru mesajul că vor lucra la sugestii, respectând structura inițială.

Nu știu, nu intru în bucătăria lor, nu mă interesează care sunt discuțiile între ei. Ei sunt specialiști, ei știu ce vor face și cum. Aștept și eu, ca dumneavoastră, peste o săptămână să vedem o altă variantă.

Cum răspundeți problemei că 15 membri din grupul de lucru fac parte și din comisia care dă aviz?

Am văzut și această discuție. Am cerut și eu în minister să înțeleg de ce se întâmplă acest lucru, fiindcă n-am fost conștient de această suprapunere. Ce-am aflat? Că sunt unități diferite care numesc comisiile. N-au avut o problemă cu suprapuneri, în mintea acestor unități, pentru că avizul este unul consultativ.

Și am întrebat de când funcționează în acest fel. Să știți că și programele din 2022 sau când s-au făcut, pentru istoria comunismului, holocaust și cele din 2017 pentru gimnaziu, toate au mers pe această cutumă.

Eu am spus că pentru viitor nu cred că este ok și voi corecta pentru viitor, iar pentru prezent ce pot să fac? fiindcă avizul consultativ este în zona respectivă, dar decizia sau hotărârea finală este a ministrului, voi cere din partea acestor comisii să văd voturile și diferențiat.

Dar avizul a fost cerut joi, înainte de finalizarea perioadei de dezbatere și înainte de implementarea feedback-ului.

Eu îl voi cere când voi semna eu. Voi dori să văd avizul acestor comisii în două variante.

Adică un nou aviz?

Comisia per întreg și în același timp să văd și voturile celor care nu sunt în cele două comisii. Și nu uitați că, dacă avem o prelungire a acestei perioade, vor trebui reavizate.

Spuneți-mi, vă rog, de ce ați decis să implicați Academia Română în elaborarea programelor școlare?

Dincolo de faptul că totdeauna a fost implicată, de fapt nu Academia, ci membrii Academiei, oameni din Academie, nu putem să fim într-o situație în care să spunem că este cel mai înalt for de știință și cultură al țării și să nu faci apel la astfel de specialiști când elaborezi programe importante pentru școală.

Repet, nu e o nouătate, au fost totdeauna implicați. Este un lucru care continuă și cu care eu sunt de acord.

Implicarea Academiei Române în elaborarea programelor școlare

După cum știți, sunt mai multe voci critice, voci importante, oameni de cultură români care critică imaginea Academiei Române și asocierea ei cu mai mulți membri ai partidelor extremiste, premierea unora dintre ei, unii care chiar susțin discursuri precum cele ale apropiaților lui Vladimir Putin. În ce măsură această imagine a Academiei are legitimitate în actul educațional?

Aici trebuie să ne hotărâm.

Are oameni extraordinari. Probabil că are și situațiile pe care le-ați descris, dar nu cred că sunt definitorii. Și până la urmă, cel puțin în zonele pe care eu le cunosc, academicienii implicați chiar sunt repere în domeniul lor.

Este o opțiune pe care o am. Fără să neg sau să nu fiu conștient de aceste discuții din spațiu public, dar cred că în ansamblu Academia Română este ceva ce ar trebui să prețuim.

Sunteți la rândul dumneavoastră membru corespondent. Puteți să ne descrieți puțin relația pe care o aveți cu Academia Română din această funcție?

Din această funcție n-am o relație specială, de când sunt ministru n-am mai apucat să merg nici la ședințele Academiei, nici la ședințele din plen, nici la ședințele din secție. Urmăresc unele dezbateri și conferințe care sunt publice, le urmăresc ca să țin totuși legătura cu secția. Dar n-am un parteneria strategic, de exemplu, ca ministru, cu Academia Română.

Primiți în calitate de membru corespondent indemnizația anuală de 30.000 de lei.

Nu cred că este de 30.000 de lei.

30.000 de lei. Chiar știu pentru că am studiat declarațiile de avere ale academicienilor și pe a dumneavoastră.

Ok, da. Dacă spuneți dumneavoastră…

Considerați că aceste indemnizații sunt justificate, mai ales în contextul deficitului bugetar, când bursele elevilor și ale olimpicilor și ale studenților au fost afectate de acest deficit?

Cred că este ceva vechi, nu este ceva care a apărut acum. Asta trebuie discutat la nivel de academie, în ce măsură aceste lucruri trebuie ajustate pentru situațiile de criză. Eu, ca ministru, n-aș fi spus dacă nu aduceați acest lucru în discuție…

Sigur că e puțin, sigur că nu schimbă lucruri, dar măcar mesajul am vrut să-l dau. Nu l-am dat public, dar, repet, m-ați forțat cumva.

Dar ce mesaj ați da despre aceste indemnizații?

Vă rog să-l întrebați pe președintele Academiei.

Sunteți parte din guvernul Bolojan și ați luat împreună cu premierul niște măsuri drastice pentru a reduce cheltuielile și a face față acestui an dificil. Vorbim în spațiul public despre reducerea pensiilor magistraților, a pensiilor speciale și așa mai departe. Care este opinia dumneavoastră legată de aceste indemnizații pentru membrii Academiei Române?

Eu cred că bugetul Academiei va trebui discutat cu premierul. Și eu, din câte știu, premierul nu are excepție. Dar trebuie să-l întrebați pe el.

Spuneați într-un interviu recent că programele sunt prioritatea numărul 1 și ele trebuie finalizate în ianuarie, cel târziu, fiindcă urmează după aceea procedura de licitație pentru manuale, formarea profesorilor. Dar de ce este această grabă? De exemplu, de ce acum mai au doar o săptămână de lucru?

Noi avem manuale care la istorie vorbesc încă de intenția României de a adera la Uniunea Europeană. Avem programe depășite de vremuri, la nivel de liceu. Avem programe care sunt prea încărcate, avem programe care nu merg pe elementul de relevanță.

Cei care au terminat gimnaziul ar fi trebuit să intre pe curriculum nou în 2021. Nu s-a făcut acest lucru, mereu s-au găsit motive. Trebuie făcut, fiindcă școala românească nu arată bine. Suntem în urmă cu mulți ani.

S-a adus argumentul în spațiul public, chiar și în interiorul grupului de lucru la română, că trebuie să facem ceva să combatem analfabetismul funcțional și s-a sugerat cumva că din cauza programei la liceu există acest analfabetism, dar el este dat de rezultatele testelor PISA care au loc la sfârșitul gimnaziului, nu are legătură cu programa de până acum.

De ce s-a dorit această schimbare radicală a programei la română?

să avem acel 25% la disciplină care să nu mai fie legat neapărat de o altă lecție, adică acel 25% să însemne faptul că dacă n-ai reușit să formezi copiilor competențe, să ai timp să le formezi.

Să-i înveți pe copii, apropo de PISA, cum să folosească aceste competențe la viață de zi cu zi. Să le consolidezi, că de multe ori înveți lucruri și le uiți foarte repede. Și acolo unde este cazul, de ce să nu le dezvolți pentru performanță olimpică.

“La al doilea mandat, i-am spus lui Ilie Bolojan că are demisia mea în alb”

A fost un an foarte dificil pentru întreaga țară, dar poate în special pentru mediul educațional și vi s-a cerut demisia de mai multe ori, au fost proteste importante ale profesorilor. V-ați gândit pe parcursul mandatului dumneavoastră, ați avut vreun moment când chiar ați luat asta în considerare?

Da. Mie mi s-a cerut demisia din prima săptămână de când am fost numit, din alte zone care aveau o altă opțiune decât cea pe care am exprimat-o eu în ianuarie.

Opțiunea mai directă a fost atunci când am acceptat al doilea mandat. Atunci am avut o discuție cu premierul, știam că vor fi măsuri fiscal-bugetare.

Și am spus că are demisia mea în alb pe masă pentru că eu înțeleg că țara are probleme, trebuie să salvăm domeniul nostru, noi nu avem banii pentru salarii și burse până la sfârșitul anului.

De ce am zis că are demisia în alb? pentru că eu voi implementa măsurile fiscal-bugetare, dar totdeauna filtrate de criterii educaționale. Adică pot să fiu de acord că uneori nu reprezintă cele mai bune practici, că într-o situație de criză nu poți implementa totdeauna cele mai bune practici, dar nu ieșim din practicile pe care le avem. Adică nu vreau să merg în situații pe care nu le mai găsești niciunde altundeva. Acela a fost momentul.

Eu am și spus, dacă demisia mea ar fi rezolvat problema asta fiscal-bugetară, ce era în alb la premier aș fi completat cu pixul pentru retragere.

Lumea uită un lucru. Aceste măsuri au fost luate de o coaliție. Aceste măsuri se află într-un program de guvernare. Eu, ca ministru, ca să fiu un bun ministru, eu trebuie să aplic un program de guvernare. Și cred că, repet, l-am aplicat corect, cu grijă pentru sistem, cât am putut, în constrângele date de programul de guvernare și de lege și în același timp pentru acea optimizare financiară fără de care nu am fi terminat bine anul.

Frustrarea oamenilor de rând a fost că tăierile au venit prima dată asupra educației, nu asupra pensiilor speciale.

Au venit și asupra pensiilor speciale, doar că fenomenul, după cum vedeți, procesul e mai lung și se blochează. De ce educația a intrat în primul pachet? Nu fiindcă cineva a avut ca scop educația. Noi începeam școala în septembrie. Dacă nu intrai în primul pachet din iulie, noi nu mai puteam implementa aceste măsuri, că, de exemplu, TVA-ul îl poți modifica și în noiembrie, îl poți modifica și în ianuarie.

Plata cu ora

Sunteți de acord că suma de 22 de lei pentru plata cu ora a unui profesor este umilitoare pentru un cadru didactic? De exemplu, o bonă cere aproximativ 40-50 de lei minimum pe oră pentru a avea grijă de un copil. Un profesor are grijă de 30 de elevi.

Corect, dar aceea este suma minimă, ca să ne înțelegem, adică dacă vrem, sigur, noi ne raportăm la suma minimă, adică pentru cel care este debutant, fără vechime, fără grade didactice. Valoarea medie este în jur de 38 spre 40. Să știți că în multe universități plata cu ora este tot în zona respectivă.

Nu mi se pare corect. Dacă mă întrebați, nu mi se pare corect. Doar că ce vreau să spun este să punem datele într-un context corect.

Deci aia este valoarea minimă, nici măcar valoarea medie. În zona universitară găsești plata cu ora cam tot în zona respectivă.

Salariul de start trebuie să fie salariul mediu brut pe economie. Acolo trebuie să fie bătălia. Și de acolo, după aceea, în funcție de vechime, în funcție de gradele didactice, să crească.

Când vom face acest lucru și vom raporta acel salariu la timpul de lucru, o să vedeți că ora devine din nou, nu doar corect calculată, ci și atractivă. Și mai vreau să spun ceva.

Noi, ce am făcut în sistem, fiindcă am avut mult timp salarii mici, apropo, iarăși mă întorc la salariu, acolo trebuie să fie bătălia.

Am creat contextul în care îți completai salariul mic cu plata cu ora. Am ajuns să avem 30.000 de norme la plata cu ora. Nu e sănătos într-un astfel de sistem. Deci da, va trebui crescută plata cu ora, dar în această logică, odată cu creșterea salariului, sau dacă vreți, ca măsură temporară, pe care eu am început deja să o discut cu premierul, să creștem valoarea plății cu ora, nu pentru a o calcula corect, ci pentru a o face mai atractivă până când reușim ca prin legea salarizării unitare să obținem salariul de start despre care discutam.

Ce ar însemna acest mai atractiv?

Cred că am spus și public, nu vreau să fie o surpriză acum, dar cred că o creștere cu 50% temporar, până când reușim să modificăm ce trebuie să modificăm, ar fi mai atractiv.

Sunt șanse reale ca noul buget pe 2026 să cuprindă aceste creșteri?

Cred că sunt șanse reale, fie și în trepte. Adică o parte de la începutul anului, o parte poate de la începutul anului școlar. Și n-am văzut o reticență din partea premierului când am pomenit acest lucru.

Foarte curând veți împlini un an de când ocupați funcția de ministru al educației. Țin minte că a fost un moment anul trecut, în perioada dezbatărilor prezidențiale din decembrie, când ați fost invitat la dezbaterea de la Digi ca rector al Universității Babeș-Bolyai. La scurt timp după aceea, practic, ați devenit ministru al Educației în guvernul Ciolacu. Puteți să ne spuneți exact cum a venit această propunere și din partea cui?

Sigur că după aceea trebuia să fiu asumat de către PNL Cluj. Eu am rămas, însă, specialist, tehnocrat. Le mulțumesc pentru suport. Dar așa s-a întâmplat. Iar misiunea mea, să știți, a fost foarte clară.

Și am spus-o și public, chiar atunci când am devenit ministru. Rolul meu este să întăresc în acea perioadă această opțiune euroatlantică, fiindcă România se bătea între două perspective diferite. Probabil ambele legitime, nu vreau să le comentez. Opțiunea mea este cea care este și am spus-o explicit.

Ați devenit membru de partid?

Nu, am rămas specialist, tehnocrat, eu nu vizez, n-am vizat o carieră politică, n-am venit pentru a avea o carieră politică, am venit pentru a ajuta acest sistem într-o perioadă foarte complicată.

Politizarea universităților și a școlilor

Foarte mulți rectori ai marilor universități din România sunt membri de partid. În ce măsură considerați că asta viciază, într-un fel, actul educațional?

M-am mai exprimat public și știu că unii s-au supărat pe mine, dar eu nu pot spune decât ceea ce cred și ce am spus în diverse alte contexte. Știu argumentul lor că și în interbelic rectorii din marile universități, care nu erau atât de multe atunci, făceau parte din Parlament. Există acest model.

Eu cred că, ținând cont de contextul în care trecem noi, cât timp este rector, nu ar trebui să fie membru de partid sau să intre într-o structură de partid sau într-o structură a statului, dacă doriți, de tip parlament, ca membru de partid. Dar sigur, asta este opțiunea mea. Alții pot să aibă altă opțiune.

Asta ar fi valabil și pentru profesorii care predau efectiv în fața studenților și a elevilor? Sunt mulți profesori membri de partid.

Dacă ești profesor, nu știu cât de mare este puterea academică pe care o ai, rectorul și cei din structurile de conducere au putere decizională.

Mă întreb în ce măsură un profesor care este membru chiar activ al unui partid se poate debarasa de ideologia pe care o urmează atunci când predă în fața unor tineri vulnerabili.

Vă spun sincer, nu m-am gândit la asta. M-am gândit la pozițiile de putere din universități unde v-am dat răspunsul.

Dar este drept. Când ești membru de partid, mai ales dacă ești unul dedicat și angajat, este mai greu să separi lucrurile.

Ca ministru al educației vă gândiți la o astfel de măsură legislativă care să interzică apartenența profesorilor la partide politice?

Nu m-am gândit, vă spun sincer. Această discuție a fost în spațiu public în 2023 și în 2022, înainte să adoptăm legile 198 și 199, învățământul preuniversitar și învățământul superior. Nu poți tot la un an, doi, să tot deschizi iarăși dezbaterile publice. Poate că se vor relua peste o vreme, nu știu, cinci ani, zece ani. Discuția a fost. Și a fost dură. Și atunci am spus exact ce spun și acum, că sunt două modele, înțeleg și argumentele respective. Eu am o altă opțiune. A câștigat opțiunea pe care o vedem astăzi.

Comasarea și reorganizarea institutelor de cercetare

Sunteți și ministrul Cercetării, dar cercetarea pare mai degrabă o paranteză la titulatura Ministerul Educației și Cercetării. La ce măsuri să ne așteptăm în acest domeniu?

Suntem într-un proces foarte important. Eu cred că este cel mai important proces pentru cercetarea românească de după Revoluție, prin care evaluăm toate unitățile de cercetare, dezvoltare, inovare, care vor dori să aibă acces la fonduri publice.

Și din toamnă vom avea o altă arhitectură a sistemului național de cercetare, în care vei avea și universități și institute naționale, institute ale Academiei sau ale altor ministere, unități din mediul privat, dar mai bine coordonate între ele, cu misiunea foarte clar definită, ierarhizate în clase de performanță.

Este un process tacit, nici nu se vede ca urmare a atâtor dispute și controverse pe alte teme mai specifice. Este o reformă extraordinar de importantă pentru țară, eu sper că după ce avem o altă arhitectură, să începem să fim și noi contributori la cunoaștere, să nu devenim, cum am spus în diverse contexte, o colonie științifică, adică împrumutăm tehnologie și știință avansată de la alții, mai contribuim și noi pe aici, pe acolo, ci să putem avea noi contribuții majore.

Să știți că a fost o dezbatere și pe această temă, cred că prin vară, legată de o posibilă listă a institutelor care ar urma să fie desfințate.

Da, și am rugat politicienii să se liniștească o vreme, că nu poți desființa unități de cercetare, dezvoltare, inovare cu liste. Le-am spus da, vom face reorganizarea.

În această reorganizare, unele vor rămâne independente, altele vor fi comasate. Altele vor fi reorganizate, dar dați-mi timp să faca acest proces într-o manieră corectă, într-o manieră rațională, cu evaluatori internaționali, nu să începem să facem liste, că după aceea iarăși ajungem în situația asta – un partid îmi face o listă, un alt partid îmi spune nu e ok așa, alea trebuie să rămână, le schimbăm pe celelalte.

Da, știu problemele și ce-au semnalat politicienii atunci, cea mai mare parte din ceea ce au semnalat este corectă. Doar că l-am spus, nu aia este calea. Adică repede să ne aruncăm pe liste și pe desființări. Dați-mi timp! Facem evaluarea, este și jalon PNRR, deci vrând, nevrând, în august trebuie să-l terminăm și din toamnă vom avea o altă arhitectură.

Să ne așteptăm, totuși, la desființarea unor institute.

Da, și la reorganizări și la comasări. Dar să vă așteptați și la faptul că vom avea câteva unități foarte bune, care vor fi mult mai bine finanțate și nu mai vreau să aud cercetători care au salarii suspendate, care nu își pot acoperi cheltuielile dacă fac parte dintr-o instituție performantă.

Dar de unde vor veni acești bani pentru a fi mai bine finanțate?

Banii vor trebui să vină prin lege de la bugetul de stat și, în același timp, odată ce faci această reorganizare, vei vedea și o schimbare de mentalitate. Pe lângă bugetul de stat, eu spun tuturor, banii noștri se află în Uniunea Europeană. Trebuie să învățăm să aplicăm acolo, trebuie să învățăm să atragem bani de la Comisie. Nu mă refer la fonduri structurale. Sunt și fondurile europene clasice.

Mă refer la competițiile pe cercetare, care se organizează direct de către comisie.

Obiective pentru 2026: completarea burselor, creșterea sumei pentru plata cu ora, organizarea titularizării

Dacă ar fi să faceți o promisiune concretă pentru 2026 elevilor și profesorilor români, care ar fi aceea?

Foarte greu să faci promisiuni, fiindcă unii vor lua promisiunile ca fiind angajamente și de multe ori lucrurile nu depind de mine. Dar ce trebuie să știe toți este că pentru 2026, pentru mine este foarte important să deblocăm posturile și în preuniversitar și în universitar.

Gândiți-vă ce ar fi să nu organizăm titularizarea anul viitor. Este o preocupare și suntem aproape în fază finală să obțin completarea burselor din fonduri europene pentru studenți cu 60 de milioane de euro, ceea ce o să ducă bugetul undeva în jur de spre bugetul din 2024 cu 50% mai mult decât am avut în 2023.

Am în minte valoarea plății cu ora pentru a o face mai atractivă, temporar, până când reușim să lucrăm la legea salarizării unitare.

Și directorii și inspectorii trebuie să știe că avem cele două metodologii, care sunt tot jalon PNRR, în care vom rediscuta degrevările. Ele s-au făcut în condiții de criză fiscal-bugetară, pentru a salva bani, dar acum trebuie să vedem în ce măsură sunt și funcționale.

În situația de criză fiscal-bugetară am luat două tipuri de măsuri la nivel de guvern. Unele pe care le poți considera reforme, dar fiind în context fiscal-bugetal, le-ai făcut pe repede înainte. Și atunci ele trebuie reexaminate cu grijă și în condiții de normalitate.

Trebuia să discutăm despre comasări. Sistemul e foarte fragmentat. Trebuia să discutăm despre limitele în clase. Era normal să ai clasa 8-a cu un copil, cu 2 copii, cu 3 copii, cu 4 copii?

Da, dar sunt și clase supraaglomerate.

Nu sunt, este un mit. Pur și simplu am toate datele pe care o să le prezentăm și public. Să știți că numărul mediu de copii în clasă, în anul școlar 2025-2026 față de 2024-2025 s-a modificat la toate nivelurile. Deci povestea că clasele sunt supraaglomerate, când te uiți la valorile medii per clasă…

Bun, aceasta e media, dar sunt și clase care nu respectă norma prevăzută de lege, de maximum 25 de elevi.  

Sunt și-au fost și înainte. De aceea mediile sunt comparabile, fiindcă ai avut și înainte excepții peste limita maximă. Și ai și acum excepții peste limita maximă, dar sunt legale, legea permitea excepțiile respective. Dar, repet, erau o mulțime de anomalii.

Alte modificări s-au făcut în context fiscal-bugetar și ele trebuie corectate. Bursele studenților, componente legate de mărirea cu două ore a normei profesorilor. De aceea este și pusă cu caracter temporar în lege. Se spune explicit că este cu caracter temporar.

Noi facem reorganizarea rețelei școlare în fiecare an. Hai să vedem ce a funcționat bine, ce nu a funcționat bine și putem corecta pentru la anul.

Și pe măsură ce se stabilizează financiar țara, să putem să corectăm măsurile fiscal-bugetare pure, care nu au avut în spate și un element de reformă educațională.

***

Interviul VIDEO complet aici:

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Daniel David, ministrul Educației: “Am cerut o programă mai flexibilă, care să nu polarizeze oamenii de valoare din domeniu. Și gândită pentru copii.” appeared first on Cultura la dubă.

Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea, doi dintre cei mai importanți muzicieni români ai generației lor, cunoscuți la nivel mondial, ambii profesori la mari universități din Germania, respectiv Marea Britanie, cer guvernului revenirea asupra deciziei care pune în pericol numeroase școli de muzică la nivel național.

Potrivit proiectului inițiat de ministrul Daniel David și aplicat prin publicarea în Monitorul Oficial a Ordinului de ministru privind reorganizarea unităților de învățământ, ca urmare a Legii 141/2025, școlile care au mai puțin de 500 de elevi vor fi înghițite de unități mai mari. Personalul didactic, didactic auxiliar și administrativ va fi transferat la unitățile școlare absorbante sau nou-înființate, elevii vor fi automat transferați, împreună cu activele și arhiva, informează Edupedu. În această situație se numără și școli gimnaziale vocaționale, de muzică sau arte plastice. Excepție fac liceele vocaționale, care își pot continua activitatea ca până acum.

Cei doi muzicieni vorbesc într-o scrisoare deschisă despre efectele dramatice pe care le-ar putea avea desființarea școlilor vocaționale, unități în care au învățat și ei.

“Domnule Președinte al României,

Domnule Prim Ministru,

Domnule Ministru al Educației,

Noi, semnatarii acestei scrisori, absolvenți ai școlilor de muzică din România și artiști recunoscuți pe plan internațional, ne datorăm parcursul profesional acestui sistem de învățământ artistic. Vă adresăm acest apel ferm în fața modificărilor propuse care amenință însăși existența învățământului muzical de specialitate din România.

De zeci de ani, școlile de muzică din țara noastră au oferit un serviciu unic cu discreție și consecvență. Aceste instituții reprezintă o investiție care, în decursul acestui lung timp de existență, a adus României adevărați ambasadori culturali care astăzi duc cartea de vizită a țării pe întreg mapamondul, pe scene din Statele Unite ale Americii și până în Japonia. În țară, absolvenții acestor școli sunt membri activi ai societății civile, se implică în proiecte sociale, educaționale și culturale în România, întorcând țării investiția primită la vârsta copilăriei.

În cadrul acestor instituții lucrează profesori devotați, adevărați făuritori de caractere care cu smerenie și un simț al datoriei cu totul excepțional, lucrează zilnic, sacrificându-și energia și timpul personal pentru a construi caractere și personalități întemeiate pe reperele morale date de marea muzică.

Școlile de muzică din România nu pregătesc doar viitori muzicieni profesioniști. Beneficiile acestui tip de învățământse resimt la nivel personal, indiferent de cariera aleasă ulterior. Elevii dobândesc un set de aptitudini transferabile precum seriozitatea pregătirii, disciplina și etica muncii, capacitatea de a respecta termenele limită, abilitatea de a lucraarmonios în echipă și multe altele. Totodată, prin muzică se produce relaționarea cu mediul uman interior la vârste fragede și astfel se dezvoltă competențe emoționale esențiale – empatia, abilitatea de a relaționa uman în mod firesc cu cei din jur și echilibrul emoțional-mintal.

Sistemul românesc de educație muzicală este râvnit de părinți din întreaga lume. În țări unde acest sistem nu există, educația artistică este realizată doar în sistem privat, nereglementat, și cu rezultate inegale și costuri inaccesibile pentru majoritatea familiilor. La concusurile de admitere în conservatoare de muzică de top din lume, elevii români sunt de cele mai multe ori admiși cu cele mai mari note, depășind colegii din țările gazdă.

Nu în ultimul rând, educația muzicală reprezintă o supapă de exprimare autentică pentru tânăra generație care este astăzi încolțită de presiunea rețelelor de social media spre conformism și aparențe. În arta performativă, tinerii pot fi ei înșiși, își pot explora propria personalitate, propriul temperament, fără teama de judecată și fără goana după popularitate. Desființarea acestor școli de muzică va duce în mod categoric la o atrofiere emoțională și umană a tinerilor, cu grave consecințe la nivel de sănătate mintală și afectivă.

Propunerea desfințării acestor școli de muzică, sau comasarea lor cu școli generale este un atac direct asupra comunității. Este paradoxal ca, într-o perioadă în care cererea pentru acest tip de educație depășește oferta, soluția propusă să fie diminuarea sau eliminarea lui. Mica economie care s-ar aduce la bugetul statului este infinit copleșită de pierderile culturale și dauna umană produsă. Societatea ar avea de plătit înzecit prin generații viitoare mai sărace uman, mai puțin empatice, mai ușor manipulabile și mai puțin capabile de gândire și simțire critică.

Vă rugăm să înțelegeți gravitatea acestei situații și să dispuneți anularea propunerii. Suntem deschiși la dialog pentru identificarea unor soluții de eficientizare, dar considerăm esențial ca acest sistem să continue să ofere comunităților serviciul educațional și cultural de neînlocuit pe care îl reprezintă.

Cu respect,

Andrei Ioniță, violoncelist, laureat la Concursul Ceaikovski de la Moscova și profesor asistent la Universität der Kunste, Berlin, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București

Florian Mitrea, pianist, laureat la Concursurile ARD de la München și Hamamatsu și profesor la Royal Academy of Music, Londra, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București”

Reprezentanții Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava au transmis în urmă cu două zile: “Nu știm încă ce se va întâmpla din toamnă. Dacă o să fim comasați, cu ce școală sau ce se va întâmpla cu unii dintre profesorii noștri. Măsurile luate înseamnă ore tăiate, posturi desființate, oameni care ar putea rămâne fără locul lor în școală. Vom continua să ne susținem cauza în stradă și sperăm ca în septembrie să ne întoarcem la ore, întocmai cum ar fi normal, dar nu depinde doar de noi.”

PROTESTELE CONTINUĂ ÎN FAȚA MINISTERULUI EDUCAȚIEI

Azi a fost a 11-a zi de proteste desfășurate în fața Ministerului Educației. Sindicaliștii din educație s-au întâlnit tot azi cu premierul Bolojan și cu ministrul David.

Marius Nistor, FSE, a declarat după întâlnire: “Răspunsul e invariabil același – nu-și permite țara. Dacă țara nu-și permite un popor educat, să facem pușcării.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea către guvernul României: “Desființarea școlilor de muzică va duce la o atrofiere emoțională a tinerilor.” appeared first on Cultura la dubă.

Artiștii ruși Alexandra Sukhareva și Kiril Savchenkov nu vor mai reprezenta Rusia la Bienala de la Veneția. De asemenea, curatorul lituanian Raimundas Malašauskas a transmis că nu va mai lucra pentru pavilionul Rusiei la Bienală. Cei trei au luat decizia împreună, în semn de protest față de războiul din Ucraina și arestarea protestatarilor ruși în peste 40 de orașe din Rusia.

Decizia lor a fost transmisă pe conturile personale de instagram. De asemenea, organizatorii Bienalei au decis ca Pavilionul Rusiei să rămână închis în aceste condiții, nu să aleagă alți participanți ruși.

Artistul Kiril Savchenkov a postat următorul mesaj:

“Nu mai e nimic de spus, nu este loc pentru artă atunci când civilii mor sunt focul rachetelor, când cetățenii ucraineni se ascund în adăposturi, când protestatarii ruși sunt reduși la tăcere.

Ca rus, nu voi prezenta munca mea la pavilionul Rusiei la Bienala de la Veneția.”

Curatorul lituanian Raimundas Malašauskas și-a argumentat decizia spunând că “Nu pot să mai ofer consultanță acestui proiect în lumina invaziei militare a Rusiei și bombarea Ucrainei. Acest război este insuportabil din punct de vedere politic și emoțional.

După cum știți, am fost crescut și format în Lituania, pe când aceast era parte din Uniunea Sovietică. Deci am trecut prin dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1989, am fost martorul și m-am bucurat de evoluția țării mele din acel moment. Ideea de a ne întoarce sau de a trăi sub un imperiu rus sau oricare alt imperiu este pur și simplu intolerabilă.”

De asemenea, curatorul a transmis că se opune sistemului opresiv din Rusia și că numeroși artiști ruși susțin libertatea de gândire, iar aceștia nu ar trebui îndepărtați de restul lumii din cauza abuzurilor comise de țara lor.

The post Artiștii ruși se retrag de la Bienala de la Veneția. “Nu este loc pentru artă când civilii mor sub focul rachetelor.” appeared first on Cultura la dubă.

Generația care își trăia adolescența la sfârșitul anilor ’90 a fost poate prima care a avut curajul de a spune “Nu am chef azi” în fața părinților sau a profesorilor.

Un spirit rebel se trezea în tinerii care descopereau gustul democrației, iar noua muzică românească de la acea vreme a contribuit deciziv la conturarea unui alt mod de a privi viața, dincolo de celebrul îndemn părintesc “stai în banca ta”.

Și probabil Vama Veche a fost trupa care s-a identificat cel mai tare cu acea formă de rebeliune. Însă nu a fost rebeliune doar de dragul de a fi contra ceva, ci una creativă, care a făcut ca muzica să dăinuiască peste 20 de ani de atunci și probabil încă mult timp de acum încolo.

Între timp, Tudor Chirilă, tănârul cu părul lung și creț de la acea vreme, a devenit și una dintre cele mai puternice voci ale societății civile, militând pentru independența justiției, pentru depolitizarea educației, pentru cauze sociale sau pentru schimbarea legii managementului cultural.

În mijlocul unei crize care a lovit din plin sectorul cultural independent, Tudor Chirilă se va întoarce în Vama Veche după foarte mulți ani. Trupa Vama va susține pe 23-24 aprilie două concerte simbol pe plaja din Vama Veche, iar repertoriul de altădată se va reauzi într-un loc cândva minunat de sălbatic, azi mutilat din punct de vedere arhitectural și comercial.

Am vorbit cu Tudor Chirilă despre începuturile fenomenului Vama Veche, dar mai ales despre prezentul bolnav pe care îl trăim cu toții.

***

Tudor, tu ești cunoscut publicului larg ca muzician și actor, dar de mulți ani ai început să te implici și civic. De ce ai ales să faci asta?

Cred că este și o chestiune de structură, să vrei să înțelegi lumea în care trăiești și dacă ai primit o voce, să încerci să o folosești. Eu cred foarte puternic că trebuie să existe o balanță între politică și societate civilă, o societate civilă slabă nu are cum să fie o societate sănătoasă.

În anii 2000, în care se putea orice, am fost deposedați de drepturile noastre de la Nu ne mai trageți pe dreapta, din simpla multiplicare a zeci de mii de casete cu cântece de campanie ale PSD-ului, cu 3 trandafiri, muzica noastră a fost acolo și nimeni nu ne-a întrebat.

Când i-am amenințat că îi dăm în judecată, au zis că nu-i nicio problemă, era clar că justiția nu funcționa ca acum.

După aia, când au început să apară marile dosare și să se schimbe ceva, am simțit nevoia de a prezerva acel mic avantaj, care se manifesta printr-o oarecare independență ale unor instituții publice.

Acum e ca-n Macbeth, am înotat atât de mult prin sânge, încât e mai ușor de mers înainte decât de dat înapoi, e o replică.

Nu te poți întoarce și cred că e foarte important ca din ce în ce mai multă lume care n-a făcut pasul spre politică, să se implice în societatea civilă, să fie un exemplu, o voce.

Apropo de pasul spre politică, ai primit vreodată propunerea de a intra în politică?

Da. De mai multe ori.

Și de ce ai refuzat?

Pentru că buna credință și buna intenție sunt imediat mânjite, ne uităm la chestia asta. Eu sunt un individ care vrea să-și facă treaba destul de bine și, intrând în politică, ar trebui să renunț la muzică și la teatru, dacă aș vrea să fac asta profesionist. Cred că locul meu e mai bun aici și nu cred că am, deocamdată, competențele necesare pentru administrație publică.

Dar cred că de pe margine pot să mă implic în diverse grupuri, să susțin anumite inițiative legislative, să fac lobby pentru diverse schimbări legislative pentru domeniile care mă interesează pe mine, de exemplu în educație.

Tu ai avut acel demers cu petiția pentru educație, ai strâns peste 100.000 de semnături. Ai mers cu dosarul la Ministerul Educației. Poți să ne explici ce cereai, prin acel demers și ce ai obținut?

Nimic. Nu am obținut nimic. Eu am cerut ceea ce cer în continuare și cred că realmente e singura șansă, depolitizarea educației, sub forma unui acord politic între toate partidele, care să numească un board de tehnocrați pe 10-15 ani, să implementeze o viziune comună, multianuală, care să nu fie implementată în 4 ani, ci pe o perioadă lungă.

Crezi că motivul pentru care nu se schimbă ceva profund în educația din România este dezinteresul sau, din contră, e ceva foarte controlat, astfel încât societatea să fie ținută la un nivel mediocru?

Discuția e foarte lungă și complexă. Trebuie să privim din mai multe perspective, perspectiva părinților, a instituțiilor, profesorilor. Toată lumea acuză pe toată lumea, dar dacă te uiți atent, sunt părinți care sunt mulțumiți că educația se face cu forța și presupune memorarea lucrurilor, fără gândire critică, fără competențe. Sunt părinți care vor pentru copiii lor o educație emoțională în primii ani de școală, nu să acumuleze informații.

Sunt profesori care își doresc schimbarea, alții sunt mulțumiți cu această stare sau sunt ca medicii care racolează clienți la stat ca să îi trimită în privat. Așa și profesorii își racolează victimele pentru meditații.

Și apoi își schimbă comportamentul.

E o schizofrenie profesorală când un profesor se poartă foarte frumos și răbdător cu un elev care îi dă un milion nefiscalizat, însă brusc nu are răbdare cu alți 30 de elevi.

Alți profesori cred în never stop learning și care fac tot timpul training. Deci e foarte greu de privit dintr-o singură perspectivă. Dar cred că dacă toate partidele și-ar lua mâna de pe educație și ar lasa-o pe mâna unor specialiști, un board, nu un ministru, atunci s-ar putea face schimbarea.

Mulți oameni din educație spun că schimbarea ar trebui să vină de la profesori. Tu te-ai vedea profesor într-o școală românească? Ai merge să schimbi lucrurile de la firul ierbii?

Aș merge să fac asta, dar nu știu ce să predau. Aș putea să predau teatru.

Ai văzut că s-a introdus teatrul ca opțional în școli.

Da, este un lucru extraordinar, Liviu Lucaci (nr. Rectorul UNATC) m-a invitat să susțin această inițiativă, am susținut-o, să vedem cum va fi implementată, da, mie mi-ar plăcea.

Cred foarte mult și în învățământul dual.

Visul meu e să deschid un teatru independent, ceva ce nu există acum în București, un teatru cu scenă italiană și tehnică de 2020, care să ofere peisajului independent mai mult decât oferă acum teatrele din punct de vedere tehnic.

Dar teatrele independente sunt acum la limita supraviețuirii. Cum crezi că ar supraviețui un nou teatru?

Cred că un proiect combinat între un operator cultural și operator comercial, cu spații care să alimenteze partea culturală, ar putea reuși. Iată că și Chris Simion încearcă un parteneriat privat, cred că e o variantă să găsești susținere la companii care văd teatrul ca pe o componentă de CSR.

Oricum, eu sunt un visător și datoria mea e să visez, pentru că asta mă ține sănătos psihic.

Noi deja am discutat cu o echipă de arhitecți, cu un manager de producție, un scenograf. Și apropo de educație și învățământ dual, aș vrea să fie și o școală pentru lucrători din artele spectacolului și să creăm un parteneriat cu un liceu din București care să livreze următorii mașiniști, următorii luminiști, recuziteri, costumiere, lucrători suport în industria culturală.

Felul în care se raportează Ministerul Culturii la acest domeniu e că există artiștii, ONG-urile, SRL-urile și lucrătorii culturali sunt și ei… pe acolo.

Apropo de criza din cultură, am văzut că mulți oameni nu au înțeles apelul tău către autorități și au zis că ești unul dintre cei plini de bani care acum îndrăznesc să ceară bani de la stat. Eu am înțeles că tu ai fost o voce pentru toți oamenii din spatele unui artist, dar tu cum ai primit feedback-ul agresiv din partea oamenilor?

Din fericire, fac parte dintr-o generație tare. I don’t give a fuck. Unul din 1000 de oameni comentează.

Din păcate, generația tânără are probleme cu ți-am dat seen și n-ai răspuns. E zona asta în care ei operează foarte mult în social media, ei sunt foarte afectați de comentarii. Eu nu.

Bă, dacă ești prost o dată, de două ori, ești prost de trei ori, s-a adjudecat. Ce să-ți fac? Încerc să explic o dată, răspund de foarte multe ori la comentarii idioate tocmai pentru că lumea mai citește câte un comentariu și poate înțelege.

Am și explicat. În primul rând, eu nu știu nici dacă sunt eligibil la veniturile astea.

Dar ce nu înțeleg oamenii ăștia e că pentru concertul ăsta din Vama Veche, care va fi transmis online, o să avem o echipă de 40 oameni. Minim. De la tehnicieni de scenă, ingineri de sunet, light designer, scenograf, recuziter, unul care agață lucruri, catering.

40 de oameni vor câștiga de pe urma unui eveniment. Acești oameni nu mai câștigă bani din alte evenimente. Pentru că statul român le-a interzis dreptul de a munci, fără să îi poată compensa.

Ceea ce mă deranjează e că vorbim mai mult de relansare decât de compensare. Ordinea firească e: compensează, apoi relansează. Oricum, deja dacă mai stăm mult după ajutorul ăsta de stat, o să devină o sumă ridicolă.

Cum te simți după atâtea luni de discuții care au rămas, de fapt, la stadiul de discuții și nu există nicio schemă de ajutor funcțională pentru cultură?

Cum să mă simt? Frustrat! Și îmi dau seama de ceva mai grav. Ei toți împărtășesc opinia lui Mândruță, care a spus că se poate și fără cultură. Ăștia sunt oamenii.

Oamenii care ne conduc nu înțeleg aportul culturii și al educației la identitatea unui popor.

Există o lipsă de empatie înspăimântătoare, există o Românie divizată, există emisiuni de păpușari și păpuși, că ăia nu sunt realizatori, sunt păpuși manevrate să creeze din orice fel de știre o diversiune.

La fel cum concertul din Vama Veche, pe care îl facem, care nu e altceva decât mutarea unui studio pe plajă, nu intervine peste restricții, a fost interpretat „ah, liderul #rezist!”. Îți dai seama ce idioțenie? Eu n-am fost niciun lider, am fost în piață ca toată lumea.

„Liderul #rezist s-a săturat de restricții”. Deci s-a acreditat ideea că am chemat lumea la concert în Vamă, lucru care e total eronat, nu aș fi făcut asta niciodată.

Practic, așa cum există teatru online, transmis din interior, cum au mai fost concerte transmise din cluburi, voi faceți aceeași formă de concert, dar în aer liber, adică e și mai puțin riscant.

Exact. Mai mult, va fi o zonă împrejmuită, o plajă de 4000 m împrejmuită, vom apela și la Jandarmeria locală ca să ne asigurăm că vom putea filma tot ce ne-am propus, că nu vor veni oameni. Mai mult, nu se va auzi concertul în Vamă, sonorizarea e făcută ca să se audă bine în laptopurile oamenilor și în monitorizarea noastră.

De ce ați ales să faceți aceste concert în Vama Veche? E un simbol?

Eu nu mai merg în Vama Veche de foarte mult timp, de prin 2000 și ceva. Pentru mine, Vama Veche e acel concert din 1997, când oamenii și-au ridicat mașinile pe cricuri ca să ne lumineze. După care am făcut toți o baie în mare la sfârșit, iar oamenii au rămas fără baterie la mașini.

Era doar o terasă în Vamă sau două. Era La Parașute, nici măcar Bibi nu era atunci. După aia, Vama, ca orice fel de proiect anarhic, a fost deturnat și confiscat de agenți economici.

Din punct de vedere urbanistic, Vama Veche este un dezastru, nu văd cum ar putea fi salvat acest lucru, nu cu cluburile placate cu gresie de baie și inox.

Vama ar fi putut să arate ca un mic sătuc dobrogean.

E important să rătăcești prin amintirile tale. Acum nu mai regăsesc nimic acolo. Erau corturi până în strada principală, era o formă de sălbăticie și boemie, de revoltă sensibilă, a unor oameni care voiau să meargă la mare altfel.

Și am rămas cu celebra zicală „nu mai e Vama ce a fost”.

Da, dar acum o spune și unul de 16 ani și te bufnește râsul. (râde)

Vorbind despre începuturile trupei Vama Veche, ai putea să ne spui cum a apărut ea?

Eu lucram la Teatrul de Comedie și nu jucam așa mult, eu voiam să fac ceva tot timpul. Mie îmi plăcea să cânt, eu am făcut clarinet.

Și eram într-un spectacol jucat la Lăptărie, cu trupa lui Victor Ioan Frunză, Trupa pe butoaie. Acolo l-am cunoscut pe Liviu Mănescu, cu care am legat o prietenie strânsă. L-am cunoscut și pe regretatul Traian Bălănescu, care a plecat dintre noi anul ăsta și n-am apucat să vorbesc foarte mult despre asta pentru că îmi doresc să fac ceva pentru memoria lui, mai important decât o comemorare pe facebook.

Și a fost acel moment când ne-am întâlnit, ei aveau alte meserii, le plăcea ideea de stat noaptea, de cântat, nu prea voiau să iasă. Eu am zis să ne audă oamenii muzica, dacă tot o facem. Demersul meu era să fac versuri normale, altfel față de poleiala anilor ’80, în care versurile nu prea contau, ele erau mai mult un pretext pentru muzică.

Poate că la Vama Veche a fost invers, muzica a fost un pretext pentru versuri. Dar am avut o stare de frondă față de compozitorii aceia, erau foarte puține formații care își scriau versurile.

Eu n-am conceput să ne scrie altcineva muzica, eu nu voiam să fiu un interpret, eu voiam să fiu un creator. Și nimeni din trupă nu voia să fie un interpret.

Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam chestia asta ca niște copii. Industria muzicală ne privea cu dispreț la început, cântam prost din punctul lor de vedere, nu înțelegeau de ce avem succes, chiar ei ne-au spus ulterior că nu înțelegeau.

Ați ales numele ăsta pentru că vă identificați cu ceea ce reprezenta Vama în adolescența și tinerețea voastră?

A fost o seară lungă cu tot felul de nume tâmpite, după aia s-a ajuns la ideea de mare, apoi la tot felul de plante, alge și căluți, ne distram, ziceam și Sarmalele calde. Eram super beți și cred că eu, dar Liviu zice că el, nu o să știm niciodată, am spus „hai să îi zicem Vama Veche”.

Toată lumea a tăcut așa, ne plăcea, beți fiind, am ajuns la un acord. Și am zis că mâine când o să ne trezim nu o să ne mai placă, dar hai să avem un nume, că la primul concert nu am avut nume, ne-au zis că suntem Verii lui Ștefan.

Cântasem în pauza formației Dracula și ne-au zis Verii lui Ștefan. Și chiar m-am trezit a doua zi și Vama Veche mi s-a părut o prostie, chiar am zis „ce lipsă de imaginație”.

Dar am rămas așa.

Îți poți imagina ce ai fi fost tu fără trupa Vama Veche? Cum ar fi arătat viața ta?

Nu.

În primul rând, trupa Vama Veche a însemnat pentru mine ruptura simbolică de părinții mei. Toți trebuie să ne rupem de influența părinților, dar când mai ai și părinți statuie, e și mai greu.

Tata era privit drept cel mai mare gazetar de sport, mama era actriță de marcă a Teatrului de Comedie, ulterior a devenit și regizor. În teatru eram cu umbra ei deasupra capului. Și a venit felia asta de muzică, unde zburdam singur. Nimeni nu-mi spunea ce să fac, nici tata, nici mama.

Tata s-a dus la Prosport și le-a zis celor de acolo că băiatul lui are o formație extraordinară. Și nu l-au crezut, credeau că el e orbit de mândria de părinte. Dar după aia au auzit melodiile și au zis „Băi, nea Ion chiar avea dreptate. Nu era orbit.” Asta mi-au povestit chiar ei, după ce a murit tata.

Tata a fost fanul nostru, îi plăcea Copilul și durerea. Mama la fel, era fan, ne-au sprijinit tot timpul.

Mai ții minte când au venit prima dată părinții tăi, să vă vadă în concert?

Da! La primul concert, ăla din Lăptărie. A fost super emoționant. A venit și mama, a venit și tata. Păi numai ei erau publicul nostru. (râde)

Ei și ăia care erau în Lăptărie oricum. Noi cântam în pauza unei formații și ne-au cerut bis. Dar nu aveam ce să cântăm la bis, noi aveam doar 5 cântece. Și am cântat încă o dată 3 dintre cântece.

Revenind puțin la teatrul independent pe care ziceai că vrei să îl construiești, îți dorești asta fiindcă simți că nu te mai regăsești într-un teatru de stat și crezi că doar dacă devii independent poți evolua din punct de vedere artistic?

Eu cred că România are mare nevoie de infrastructură. Teatrele municipale, în momentul ăsta, nu mai au infrastructură. Oamenii zugravesc pereții, nu se duc la târgul de scenotehnică de la Frankfurt. E un dolce far niente instituționalizat, ca să fiu foarte blând.

Și atunci, eu aș vrea să creez din punct de vedere al managementului o echipă care să înțeleagă necesitatea unei infrastructuri corecte.

Crezi că ai putea face asta și ca manager al unui teatru de stat? Te-a tentat vreodată să aplici la un post de manager?

Nu. I wanna make my own rules.

Și, referitor la legea managementului instituțiilor de cultură, a fost o inițiativă pentru limitarea mandatelor. Dar nu a trecut. Tu ce crezi, e nevoie de o limitare a numărului de mandate pentru managerul unui teatru?

Am fost profund dezamăgit, se ajunsese la o formă de două mandate plus un mandat extra, dacă ăla lua o notă de peste 9,50. Și a fost o scrisoare semnată de 80 de directori de teatre, tineri și vârstnici, care au argumentat că nu e bine, cum că e important să fim manageri pe viață.

Băi, nu-ți ajung 10 ani să pui la cale o viziune pentru un teatru și viziunea aia să fie continuată de viitorul manager?

Tu te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Da.

Și de ce nu ai făcut-o?

Păi cu limba asta, ce dracu să fac. (râde)

Dar cum vezi România ca țară în care vor crește copiii tăi?

Pentru mine e foarte greu în momentul ăsta să răspund la întrebarea asta.

Din păcate, vorbim în timpuri de pandemie, care au scos la iveală o societate disfuncțională, nepregătită din punct de vedere emoțional și uman, o societate nepăsătoare față de copii, față de viitor, o societate a fiecare în treaba lui. De aia am scris și cântecul ăla în pandemie, E și treaba mea.

E foarte greu.

Mă întristează gândul că trebuie să îmi cresc copiii ca ei să plece.

Pe de altă parte, lumea se îndreaptă către o societate globală, nu te mai poți opune acestui lucru, însăși evoluția tehnologică împinge lumea către asta. Nu poți să faci protecționism și izolaționism când tehnologia merge contra acestor lucruri.

Pentru mine, însă, e dramatic să știu că va trebui să mă urc în avion să îi văd în Olanda sau în Anglia.

Este eșecul nostru ca generație. Noi suntem o generație care a eșuat.

Crezi asta?

Da.

De ce crezi că a eșuat?

Păi, uite despre ce e vorba în interviul nostru. Noi trebuia să vorbim despre cum ducem 20 de producții la Avignon  (nr. Festivalul de Teatru de la Avignon, unul dintre cele mai importante din lume), cum avem schimburi culturale cu Old Vic și alte teatre mari. Trebuia să vorbim despre alte lucruri.

Noi vorbim despre frământări sociale și e normal, pentru că asta e realitatea când societatea nu e ok.

Da, sunt inițiative la firul ierbii și ele dau pozitivism și probabil că România se schimbă față de acum 20 de ani. Măcar că s-a pus în discuție limitarea mandatelor directorilor, e o schimbare.

Rezistența a 80 de directori de teatre la această schimbare este, însă, înspăimântătoare.

The post Tudor Chirilă: “Trupa Vama Veche a stârnit o stare de spirit. Noi trăiam asta ca niște copii.” appeared first on Cultura la dubă.

78 de teatre sunt ocupate în Franța. Vlad Crosman, artist român stabilit la Paris, relatează și explică pentru Cultura la dubă ce se întâmplă la protestele din Paris și care sunt revendicările artiștilor francezi.

În 28 octombrie 2020, președintele Franței, Emanuel Macron, anunța începutul unui nou lockdown.

Sălile de spectacol și cinematografele, care funcționaseră în ultimele luni la o capacitate restrânsă, aveau să se închidă din nou. Însă artiștilor li se oferea dreptul de a continua să repete sau să înregistreze video și audio proiectele în curs.

O lună si jumătate mai târziu, la conferința de presă televizată, Roselyne Bachelot, ministrul Culturii, nu avea nicio noutate pentru sectorul cultural și își încheia intervenția printr-un scurt citat din Pablo Neruda: ,,Le Printemps est inexorable”. Și o țară întreagă s-a întrebat oare ce a vrut sa spună poetul?

Începând cu 4 martie, Teatrul Odeon din Paris este ocupat de câteva zeci de artiști, în semn de protest pentru închiderea instituțiilor de cultură de mai bine de 4 luni, în contextul în care nu se întrevede nicio dată clară de repornire a activității cu public.

În scurtă vreme, acțiunea a prins amploare la nivel național, astfel încât, la ora actuală, un număr de 78 de teatre sunt ocupate pe teritoriul Franței.

De curând și artiștii din Belgia au început acțiuni similare. Teatrele devin astfel noile baricade ale unei revoluții culturale și sociale.

Dar cum se desfășoară, de fapt, acest squat al teatrului?

Ei bine, ocupanții teatrului s-au mutat practic în interiorul clădirii, unde și-au instalat în spațiile comune (pe coridoare și în lojele sălii) culcușuri individuale pe saci de dormit și saltele; în foyer este spațiul destinat adunărilor generale, în care ocupanții se întrunesc alături de reprezentanți ai sindicatelor sau ai guvernului pentru a discuta și formula diferitele revendicări.

În multe cazuri, în sala teatrelor se desfășoară repetiții pentru spectacolele care ar urma să se joace, fără ca activitatea de creație să le fie îngreunată de prezența ocupanților.

Piațetele din fața teatrelor sunt aproape zilnic adevărate scene în aer liber pentru momente de poezie, muzică, update al deciziilor luate sau dialog deschis alături de cei care vin sa susțină protestele artiștilor.

Până și ministrul Culturii s-a prezentat într-una din zile la negocieri cu artiștii ocupanți ai Teatrului Odeon. A afișat o formală empatie și a făcut promisiuni de nenumărate alte miliarde de euro deblocate pentru cultură.

Declarația prin care considera „inutilă și periculoasă” această ocupare a teatrelor – „fragile bastioane ale patrimoniului cultural” a făcut multe valuri în presă, scăzându-i tot mai mult popularitatea de care se bucura în mandatul început în luna iulie, chiar în plină criză.

Pentru a înțelege mai bine contextul artiștilor independenți în Franța, trebuie să evocăm statutul de „intermittent du spectacle” un statut unic în lume. 

Creat în 1936, inițial pentru tehnicienii din lumea cinematografiei, a fost extins de-a lungul anilor în toate celelalte ramuri din industria spectacolului.

Astfel, fie că este vorba de un actor, un muzician, un artist de makeup, un artist de circ sau un asistent de platou, pe durata a 12 luni, intermittent-ul trebuie să adune un număr de contracte pe perioadă determinată, numite cachets calculate în ore de lucru (1 cachet=12h).

Cu ajutorul unei formule fixe de calcul, se face media între salariul brut câștigat și orele de lucru din care rezultă o alocație pentru zilele în care intermittent-ul nu este sub contract. Este, de fapt, o formă de șomaj activ, căci la finalul fiecărei luni intermittent-ul are obligația să-și declare online activitatea/inactivitatea la forțele de muncă.

În martie 2020 au început să se anuleze sau reprogrameze toate evenimentele și contractele în curs.

Statul francez s-a mișcat destul de repede și a propus un sistem de șomaj parțial și pentru industria spectacolului; cu alte cuvinte se oferea să plătească undeva la 75% din contractele anulate, dar cu niște condiții: numărul orelor de lucru care urma a fi declarat scădea cu mai mult de jumătate/cachet iar salariul de referință -brutul câștigat, era considerat ca valoare ZERO pentru calcul. 

Văzând că situația nu se îmbunătățește și activitatea nu va putea să fie reluată curând, sindicatele s-au luptat și au obținut un așa-zis „an alb” pentru intermittents, adică dreptul de a li se prelungi cu un an posibilitatea de a-și aduna orele de lucru necesare pentru re-validarea statutului.

Și ajungem astfel și la revendicările ocupanților teatrelor din Franța. Astfel, se cere:

1) Un al doilea „an alb” pentru intermittents. Situația actuală nu pare să se îmbunătățească, iar pentru un număr foarte mare de persoane care lucrează în lumea spectacolului îi este practic imposibil să-și reînnoiască statutul la finalul lunii august, când ar urma să ajungă la final această „perioadă de grație”. În lipsa spectacolelor, nu ai practic ce să declari că să poți acumula orele de lucru necesare.

2) Retragerea noii reforme a șomajului propusă de guvern. Guvernul pretinde că această reformă ar servi luptei împotriva șomerilor care profită de șomaj, ca și cum cineva ar fi fericit să fie șomer, mai ales în contextul actual.

UNEDIC – asociația națională care gestionează relația dintre stat și organizațiile sociale – trage un semnal de alarmă asupra riscului enorm de cădere în totala precaritate a peste 840.000 de persoane.

În realitate, se pare că ar fi vorba de mult mai multe, undeva la ordinul milioanelor. Se cere, de asemenea, luarea unor decizii de sprijin și pentru lucrătorii „sezonieri” (care nu sunt intermittents) din domeniile adiacente industriei spectacolului și evenimentelor (Horeca).

3) Redeschiderea imediată a spațiilor culturale destinate primirii publicului, cu un anumit protocol bine pus la punct.

Este un total non-sens ca o biserică să poată oficia slujbe cu prezența oamenilor, dar aceeași biserică să nu poată fi gazda unui eveniment muzical cu exact același număr de participanți ca la slujbă.

Și exemplele pot continua.

Sălile de spectacol deschise publicului nu au fost focare de infecții niciodată, o arată istoricul evenimentelor, dar și diferitele studii și teste care s-au făcut în ultimul an.

La toate producțiile la care am participat în ultimele luni am fost testat, uneori și o dată la două zile, ca și toți colegii mei; respectând protocoalele sanitare nu au fost cazuri de focare niciodată în sânul echipelor de creație.

În cazul în care au fost detectate cazuri pozitive, au fost îndepărtați și înlocuiți rapid atât cei în cauza cât și cei considerați persoane de contact. Dar cazurile au fost aproape inexistente pentru că s-au purtat măști pe toată durata repetițiilor, uneori până și în timpul înregistrărilor audio/video.

Prezentul nu ne lasă să visăm prea mult.

În cele mai optimiste scenarii ni se promite o vară plină de festivaluri cu un public așezat (fără public în picioare) și cu o capacitate de maxim 5000 de persoane.

„În Franța, cultura nu s-a oprit” se auto-felicită guvernul prin vocea doamnei ministru. Însă nici nu a trăit deplin. Artiștii au nevoie de public și publicul de artiști, e un schimb de energii unde adevărul are nevoie de prezența unuia și a celuilalt.

Și iată-ne ajunși în acest mult așteptat început de primăvară. Ministrul Bachelot avea dreptate, „Le printemps est inexorable”. Am vrut să credem că ne invita metaforic la speranța unei treziri la viață după friguroasa iarnă.

Însă nu a fost decât avertismentul unei fatalități.

Vlad Crosman a studiat muzică barocă la Versailles și la Sorbona, este bariton și de 10 ani locuiește la Paris, unde colaborează cu prestigioase ansambluri muzicale.

The post Corespondență din Paris: Ocuparea teatrelor, simbol al rezistenței à la française appeared first on Cultura la dubă.

Fotografiile lui Octav Drăgan sunt extrem de cunoscute în social media, mai ales după protestele din Piața Victoriei, din 2017. De asemenea, o imagine surprinsă la Gara de Nord din București, cu un copil care își sărută tatăl beat, a făcut înconjurul lumii.

Octav Drăgan locuiește de câțiva ani la Paris, unde a rămas dintr-o întâmplare. De atunci, i-a cucerit și pe francezi cu imaginile sale din boemia pariziană.

A fost nevoit să o ia de la zero și, în ciuda dificultăților, reușește să își hrănească în continuare pasiunea pentru fotografie, chiar dacă pandemia i-a afectat serios veniturile.

Despre toate acestea, fotograful a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

Octav, de cât timp faci fotografie și cum ai început să fii pasionat de asta?

Din 1987, pe film. Am avut două aparate, ambele rusești, aparat de mărit, cumpărat în timp. Eram puștan, în clasa a 9-a. Și mi le făceam singur, acasă: îmi developam filmul, aveam hârtie fotografică, în sfârșit, asta a fost la început.

Apoi au venit anii ’90, cu nebunia de atunci, revoluție, mineriade. Și m-am oprit pentru o vreme. M-am reapucat undeva prin 2000. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

De ce te-ai oprit atunci, ce ai făcut între timp și ce te-a făcut să te reapuci?

Evenimentele de atunci au făcut să mă ia valul, eram copil. Am lăsat fotografia deoparte. Eu făceam ca un amator atunci, pozam și eu ce vedeam în față: copaci, copii, câini, pisici, rațe, ce prindeam.

M-am născut în Iași și bucata asta de viață se petrece acolo. Abia în 1993 am venit în București.

În fine, s-a terminat vâltoarea evenimentelor, am început să lucrez în presă, la Evenimentul Zilei, chiar din primii ani de-atunci. Am lucrat în presă vreo 4-5 ani.

Pe urmă m-am angajat la o instituție a statului, una sub Ministerul Educației, care finanța proiecte de cercetare. Acestea sunt evenimente din viața mea pe care uneori nici nu mi le amintesc.

Din 2015 am fost freelancer, am lucrat cu Banca Mondială ca fotograf o vreme, am avut diverse proiecte și în 2018, în septembrie, am decis pentru a 4-a oară să fac o excursie la Paris. Și am rămas aici.

Dintr-o excursie, cu bilet dus-întors, cu cazare. Am reușit să expun aici prin octombrie, în cadrul unei galerii mai mari, cu pictură, mai multe, în sfârșit, o galerie franțuzească.

Am reușit, în timp, să vând toate cele 4 lucrări expuse. Pe urmă a mai venit o propunere de expoziție într-o cafenea, undeva pe la Place de la Republique. O cafenea coordonată de un român.

Și am făcut o chestie mai mult pentru comunitatea română. Și acolo am reușit să vând destul de bine.

Ce te-a reținut atunci, când te-ai dus pentru o excursie și ai rămas?

O cunoștință de aici din Franța a inaugurat un restaurant la vreo 25 km de Paris și a aflat că sunt în Paris și m-a rugat să îi fotografiez deschiderea. Asta se întâmpla pe 11 octombrie, dar eu pe 5 trebuia să plec.

I-am spus că nu am cum, că am bilet, că nici nu mai am unde să stau. M-a invitat să stau la el și am acceptat să mai stau vreo zece zile în Paris, că nu-i așa grav. Am reușit să fotografiez la restaurant și în dimineața în care trebuia să plec către București, am pierdut avionul.

Am sunat pe cineva aici în Paris, am reușit să dorm o noapte la cineva, câteva nopți la altcineva, până am reușit să dau peste un om la care stau și acum, un om extraordinar.

De atunci reușești să lucrezi doar ca fotograf acolo?

“Am lucrat și în construcții un pic, vreo 11 zile. Am lăsat camera și am luat barosul. N-am reușit niciodată, în 48 de ani de viață, să fac muncă fizică, adică m-am ferit de ea cât am putut.”

Octav Drăgan, fotograf

Cum ai reușit, până la urmă, să îți faci conexiunile să poți lucra ca fotograf?

Am pus un pic poveștile mele în cui și în rest, nunți, botezuri, cununii. Ale românilor. Am făcut și la francezi, dar e o comunitate foarte mare de români în Franța, nu doar în Paris. După cifre neoficiale, ar fi cam 400.000 de români. Întinși în toată Franța.

Cât de mult te-a ajutat popularitatea fotografiilor tale pe social media? A fost un aspect esențial astfel încât oamenii să afle de tine?

Majoritatea oamenilor cu care lucrez sau cu care voi lucra, nu mă cunosc decât din anunțuri, pe care le pun pe Facebook. Există și o parte dintre români care știau dinainte cine sunt și ce fac, adică mă urmăreau de aici, din Paris. Mai ales protestele din 2017-2018, pe care le-am publicat la Europa FM cel puțin o dată, uneori chiar de două ori pe săptămână.

Și fotografia aceasta de stradă, care e foarte populară pe social media, reușește să fie și un business pentru tine ca fotograf?

Fotografia de stradă nu e cumpărată. De exemplu am avut o fotografie de la Gara de Nord care a făcut înconjurul planetei în momentul ăla, a apărut peste tot. Și am vândut-o aici în Paris, înrămată, unei cunoștințe.

În rest am mai vândut și în București și aici peisaje urbane.

“Deocamdată nu-mi permit să le tipăresc pe pânză, le vând în formă electronică și omul și le printează cum vrea, la ce dimensiune vrea, eu i le trimit la rezoluție mare și ei și-l pun cum doresc.”

Dar în perioada asta sinistră e un adevărat război să supraviețuiești în condițiile astea. E adevărat, în Franța nu se moare de foame, e și un slogan.

În Franța funcționează serviciile sociale foarte bine. Îți dai seama de lucrurile astea mai târziu, după un timp. Ca turist nu realizezi, dar locuind aici îți dai seama, că sunt niște lucruri.

Cu toate că nu pare, sunt străzi pe-aici în care nu zici că ești în Franța, dar aici funcționează tot sistemul ăsta.

Ție ce îți place cel mai mult să fotografiezi?

Instantaneul, pe care îl știi, și peisajul urban. Nu prea mă atrage peisajul ăsta montan, rural. Sunt deja fotografi consacrați în România care fac asta.

Și ca sursă de inspirație ce oraș ți se pare mai atractiv, Paris sau București?

Parisul, fără discuții.

“Bucureștiul l-am întors pe toate părțile, m-am urcat pe toate blocurile. Așteptam să iasă sau să intre cineva, luam numărul de telefon al administratorului sau al președintelui de bloc, inventam o poveste, unii mă lăsau, alții nu.”

Și în Paris reușești să te urci pe vreo clădire?

Deocamdată nu. Dar aici e interesant, Montmartre e foarte sus și ai toată perspectiva Parisului. Cu un obiectiv de 400 sau de 600 cred că poți să faci niște detalii foarte frumoase fără să te cocoți pe clădiri. Marea frumusețe e aici, la sol.

Din peisajul urban al Parisului ce te atrage cel mai mult?

Tot. Îmi plac apusurile din zona turnului, din zona arcului, poți crea o compoziție cu atmosfera aceea.

Dat fiind ce se întâmplă cu social media, pe tine te ajută viralizarea fotografiilor tale sau e un impediment, fiindcă mulți le preiau fără sursă?

“Dacă sunt share-uite, îmi fac un serviciu cei care share-uiesc. Dacă le copiază fără să mă întrebe, dar pun numele meu cu link activ, e bun și asta. Sunt destui care le iau pur și simplu, îți taie și semnătura și nu îi mai interesează.”

Am avut pe cineva din București care mi-a luat o poză și a concurat cu ea la un concurs de fotografie. I-am scris, dar nu mi-a răspuns.

Sper ca cei care organizează concursurile astea să ceară și martorul fotografiei, adică detalii tehnice, etc.

Habar nu am, nu îmi pot da seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj.

Pentru tine cum a fost anul trecut cu atâtea lockdown-uri?

Mai puteam să ies, îmi făceam o declarație, ieșeam o oră, pozam și fugeam înapoi acasă. Ideea este că foarte mulți dintre clienții mei și-au programat nunți, botezuri, ce-aveau ei și a venit momentul acela când s-a închis totul. Te uiți pe pereți. Pe mine mă ajută asta, fiindcă așa îmi câștig traiul.

Dar din partea statului francez ai primit vreun fel de sprijin?

Deocamdată nu. Am depus actele de mai bine de 3 luni. Se mișcă foarte greu lucrurile în perioada aceasta. Aștept să văd ce o să se întâmple.

Ți se pare că, de când a devenit accesibil pentru mai mulți oameni să facă poze și cu telefonul și cu DSLR-uri, este suprasaturată piața de fotografi?

Depinde de cel care vede fotografia și cum o percepe. Eu cred că creierul uman e format pentru frumos. Dacă vezi o fotografie strâmbă, încadrată prost, fără mesaj în ea și vezi o fotografie încadrată bine, cu mesaj, eu cred că automat o accepți pe a doua. Fără să ai pregătire sau cultură fotografică. Creierul acolo se duce, unde vede frumos.

“Degeaba stau toți cu aparatul la gât, important e ce transmiți cu acele fotografii. Privitorul decide. Chiar și cu telefonul, dacă faci o fotografie de premiu, de ce nu?”

Sunt fotografi care au făcut cu telefonul și au luat premii. Sunt oameni care pun pentru prima oară mâna pe un aparat și după o zi-două îți dai seama de talentul lui.

Pe mine nu mă sperie avalanșa asta, e loc sub Soare pentru toată lumea.

Ce îți dorești pe termen lung, ce ți-ai dori să faci?

Ce-mi doresc cel mai mult e să îmi pot schimba echipamentul, fiindcă a cam îmbătrânit și mă cam sâcâie. Fotografie, evident, și să rămân aici, în Paris. Pentru ador orașul ăsta.

“De când am venit prima oară, în 2015, ca turist, aici, cum am coborât din autobuzul care ne aducea de la aeroport, am constatat că tot ce citisem eu în copilărie și ce îmi imaginasem despre locul ăsta era real.”

E puțin cam greu de explicat starea pe care o ai obișnuindu-te cu felul de viață parizian. E total fascinant. Ca turist nu ai timp să îți dai seama. Are un farmec aparte. Străzile, lumea, atmosfera.

Tare mă tem că dacă m-aș întoarce în București aș lua-o razna în primele zile. În schimb aici, oriunde mergi, ferestrele, ușile, culorile, toate au farmec.

The post Octav Drăgan, fotograful român care a pierdut avionul și s-a stabilit la Paris appeared first on Cultura la dubă.