Odată intrați în curtea școlii aflate într-un proces de renovare, în spate, descoperim un cerc în totalitate feminin, format din 7 eleve, profesoara lor, doamna Coca, și cele două tinere de la Asociația Antonia pentru Educație și Inovare Socială – Elena și Andra.

Elena și Andra împart elevelor câte o agendă colorată și un pix, apoi se prezintă și încep activitățile într-o atmosferă relaxată, sub semnul zâmbetelor și al încurajării reciproce. 

Fundalul sonor al activităților este un mix între cântecul cocoșilor, lătratul îndepărtat al unui câine, nechezatul unui cal și o slujbă de la biserica din apropiere. 

Într-una dintre pauze, Elena și Andra servesc fetele cu apă, suc și fursecuri. Întâlnirea cu elevele din zonă este organizată de asociația lor.

“Asociația Antonia Pentru Educație și Inovare Socială s-a înființat la Iași în 2016, iar puțin mai târziu, în 2019, și-a deschis un punct de lucru, care a devenit ulterior al doilea sediu, la București. Obiectul principal de activitate este educația, sprijinim copiii din medii vulnerabile să continue școala, în special cei care sunt la risc de abandon școlar, care nu au condiții financiare sau sociale. Majoritatea activităților noastre au o natură non-formală, adică vrem să completăm ceea ce ei fac în școală, prin diferite activități. “, spune Elena Cojan.

Din 2016, de la înființare, Asociația sprijină copiii cu risc mare de abandon școlar pentru a-și continua studiile și în același timp susține elevii olimpici să facă performanță. La început, funcționa pe bază de voluntariat.

“Până prin 2021 ne-am axat pe activități mai punctuale, mai sociale, de pachete, voluntariat la alte centre. Și din 2021 am început cu activități mai complexe, când ne-am angajat întâi eu, apoi colega mea.”, povestește Andra Proca.

Sunt reluate activitățile, însă o ploaie de vară mută grupul la interior, într-un corp separat al școlii, într-o sală de clasă. Aici are loc o mică scenetă, în care fiecare joacă un rol – elevele, doamna profesoară, Elena, Andra.

La finalul activităților, elevele primesc câte o pereche de ochelari de soare și o borsetă. Completează fișe de activitate, ajutate pe alocuri de doamna profesoară Coca.

Este doar o zi ca oricare alta pentru Elena și Andra, care mărturisesc că lucrul cu copiii le oferă satisfacții, mai ales atunci când văd că eforturile lor dau rezultate. Unii copii descoperă o pasiune pentru lectură, alții reușesc doar să se țină de școală, ceea ce reprezintă în sine un motiv de satisfacție.

În 2022, au participat peste 1000 de copii la activitățile asociației. Acum sunt aproape 500 de copii înscriși la Antonia Citește, un program al ONG-ului.

“Anul trecut, de exemplu, am avut copii care au zis că a fost prima carte pe care au avut-o la ei acasă, în bibliotecă.
Ne-au și mulțumit, ne-au transmis fișe de lectură.”, spune Elena.

Antonia Citește este o componentă a Asociației Antonia pentru Educație și Inovare Socială, dar nu este unica. Artă pentru Educație este o altă componentă importantă, aflată deja la a treia ediție.

Artă pentru Educație este un concurs de pictură pentru copii și tineri, ce își propune să crească interesul pentru pictură, să promoveze pictura ca metodă de dezvoltare personală și să stimuleze dezvoltarea abilităților de viață și implicarea în comunitate în rândul copiilor și tinerilor din medii defavorizate.

Aceștia provin din familii vulnerabile, numeroase, care se confruntă cu lipsa unui venit stabil, condiții precare de locuit și un mediu de viață nesănătos. De cele mai multe ori sunt afectați de fenomenul violenței în familie, izolare și marginalizare socială și riscă să părăsească timpuriu școala, educația nefiind o prioritate.

Câștigătorii primesc, pe lângă premiile propriu-zise, granturi în bani.

Activitățile lor sunt diverse, de la programe non-formale de lectură, la strângerea de donații sau concursuri de pictură. Vă încurajăm să urmăriți pagina de facebook a asociației pentru a afla mai multe despre programele și campaniile curente pe care le desfășoară.

***

Materialul face parte din proiectul „Împreună pentru educație”, derulat de Teach for Romania, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă.

The post Uneori succesul în educație înseamnă să aduci un copil la școală appeared first on Cultura la dubă.

Actorul Adrian Titieni, fost rector al UNATC, a fost desemnat de către primarul Nicușor Dan să ocupe funcția de manager interimar al Teatrului Odeon, după ce Dorina Lazăr, în vârstă de 82 de ani, își încheiase mandatul pe 31 august 2023.

Adrian Titieni este actor angajat al Teatrului Odeon din anul 2017. Are 60 de ani, iar pe lângă cariera de succes în teatru și film, este unul dintre cei mai apreciați profesori români, specializați în Arta actorului.

În 2013 a fondat Școala de duminică a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, din 2016 a devenit profesor asociat la Universitatea București, iar din 2019 predă și la Universitatea „Ovidius” din Constanța.

Este membru fondator și vicepreședinte al Fundaţiei Române pentru Educaţie şi Educatori începând cu anul 1999. Între 2007 și 2008 a fost Consilier al Primului Ministru pe Probleme de Educație și Cultură, iar între 1996 și 1997, Consilier în cadrul Departamentului de Relaţii Publice, la Administrația Prezidențială.

În 2004 a primit de la Președintele României Medalia „Meritul pentru Învăţământ” clasa I, „pentru abnegația şi devotamentul puse în slujba învățământului românesc, pentru contribuția deosebită la dezvoltarea şi promovarea cercetării ştiinţifice”.

The post Adrian Titieni este noul manager interimar al Teatrului Odeon appeared first on Cultura la dubă.

Șerban Lupu s-a născut la Brașov în 1952. Și-a început cariera în România, dar a plecat în Marea Britanie pentru a studia la Guildhall School of Music cu importanți profesori de vioară, printre care și legendarul Yehudi Menuhin.

A primit numeroase premii la competiții de prestigiu, printre care Vienna International, Jacques Thibaud din Paris, Carl Flesch din Londra sau Royal Society of Arts. Ulterior a plecat în SUA pentru a studia la Universitatea din Indiana și a devenit, la rândul său, profesor de vioară la Universitatea din Illinois.

În paralel, a fost concertmaistru asociat al Operei din San Francisco și a concertat ca solist la Kennedy Center, Gstaad Festival, Aldeburgh Festival, Royal Festival Hall, Queen Elisabeth Hall, Wigmore Hall, St. John’s Smith Square and Carnegie Hall. De asemenea, a concertat alături de BBC Orchestra.

În istorie va rămâne ca artistul român care l-a promovat pe George Enescu în Statele Unite ale Americii. Dincolo de concertele de vioară enesciane pe care le-a interpretat și predat studenților săi, Șerban Lupu a organizat în 2005 premiera americană a operei Oedip, de George Enescu, la Universitatea din Illinois. Tot atunci a devenit directorul artistic al Societății George Enescu din SUA.

De asemenea, Șerban Lupu a înregistrat 6 volume cu opere enesciene necunoscute, descoperite editate și aranjate de el însuși.

În 2011, Șerban Lupu a primit titlul de Profesor Emeritus la Universitatea din Illinois. În România a fost decorat cu titlul de Comandor al Ordinului Naţional „Meritul Cultural” pentru activitatea muzicală şi culturală desfăşurată pe plan internaţional.

The post Marele violonist Șerban Lupu a murit la 71 de ani appeared first on Cultura la dubă.

La începutul acestei săptămâni, mai mulți studenți la UNATC au trimis pe adresa redacției noastre mailuri în care reclamau comportamentul abuziv al unui profesor și declarațiile acestuia la podcastul lui Cătălin Măruță.

“Nu credem că un astfel de comportament ar mai trebui tolerat în facultățile de teatru. Toată hărțuirea, abuzul de putere și sexismul pe care le oferă domnul profesor Puiu trebuie semnalate și făcute publice, tocmai pentru a opri un flux abuziv care se întâmplă de generații.

Domnul Puiu, care se află într-o poziție de putere și pe care nu se sfiește să o arate, continuă să abuzeze studente într-o facultate în care vulnerabilitatea este deja exploatată și statutul studentelor este unul redus doar la „bunăciune”, se arată într-unul dintre mailurile primite.

La momentul respectiv, filmulețul cu profesorul Puiu Șerban circula doar printre studenți, iar emisiunea completă, publicată pe youtube în urmă cu o lună sub titlul “Velniciuc, un cuplu de poveste” avea 287.000 de vizualizări.

În montajul făcut de studenți, Puiu Șerban, actual conferențiar universitar doctor în cadrul UNATC, povestește cum și-a cunoscut soția, pe actrița Alexandra Velniciuc, pe când el era preparator la facultate, iar ea îi era studentă.

Revoltați de declarații, mai mulți foști studenți ne-au contactat și au simțit nevoia să își povestească propriile experiențe din relația cu Puiu Șerban. La rândul său, acesta ne-a oferit un interviu amplu, în care își explică viziunea asupra actoriei și a tehnicilor de artă actorului, asupra noilor generații, și răspunde acuzațiilor care i se aduc.

***

DECLARAȚIILE DE LA MĂRUȚĂ

“Ăștia zic astăzi că profesorii care se dau la eleve, la studente, dar când e harassmentul invers, nimeni nu vorbește despre chestia asta.”

Printre râsete, Puiu Șerban povestește cum a început relația cu soția sa, în timpul facultății.

“Cum făceam tinerii asistenți, care e mișto la tine la clasă…

Măruță: deci cam ce vorbesc asistenții universitari câteodată în cancelarie.

Puiu Șerban: Nu câteodată. Tot timpul. Dar a se nota, conferențiarii și profesorii nu mai vorbesc de așa ceva. Azi sunt conferențiar, nu mai vorbesc despre asta.

A venit la mine Liviu Lucaci, care acum este prof. univ. dr. și este rectorul universității și mi-a zis: bă, ai una bună rău de tot, blondă, la tine în clasă.

Zic „cine, mă?”

-„Aia, fii-sa lui Velniciuc, mă.”

-„Cine, mă, îngâmfata aia? Ia-ți-o, bă, ți-a transfer la tine în clasă. Dă-o…”

-“Bă, nu fi bou că arată super! E foarte tare!”

Și așa mi-a…dacă îi place lui Lucaci, ia să mă uit și eu un pic mai bine.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în luna mai, rectorul Liviu Lucaci declara că “În momentul în care dacă tu, cu studentele tale ai astfel de relații, evident că se presupune că tu obții un avantaj și asta nu e deloc bine”, dar și că “Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise.”

Am cerut un punct de vedere oficial din partea lui Liviu Lucaci, după declarațiile făcute de Puiu Șerban, însă acesta nu a venit până la momentul publicării articolului.

În schimb, Puiu Șerban ne-a explicat afirmațiile sale pe larg:

“Suntem, totuși, într-o emisiune comercială, de divertisment, în care eu povesteam relația mea de cuplu cu soția mea, întâmplată acum 22 de ani.

–Când dumneavoastră erați profesor…

Nu eram profesor, eram preparator.

–Iar ea era studentă.

Domnă, asta se întâmplă și la Politehnică. Sunt profesori însurați cu studentele lor. Sunt peste tot în lume regizori însurați cu actrițe. Și vorbim despre acum 22 de ani, când aceste teorii de “political correct” nici nu existau. Ele au apărut la 15 ani după.

Ce povesteam eu acolo e un caz particular, povestea mea care oricum este de notorietate. Nu sunt singurul profesor însurat cu o studentă de-a lui în școală. Vă pot da cazuri celebre de directori de trupă de-a lungul timpului, nu numai în România, care au fost căsătoriți cu actrița principală, inclusiv Cehov, Brecht.

–Revenind la declarația de la Măruță. L-ați menționat pe Liviu Lucaci, care era asistent universitar.

Da, era asistent. Eu eram preparator.

–Și spuneați că discutați în cancelarie despre aspectul studentelor.

Repet, e o poveste de acum 22 de ani. Sigur că se discută despre aspectul studenților. Pentru Dumnezeu, cum să nu discuți cum arată un student, suntem la Facultatea de Actorie, noi avem caractere dramatice de întrupat, este evident.  

La noi nu poate fi considerat bullying faptul că eu discut despre aspectul fizic al unui student, așa cum ar fi bullying dacă ar fi la Medicină, că la Medicină nu contează cum arăți. La actorie contează cum arăți.

Și vreau să specific, nu trebuie să fii frumos sau frumoasă, poți să întrupezi caractere comice fiind mic sau urâțel, dar lucrurile astea trebuie să le discuți cu profesorul, fiindcă profesorul e cel care te formează pentru cariera pe care o s-o ai.

Este evident că actorul, și aici poate aveți dumneavoastră o problemă de înțelegere, la fel ca unii studenți ai noștri, trebuie să își asume aspectul fizic pentru că este parte din arta lui.

–În povestirea dumneavoastră de la Măruță părea o discuție între băieți, care întâmplător erau și superiori studentelor, chiar dacă nu aveați titulatura de profesori, erați asistenți universitari.

La Măruță eram într-un cadru de divertisment. Eu o aveam în clasă pe Alexandra…

–Și Liviu Lucaci v-a încurajat să o abordați.

Nu m-a încurajat în niciun fel. Mi-a spus că juna primă, frumoasa, diva din clasă de la mine, este Alexandra Velniciuc. Iar eu nu consideram așa pentru că aveam numai contrări cu ea la curs, mi se părea obraznică și n-am avut timp să văd că genul ei corect este de jună primă, lucru care a și devenit în timp.

El îmi spunea “nu e adevărat, bă, frumoasa…” pentru că eu îi spuneam că altcineva e frumoasa de la mine din clasă. Astea sunt cutume, repet, actorul trebuie să își asume propriul trup.

Și de aici apar discuții.

Faptul că de câțiva ani a apărut „political correct” și se scriu piese pentru actori care pot arăta oricum, este o chestiune de nișă, de teatru contemporan, apărut acum.

Dar universitatea, în orice țară serioasă, nu pregătește actori pentru teatru de nișă sau film de nișă, pentru teatru social. În toate metodele de arta actorului se pregătește actorul pentru teatru clasic.”

Într-o reacție publicată ieri, pe pagina de facebook, Centrul FILIA condamnă declarațiile lui Puiu Șerban.

“Hărțuirea sexuală nu este o glumă, iar femeile nu sunt obiecte pe care bărbații, mai ales cei aflați în poziție de putere, să le noteze sau evalueze după aspect.

Cerem UNATC I. L. Caragiale să sancționeze imediat aceste comportamente de abuz și să transmită public măsurile luate în acest sens.

Universitățile ar trebui să fie un mediu sigur în care studentele se pot bucura de cursuri, nu un mediu ostil, în care profesorii abuzează de puterea lor pentru a hărțui sexual.”, se arată în comunicatul asociației care luptă pentru drepturile femeilor.

“Cu o asemenea mentalitate și cu acest comportament, n-ai cum să predai tu nicio artă. Nici nu poți și nici nu ar trebui să interacționezi cu studenți.”, a comentat și actrița Ada Galeș.

VIZIUNEA DESPRE VESTIMENTAȚIA STUDENȚILOR

 “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Treabuie să ai o prestanță de femeie.”

Mai mulți foști studenți ai lui Puiu Șerban susțin că profesorul le cerea să se îmbrace specific sexului lor, masculin sau feminin. Povestea este confirmată parțial de profesor, însă percepția asupra ei este diferită de la student la student.

“Actorul trebuie să fie o plastilină în mâna regizorului. Sarcina mea de profesor este să pun actorul în condiția de a deveni acea plastilină și le spun stundenților că ei nu pot să devină robi ai unei mode.

Sunt momente în care fetele vin îmbrăcate după moda prezentului. Și eu le spun: “deja îmbrăcată așa, ești un personaj.”

–Care este moda prezentului?

Moda prezentului – cu bocanci, cu blugii tăiați, cu piercinguri peste tot.

Le spun că, și aici intru în polemică cu ideologiile prezentului, dar mi-o asum, pentru că o regăsiți în orice metodă de arta actorului, feminitatea la femei și masculinitatea la bărbați fac parte din instrumentul lui de actor.

El, ca să poată juca, trebuie să își asume condiția sexului lui la vârsta lui. Este o obligație.

Iar noi când vedem că vine, de exemplu, un băiat care nu e conștient de masculinitatea lui deloc – umblă îngălat, cu mâinile pe lângă corp – noi ne preocupăm ca el să înțeleagă care sunt valențele masculinității, ca să-l egalizăm cu genul lui.

Și atunci îl trimitem la sală, la orele de mișcare, să meargă drept, să nu stea cocoșat. Ce facem rău în asta? Îl învățăm să stea drept, să își folosească trupul.

Nu este nimeni obsedat sexual, cum se sugerează. Nu. Și nu sunt singurul care face treaba asta. Culmea, profesoarele femei sunt mult mai insistente pe acest subiect. O să vedeți că ținutele cele mai elegante sunt studentele de la clasele femeilor, nu ale bărbaților.

Eu, dintre bărbați, sunt cel care le spune fetelor că: “cu bocanci nu ai cum să joci Shakespeare, pentru că îți rupi picioarele.”

–Dar nu o să joace în spectacol așa. E ținuta lor de zi cu zi.

De zi cu zi, dar când începe cursul de Arta Actorului, ea intră într-un rol de actor predispus să asume o sarcină scenică. Nu poate să o facă în niște platforme de 25 de cm când trebuie să aibă viteză de reacție în scenă.

Și atunci le spun că trebuie să aibă niște pantofi normali. Și s-a ajuns la pantofii de dans. E un pantof pe care îl poartă la clasă, cu toc, nu e nimic nici pornografic, nici sexi.

Și le spun: “poate ar fi bine să fii atentă și în viața personală, să îți dai seama care e diferența când porți un pantof cu toc, pentru că ești actriță, și cum e să porți platforme. Deci ar fi cazul să înveți să porți și tocuri.”

Dacă ar spune asta un profesor de la Politehnică, ați avea dreptate, dar când îți spune un profesor de Arta Actorului că trebuie să îți cultivi feminitatea, asta nu înseamnă că se dă la tine, că se bagă în viața ta personală.”, spune Puiu Șerban.

Un fost student ne explică sub protecția anonimatului propria sa percepție asupra celor 3 ani de lucru cu Puiu Șerban.

„Făcea mișto de colege, le spunea că sunt troglodite sau handicapate, că nu se îmbracă bine, iar el nu are niciun stil și nicio treabă cu moda.

Nouă ne zicea să fim masculini. Trebuia să ne îmbrăcăm cât mai fără stil, să fie un fel de uniformizare a noastră, să purtăm cămăși, să purtăm pantofi de dans, să fim mai office.

Dacă nu te conformai, nu se întâmpla nimic, dar ar fi vorbit două ore despre cum ești îmbrăcat.

–Și până la urmă te-ai conformat?

Păi da…”

Nicoleta Jantoan a plecat chiar în acest an, definitiv, din grupa lui Puiu Șerban. A abandonat facultatea după doar un semestru și jumătate și s-a întors la acasă, la Chișinău.

“Unei colege i-a zis: <Știi de ce te-am luat? Că ai țâțe mari și ești mică de statură.>

Ceea ce mă deranja cel mai mult e că masca totul sub forma unei glume, iar dacă nu înțelegi gluma, înseamnă că nu ai umor. Și foarte des îmi spunea mie că nu am umor, că iau totul prea în serios.

Dar eu eram mai tăcută pentru că nu știam cum să reacționez, de fapt.

Era un misogin. Vorbele lui față de cum vede el femeia mă deranjau – “toate piesele sunt făcute de bărbați, iar femeile nu prea cunosc nimic.”

Nu era o lecție în care să nu fie înjurături. Era limbajul universal cu care el se exprima. Se vorbea foarte urât la ore. Din vreo șase ore de actorie, noi făceam vreo două. În restul timpului, vorbea ori despre politică sau despre cât de prost este actorul, că nu știa ce altceva să facă și a venit aici la Actorie.

Spunea că fetele trebuie să fie feminine și dacă ne încălțam cu niște ghete sau pantofi mai butucănoși, se lega de tine că nu ești feminină.

Avea chestia asta, că bărbatul trebuie să fie într-un anumit fel, femeia într-un anumit fel.”, ne povestește Nicoleta, încă vizibil afectată de experiența de la UNATC.

„I-a spus unei colege că are “pantaloni sperie pulă”, spune și Mihnea Niculescu, un alt fost student al lui Puiu Șerban în anul 2018. Acesta se declară, însă, de acord cu viziunea profesorului asupra vestimentației.

“Nu mi se pare o problemă chestia asta, fiindcă noi jucăm teatru clasic, până la urmă femeia, în teatrul interbelic, trebuie să fie femeie, iar bărbatul să fie bărbat, fără niciun fel de declarație homofobă din partea mea, nu.

Dar din punctul ăsta de vedere am fost de acord cu el. Dânsul le spunea studentelor: “Trebuie să mergeți în fustiță, să mergeți pe un toc, să știți să vă mișcați. Băieții, unii dintre ei, nu știau nici să poarte un sacou pe ei. Aici eu nu am ce să-i reproșez.”, spune Mihnea.

O altă fostă studentă, care a dorit să rămână anonimă, se declară, de asemenea, de acord cu vestimentația impusă.

„Cerea studentelor să vină în rochii, în fuste, cu pantofi cu toc, să aibă o prestanță. Eu aici sunt de acord cu el, nu îl contrazic. Și îți explica în termeni mai sexuali ce vrea un bărbat de la tine.

De exemplu, spunea “Nu poți să vii ca o vită încălțată în bocanci la teatru. Trebuie să ai o prestanță de femeie.” La noi la facultate se folosește limbajul ăsta fiindcă altfel nu ai înțelege. Și trebuie să faci o diferență între femeie și bărbat.

El impunea să nu mai venim în bocanci, ci în pantofi normali sau cu toc. Și a zis că studentele lui trebuie să se diferențieze de studentele de la celelalte grupe.”

VIZIUNEA DESPRE ASPECTUL FIZIC

Puiu Șerban vorbește pe larg despre relevanța aspectului fizic în arta actorului. De cealaltă parte, unii dintre studenții săi rămân marcați ani în șir de o afirmație a profesorului, spusă într-un mod neacademic.

Este deja cunoscut cazul Katiei Pascariu, actrița care a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă cum a fost etichetată în timpul facultății, din cauza felului în care arăta.

“Toată lumea îmi zicea că par bolnavă, că sunt foarte palidă, că sunt ștearsă. (…)După anul I mi-au zis că nu mă lasă pe vară și nici nu mă dau afară, dar că ar fi bine să mă gândesc singură dacă e cazul să mai vin din toamnă. Că lor nu li se pare că am de ce să revin.”

Deși Katia nu a dezvăluit numele profesorului ei, Puiu Șerban recunoaște acum că “poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

„Pe noi nu ne interesează aspectul fizic din punct de vedere al frumosului sau urâtului. Asumarea aspectului fizic este asumarea sub forma corpul meu e instrumentul meu.

Noi, dacă te-am băgat în facultate arătând cum arăți, am considerat că ești un gen anume. Asumarea aspectului fizic nu înseamnă că dacă nu arăți ca un manechin…noi nici nu căutăm așa ceva. Căutăm o concordanță.

Katia Pascariu a fost studenta mea. Eram un asistent la clasa ei, am protejat-o pentru că era un om delicat, un om fin, o intelectuală.

Anul l este, cum îl numim noi, anul de șmotru, de disciplinare, de forță, anul celor tari psihic.

Puiu Șerban

Katia era o fată inteligentă la care am ținut enorm, dar nu reușea să se integreze în cadența pe care o avea restul grupului. Am încercat pentru Katia să găsesc metode alternative. Examenele ei nu au fost cele mai bune la început, dar nu erau proaste. Se vedea că ea este o fată inteligentă care, peste timp, își va găsi o nișă de teatru.

–Dumneavoastră personal i-ați zis Katiei lucruri legate de aspectul său fizic? Că pare bolnavă, ștearsă.

Asta se vedea la nivelul ei de energie, care nivel de energie la actor se transpune în trup.

–Dar dumneavoastră i-ați spus asta sau un coleg?

Chiar au trecut 20 de ani, nu mai știu cine i-a spus, iertați-mă. I-o fi spus la un examen. Da, se spune studenților: băi, nu se poate cu acest aspect fizic, nu ai energie fizică”.

Chiar acum i-am spus acum unui student, probabil peste 20 de ani o să mă reclame și el. I-am spus: “trupul tău nu-ți poartă interiorul. Nu ai forță interioară.” Noi lucrăm la asta cu studenții. Le spunem: „măi, ai un trup nelucrat”. De ce? Pentru că în liceu nu se mai face sport. Și atunci, ei sunt sedentari.

În actorie trebuie să ai o condiție fizică excelentă. Vin copii care au talent, au interior de artist, dar trupul nu îi conduce.

Și atunci îi spui: „băi, băiatule, ești leșinat. Nu poți să duci acest rol.” Poate la alte facultăți ăsta e bullying, la noi nu este. E ca și cum îi spui unui fotbalist: “băi, te-ai îngrășat, nu se poate.”

–Dar sunt și roluri pentru persoane supraponderale…

Sunt mari exemple de persoane supraponderale în arta actorului – Draga Olteanu Matei, Tamara Buciuceanu, dar sunt hiper energice. Nu poți să fii în teatru grăsan, puhav și fără energie. Poți să fii gras și sunt mari actori grași, dar au o energie, debordează. Noi asta le spunem.

Nu avem o problemă că x este gras sau slab. Avem o problemă cu nivelul de energie al trupului.

Katia, pentru că nu își găsea încă motivațiile în școală, avea un trup foarte firav, plăpând. Și într-adevăr tot timpul era alb-pământie așa.

Și atunci probabil un profesor, poate chiar eu, i-am spus: “măi, nu poți, cu acest tip de energie nu ai cum să faci această profesie.”

Lucru pe care poți să i-l spui unui student în anul l, dar este absolut imoral ca studentul, peste 20 de ani, când face actorie, să îi reproșeze profesorului că i-a atras atenția asupra unei deficiențe.

–Nu considerați că a fost ceva care a marcat-o tocmai pentru că a spus asta 15 ani mai târziu?

Îmi asum ce spun, Facultatea de Teatru, în orice țară, este foarte proastă dacă nu marchează studenții.

Facultatea de Teatru nu este o facultate de diplome, este o experiență psihică.

Eu nu spun că profesorii nu greșesc niciodată. Vă declar că eu însumi am eșecuri profesionale în care nu am diagnosticat corect un student, nu l-am dus pe drumul care trebuia. Am greșit, se întâmplă.

Am greșit, dar nu există profesor pe lume să nu greșească, poate doar ăla care nu face nimic.

Le explic fetelor: “dacă tu ești o îngălată care nu poți să mergi drept, cum îți imaginezi că poți capta atenția a 400 de spectatori sau la film, să reziști unei zile de filmare, și când ți se va vedea capul sau trupul pe tot ecranul, lumea să se uite atentă la tine?”. Repet, nu e obligatoriu să fii frumos. Nu ne referim la asta niciodată.

Dar da, le spunem multor studenți că sunt devitalizați. E adevărat, dumneavostră vă spun acum într-un limbaj academic că sunt devitalizați.

Se întâmplă, și asta recunosc, că sunt și zile mai proaste, când văd că au trecut 3 luni și n-a făcut nimic, le spun: „băi, ești palidă pâmănt, nu ai cum să faci meseria asta. Înțelege odată!”. Dar e o chestiune care se derulează în timp și sigur că se adună nemulțumiri și la ei, dar și la noi.”

VIZIUNEA ASUPRA ARTEI ACTORULUI

“Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată.”

Puiu Șerban

Pe parcursul interviului, Puiu Șerban subliniază de mai multe ori specificul artei actorului și ideea că Facultatea de Teatru este “o școală vie, vocațională, personală” și nu poate fi comparată cu facultățile de aulă, în care profesorul nici nu cunoaște personal studenții.

În același timp, acesta compară frecvent actoria cu milităria.

„Până la a deveni artă, actoria este disciplină, este armată. Studentul trebuie să înțeleagă, ca și militarul, ca atunci când sună alarma, își părăsește familia, nunta, înmormântarea și se duce pe front. Exact la fel și actorul, când bate gongul sau când se strigă motor, în momentul ăla nu îți mai este rău, nu mai ești bucuros că te-ai însurat, trebuie să joci dramă și invers.

Foarte mulți dintre cei care ne critică au ajuns să practice profesia, dar, ce să vezi, au trecut prin școala noastră, atât de rea cum e ea.

Dar vă spun cu mâna pe inimă, e foarte bună.

Meseria aceasta, mai ales în școală, este extrem de crudă. Avem o scenuță și colegii se uită la tine. Lucru care la alte facultăți nu se întâmplă. Te pregătești pe cont propriu și dai examen cu profesorul.

La noi, profesorii sunt ceilalți studenți. Privirea lor este cea care traumatizează. Nu profesorul. Profesorul are răbdare, te iartă.

Profesorul, într-o zi, pentru că e om, se poate enerva că nu îți iese. Dar atât. Cele mai crunte nu sunt ierarhiile profesorilor, sunt ierarhiile studenților.

–Spuneați că actoria, înainte să fie artă, este armată, disciplină. Cum se traduce asta în relația profesor-studenți, care nu sunt încă actori, sunt studenți la actorie?

Așa cum se traduce și într-o unitate în care tu afirmi la intrare că vrei să devii trupă de comando.

–Cu orice preț? Adică să fii dispus să faci orice îți cere profesorul?

Doamnă, să ne înțelegem.

În relația dintre profesor și student, ca și în relația între soldat și ofițer, trebuie să apară o relație de încredere. Nu e loc de rebeliuni și revoluții.

Tu ai niște obiective de atins, tu trebuie să le atingi, nu profesorul.

Anul l este anul cel mai dur, anul în care ei trebuie să învețe disciplina profesională. Unii pot să facă asta, alții nu.”

Mihnea Niculescu a fost studentul lui Puiu Șerban în anul l.

“Domnul Puiu Șerban este foarte citit și tot ce am învățat teoretic în facultate am învățat de la el. Inițial mi-a plăcut extraordinar de tare de el, în continuare îl admir pentru know how-ul lui în ceea ce privește actoria, dar relația noastră s-a rupt în momentul în care abuzurile emoționale și abuzurile psihice au contrabalansat cu totul toate lucrurile bune pe care acest domn le făcea.

El are preferați. Dacă m-ar auzi acum, mi-ar spune că sunt un frustrat care nu vrea să învețe meserie.

El promovează o răutate și o dinamică foarte acidă între studenții lui, sub pretextul că așa scoatem trăirile naturale la iveală. Îi place foarte mult cearta între studenți.”

Nu este singurul care vorbește despre râca între studenți. O poveste asemănătoare reiese și dintr-o mărturisire făcută de Puiu Șerban.

„Unul mi-a reproșat la întâlnirea de 20 de ani că de ce eu, în prima zi de școală, le-am spus să nu-și împrumute bani între ei și să nu-și dea mâncarea de la unul la altul. Mi-a zis “și azi cred că ați vrut să ne dezbinați”, spune profesorul.

„Dacă aveai tăria și tupeul să îi spui că te deranjează ceva, îți dădeai foc la valiză. După primul semestru din anul I, eram foarte frustrat că el spunea că nu îmi iese nimic, în condițiile în care intrasem printre primii în facultate. Îmi spunea că el nu știe de ce am intrat eu în facultatea asta.”, continuă relatarea Mihnea.

După primul semestru, a cerut mutarea la altă grupă, ceea ce, spune el, a declanșat un calvar.

„Dânsul a aflat și a fost dezlănțuită o execuție publică a mea în semestrul ll, anul l. Execuția a constat în umilire de față cu toată lumea.

Mă bucur foarte tare că după atâția ani am ocazia să vorbesc. Pentru că frustrarea și lacrimile pe care eu le-am vărsat atunci s-au simțit foarte rău.

Mi-a spus: “taică-tu și maică-ta sunt niște idioți pentru că te-au mutat de la un liceu la altul, când tu, de fapt, erai un prost. Și în loc să te lovești de realitate, tu ai fugit de ea. Știu și ce ai futut și ce o să fuți. (…)

Îți dădea senzația că orice ai face în școală, el știe.

<Știu că taică-tu nu te-a iubit, se vede că ești un copil neiubit. Arăți ca un bolovan și te porți ca un bolovan. Pot să te dau afară din locul în care muncești, dacă vreau.>

Au fost injurii peste injurii de față cu colegii.

Eu în anul ll, semestrul I, am plecat. Apoi au plecat și unii dintre preferații lui.”

Nicoleta Jantoan spune că a plecat din facultate nu doar din cauza experienței cu Puiu Șerban, ci pentru că „UNATC-ul per se era un spațiu foarte toxic pentru mine. În clasă erau colegi de acord cu Puiu Șerban. Nu îmi plăcea mediul. El cultiva ura între studenți.”

Dar punctul culminant, cel care a determinat-o să plece, a fost o afirmație a profesorului.

“În martie am abandonat. Pur și simplu am lăsat facultatea.

A venit războiul din Ucraina și n-am mai suportat fiindcă s-a legat și de treaba asta. Chiar în prima zi de război mi-a spus de față cu toți: “uite, Nicoleta, tu știi că ți-am schimbat viața? Dacă nu te alegeam eu la actorie, ai fi rămas acasă în Moldova și venea războiul peste voi. Că din Transnistria până la Chișinău nu e mult, iar tancurile o să vină repede.”

Când am auzit una ca asta, eu care eram foarte speriată de tot ce se întâmpla, nu am putut să îi răspund nimic. Și acum mă trec fiori când îmi amintesc. El a spus-o foarte nostim, haios, de parcă își bătea joc de mine.”

“Doamnă, acum dorim să politizăm orice subiect, orice se vorbește într-o clasă de actorie?” – a comentat Puiu Șerban povestea. Acesta pune acuzațiile studenților pe teama frustrărilor și a performanțelor slabe la școală și susține că „Pe tot ce au zis de rău despre mine, eu pot aduce dovezi și martori că lucrurile nu sunt chiar așa cum spun ei.

Dar pot să recunosc că nu sunt o ființă perfectă și că greșesc din când în când, dar asta nu înseamnă că ei nu au făcut greșeli mari, mai mari sau egale cu cele pe care le-am făcut eu față de ei.”

EFECTELE ABUZULUI EMOȚIONAL PE TERMEN LUNG

“Există oameni care sunt motivați negativ și oameni care sunt motivați pozitiv. Eu nu sunt un om care poate fi motivat prin tehnica pe care dânsul o practică. Încredere mea în mine, ca actor, s-a dus dracului din cauza acestui domn.”, spune Mihnea Niculescu, care acum activează, totuși, în mediul artistic.

După mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, a avut o experiență mai bună în facultate, dar mărturisește că urmele au rămas.

“Domnul George Ivașcu mi-a zis de mai multe ori: “ești bun, ești ok”, dar spunea o chestie foarte interesantă. Că „noi, ca profesori, nu trebuie să ne jucăm cu destinele.” Anul l este un an decisiv, formator pentru noi.

Dacă ne tai aripile… mulți dintre noi am rămas fără încredere în noi după experiența cu Puiu Șerban.

Cea mai mare nenorocire e faptul că el ne-a ales. Ne-a văzut la admitere și el s-a bătut după să ne aibă. Noi nu am avut nimic de spus, la ce profesor am vrea.

Și nimeni nu vrea la Puiu Șerban.”

Iar Nicoleta Jantoan susține că experiența de la UNATC și interiorizarea suferinței i-au provocat probleme de sănătate.

„Până recent, nu puteam să vorbesc despre experiența asta. În timpul facultății mi-au apărut foarte multe probleme de sănătate, tot stresul era în interiorul meu și când am ajuns acasă mi-am dat seama.

–Liviu Lucaci spunea într-un interviu pe care ni l-a acordat că facultatea oferă consiliere psihologică studenților. Tu ai avut parte de așa ceva, știai că există?

Sincer, e prima dată când aud lucrul ăsta. Dar chiar și dacă aș fi știut, tot aș fi ales să plec și nu regret deloc decizia luată.”

RELAȚIA REGIZOR – ACTOR. ACUZAȚII DE INTRUZIUNE ÎN VIAȚA PERSONALĂ

“Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața.”

Declarația îi aparține unei foste studente care după terminarea facultății a început să colaboreze cu Puiu Șerban, în calitatea acestuia de regizor.

Pe lângă poziția de cadru didactic, Puiu Șerban este director artistic al Teatrului Elisabeta din București și montează spectacole și la alte instituții. Doi foști studenți ai săi, care au primit apoi roluri în spectacolele regizate de el, povestesc lucruri asemănătoare.

„În toți cei trei ani de facultate, eu nu am avut absolut nicio problemă cu el. Au fost observații, dar legate de greșelile mele. Problemele au început o dată cu colaborarea la teatre, cu el în calitate de regizor.

Din momentul în care am început să joc în teatrul lui, eu practic mi-am vândut viața. Trebuia să declar ce fac eu în timpul meu liber, unde mă duc, cu cine stau, cât stau. Și nu doar el personal mă întreba, ci persoane din cercul lui.

Când îți face cadou un astfel de privilegiu, el îți ia viața personală. Din momentul ăla, nu mai ai voie să calci în stânga și în dreapta fără ca el să știe. Și dacă nu e cum îi convine lui, încep discuțiile și umilințele.

Asta poate să dureze 1 an, 2, 3, depinde cât suporți tu.

Te cheamă, de exemplu, cu grupul la un restaurant sau să bei ceva. Tu dacă îi spui că nu poți, pentru că te întâlnești cu altcineva, s-a terminat pământul: „cum adică să ieși cu altcineva dacă eu te-am anunțat că de la ora cutare la ora cutare mergem la restaurantul x?”

El, după ce o să vadă declarațiile astea, nu doar ale mele, ale tuturor, o să spună: “sunt niște nebuni care nu au talent și acum deschid gura și comentează.”

Când colaborarea s-a încheiat, mi-a spus: “o să îți distrug viața și o să vezi că fără mine, fără numele Puiu Șerban, nu reușești. Asta a fost cel mai dureros.”

actriță sub anonimat

“Din păcate, mi-a fost profesor. Am colaborat după ce am terminat facultatea, dar nu a durat foarte mult fiindcă au început niște probleme. El a devenit foarte gelos.

A fost o experiență foarte invazivă, este un om foarte invaziv. Nu ai deloc intimidate când vorbești cu cineva, mereu te ascultă, are oameni care te ascultă.

Și nu suportă să ai alte proiecte în afară de el. Îți spune că nu te mai bagă în spectacolul respectiv.

Cel mai flagrant comportament la el este că vorbește non-stop despre sex. Asta mi se pare foarte dubios la el. Așa e și la școală și la teatru, peste tot.

Îmi pare rău că nu l-am reclamat la Comisia de Etică atunci când am fost student, acum nu mai pot să o fac. Dar cred că Dumnezeu se va ocupa de el.” – ne povestește un fost student și colaborator, sub protecția anonimatului.

Întrebat de aceste acuzații, Puiu Șerban le neagă cu vehemență și spune că, deși nu i-am dat numele persoanelor respective, știe despre cine e vorba și că aceștia ar fi fost implicați în cazuri disciplinare la teatrele la care au lucrat.

„Eu sunt unul dintre regizorii care nu am cerut niciodată exclusivitate. Toți actorii care lucrează la Teatrul Elisabeta au proiecte și în alte părți.

Nu le ceream niciun fel de informație. Asta că eu puneam stăpânire pe viața lor….vă invit să vorbiți cu orice actor cu care am lucrat, dacă eu am cerut informații despre viața personală. E adevărat, au fost niște evenimente în care viața privată a actorului a influențat bunul mers al spectacolului care era în repetiție.

Și atunci da, am spus că nu putem să mergem noaptea la club până la 3 și să venim dimineața la repetiții.

Anumiți actori tineri plecau, când se repeta în provincie, la ore târzii în noapte, plecau la București și am spus că nu e normal și că poate să își aducă iubitul sau iubita în orașul unde lucram. Asta nu înseamnă că am pus stăpânire pe viața cuiva.

Am spus doar că viața privată a actorului nu trebuie să afecteze bunul mers al repetițiilor.”

CE POT SCHIMBA ACESTE POVEȘTI?

Unii studenți au cerut mutarea de la grupa lui Puiu Șerban, unii sunt de acord cu metodele sale, alții au terminat facultatea, dar cu prețul unor traume, iar alții îi mulțumesc pentru ce i-a învățat.

Indiferent de propria experiență a studenților, însuși profesorul recunoaște că “noile generații” cer niște schimbări și “democratizare”.

Momentan, suntem în punctul în care a rămas la stadiul de promisiune a rectorului Liviu Lucaci rescrierea Codului de Etică al UNATC, în care formele de abuz vor fi explicate clar, astfel încât profesorii să nu le pratice, iar studenții să le identifice, dacă, totuși, au loc.

“Au fost momente și sunt momente în cariera unui pedagog în care se petrec astfel de abuzuri. Pentru că e un lucru foarte personal la clasă. Și de multe ori clasa de studenți reușește să te domine.

Uneori, da, s-au făcut și eu însumi am greșit. Acum vreau să le cer scuze tuturor studenților pe care i-am avut și am greșit față de ei. Dar sunt și extrem de mulți studenți cu care nu am greșit.

–Dumneavoastră ați comis vreun abuz de care sunteți conștient?

E abuziv numit abuz. Pot comite erori pedagogice.

Poate am greșit uneori crezând prea mult într-un student care nu a confirmat după aia. Și l-am încurajat mai mult, în detrimentul altuia, care în timp a dovedit. Ăla care a fost nedreptățit că eu l-am apreciat mai mult pe un coleg al lui și pe el mai puțin, acela nu a fost un abuz. A fost o greșeală.

În munca cu oamenii, aceste greșeli sunt inevitabile. Ar fi o prostie să te apuci să dai afară profesorul pentru ceva ce s-a întâmplat acum 20 de ani. Între timp, s-a profesionalizat. A fost o greșeală.

Poate nu i-a acceptat unui student anumite sensibilități. Și asta mi s-a întâmplat mie. Pentru că a considerat că acele sensibilități sunt fie răsfățuri, ca să nu muncească, fie lucruri de care trebuie să scape ca să devină actor.

Noi primim studenții aceștia la 18 ani. Ei sunt încă în dezvoltare. Eu nu am de unde să știu că x comportament al lui reprezintă un defect sau poate este expresia geniului și vom vedea peste ani.

Noi căutăm în întuneric. Uneori nimerești, că ai talent de pedagog, dar se întâmplă să greșești.

Acelor studenți față de care am greșit așa, da, le cer iertare.”, spune Puiu Șerban.

Totuși, acesta precizează că unele lucruri nu se pot schimba.

“Ce nu se poate schimba este munca de performanță din facultatea noastră. Nu ai cum să faci altfel. Ce se poate schimba și deja se schimbă în școala noastră, de aia au început să și vorbească, școala s-a democratizat foarte mult.

Dar nu știm până unde poate merge această democratizare.

Pe scurt, cât de democrat poate fi un locotenent care conduce un batalion? Că la un moment dat el trebuie să aibă comanda și să ordone “salt înainte”.

Manierele s-au schimbat, s-au angajat profesori tineri. Eu însumi sunt mult mai concesiv, mult mai adaptat la tipul de structură psihologică, fără să fac rabat de la criteriile de performanță.

Noi suntem una dintre cele mai bune școli de Teatru și de Film din Europa.”

UPDATE – la câteva ore de la publicarea articolului, UNATC a transmis următorul comunicat:

“Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” a consemnat cu îngrijorare afirmațiile făcute de conf.univ.dr. Puiu Șerban în spațiul public.

UNATC condamnă fără echivoc și se delimitează total de aceste declarații publice, lipsite de suport factual și aflate în totală discordanță cu misiunea, valorile și metodele educației artistice.

Conducerea UNATC și corpul profesoral au zero toleranță față de o asemenea conduită.Ținând cont de faptul că domnia sa face parte din colectivul nostru, ne prezentăm scuze față de toate persoanele afectate de aceste declarații, precizând încă o dată că cele afirmate nu reprezintă în niciun fel instituția din care face parte și vă aducem la cunoștință că, în urma celor întâmplate, Comisia de Etică a UNATC s-a autosesizat.”

The post “Facultatea de Teatru este o experiență psihică.” Cazul profesorului Puiu Șerban și efectele asupra studenților appeared first on Cultura la dubă.

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.

The post Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.” appeared first on Cultura la dubă.

Acesta este primul an în care Comisia Europeană acordă respectivul premiu.

“Acest premiu înseamnă mult pentru mine, pentru învăţământul vasluian nu înseamnă nimic, pentru că învăţământul vasluian este într-o letargie, singurul lucru care mai contează fiind schimbările în structurile de conducere ale Inspectoratului Şcolar. Din păcate, oricât de bogat în realizări adevărate este CV-ul cuiva, nimeni nu este dispus să promoveze astfel de persoane”, a declarat, pentru Agerpres, Alexandu Mîţă.

Alexandru Mîță a fost inspector şcolar şi consilier al secretarului de stat din cadrul Ministerului Educaţiei, Mihaela Popa.

Într-o postare pe facebook, acesta precizează:

“Preocupările mele pentru o adevărată educație de calitate, bazată pe seriozitate, creativitate, empatie, continuă. Chiar dacă, în lumea de azi, se pare că altele sunt criteriile care contează, uneori valoarea mai este remarcată și de la vârful piramidei. Vă mulțumesc!”

The post Profesorul vasluian Alexandru Mîţă a câştigat premiul 2021 European Innovative Teaching, acordat de Comisia Europeană appeared first on Cultura la dubă.

Comuna Saschiz este un fel de soră mai puțin cunoscută a localității transilvănene Viscri, promovată de Prințul Charles al Marii Britanii de mai bine de 20 de ani încoace.

Ca să ajungi acolo iți trebuie dorință de liniște și ceva mai mult combustibil la mașină, ca să mergi mai sus de Brașov, spre Mureș.

Printre puținele locuri pe care le poti găsi în Saschiz, conform Google Maps, este o ceainarie din comună.

Fiind o zi din timpul de lucru al saptămânii, nu mă așteptam să și găsim deschis, mai ales că gazna ne spunea ca nu prea avem unde să mâncăm în comună, că există un loc unde se manâncă, dar că uneori are mancare, alteori nu.

Dar am mers prin ploaie pe jos, în cautarea unui ceai cald, fiindcă voiam oricum să explorăm puțin locul.

Am ajuns în fața unei case minunate, care imi aducea mai degrabă aminte de liniștea și verdele din Scoția, decât de România. Poarta era deschisă, așa că am intrat in curte. Am strigat de cateva ori “Bună ziua! Bună ziua!” și nu a raspuns nimeni. Nu știam ce să facem, dacă să îndrăznim să intram în casă sau nu. Pe geam se vedea o masă la care cineva bause recent un ceai și citise o carte.

Până la urmă am intrat și ne-a intampinat, după câteva clipe de liniște, un tanar prietenos, cald, care ne-a invitat să luam loc.

El este Hadrian Morar, are 37 de ani și astfel am ajuns în casa în care locuiește alături de soția sa Marianne și de fiul lor, în vârstă de 4 ani.

Hadrian este din Sighișoara și s-a pregătit să fie profesor de geografie și de germană, însă a profesat doar un an. Apoi, vreme de cațiva ani a lucrat ca bucatar la unul dintre hotelurile Hilton, din Marea Britanie, unde a învățat probabil să facă și cea mai bună tartă cu mere pe care am mancat-o vreodată.

Dupa 4 ani petrecuți departe de casă, el și soția sa și-au dorit să se stabileasca într-un loc frumos, care să semene cu acasă. Așa au ajuns să cumpere casa din Saschiz și să o amenajeze dupa posibilitățile și sufletele lor.

“Am vrut să ne stabilim la curte, cum eram obișnuit să traiesc, dar acum nu mai e suficient să supraviețuiești din gospodărit. Așa a venit gândul să combinăm traiul nostru cu o formă de venit care să ne susțină traiul aici.

Nu este o afacere, nu m-am gandit cum să câștigăm bani, ci cum putem trăi aici.”

Hadrian Morar

Așa a aparut ideea unei ceainării.

La Tei gasești ceaiuri ca la bunica acasă, de tei sau mușetel, dar și unele mai pretențioase, cum ar fi roiboos-ul. De asemenea, poți să bei sau să cumperi pentru acasă sirop de lavandă sau gin de flori de soc. In afară de câteva beri englezești, toate băuturile sunt locale.

 Iar lângă ele merge perfect prajitura gatită de Hadrian în ziua respectivă.

“Aici ajung oamenii curioși. Multi se opresc la poartă, spun că e casa cuiva și nu au curaj să intre. Trebuie să fii deschis ca să ajungi la noi în curte. Vara, în special, se aglomerează, vin turiști străini. Tot vara avem și Sarbatoarea Rabarbarului în Saschiz, unde vine multă lume.  Dar și ieri, de exemplu, a fost soare, am avut un grup de nemți pe terasă.”

Soția sa este învățătoare în Sighișoara, iar cel mic merge la grădiniță în același oraș – cetate, aflat la 20 de kilometri distantă de Saschiz.

În ceea ce privește amenajarea casei, Hadrian spune că nu face nimic în scop de business.

“Primul gând e să fac ce ne-ar plăcea nouă, nu ceva special ca să impresioneze oamenii. Dacă ceea ce facem pentru noi va fi și pe placul oamenilor, atunci cu atât mai bine.

Noi nu avem clienți, noi spunem că avem musafiri. Tot ce vedeți aici e făcut 100% din placerea mea.

De exemplu, plantele astea au fost culese de mine și asezate în vaza asta pentru că ea era la îndemână, nu puse pentru a impresiona vizitatorii. Le facem pentru plăcerea noastră. Eu nu sunt orientat către client.

Dar ne place să primim oameni. De exemplu, eu am dărâmat jumatate de poartă și am lăsat-o așa, să fie tot timpul deschisă.”

Singurul demers pe care spune că l-a facut în scop de business a fost să acceseze niște fonduri europene, printr-un proiect câștigat la Gal, pentru a achiziționa 15 biciclete, dintre care 5 electrice. Vrea să închirieze bicicletele turiștilor dornici să parcurgă traseele din zonă.

Fostul grajd a fost transformat într-o cameră pentru oaspeți, care va fi folosită drept salon de ceai, dar și ca spatiu de dormit pentru musafirii care vor să înnopteze acolo.

Fermecați de liniștea locului și de ceaiul cald și gustos, am petrecut la Hadrian acasă aproximativ 3 ore.

El a trebuit să plece puțin în comună, așa că ne-a lasat singuri acasă pentru că, spune el, merge tot timpul pe încredere.

Între timp, a venit în vizită o mătușă asa care ne-a rugat să îl anunțăm că a trecut pe acolo.

Am achitat nota de plată și am lasat casa singură, cu poarta larg deschisă, cu credința că nimic nu se poate întâmpla rău în acel loc cald, plin de umanitate.

The post Fost profesor și bucătar, un tânăr și-a tranformat casa din Transilvania într-o ceainărie de poveste appeared first on Cultura la dubă.