Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

“Când o colegă plânge, eu vreau să fac ceva să o ajut, am fost și eu în situația asta și ajută mult să te simți sprijinit de colegi.“

După o serie de activități dedicate înțelegerii și combaterii fenomenului de bullying, elevii clasei a V-a, de la Școala Gimnazială Nr. 1 Dragomirești-Vale, vorbesc acum deschis despre emoții, nevoi sau frici. Diriginta lor, Priscilla Cosma, alături de consilierul școlar, au folosit ora de dirigenție pentru a ajunge acolo unde contează cu adevărat în educație – în sufletul elevilor. 

România se confruntă cu date îngrijorătoare privind cazurile de bullying în școli. Potrivit unui studiu publicat de Salvați Copiii România, 81% dintre elevii chestionați au afirmat că au fost martori ai situațiilor de bullying în școală, iar 1 elev din 2 a fost victima amenințărilor colegilor (2023). 

În acest context, Teach for Romania, cu sprijinul UiPath Foundation, a derulat la finalul anului 2024 programul de formare “Prevenția, recunoașterea și gestionarea bullying-ului în mediul școlar”, prin care profesori români au fost instruiți să aplice la clase activități și metode de lucru menite să prevină violența printre elevi. 

***

La clasa a V-a, unde Priscilla Cosma este dirigintă și profesoară de Educație Fizică și Sport, ora de dirigenție începe cu îmbrățișări și se desfășoară apoi în spațiul deschis al sălii de sport. Elevii se așază relaxați pe pufuri și așteaptă nerăbdători să înceapă ora lor preferată. 

Priscilla și Mihaela Stancu, consilier școlar, colaborează în cadrul orelor dedicate proiectului Clase fără bullying, și combină cunoștințele fiecăreia, de pedagogie, sport sau psihologie, pentru a câștiga încrederea elevilor și a crea un spațiu în care ei să se simtă confortabil. 

“Am realizat că ei au foarte mare nevoie de activități pentru creșterea compasiunii, empatiei și conștientizării. Pentru că ei încă nu conștientizează ce consecințe poate să aibă o simplă vorbă. 

Am avut jocuri de rol care i-au sensibilizat și și-au dat seama că nu toată lumea are același background, că povestea fiecăruia e diferită și fiecare vine cu propriul bagaj. Ei nu știau lucrurile astea. Sau le știau, poate, dar nu erau așa de conștienți de ele. Au înțeles că nu putem lua suferința cuiva, dar putem alege să nu adăugăm la ea. 

Au fost lacrimi după unele jocuri de rol și multă emoție, pentru care am făcut spațiu împreună, copiii dându-și voie să fie vulnerabili și deschisi. Abia la final am înțeles că ei s-au identificat foarte tare cu rolul pe care l-au primit.”, povestește Priscilla. 

“E bine să vorbim despre acest fenomen cât mai devreme, fiindcă altfel ajungem la clasa a 8-a, unde ei nu au habar cât de mult pot răni. Sunt cazuri de bullying chiar și de la clasa pregătitoare. Copiii ar trebui învățați de la grădiniță să împartă, să vorbească frumos cu colegii, să își ceară scuze, să facă complimente. Lor le este foarte ușor să spună cuvinte urâte, dar foarte greu să spună cuvinte frumoase. 

Trebuie să-i obișnuim cu bunătatea. Ei văd în mediul online foarte multe lucruri negative, iar noi în școală ne luptăm cu asta.” – spune Mihaela Stancu, consilier școlar.

În cadrul orei de dirigenție, elevii sunt încurajați să lucreze în echipe și să scrie câteva idei cheie despre bullying sau cyberbullying, să propună soluții pentru a veni în sprijinul unui coleg care suferă și să le prezinte, pe rând, în fața celorlalți. “Bullyingul este o formă repetată și intenționată de agresiune asupra unei persoane”, este principala idee pe care au reținut-o cu toții.

De asemenea, sunt învățați să nu judece agresorul, fiindcă și el are o suferință în spate. 

“Eu ceream de la ei colaborare, dar voiam să aibă și un model. Așa că împreună cu colega mea, doamna consilier, am făcut activitățile, ei ne-au văzut că lucrăm împreună. Cred că fiecare profesor își face clasa după el. E important cum este dirigintele, copiii observă tot și copiază, apoi aplică ceea ce văd. 

În cadrul activităților de sport foarte mult lucrăm cu emoții, în toate jocurile, inevitabil, apar frustare, bucurie, furie, entuziasm, fericire, învață să se uite la succes și la insucces. Sportul e esențial în dezvoltatea socio-emoțională a copiilor. Într-un mod plăcut, prin joacă, învață să gestioneze emoții pe care le întâlnesc în viața reală. De exemplu, ei când câștigau le făceau în ciudă colegilor care pierdeau. Și am discutat despre ce facem când câștigăm, cum putem fi de folos celorlalți, care încă nu au terminat exercițiul, și am stabilim împreună că putem să îi aplaudăm, să îi încurajăm, să le facem un compliment.”

Ora se încheie cu exercițiul preferat al copiilor, propus de consilierul școlar. Așezați în cerc, aceștia sunt încurajați să aleagă un coleg și să îi facă un compliment, apoi să ducă spre el firul unui ghem. Fiecare elev primește, pe rând, câte un compliment. 

“Ești cel mai bun lider pentru noi și îți mulțumim!”, “ești înțeleaptă”, “ești un atacant foarte bun”, “faci cele mai frumoase desene”, sunt câteva dintre aprecierile pe care copiii și le rostesc emoționați. 

“Activitățile astea m-au făcut să înțeleg că unii copii chiar au nevoie de complimente, chiar te ajută și să oferi și să primești un compliment. Nu știam că bullyingul e ceva atât de grav și cred că ar trebui să ne implicăm cât mai mult, mi-ar plăcea să facem astfel de activități mai des.”, ne povestește la final unul dintre participanți.

Pe parcursul orei petrecute în sala de sport, câțiva dintre copii sunt copleșiți de emoții și încep să plângă. Unii sunt îmbrățișați de colegi, o elevă de către doamna consilier sau de către prietene. 

“Mie îmi place că atunci când sunt bolnavă și apoi mă întorc la școală, foarte mulți colegi, mai ales una dintre fete vine la mine și mă întreabă cum mă simt, la fel și alți colegi, și mă simt foarte importantă pentru ei. Și ei sunt foarte importanți pentru mine.”, povestește emoționată o elevă. 

Bagajul emoțional cu care vine fiecare de acasă poate fi cu atât mai greu de dus, atunci când este purtat singur. Dar când profesorii vin în întâmpinarea nevoilor reale ale elevilor, șansele ca aceștia să își gestioneze mai bine emoțiile, cresc considerabil.

“Responsabilitatea e împărțită între școală și familie. Noi plecăm de acasă cu un bagaj, copiii stau mai mult acasă decât la școală. Sigur, noi îi învățăm cât putem, dar de acasă pornește totul. 

– Atunci când acasă nu există posibilitatea de a fi învățați, cât de mare devine responsabilitatea profesorilor?

– Foarte mare. Atunci când prind încredere, ei se și atașează de profesori, iar noi trebuie să fim atenți la ei, să le întâlnim toate nevoile lor.”, spune consilierul școlar Mihaela Stancu.

“Ar fi bine să existe o relație deschisă între părinte și profesor, dacă există o situație dificilă acasă, părintele să spună, astfel încât și noi să putem să creăm un mediu cât mai sigur și primitor pentru copil, să fim mai atenți. În unele momente, unii copiii au nevoie de mai multă atenție și atunci e bine să știm, ca să lucrăm împreună pentru binele copilului.” – Priscilla Cosma.

De astfel de activități au beneficiat aproximativ 100 de elevi, de la clasele V-VIII, precum și profesorii diriginți ai claselor respective, consilierul școlar și directorul unității.

“Obiectivele proiectului au fost clare și bine structurate, iar activitățile desfășurate au fost adaptate nevoilor elevilor, oferind un mix de sesiuni educaționale, jocuri de rol și discuții interactive. Aceste activități nu doar că au sensibilizat elevii cu privire la gravitatea bullying-ului, dar le-au oferit și instrumente pentru a-l recunoaște și a reacționa corect în astfel de situații.

Un alt aspect pozitiv a fost implicarea activă a profesorilor care au contribuit la crearea unui climat de încredere și suport. De asemenea, mesajele transmise au fost clare și concise, iar exemplele reale au făcut ca subiectul să fie mai accesibil și relevant pentru elevi.”, spune Rodica Iorga, directoarea școlii. 

Proiectul face parte din programul de formare „Prevenția, recunoașterea și gestionarea bullying-ului” implementat de Teach for Romania cu sprijinul UiPath Foundation. 

Material realizat în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation. 

The post Cum prevenim bullyingul? “Elevilor le este foarte ușor să spună cuvinte urâte, dar foarte greu să spună cuvinte frumoase.” appeared first on Cultura la dubă.

Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai puternice voci ale teatrului românesc de 20 de ani încoace. Încă de când a terminat studiile (Facultatea de Litere și Facultatea de Teatru – Regie), s-a afirmat ca artist independent și a colaborat cu numeroase teatre din țară și din străinătate, refuzând să stea sub acoperișul apăsător al unui teatru național.

Scrie propriile piese de teatru și le regizează, aducând în fața publicului subiecte puternice precum Roșia Montană, fosta securitate, subfinanțarea sistemului educațional sau interzicerea dreptului la avort.

În 2014, spectacolul său “Solitaritate”, o co-producție a Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu, a Festivalului Avignon și a Teatrului Național din Bruxelles, a fost prezentat în selecția oficială a Festivalului Avignon în 2014. A fost cel mai important moment al carierei sale, care i-a adus recunoașterea internațională.

Ar fi putut să se stabilească în Germania, Italia sau Spania, unde a lucrat cu teatre puternice, dar a ales să reconstruiască teatrul copilăriei sale – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Așa că în ultimii 7 ani, din funcția de manager, a adus acolo proiecte internaționale și a propus publicului un discurs artistic curajos, despre subiecte sensibile, care uneori au deranjat autoritățile locale. În vara aceasta a anunțat că renunță la mandatul care s-ar fi încheiat în ianuarie 2025 și ne-am întrebat de ce.

Ne-am întâlnit la o discuție în București, orașul care reprezintă casa sa, locul în care revine din călătorii și își dă, din când în când, reset.

Am aflat că nu este vorba despre o renunțare, ci despre încheierea unui capitol.

În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Gianina Cărbunariu explică motivele plecării de la Piatra Neamț, vorbește despre cele mai recente spectacole ale sale, despre mișcarea feministă din teatrul românesc, experiența de profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar și despre nesfârșitele mandate interimate din teatrele românești, care sunt dincolo de lege și de moralitate.

***

Gianina, mandatul tău de la Piatra Neamț se termina în ianuarie 2025. De ce nu ai mai așteptat încă 6 luni și ai vrut să pleci mai devreme?

Au fost mai multe motive. În primul rând, ce am dorit eu să fac acolo am cam făcut, inclusiv cele două proiecte europene foarte mari.

În ceea ce privește publicul, eu cred că am reușit să ajung acolo unde trebuia. Și cifrele demonstrează asta, avem public și în festival și în stagiune.

Pe de altă parte, în februarie am primit un buget tăiat, cu care nu mai puteam organiza festivalul și nici o parte din stagiune. Și dacă nu sunt bani, nu pot să fac ceea ce am propus în proiectul meu inițial de management.

Întotdeauna am lucrat cu bugete modeste la Piatra Neamț, nu am avut vreodată bugete comparabile cu ale teatrelor din București sau cu ale teatrelor din orașe mari din țară. Am avut totuși un buget pe care mă puteam baza, dar când a dispărut și acel buget, nu am mai văzut niciun motiv să rămân.

Poate altcineva va veni și se va descurca așa.

Ce ai vrea să faci cu timpul care îți rămâne după renunțarea la mandat? Ai vrea să regizezi mai mult, să scrii mai mult sau poate te gândești la un mandat la un alt teatru?

Deocamdată vreau să dorm mult și să îmi organizez puțin programul, am multe propuneri ca artist și mă bucur pentru asta.

Cât am stat la Piatra Neamț, 7 ani, am renunțat la foarte multe proiecte personale, la invitații să lucrez în teatre din țară și din afară. Eram angajată și trebuia să îmi asum conducerea unei instituții.

Mă bucur că acum pot să spun da acolo unde până acum am spus nu.

Ai simțit vreodată că munca birocratică îți afectează creativitatea?

Cred că am învățat foarte multe lucruri făcând management. În primul rând, eu mă inspir foarte mult din realitate, în opera mea dimensiunea politică și cea socială sunt foarte prezente și atunci această experiență mi-a deschis ochii și mai mult. Am văzut cum funcționează lumea, ceea ce e foarte interesant. Nu am frustrări legate de asta. Dar, de la oboseală și de la stres, riști să nu mai ai aceeași energie când ajungi la scenă sau când faci documentare.

Nu aș spune că mi-a mâncat toată energia, dar nu a fost ușor să le împac pe ambele. Totuși, cred că am reușit. 

Într-un fel, proiectul de la Piatra Neamț a fost unul artistic, cum ar trebui să fie orice proiect de management, e un proiect de viziune, nu te duci doar să dai niște salarii.

Consideri că managerul unei instituții de cultură trebuie neapărat să fie artist?

Nu cred că e neapărat nevoie, există oameni cu o viziune extraordinară care pot fi manageri culturali, doar că trebuie să fi demonstrat asta înainte. Evident, să nu fie tot felul de oameni numiți politic. Deci sunt două posibile tipuri de curatoriat, iar eu cred în ambele.

Te gândești la un mandat la un teatru mai mare?

Deocamdată mă gândesc la vacanță, fiindcă nu am mai avut vacanță de vară de 7 ani, dat fiind faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț se desfășura la început de septembrie și munceam toată vara. După vacanță o să văd. Nu am un răspuns.

„Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor” este un spectacol pe care l-ai montat în Polonia și se bucură de critici foarte bune. Textul este scris de tine. Care este povestea pe care ai vrut să o transmiți?

Da, este un text scris de mine, în urma unei documentări făcute în paralel, în Polonia și în România. În ceea ce privește contextul românesc, evident că de mare ajutor mi-au fost cartea  „Politicile duplicității” de Gail Kligman, filmul lui Florin Iepan „Născuți la comandă. Decrețeii”, „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu” de Corina Doboș, cercetările făcute de Centrul Filia la care am avut acces prin amabilitatea Andradei Cilibiu.  

În Polonia am lucrat împreună cu dramaturga Anna Mazurec, ea m-a ajutat să găsesc contactele persoanelor intervievate, mai ales din zona activistelor din Polonia și a fost și cea care m-a ajutat să înțeleg mai bine întregul context.

Deci ai vorbit cu femei care chiar au protestat în stradă, în Polonia, pentru dreptul la avort?

Da. Și am stat de vorbă și cu femei refugiate în Polonia din Ucraina.

Falimentul sistemului polonez s-a văzut și mai clar când acestea au ajuns în Polonia și au aflat că acolo, de exemplu, nu se dădea pastila de a doua zi decât cu prescripție de la doctor. Nu doar că era interzis avortul, dar și situația metodele contraceptive era problematică. Pentru ucrainence a fost un șoc. A fost un moment în care, cu ajutorul unor ONG-uri, au putut face avorturi la cerere în Cehia sau Slovacia fiindcă în Polonia era imposibil.

E greu de imaginat că în Polonia, în Uniunea Europeană, în secolul 21, se întâmplă lucrurile astea. Mai ales că, istoric vorbind, Polonia e una dintre primele țări din lume care au legalizat avortul la cerere. 

Textul se concentrează pe ceea ce se întâmplă în prezent în Polonia sau și pe poveștile mamelor noastre, din comunism?

Pe mine de aceea m-a interesat tema asta fiindcă voiam să reevaluez trecutul nostru, în paralel cu ce se întâmplă acum în Polonia și să citesc prezentul avînd în fundal dinamica unor mecanisme din trecut. Sunt epoci diferite, dar scenariile sunt similare. E incredibil că nu învățăm nimic din trecut, suntem țări cu experiențe istorice recente oarecum similare.

Cazul României, cu decretul 770 al lui Ceaușescu, e un exemplu de decizie catastrofală nu doar pentru generațiile de atunci, ci și pentru cele care au urmat – copii nedoriți, copii cu malformații crescuți în orfelinate, femei care au murit și au lăsat în urmă familii.

De fapt, cea mai mare problemă din Polonia este că, și dacă se descoperă în perioada de sarcină că există riscul unor boli sau malformații pentru copil, femeia este obligată să nască. Viața mamei nu poate fi salvată decît în momentul în care se constată decesul fătului, ceea ce a făcut să existe cazuri de decese dramatice în rîndul femeilor poloneze în ultimii ani.

Cum a reacționat publicul polonez la această temă, la spectacol?

Publicul a fost foarte receptiv și entuziasmat fiindcă, de fapt, societatea poloneză este împotriva acestei aberații. Nu avem două tabere: majoritatea, inclusiv oameni religioși practicanți trăiesc în secolul 21 și nu mai acceptă aceste extreme.

Pe mine m-a interesat și dimensiunea politică, mecanismul puterii. Cumva, lucrurile s-au schimbat, dar unele mecanisme funcționează și acum.

Foarte interesant e că dacă erai complice la avort, riscai atunci, în România, închisoare. Asta se întâmplă și în Polonia astăzi. Dacă dai un medicament avortiv cuiva, riști închisoare. Ceea ce e șocant.

Mie mi se pare că lucrurile au luat-o razna în toată lumea. Dacă ne uităm la Statele Unite este îngrijorătoare tendința de a priva femeile de dreptul de a deține controlul asupra propriului corp.

În spectacol, am încercat să blurez cumva liniile de demarcație între ieri și azi, între România și Polonia, tocmai pentru a atrage atenția că e vorba despre o temă globală și despre o luptă continuă a femeilor pentru drepturile lor.

În acest context, ce relevanță consideri că are arta? Are puterea de a schimba ceva?

Depinde de artă. Peste noapte, arta nu poate să schimbe nimic. Dar pe termen lung, se mai pot schimba lucrurile.

Dau un exemplu de la Piatra Neamț. Un spectacol bun, făcut la început, nu a schimbat publicul. Însă o muncă susținută de o echipă timp de 7 ani a dus la această realitate – avem un public numeros și deschis la dialog. Asta se întâmplă în timp, trebuie să muncești mult ca să existe la un moment dat un impact.

Pe de altă parte, unii oameni contestă politizarea artei, în sensul că ea bifează teme populare în zilele noastre în mod intenționat.

Arta tot timpul a fost politică, inclusiv la Shakespeare este vorba despre putere și mecanismele ei. Nu văd cum ai putea să faci o artă cu totul desprinsă de contextul real. Mai mult, arta care încearcă să evite contextul politic, aceea e o artă politizată, în sensul complicității cu un anume status quo.

E o artă care spune clar: noi nu vrem să ne băgăm în așa ceva, fiindcă noi urmăm agenda puterii.

Dar, legat de întrebarea ta, dacă arta mai poate schimba ceva, cred că există mulți artiști care își asumă o poziție activistă. Inclusiv în cazul spectacolului din Polonia, la final, sub haina personajelor, actorii dau informații utile despre ce pot face femeile care se confruntă cu consecințele legii antiavort.

Iar dacă cineva are o problemă cu asta, răspundem: „dați în judecată personajele”. Pe de o parte, reprezintă un tip de activism, pe de altă parte pune Poloniei o oglindă în față, care spune: dacă am ajuns aici, să ne spunem părerile prin intermediul personajelor și al ficțiunii pentru a nu fi legal în pericol, înseamnă că în societatea asta lucrurile nu sunt chiar ok. Și că legea trebuie schimbată în funcție de realitate.

Ești activă civic doar prin arta ta și ți se pare suficient sau simți nevoia să te exprimi și altfel? De la social media, la proteste în stradă…

Temele pe care le abordez vin din interesul meu personal, nu îmi aleg teme la modă. E posibil să existe artiști care încearcă să se urce pe un val, dar eu îmi aleg ceva ce mă interesează pe mine. Nu toate temele pe care le documentez devin spectacole. Depinde și de circumstanțe uneori.

Cred că activismul și alegerea unor teme se suprapun. Pe de altă parte, atunci când fac un spectacol, merg mult pe teren, pun multe întrebări și, de obicei, nu mă duc singură, ci împreună cu alți colaboratori. La finalul documentării, uneori avem și mai multe întrebări. Realitatea nu îți dă întotdeauna răspunsuri, ci îți oferă și mai multe întrebări.

Spectacolele mele au o doză de activism, însă încerc să evit tezismul. Eu nu le spun oamenilor că lucrurile sunt așa, ci le propun să reflectăm împreună.

Iar dacă simt nevoia să mă exprim de urgență sau să protestez față de ceva în afara sălii de repetiții fac și acest lucru, evident.

Sunt curioasă cum te raportezi la ceea ce pare a fi conturarea unei mișcări feministe în teatrul românesc, care nu e neapărat feministă prin spectacole, ci prin afirmații directe, multe pe social media, în presă. De exemplu, cum a fost discuția de la nominalizările UNITER, de la care lipseau femeile regizoare.

Pe mine chiar nu mă interesează premiile. Când au venit, uneori le-am ridicat, alteori le-a ridicat altcineva în numele meu, nu asta e miza mea, să mă duc să ridic un premiu la Gala UNITER. Nu cred că e o platformă unde să îmi pot exprima anumite idei, dar respect opțiunile altor colege de a considera această gală o platformă.

Până la urmă, fiecare dintre noi are libertatea de a-și alege spațiile de exprimare și de acțiune, important e ca diferitele intervenții să se coaguleze și cred că lucrul acesta se întîmplă deja.

“Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus.”

Discuția a fost dincolo de nominalizări, s-a vorbit inclusiv despre ideea că femeile au mai puține șanse să intre în teatrele mari, atunci și mai puține șanse la nominalizări. Tu aderi la ideea că un manager de teatru ar trebui să includă în selecția unei stagiuni regizoare în mod intenționat sau să fie un procent egal, femei și bărbați?

Unii consideră că o astfel de împărțire ar încerca să compenseze sute de ani în care femeile au fost discriminate.

Eu cred că există regizoare foarte bune și cred că o astfel de raportare ar fi jignitoare. Managerii de teatru nu trebuie să fie forțați să invite femei artiste, ci realizările lor ar trebui să le impună de la sine pe toate regizoarele femei foarte bune, uneori chiar mult mai bune decât colegii bărbați. Este o realitate: sunt foarte multe regizoare femei care au discursuri artistice relevante.

Eu nu vreau să fiu invitată la un teatru pentru că sunt femeie, ci pentru că sunt o artistă care are ceva de spus. M-ar deranja să aflu că am fost invitată să lucrez într-un teatru doar pentru că sunt femeie și trebuia să completez o cotă pentru ca managerul să obțină un punctaj favorabil.

Nu vreau să aud despre ideea de a „forța” intrarea femeilor într-un anumit domeniu. Știu că se discută în toată lumea, chiar și în politică, ideea de paritate. Ea, în sine, nu e o idee rea. Mi se pare ok să existe paritate, dar prin recunoașterea calităților femeilor, fie că e vorba despre artă, știință sau politică, să nu fie doar de fațadă ca să bifăm paritatea. Ni se cuvine recunoașterea, nu ni se face niciun favor.

Eu cred că un director de teatru din România, în acest moment, nu are nicio scuză să nu aibă regizoare femei în stagiune. Din acest punct de vedere, da, colegele mele au dreptate. Dar aș muta discuția în altă zonă, nu în cea a galei cu premii, cu coronițe. Discuția aceea se duce într-o zonă periculoasă, a orgoliilor, care nu mai poate fi controlată.

Spectacolul Două ore cu pauză este sold out la fiecare reprezentație. Cum s-a născut acest text, ce te-a interesat în mod special – statutul profesorului în România?

Eu am terminat și Litere, iar cele mai bune prietene ale mele sunt din perioada studenției la prima facultate.Ele îmi povestesc ce se întâmplă în sistemul educațional, unde probabil aș fi ajuns și eu, dacă nu făceam Regie.

Mă interesează foarte tare cum mai poți face educație în secolul 21, cum mai poți atrage pe cineva într-o zonă a dezbaterii, a cititului, a creativității.

Lucrurile s-au schimbat. Eu nu sunt genul care să spună că nu ar trebui să stea copiii cu ochii-n telefoane, că tehnologia este un lucru rău, nicidecum. Și asta am încercat să fac, să tatonăm ceea ce se întâmplă acum cu educația.

Iar în România, educația este subfinanțată. Dacă nu se schimbă ceva la nivel politic, până la urmă o să ne cadă șandramaua în cap. Sistemul e terminat. Tinerii absolvenți nu mai intră în sistem și au motive întemeiate: cu banii primiți, un debutant abia își plătește chiria.

Când am început documentarea nu începuseră încă protestele din educație. Am făcut multe interviuri în Piatra Neamț, Cluj, București, actorii au făcut și ei interviuri, de asemenea studenții de la Cluj cu care am lucrat. Deci am avut o paletă largă de opinii. Apoi, în repetiții, am urmărit ce se întîmpla la proteste și am și fost la protestul de la Cluj.

Interesul meu a apărut citind o carte de la Casa de Pariuri Literare, care se numește Prof de Română. E o antologie cu 5 volume, care cuprind aproape 100 de mărturii ale profesorilor și din rural și din urban, de vârste diferite.

Ce pași vezi tu necesari pentru schimbarea sistemului?

Cred foarte mult în încurajarea profesorilor tineri să meargă în zone defavorizate, cu niște salarii mult mai bune. Noi nu mai avem profesori în rural, iar asta ne costă pe noi toți, generații întregi.

Apoi, m-a interesat imaginea profesorului. Când ești plătit prost și viața ta este sub limita decenței, tu nu ai autoritatea necesară în fața elevilor sau a părinților. În sistemul de învățământ de stat pare că suntem la privat – părintele știe mai bine decât profesorul ce bibliografie trebuie să dea, ce note.

În acest context, ce te-a determinat pe tine să te întorci la catedră, la facultate?

Am predat la Masterul de Regie și am lucrat și cu studenți actori, iar anul trecut am luat anul 3 de Regie și am lucrat cu 3 studenți regizori.

Cred că în educație ar trebui să vorbim despre o libertate ghidată și despre o disciplină care te ajută să fii eficient. Mai cred că asta chiar poate fi o platformă în care pot fi exprimate și dezbătute niște principii despre societate și despre artă.

Încotro o apucă un tânăr care termină regie de teatru?

În independență. Eu asta am făcut, deși aveam invitații în teatre, am ales independența în mod conștient. În Cluj există spații unde poți face proiecte, poți aplica la AFCN.

Pe de altă parte, față de acum 20 de ani, există proiecte dedicate tinerilor regizori, festivaluri precum Debutantul de la Sfântu Gheorghe, TNT la Craiova, proiectul 9 G la TNB. Oportunități apar. Evident, din punct de vedere financiar nu vei trăi ca un corporatist. Sunt niște riscuri pe care ți le asumi, dar nu înseamnă că la un moment dat nu vei putea să te susții.

Este un mit ideea artistului sărac. Uneori, ca și în cazul profesorilor, este susținută această imagine a precarității care cică te înnobilează. Nu e chiar așa. Aș încerca să îi încurajez pe studenți să chestioneze astfel de prejudecăți. În orice meserie este greu, dar depinde care sunt prioritățile și valorile tale.

“Trebuie organizate urgent concursurile de management în teatre”

În teatrele bucureștene, inclusiv la Excelsior, se văd niște schimbări în abordarea artistică, au fost numiți mulți manageri interimari tineri. Dar sunt curioasă ce crezi despre sistemul în care se întâmplă asta, acela în care nu au mai fost organizate concursuri, așa cum prevede legea, iar în multe teatre există interimate de 4 ani sau și mai mult.

Eu văd lucrurile așa: trebuie făcute urgent concursurile. Un concurs câștigat impune o relație corectă între ordonatorul de credite și manager, precum și între manager și angajați. De acolo se poate construi, pe baza unui plan de management, aprobat de ordonatorul de credite, în care managerul își asumă să construiască ceva, ordonatorul să susțină financiar, iar echipa de angajați să funcționeze conform unui scenariu clar.

Un observator, cum e presa, poate spune că un manager a făcut sau nu a făcut, poate face un bilanț. Dar dacă vorbim despre un interimar, el nu își asumă nimic, nici ceilalți nu prea au de ce să te critice, iar asta cred că e în defavoarea tuturor, inclusiv în defavoarea ordonatorului de credite.

De ce și în defavoarea ordonatorului?

Sunt niște probleme legale acolo și poate fi suspectat de rea credință. Nu există un motiv real pentru care să nu organizeze concursuri.

E important să existe un program și o relație corectă între părți. Acum fiecare face cam ce se poate.

La concursul pentru postul de manager al TNB, comisia a decis că niciun candidat nu a prezentat un proiect suficient de bun. Cum ți s-a părut acea concluzie?

Nu mai țin minte exact cine a candidat, eu eram plecată pentru un proiect în Germania atunci. Nu am văzut proiectele de management, nu pot să spun ceva în privința lor.

Ministrul Culturii a spus că va organiza un alt concurs. Au trecut peste 2 ani de atunci și nu a mai organizat nimic. Ce spune situația de la TNB despre teatrul românesc?

Că este un haos total. Interimatul, cârpeala fără sfârșit, nu folosește nimănui, nici măcar politicienilor. Ok, urmează alegeri și nu vrei să faci asta la final de mandat, înțeleg. Dar când ești la începutul mandatului, asumă-ți și organizează.

În plus, în fiecare an există o evaluare anuală. Există instrumente prin care managerul poate fi trimis acasă, dacă la evaluare se constată că nu își face treaba.

Ți-a trecut prin cap să participi la acel concurs?

TNB este o structură imensă, greoaie. Nu știu dacă s-ar potrivi neapărat cu tipul meu de gândi teatrul. Nu mi-a trecut prin cap, eram implicată în alte proiecte.

Dacă totuși mi-ar trece vreodată prin cap, modelul după care m-aș ghida, nu ar fi acesta al unui teatru total închis în acea clădire. Cred că un teatru național ar trebui să fie foarte deschis, cu antene în foarte multe direcții, cu oameni noi în secretariatele literare. Acești oameni sunt sau ar trebui să fie creierele teatrelor. Există și exemple pozitive: la TNB, Cristiana Gavrilă face o treabă foarte bună, ea a coordonat ani de zile proiectul 9G.

E importantă libertatea în creativitate.

De când cunosc eu Teatrul Național, mi se pare o structură rigidă care, dacă mai funcționa încă acum 10 ani, acum nu prea mai văd cum ar putea să funcționeze așa. E nevoie de curaj și de aer proaspăt.

“Modelele de teatre naționale s-au schimbat în toată lumea.“

Către ce tind aceste modele?

Către o deschidere mult mai mare către public. Clădirea în sine rămâne un centru care iradiază către alte cartiere, către alte zone. Teatrul Național București nu e doar al Bucureștiului, nici nu e subvenționat de București. El ar trebui să transmită semnale de schimbare către întreg sistemul teatral.

Poate ministrul Culturii gândește că, totuși, merge bine rețeta de acum, iată, spectacolele sunt sold-out, se epuizează biletele online în câteva minute. De ce ar schimba ceva?

În ultimul an sălile din București sunt cam sold-out peste tot. Eu mă bucur foarte mult de acest interes al publicului pentru teatru, mi se pare foarte tare.

Și atunci, de ce ar schimba ceva ordonatorii de credite?

Fiindcă tot timpul ceva merge bine pentru o anumită perioadă, iar tu trebuie să fii cu un pas înainte, să anticipezi, să nu ajungi să nu mai ai public. Publicul trebuie mereu reînnoit. De aceea se schimbă manageri, se schimbă direcții, se reinventează instituții peste tot în lume.

Trebuie reinventat inclusiv conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?

E o întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare manager. Ce reprezintă cultura națională într-un context internațional, într-o lume a colaborărilor interdisciplinare?

Eu în Madrid am lucrat cu o scenografă din Berlin, în Germania am invitat un muzician bulgar. În teatre naționale din afară se întîlnesc echipe internaționale. Noi ne blocăm în aceleași nume de regizori, de actori, în aceleași formule.

Dincolo de lumea teatrului, ce îți place să faci?

Să citesc, să văd filme, să cunosc oameni noi. Uneori am impresia că, dacă vrei să fii creativ, trebuie să ieși din mediul în care activezi și să vezi altceva. Asta îmi doresc și eu, să ies un pic din bula asta care uneori îmi dă senzația de irespirabil.

Pentru mine, Bucureștiul, deși e casa mea, a fost un nod între Piața Neamț și alte locuri. Aș vrea inclusiv să stau acasă, să mă revăd cu prieteni din București, să ies puțin din contextul teatral, să am momente în care să dau un reset.

Între atâtea experiențe internaționale, ce te-a făcut să rămâni în București?

Mie îmi place foarte mult Bucureștiul, am o relație de love & hate cu el. M-am gândit de câteva ori să plec. Pe de altă parte, circul foarte mult, și că am casa aici sau la Berlin nu e chiar așa o mare diferență, dacă sunt mai mult pe drumuri decât acasă.

Ca simplu cetățean, nu te-a apucat furia și dorința de a pleca?

Ba da, și furia și spaima. De aia am și vrut uneori să plec. Dar, de fapt, prin natura meseriei, nu stau prea mult într-un singur loc. Nu mă împac cu lucrurile definitive. Faci tot ce poți acolo unde ești la un anumit moment dat. Și pleci când simți că e momentul să pleci.”

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Gianina Cărbunariu, regizoare: “Trebuie reinventat conceptul de “național”. Ce înseamnă național acum, într-o lume multiculturală?” appeared first on Cultura la dubă.

Mironeasa este o comună aflată la o oră distanță de Iași, alcătuită din trei sate: Schitul Hadâmbului, Urșița și Mironeasa. Pe măsură ce ne apropiem de localitate, ne îndepărtăm de drumul principal și urcăm pe frumoasele dealuri moldovenești, cu salcâmi seculari și păduri pe alocuri sărăcite de tăierile de copaci.

Natura este superbă, însă așezările umane sugerează o viață greu de dus. Deși suntem în mediul rural, lipsește decorul unor case țărănești tradiționale.

Ne îndreptăm spre școala din Mironeasa, unde orele încep de dimineață.

Mergem să o cunoaștem pe tânăra profesoară de franceză, Mădălina Henea, dirigintă la clasa a V-a.

Alături de profesorul de Educație Fizică și Sport, aceasta a participat la proiectul derulat de Teach for Romania, Segregare pe minus, Diversitate pe plus, și a învățat cum poate combate discriminarea între etnii, cum poate scoate în evidență calitățile culturii rome și a integrat aceste aspecte la ore.

În fața școlii, Mădălina e întâmpinată de mediatorul școlar, care îi mulțumește pentru un eveniment organizat recent.

„Îi mulțumeam doamnei profesoare pentru activitatea sa în școală. Părinții care au participat au fost foarte impresionați, încât au făcut live pe facebook, au primit like-uri. De când o avem colegă, s-a implicat foarte mult.”, ne spune Ștefan Voicu, mediator școlar.

Mădălina și-a lăsat jobul și a devenit profesoară datorită Teach for Romania. De câțiva ani, face naveta de la Iași de luni până vineri, la fel ca cei mai mulți dintre profesorii care predau aici.

Își dorește să fie un aliat al elevilor săi și să pună interesul lor mai presus de orice. La ora de franceză la care asistăm, le arată copiilor multă răbdare și empatie. Dacă cineva are o problemă personală, îi acordă atenția necesară, înainte de a continua lecția.

“La școală mi se pare foarte interesant, ajutător, frumos, fantastic. Doamna dirigintă ne înțelege, nu este rea, ne ascultă, se gândește mereu la noi.”, ne spune în pauză Marta, una dintre elevele sale.

Mădălina a fost interesată să afle mai multe despre cultura romilor și să îi ajute pe elevii ei să își cunoască originile. De aceea s-a înscris în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus.

“La franceză, de exemplu, când învățam despre pronumele nehotărât, făceam cu ajutorul copiilor pronumele nehotărât în limba romani. Sau, dacă făceam denumirile animalelor, le făceam și în limba franceză. Aceasta a fost prima fază a proiectului.

Apoi, am avut un eveniment comunitar, de Ziua Minorităților, în care am invitat părinți, colegi, profesori, oameni de la primărie. Le-am prezentat, cu ajutorul copiilor care încă vorbesc romani, elemente din istoria și cultura romilor. Și, fiind în apropierea sărbătorilor, am avut și un dans al ursului, care e specific romilor, din neamul de ursari, și o urătură în limba romani.

La final, am avut un concurs bingo dedicat clasei a V-a, cu întrebări despre ce am avut în eveniment.

Apoi, am avut și componenta conștientizării despre diferența de etnie, discriminare și interculturalitate. De exemplu, am făcut un teatru social în care ei au mimat un conflict între etnii, apoi am refăcut sceneta cu o soluție pentru a rezolva conflictul. Copiii au zis la final că a fost cea mai frumoasă zi.”, povestește profesoara.

„Proiectul i-a ajutat să se dezvolte personal. Fiind de etnie romă mulți dintre ei, având o ușoară frică în exprimare, au reușit să se regăsească pe ei cu ajutorul activităților.”, spune și Vlad Onuță, profesorul de Educație Fizică și Sport.

Instabilitatea financiară a familiilor de aici provoacă instabilitate și în actul educațional. Mulți dintre părinți, în lipsa locurilor de muncă în zonă, pleacă la munci sezoniere în țară sau în străinătate. Iar copiii rămâni la bunici, mătuși sau alte rude. Există și cazuri în care copiii pleacă alături de familie, deși sunt înscriși la școală.

„ Avem 41 de elevi care nu frecventează școală, declarați la primărie. Unii au plecat în străinătate, alții au plecat în alte regiuni ale țării, la rude.”, spune mediatorul școlar.

Pe alocuri, banii câștigați se văd la câteva case renovate, însă la unele se vede lipsa de posibilitate financiară de a investi în întreținerea caselor. Nu e de mirare că, în acest context, copiii vor să câștige bani cât mai repede, la fel ca cei pe care îi urmăresc pe social media sau cei din comunitate, care par mai înstăriți.

„Modelele lor sunt persoane din comunitate sau din media, care câștigă bani ușor. Câteva nume care îmi vin în minte sunt din industria muzicală. Modelele lor au mașină, casă, uneori cei din comunitate vorbesc despre faptul că au un istoric mai puțin cuminte și nu li se pare așa o mare tragedie. Pe mine m-au întrebat la un moment dat elevii, ironic, dacă mai vin la școală cu Loganul. Și le-am spus că da, e foarte bun.”, ne spune Mădălina.

În localitate mai sunt și neamuri de romi care păstrează câteva îndeletniciri tradiționale, ne povestește directoarea școlii, care a crescut în localitate.

„Avem în localitate neamuri tradiționale de ursari și florari. Ursarii făceau jocurile cu ursul, încă mai sunt bătrâni care cântă la o fanfară. Acum se ocupă mai mult cu florile, unii și-au făcut sere. Și mai sunt lingurarii, care ciopleau linguri în lemn și împleteau coșuri. (…)

Încercăm să le explicăm că învățământul este obligatoriu, să îi facem să înțeleagă că 8 clase nu mai sunt suficiente, că la orice serviciu e nevoie de mai mult. Și vor fi și copiii lor adulți și se vor lovi de probleme. Ei își doresc să evolueze, unii reușesc. Dacă aș face o comparație cu acum 20 de ani, condițiile de trai s-au îmbunătățit.”, declară directoarea Florentina Ionescu.

Problemele de infrastructură din zonă rămân o provocare și îi determină pe unii copii să meargă zilnic pe jos, în drum spre școala gimnazială sau spre profesională.

Pentru elevii încă mici, școala este o bucurie, față de cum se simt cei mai mari, adolescenții. Mulți tineri vor să lucreze cât mai repede, să își câștige independența financiară.

„Sunt câțiva copii care ajung în Iași, la licee teoretice. Sunt ajutați de Părintele Damaschin să stea acolo, în apartamente. Apoi, destul de mulți ajung la școală profesională, cea mai apropiată este la Șcheia. Ne bucurăm și pentru ei, este un pas înainte față de cei care rămân acasă sau băieții care merg la munci sezoniere.”, concluzionează Mădălina.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “Modelele elevilor mei sunt persoane care câștigă bani ușor.”, Mădălina Henea, profesoară în Mironeasa, Iași appeared first on Cultura la dubă.

Lângă Brașov, unul dintre cele mai frumoase și importante orașe ale României, există 6000 de suflete, dintre care peste 3000 sunt minori.

Se întâmplă în Gârcini, un cartier din orașul Săcele unde, potrivit recensământului, trăiește cea mai mare comunitate de romi din România.

Acolo, copilăria își păstrează inocența și speranța. Acolo, școala este șansa la o viață mai bună.  

***

Plecați din București la 4 și jumătate dimineața, ajungem la Gârcini odată cu primele raze de soare. Este 8 dimineața și pe șoseaua principală vedem părinți zgribuliți care îi duc de mână pe cei mici, către școală. Afară sunt -7 grade celsius, dar copiii par deja obișnuiți și căliți în fața frigului.

La două dintre clasele pregătitoare ne întâmpină Diana Bâscă și Ramona Crețu, învățătoare în școala din Gârcini și profesoare Teach for Romania.

Activitatea lor se desfășoară în două containere ridicate în curtea școlii. Este o soluție găsită de mai multe unități școlare din România, care nu mai fac față numărului mare de elevi. Containerele sunt încălzite cu aer condiționat și înveselite cu desenele realizate de cei mici.

„La școală e foarte frumos, scriem, facem litere, facem cifre. Cel mai mult mie îmi place de doamna, este foarte bună. Îmi vorbește frumos, mă cheamă la ea la catedră să îmi arate litere.”, ne spune Casian, în vârstă de 7 ani. „E foarte fain la școală, mă joc cu colegii, îmi place să învăț litere, să scriu. Uneori lipsesc, dacă sunt răcit, că stau noaptea pe afară.”, povestește și Luca, un alt elev al Dianei.

Din punct de vedere legislativ, România interzice segregarea copiilor romi în școli. Însă comunitatea din Gârcini este complet izolată din punct de vedere geografic. Astfel că în școală învață doar elevi romi.

Anca Mezei, cunoscuta educatoare de etnie romă, ne povestește că cei care s-au așezat aici, cu sute de ani în urmă, au ajuns să locuiască la marginea pădurii fiindcă românii nu i-au primit în satele lor.

Straturile pe care se desfășoară Gârcini se observă ușor chiar din curtea școlii. Pădurea e la doar câțiva pași, iar unele mame culeg de acolo plante pentru ceaiuri sau fructe.

Astfel de povești, precum și alte informații despre istoria romilor sunt prezentate de Anca în fața celor două clase pregătitoare. Anca este invitat special în această zi, dar copiii o cunosc deja și o îmbrățișează, fiindcă unii au avut-o educatoare la grădiniță. Ea însăși a crescut într-o casă din pădure, într-o familie de romi, într-un sat alăturat.

Cu zâmbetul pe buze și cu căldură, Anca vorbește în fața clasei despre experiența sa. La începutul întâlnirii, întrebați câți romi cunosc, elevii de pregătitoare se tem să ridice mâna. După ce află povestea Ancăi, mai mulți își fac curaj și își recunosc etnia.

„Când eram mică, la școală, mi-a fost rușine să spun că sunt romă. Dar după ce am trecut printr-o grămadă de situații în care copiii au râs de mine, după ce am plâns mult la liceu, în prima zi de facultate m-am dus în fața colegilor și am spus direct: Bună ziua, pe mine mă cheamă Anca Mezei și sunt de etnie romă.

-Și eu sunt rom, doamna!

-Și eu!

-Și eu!”

În cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, profesorii Teach for Romania au urmat un curs de formare și au învățat cum să introducă la ore noțiuni despre istoria romilor sau să desfășoare activități menite să le crească elevilor romi stima de sine. Astfel că cei mici știu acum că „țigan” este un apelativ cu conotație negativă, că romii au o limbă oficială, propriul lor imn sau steag, dar și că provin, istoric, din India.

„Prin simplul fapt că ei nu recunosc că sunt de etnie romă, e clar că își neagă originile de rușine, simt undeva că sunt priviți altfel. Iar eu am intrat în proiect pentru a-i pregăti să nu mai aibă rețineri atunci când intră în contact cu românii, e important să cunoască părțile bune ale culturii lor și să preia doar ce e bun pentru ei.

Tu nu poți să fii complet ca om, atât timp cât negi o parte din tine. Nu ai cum să ascunzi o viață întreagă că ești rom, de teama de a fi judecat.

Eu am ales comunitatea de aici. Mi-a plăcut școala, mi-au plăcut copiii, am simțit că aici trebuie să fiu. Pe mine mă încarcă pozitiv școala aceasta. Aici vezi foarte clar transformarea copiilor, vezi rezultatele muncii tale. Pornești de la un nivel de educație foarte scăzut și vezi imediat evoluția. Se vede foarte mult influența profesorului.”, povestește Diana Bâscă, fost economist care și-a lăsat cariera pentru a devenit cadru didactic în urmă cu 5 ani.

„Scopul acestor întâlniri este de a-i familiariza pe copii cu ceea ce înseamnă istoria romilor, să afle cine sunt romii. Ca să supraviețuiască, romii au fost nevoiți să se adapteze, să fie acceptați de către români. Așa am ajuns în situația în care, deși suntem într-o comunitate exclusiv de romi, ei nu își asumă identitatea, le e rușine. Și mie mi-a fost rușine, vedeam că ceilalți copii râdeau de mine când îmi spuneau „țiganca”.

În primii ani de liceu, mă jigneau atât de tare! În clasa a XII-a am fost încurajată de o doamnă profesoară de liceu, care a spus colegilor <<da, e țigancă, dar de ce trebuie să faceți voi deosebire? Nu vedeți cât e de deșteaptă, de îngrijită? E mai bună decât foarte mulți dintre voi>>. Atunci am prins curaj, dacă doamna mea dirigintă spune asta, eu de ce să mă ascund?”, ne spune Anca Mezei.

Dincolo de problemele din comunitate, blândețea copiilor de aici este molipsitoare. Ei sunt motivul pentru care Ramona Crețu, fostă angajată în publicitate și la un ONG care luptă pentru drepturile copiilor, s-a mutat de la București la Brașov și face naveta în Gârcini de luni până vineri.

La clasa sa pregătitoare, vârstele copiilor variază de la 6 la 10 ani. Unii dintre elevi sunt frați și între ei e o diferență de câțiva ani.

„Aici copiii sunt mai copii, au un spirit ludic, deși mediul din care vin e uneori abuziv, iar când ies din el se lovesc de discriminare.

E, însă, un nivel de sărăcie greu de descris. Unele familii au situații rezonabile, în care ambii părinți muncesc. Însă altele nu au nici măcar bursele sociale fiindcă nu au acte, nu depun dosare. Sunt dependenți de bunăvoința celorlalți. Gârcini e o comunitate știută ca fiind vulnerabilă. Și nu asta e calea spre succes. Ai nevoie să împuternicești comunitatea respectivă.

E același lucru și cu cadrele didactice. Sunt mulți profesori care vin cu entuziasm la început, dar pleacă destul de repede, din diverse motive. E greu să ai continuitate din partea unui nucleu mai mare.”

Datorită proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, Ramona a învățat cum să îmbunătățească relațiile cu părinții și să înțeleagă mai bine problemele cu care se confruntă aceștia. Așa se face că în prezent, la o ședință participă 16-17 părinți, dintr-un total de 39 de copii înscriși la clasa sa. „E o cifră bună”, spune învățătoarea.

„E important să înțelegem că există o reticență din partea unor părinți față de figuri instituționale. Relația romilor cu autoritățile, timp de 500 de ani, nu a fost ceea ce trebuia să fie. Atunci, e dificil să câștigi încrederea omului. Dar ține de noi să înțelegem de ce e greu, noi avem contextul mai larg, ei în continuare nu îl au. Ei nu știu istoria propriei etnii. Datorită proiectului, am învățat să nu judec părinții.” – Ramona Crețu, învățătoare.

„Educația e șansa lor, singura șansă la o schimbare vizibilă, majoră. Dar asta trebuie combinată cu toate măsurile instituționale. E foarte greu să faci educație cu ei, fără niște măsuri mai bune. Am o problemă și cu toate proiectele care sunt făcute formal. Sunt fonduri direcționate către romi, dar proiectele se fac doar pe hârtie. Eu vreau să se vadă rezultatele în copii. E foarte greu, trebuie să înțelegem mai mulți lucrurile astea, ca să facem cu adevărat ceva pentru ei. După ce îi duci la școală, trebuie să te intereseze să îi duci și pe piața muncii.”, completează și Anca Mezei.

Cele câteva ore petrecute la clasele pregătitoare trec repede. Vizibil dornici de afecțiune, unii dintre elevi împart îmbrățișări profesoarelor și nouă, doi străini pe care i-au văzut pentru prima dată.

În timp ce colorează steagul romilor, copiii primesc suc de mere și covrigei, iar ziua specială se încheie cu pizza caldă. Trei eleve privesc cu jind, din afară, pe geamul containerului, către cutiile de pizza. Ramona le invită și pe ele la o felie de pizza și le reamintește elevilor săi cât de important este să împartă.

La poarta școlii, părinții, bunicii sau frații mai mari așteaptă să îi ia pe copii acasă. Este vineri, iar ei abia așteaptă să vină, din nou, luni.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Școala de la marginea pădurii appeared first on Cultura la dubă.

Pentru o comunitate de copii romi, povestea de viață a unui rom de succes are puterea de a îi face pe cei mici să creadă în resursele lor și să muncească pentru a-și depăși condiția. Așa se face că la școala din Frumușani, județul Călărași, unde peste 50% dintre elevi sunt de etnie romă, câțiva elevi de clasele a ll-a și a lll-a citesc povestea ilustrată a lui Ștefan Relu Mihalache, cunoscut publicului larg din România drept Connect-R.

Iulia Cocuț, învățătoare și profesoară Teach for Romania, a venit cu elevii săi din satul Orăști la Frumușani și le prezintă copiilor de aici cum a ajuns Connect-R un cântăreț celebru și ce eforturi a depus pentru a avea o carieră de succes.

Activitatea are loc în cadrul proiectului Segregare pe minus, Diversitate pe plus, menit să aducă pe picior de egalitate elevii, indiferent de etnia lor sau apartenența religioasă.

„Scopul proiectului este să avem educație de la egal la egal. Din fericire, în comunitatea noastră nu există stigmatul etniei, nimeni nu face diferența între copii. Dar, când pleacă din comunitate, ei pot da de astfel de situații, iar noi pentru asta trebuie să îi pregătim.

E foarte important pentru încrederea lor în ei să își dea seama că nu sunt diferiți față de alți oameni. Și e important să intervenim de aici, din mediul primar, fiindcă știm că pe adulți cu greu îi mai poți schimba.”, ne spune Iulia Cocuț.

După ce descoperă povestea lui Connect-R, copiii ascultă apoi mărturiile Elenei Radu, profesoară și inspector școlar de etnie romă, în cartierul Ferentari din București.

„Nu am știut că sunt de etnie romă, tata s-a ferit să ne spună, ca să nu suferim și să nu ne simțim discriminați. Dar în clasa a 8-a am fost bătută pentru că eram țigancă și a fost dureros.”, povestește Eli, așa cum e numită profesoara în comunitatea sa de romi.

Cunoscătoare a istoriei romilor, la rândul său profesoară de limba romani, dar și de limba română, Eli le vorbește copiilor despre tradițiile din comunitățile de romi, de ce sunt împărțiți pe neamuri și ce simbolizează fiecare neam.

Aflăm astfel că rudarii sunt cei care se ocupau de prelucrarea aurului și a lemnului sau că ursarii dresau urși. Cele mai multe povești stau ascunse în istoria de 500 de ani de sclavie a romilor în Țara Românescă.

De ce este important ca elevii să știe aceste lucruri? Fiindcă orice om trebuie să își cunoască originile, ne spun cadrele didactice implicate în proiect.

“E nevoie să promovăm echitatea și dreptul de a te cunoaște pe tine însuți. Acasă nu au de unde să învețe acești copii, iar la școală spațiul e limitat. Toate politicile de integrare forțată, din perioada comunismului, au acum ecou. De aceea mulți spun că sunt țigani romanizați. Adjectivul acesta nu există.

Ei vor să spună că au abandonat limba și cultura tocmai pentru a nu deveni victimile discriminării. Se construiește involuntar un sistem de apărare ca să poți ieși în societate fără teama de a fi agresat verbal, fizic sau emoțional. În familiile de romi, fetele sunt numite de către tații lor “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil, o tânără.” – Elena Radu, profesoară.

Liliana Anghel, la rândul său profesoară de etnie romă, predă în localitatea Budești din județul Călărași și a venit în fața copiilor de la Frumușani pentru a-și spune povestea.

„Am vrut să le arăt că vin din același mediu ca ei și, pentru că am avut ambiție, am muncit și am învățat, acum am un serviciu onorabil și o viață frumoasă. Am reușit să merg la liceu cu resurse minime, nu cheltuiam niciodată banii de buzunar, îi strângeam ca să îmi iau cărți. Părinții mei, timp de o săptămână au mâncat pepene cu pâine ca să nu intre în banii pentru căminul meu. Ei au făcut mari sacrificii ca eu să învăț.”

În lupta pentru combaterea segregării și a discriminării, elevii de etnie romă sunt încurajați să își recunoască etnia și să descopere rădăcinile lor, cu bune și cu rele.

„Majoritatea copiilor nu au ieșit din comunitate. Acțiunile acestea sunt o pregătire pentru când vor ieși de aici, poate vor merge la liceu. Alții vor rămâne aici o viață, având noțiuni abstracte despre ce înseamnă să fii țigan sau rom.”, spune Carmen Țar Fonta, învățătoare și profesoară de franceză în Frumușani.

Datorită proiectului derulat de Teach For Romania, Carmen s-a familiarizat la rândul ei cu istoria romilor și a introdus, treptat, în rândul celor mici, noțiuni de bază despre diversitate și acceptare a ei.

„Am început să abordăm subiectul foarte delicat. De exemplu, la ora de matematică am făcut trimiteri la diversitatea aspectelor fizice: unii sunt mai înalți, unii mai scunzi, i-am măsurat, dar, dincolo de asta, uite, suntem toți la fel, elevi în clasa a ll-a în Frumușani.”

Dintr-un total de 720, aproximativ 400 de elevi de aici beneficiază de vouchere pentru rechizite, iar cadrele didactice ajută familiile defavorizate, spune directoarea unității de învățământ, Liliana Cepoiu.

„Cea mai mare provocare pentru noi este lucrul cu părinții. Mare parte din ei nu și-au terminat studiile primare. Îi ajutăm cum putem. Facem asta extra, fără să fim plătiți. Ne implicăm cât putem de mult. Eu sunt din localitate și acesta e un avantaj, reușesc să le câștig încrederea. Unii dintre părinți mi-au fost elevi.”

50 de părinți din Frumușani au urmat în ultimii ani programul A doua șansă și au reușit să își echivaleze studiile până la clasa a Vlll-a. Unii dintre ei au fost ajutați astfel să se și angajeze.

Dar, pe teremen lung, integrarea lor într-o lume funcțională, rămâne dificilă. Miza cea mare este ca măcar copii lor să rupă cercul vicios și să iasă din mediul plin de vulnerabilități.

„Atâta vreme cât veți fi în această școală, noi vom avea grijă ca dorințele voastre să se clădească și să se îndeplinească. Să aveți încredere în voi și, prin muncă și perseverență, veți reuși. Școala ajută la îndeplinirea dorințelor.”, le transmit profesorii celor mici, la finalul întâlnirii.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post “În familiile de romi, fetele sunt numite “zâne”. Iar când ies în societate sunt făcute „ciori”. Vă dați seama ce impact emoțional poate avea asta pentru un copil?” – Elena Radu, profesoară appeared first on Cultura la dubă.

La doar o oră distanță de București, câțiva profesori, psihologi și reprezentanți ai ONG-urilor vin să susțină educația și să ofere șanse copiilor. 

Suntem în comuna Gălbinași, județul Călărași.

Ioana Cordoș Pană este de profesie psiholog, iar de 4 ani, datorită Teach for Romania, a devenit cadru didactic și predă engleza în localități vulnerabile.

„Aici sunt puține lucruri de făcut pentru părinți. Mulți dintre ei sunt nevoiți să facă naveta, iar asta e o provocare, fiindcă au mai puțin timp de stat cu copilul. Asta încercăm noi să mai suplinim la școală.”

Gălbinași are aproximativ 3000 de locuitori, majoritatea de etnie romă. Însă numărul lor nu este cunoscut cu certitudine, fiindcă unii fie nu sunt declarați, fie nu își recunosc etnia. Ioana, alături de colega sa Camelia Brișan, luptă pentru combaterea discriminării romilor în școală și pentru creșterea stimei lor de sine.

“Trăind în atâtea lipsuri, părinții nu mai au speranța că o să fie bine și că cei mici vor reuși. Neavând ei speranță, transmit asta și copiilor. De multe ori ziceau <<doamna, dar de ce să învățăm, că noi tot la fier o să ajungem>>.”, povestește Camelia Brișan.

Camelia predă matematică în școala de la Gălbinași de 32 de ani. 16 ani a fost și director, iar de 5 ani a devenit și profesor Teach for Romania. Unul dintre foștii ei elevi este acum student în anul ll la Medicină, la buget, și reprezintă unul dintre modelele pe care vrea să le aducă în fața copiilor.

„Am căutat să invit persoane de etnie romă care au reușit. Alina Șerban a venit de două ori, mama ei fiind de aici, apoi am fost cu copiii mei, de clasa a VII-a, la spectacolul ei Cel mai bun copil din lume. A fost pentru prima dată când ei au mers la teatru. A fost impresionant. Au văzut și ei că cineva ca ei a reușit.”

Cu adulții încearcă să lucreze Asociația pentru Sprijinirea Integrării Sociale, oferindu-le gratuit cursuri de parenting și sprijin pentru accesarea serviciilor de bază – sănătate și educație.

Mentalitatea unor părinți afectează chiar viitorul propriilor copii. Profesorii încă se luptă să convingă adulții din familiile rome tradiționaliste să își lase fiicele să continue studiile de gimnaziu sau de liceu.

„Am avut un caz, o fetiță de clasa a VIII-a. A trebuit să sun părinții și să îi conving să o lase pe fată să urmeze o profesională, fiindcă ea își dorea. Le-am explicat, pe înțelesul lor, că ele au nevoie de o șansă în viitor, un statut financiar, o profesie, că pot face orice, nu neapărat o facultate, dar o meserie.

Iar mama mi-a zis că în București e un mediu despre care credea că o să îi facă fetei rău, că o să se ia golanii de ea. Până la urmă, am convins-o și a lăsat-o.”, povestește Daniela Pascale, profesoară de Limba și Literatura Română.

„Am avut familii cu mentalitate închisă, în special tații. Erau fete cu șansă chiar de liceu, dar nu am reușit să îi conving nici eu, nici doamna directoare, să le lase să meargă la București.”, spune și Camelia Brișan.

„Îi văd pe unii copii triști, abătuți. Caut să comunic cu ei, aflu povești din familie și îmi dau seama care e cauza tristeții lor. Iar opusul celor care își arată tristețea sunt cei care se manifestă agresiv, care vor să iasă în evidență, sunt vocali, se iau de alți copii. Am încercat să vorbesc cu ei, să îi apropii. Un copil are niște probleme, nu degeaba se manifestă așa. Mi-am dat seama că dacă sunt dură, nu e ok, nu rezolv nimic. Ei chiar au nevoie de cineva care să le spună o vorbă caldă.” – Daniela Pascale.

De aproape 3 ani, Ioana Cordoș Pană și Camelia Brișan au făcut parte din proiectul derulat de Teach for Romania, Segregare pe minus, Diversitate pe plus, au cercetat cultura romilor și au integrat în activitățile de la școală noi metode de lucru prin care au adus laolaltă copiii romi și români, celebrând diversitatea.

“Am integrat informații și tot felul de experiențe, pornind de la tema anti-discriminare, în activitățile noastre de la clasă. Am avut niște mentori care au conceput aceste suporturi de curs, apoi le aduceam către copii. Combaterea discriminării trebuie să se regăsească în activități uzuale. Și trebuie să sărbătorim diversitatea fiind împreună. Suntem diferiți, fiecare avem particularități, iar aduse împreună putem face lucruri mai bune.”, spune Ioana.

Pe 25 ianuarie, după Ziua Micii Uniri, elevii de aici au pregătit mici scenete cu ocaua lui Cuza, au recitat poezii și au dansat în Hora Unirii. Păreau mândri că au avut un rol important. La finalul serbării, au celebrat impreuna reușita.

„Satisfacția mea e când îi văd că au înțeles sau că au curiozitate, că folosesc lucrurile pe care le învață în viața de zi cu zi, acesta este scopul, de fapt.” – Ioana Cordoș Pană

„Energia mi-o iau de la ei. În învățământ, nu ai putea altfel.” Camelia Brișan, profesoară

Unii dintre tinerii din Gălbinași își continuă studiile la București și iau zilnic trenul de navetiști, către un drum posibil mai bun în viață.

***

Materialul face parte din proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus” derulat de Teach for Romania în parteneriat cu Roma Education Fund, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă. https://faradiscriminare.ro/

The post Trenul speranței, de la Gălbinași la București appeared first on Cultura la dubă.

Cu o experiență de peste 20 de ani în învățământ, Elena Radu predă în prezent cinci discipline la Școala 136 din Ferentari și este în același timp alumnă Teach for Romania. Iar activitatea sa nu se oprește aici.

Principala sa misiune este să lupte pentru drepturile elevilor, să combată discriminarea și bullyingul, fiindcă a simțit din propria experiență cum este să fii victimă. Povestea sa este un exemplu că educația nu ține doar de metodologii și programa școlară, ci și de respectul reciproc și egalitatea de șanse.

Este profesoară de Limba și literatură română, Limba și literatura romani, Istoria și tradițiile romilor, Limba Latină și oferă, în acelaști timp, Consiliere și Orientare. Recent a devenit și inspector școlar.

Și-a dedicat întreaga viață de adult educației, cu toate ramificațiile ei. În cancelarie este cunoscută drept apărătoare a drepturilor elevilor și, la nevoie, combate abuzurile făcute de alte cadre didactice.

Un astfel de caz a determinat-o să scrie un proiect special, care să aibă în centrul atenției fenomenul bullyingului – identificarea cazurilor de bullying, conștientizarea pericolului și a efectelor emoționale asupra elevului și prevenirea lui.

„Bullyingul este o acțiune repetată de violență sau jigniri asupra unui elev sau grup de elevi, ori alte forme de intimidare, precum perceperea unei taxe de protecție. De cealaltă parte, o agresiune se referă la un act de violență punctual, nu repetitiv.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Elena Radu povestește cum a devenit preocupată de acest fenomen.

„Am scris proiectul când un elev a fost victima unui cadru didactic, caz care a plecat de la deținerea unui telefon mobil în timpul orei și de acolo o întreagă acțiune împotriva copilului, doar pentru că era rom, se solicita mutarea copilului într-o altă școală. Cercetând cazul, am descoperit că nu se punea problema mutării, iar dacă trebuia să fie sancționat, trebuia să fie sancționați și ceilalți 390 de elevi.”

Așa, dar și ținând cont de propria experiență, a ajuns să organizeze cursuri de formare pentru colegii săi profesori, în cadrul cărora aceștia au învățat cum să se raporteze la copiii din grupuri vulnerabile și să identifice cazurile de bullying.

“Discriminarea mea a început din clasa I, pentru că eu mi-am asumat de fiecare dată apartenența la grupul etnic și, în ciuda faptului că am absolvit mai multe forme de învățământ superior, încă sunt victima discriminării în cancelarie.

Există bullying și discriminare și în cancelarie?

Cu siguranță. Frica nu le-a permis cadrelor didactice să ne cunoască pe noi, romii, vin cu acest handicap al fricii, când încercăm să ne apropiem, apar anumite gesturi care arată frică, de exemplu își ascund poșetele. Apoi, când apar diverse situații școlare ale elevilor, spun „așa sunt țiganii”.

Elena Radu a reușit să aducă elevii din clasele primare la teatru social, alături de actorii de la Studiourile Ferentari, astfel încât cei mici să afle în mod indirect cum arată un caz de bullying.

„Am realizat, împreună cu Primăria Sectorului 5, două spectacole de teatru cu actori profesioniști care au pus în scenă o poveste în care se regăseau mai multe forme de bullying. Copiii au putut astfel deduce despre ce e vorba, iar la final actorii au stat de vorba cu elevii despre ce au înțeles.”

Tot în cadrul proiectului său organizează o expoziție de pictură prin care este surprinsă viziunea elevilor despre efectele bullyingului. Și vrea, de asemenea, să transforme coridoarele școlii într-un spațiu al prieteniei.

Pe termen lung, crede că focusul pentru combaterea violenței și a discriminării în școli ar trebui să fie către cadrele didactice. În ele vede cel mai tare nevoia de schimbare.

„Cred că ar trebui să fie obligatorie formarea profesorilor în lucrul cu elevi aparținând grupurilor minoritare. Iar practica ar trebui să se realizeze într-o școală cu elevi care aparțin grupurilor vulnerabile.”

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post Elena Radu, profesoara de etnie romă care luptă pentru combaterea bullyingului în școlile din Ferentari appeared first on Cultura la dubă.

Otilia Vîrvorea este un cadru didactic atipic, în cel mai bun sens, și ne dă speranța de schimbare în sistemul educațional din România. Într-o sâmbătă înzăpezită din Bârlad și împrejurimile lui, elevii săi din clasa a X-a a Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” fac naveta din mediul rural, în frig, pentru a participa la o activitate de educație non-formală, în care urmează să își cunoască mai bine emoțiile.

Întâlnirea face parte din cadrul unui proiect scris de diriginta lor, Otilia Vîrvorea, profesoară de engleză, pentru dezvoltarea mindsetului de creștere.

Un psiholog este implicat și reușește să le explice adolescenților, într-un cadru prietenos, ce înseamnă emoțiile, stima de sine sau teama de eșec și, împreună cu profesoara, îi ajută să învețe să le gestioneze. De asemenea, să identifice un scop și pașii pe care trebuie să îi facă pentru atingerea lui.

„Am avut ninsoare peste noapte și zăpadă dimineață, au stat câte 50 de minute în stație ca să ajungă aici, într-o sâmbătă. (…)

Îmi propun să dezvolt în clasa mea un mediu în care elevilor mei să nu le fie teamă de greșeală. În școala românească, în general, se corectează greșeli.

Noi, ca profesori, parcă le vânăm, iar copiilor le este foarte teamă să greșească și nu conștientizează propriul lor proces de creștere.

Îmi doresc să apropii elevii între ei, să nu mai râdă la greșelile celorlalți, să învățăm cum să ne ajutăm, să dăm feedback pozitiv.”

O sâmbătă mai târziu, elevii revin la școală pentru o altă întâlnire non-formală. Scopul este să învețe ce înseamnă mindset de creștere și să prindă încredere în propriile resurse interioare, indiferent de mediul de acasă sau cel de la școală.

„Mindset de creștere înseamnă să nu ne punem frâne singuri, să avem răbdare, să înțelegem că greșeala nu este un obstacol, ci o oportunitate, că este ok să fii vulnerabil, fără să fii judecat, iar dacă ești judecat, nu e despre tine, ci despre cel care emite această judecată, înseamnă că succesul celorlalți trebuie să te inspire, nu să stârnească invidie. Iar tot ce se întâmplă bun în viața noastră, nu este întâmplător, ci este rezultatul unui efort.”

Jumătate dintre elevii săi provin din mediul rural, iar situațiile de acasă nu sunt mereu ușoare. Otilia Vîrvorea compensează lipsurile cu umanitate și atenție la emoțiile tinerilor. Din timpul său liber, le oferă timp de consiliere, discuții 1 la 1 sau ieșiri în oraș.

„Eu știu că lor le este foarte greu și știu că nu au întotdeauna susținerea părinților, dar ce pot să le spun este că educația e șansa lor.”

“Dacă înțeleg că vin la școală pentru a găsi acel lucru care îi poate scoate din starea de disconfort pe care o au, atunci asta este calea. În plus, din ce în ce mai multe organizații dezvoltă programe pentru dezvoltarea lor, cum ar fi programul Caleidoscop, al UiPath Foundation, care sprijină copiii de clasa a 9-a să aibă un start bun.

Dacă se uită cu atenție în jur, vor găsi tot ceea ce au nevoie să reușească.”

Otilia Vîrvorea are deja aproape 30 de ani în învățământ și conștientizează nevoia de schimbare inclusiv a cadrelor didactice.

„Eu fac parte dintr-o cancelarie de peste 70 de profesori, procesul de schimbare este mai greu, dar în ultimii ani se simte dorința de schimbare.

Pentru mine, cel mai motivant este să vezi că un copil care nu se simte bine cu el însuși și în clasă, începe să se deschidă.

Eu mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici, ci să fac ceva pentru acești copii, care de la o generație la alta sunt atât de diferiți. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi e aceea de a avea grijă de emoțiile lor și de a le înțelege, de a rămâne umani.”

Pe lângă activitatea de la școală, Otilia este vicepreședintele Asociației “Bună ziua, copii din România” și s-a specializat pe protecția copilului. Pentru a-și atinge scopul său profund, acela de a fi mai aproape de sufletul elevilor, le propune exerciții de umanitate menite să îi facă să vadă aspectele bune ale vieții lor.

“Copiii au nevoie să învețe să fie recunoscători. Văd asta și la copilul meu. Pentru că îi creștem cu tot ce vor, au senzația că totul li se cuvine.

De exemplu, înainte de sărbători vrem să scoatem oamenii din mall-uri de Crăciun și să îi ducem acolo unde cadourile sunt neprețuite. Mergem cu copiii în casele de bătrâni, unde nu duc cadouri, ci petrec timp cu bătrânii de acolo sau cu copiii din casele de copii. Când au intrat într-o casă de copii, elevii mei nu au putut să își cânte colindele fiindcă au început să plângă.”

Pe termen lung, își dorește ca elevii săi să fie laolaltă o clasă de prieteni, în care greșelile sunt firești, succesul cuiva e inspirațional pentru ceilalți, nu declanșator de invidie și, cel mai important, să crească stima de sine a tinerilor pe care îi are în față și le modelează destinele, timp de 4 ani de liceu.

***

Material realizat de Cultura la Dubă în parteneriat cu Teach for Romania și UiPath Foundation.

The post „Mi-am dat seama că menirea mea, ca profesor, nu este să scot olimpici. Cred că cea mai mare nevoie a copiilor de azi este aceea de a avea grijă de emoțiile lor.” – Otilia Vîrvorea, profesoară appeared first on Cultura la dubă.