Cu un timbru aparte al vocii, pe care îl puteți recunoaște ușor în reportajele Știrilor Pro Tv sau ale emisiunii România, te iubesc, Paula Herlo a reușit să își creeze o imagine de jurnalist puternic, credibil, de care politicienii corupți au început să fugă.

Munca sa a fost apreciată cu premii naționale și internaționale, printre care, cel mai important este Premiul Emmy, acordat în 2007 pentru campania “Tu știi ce mai face copilul tău?”.

A reușit să schimbe Legea Adopțiilor, în urma campaniei “Vreau și eu părinți”, iar de mai mulți ani este președinte onorific al Asociației “Dăruiește Viață”, contribuind decisiv la promovarea cauzei #NoiFacemUnSpital, alături de colegul său de la România, te iubesc, Alex Dima.

Iar în toamna anului trecut a devenit și mai cunoscută, după ce l-a determinat pe Marian Oprișan să facă celebra afirmație “mama mea sunt eu”.

După rezultatul alegerilor locale, care ne-a oferit supriza detronării lui Marian Oprișan de la conducerea Consiliului Județean Vrancea, după 20 de ani, am stat de vorbă cu Paula despre influența și puterea presei în România.

Paula, cum crezi că a influențat presa rezultatele alegerilor locale de anul acesta?

Nu pot să spun exact cum și cât a influențat presa rezultatele, însă, ceea ce imi este foarte clar e că prin reportajele pe care le-am făcut eu și colegii mei de la România, te iubesc și în campania Yes la vot și în cadrul campaniei Județe la stăpân, le-am arătat oamenilor o realitate despre care nu se vorbește, fiindcă mare parte din presa locală depinde de autorități.

Și atunci noi, în campania Județe la stăpân le-am arătat niște aspecte pe care ei nu le cunoșteau.

Acum nu știu dacă asta a avut un rol sau nu în decizia pe care ei au luat-o în fața buletinelor de vot, dar noi ne-am făcut meseria și dacă asta a dus mai multă lumină în decizia pe care cineva a luat-o, e foarte bine.

Am văzut de multe ori în reportajele voastre că oamenilor le este frică să vorbească despre problemele din localitățile lor. Crezi că dacă văd un astfel de reportaj la televizor, prind curaj?

Da. Uite, eu am fost în campania Județe la stăpân în Vaslui, Vrancea și Călărași. Cel mai greu mi-a fost să găsesc oameni să vorbească în Vrancea. Oamenii erau absolut terorizați, nu voia nimeni să vorbească nimic. Era o lege a tăcerii.

Și după ce am difuzat reportajul, am primit zeci de mesaje cu tot felul de situații, de dovezi. Oamenii credeau că un astfel de reportaj nici nu are cum să ajungă pe post. Ei au impresia că acești baroni locali au atât de multă putere, încât pot opri orice, inclusiv un reportaj la România, te iubesc, ceea ce e imposibil.

Sau poate mulți dintre ei încercaseră să ajungă la presă cu diverse probleme și nu au reușit, fiindcă da, există și o presă controlată de acești baroni. Și nu mai aveau speranță.

Ție ți-a fost în vreun moment teamă?

Nu. Deloc.

Dar au încercat cei aflați atunci la putere să pună presiune asupra ta cumva?

E mult spus.

“Marian Oprișan m-a sunat de mai multe ori. O singură dată am vorbit la telefon, pentru că deja telefoanele pe care le-am primit după aceea nu mai aveau sens. “

Paula Herlo, jurnalist

Când m-a sunat prima dată am răspuns, tonul a fost unul destul de ferm, îmi dădea de înțeles că e pe poziție de forță și că mă va da în judecată.

Asta după ce a apărut materialul?

Nu, după ce a apărut promo-ul în care s-a văzut. A zis că dacă am impresia că va privi ca un spectator cum este denigrat, mă înșel. Și zic “Ok, și ce vreți acum, mă amenințați sau cum?” – “Nu, dar nu mi-aș permite”.

A fost o discuție în care mi-a dat de înțeles că sunt manipulată și că presa face jocurile cuiva, așa cum el era obișnuit.

Ce am dat eu în reportaj au fost lucruri demonstrabile factual. Situația era mult mai gravă, dar oamenii s-au temut să vorbească.

Cum a fost pentru tine celebra întâlnire cu Marian Oprișan, în care a spus “mama mea sunt eu” și te-a luat și de mână.

Da, am mers de mână câțiva metri, nu am înțeles de ce, mă și bușise râsul.

Asistasem la spectacolul Vrancea eroică, pentru care se plătiseră o grămadă de bani. Cei din jurul lui Marian Oprișan nu înțelegeau ce caut eu acolo, fuseseră foarte amabili, chiar mi-au pus un scaun în față, am avut loc VIP.

Iar când s-a terminat, l-am abordat, cum facem noi. Am mers la pas. Domnul Oprișan alerga după domnul Tăriceanu, prezent și el la eveniment. După spectacol, domnul Tăriceanu s-a dus repede la mașină și domnul Oprișan se ținea după el.

El fugea după Tăriceanu, eu după el.

Și mergând așa la pas am apucat să îi pun câteva întrebări despre starea județului, despre infrastructură, că nu a făcut nimic pentru el.

La un moment dat, i-am pus acea întrebare despre declarația de avere a lui Nicușor Constantinescu, în care apărea mama lui Marian Oprișan, în calitate de co-proprietar pe un teren.

Și atunci mi-a dat acea replică – “mama mea sunt eu” – sincer, nu mă așteptam, mi-a venit din nou să râd.

“Habar nu am dacă el a conștientizat ce a zis, cert este că după ce a bubuit, în Vrancea deja e un slogan, toată lumea când se referă la el spune “mama mea sunt eu”.

Tu te-ai așteptat la rezultatul ăsta, să pice Marian Oprișan?

Era o stare de nervozitate încă de când am filmat acolo, anul trecut. Nu a fost o surpriză pentru mine. Oamenii se cam săturaseră. Cumva se obișnuiseră să nu se întâmple nimic, dar se săturaseră de puterea asta pe care și-o însușiseră și cei din jurul lui, Marian Oprișan nu e singur.

Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, Marian Oprișan este încă foarte puternic în Vrancea. El a luat acum 30 și ceva de primării, PNL are 20 și ceva. El va controla, PNL nu are majoritate, chiar dacă dă președintele Consiliului Județean.

Ok, a căzut din funcția de președinte, dar el este un om care va conduce, fiindcă asta a făcut de peste 20 de ani, asta își dorește, lucrurile nu cred că se vor schimba foarte mult în Vrancea în următorii 4 ani.

Și un alt aspect. Noi am fost și la Vaslui, unde lucrurile sunt și mai grave, județul e și mai sărac, Buzatu e din 96 în funcție și a rămas în funcție.

De fapt, în județele astea rezultatul alegerilor îl stabilesc primarii.

“Dacă ai o armată de primari, n-ai nicio problemă să mai iei un mandat de președinte de Consiliu Județean. Chiar dacă tu nu ai făcut mai nimic pentru județul ăla.”

Oamenii merg la vot și votează ce li s-a spus.

Cât de mult crezi că mai contează puterea televiziunii în zilele noastre?

Contează foarte mult. Și o să îți spun și de ce. Prin campania făcută de colegul nostru, Rareș Năstase și de colegii de la Știrile Pro tv și Marketing, Yes la vot, am avut o prezență la vot, la Europarlamentare, de peste 50%.

Eu nu zic că doar datorită acestei campanii, dar ea a influențat mult rezultatul prezenței la vot.

Cred că oamenii au nevoie să se uite la modele, iar modelele prezentate de Rareș și de Camelia Donțu, de la Știrile Pro tv, le-au arătat oamenilor ce înseamnă, de fapt, Uniunea Europeană, fondurile europene.

E adevărat că la momentul acela se ieșise și pe un val negativ, împotriva PSD s-a ieșit la vot, dar campania a contat mult.

Dar crezi și în puterea negativă, de manipulare?

Absolut.

Cum te simți tu ca jurnalist, când depui atât de mult efort pentru reportajele, anchetele tale și vezi că în alte părți practic se demontează adevărul?

Noi am muncit de 12 ani la emisiunea asta, România, te iubesc, care este un brand credibil. Nu o spunem noi, o spun și cercetările care se fac în piața de media și premiile pe care le-am luat.

Și atunci, nu m-am lovit de reacții de genul “ah, voi cu televizorul, care mințiți”. Nu, oamenii știu că dacă le spunem că suntem de la România, te iubesc, nu vom denatura adevărul.

Dar e frustrant pentru un jurnalist de la România, te iubesc, să fie pus în aceeași oală cu cei care manipulează.

Ai primit vreodată propunerea de a face pasul spre politică?

Da.

Și crezi că ai mai multă putere ca jurnalist, de a schimba lucrurile, decât dacă ai ocupa o funcție publică?

Sentimentul meu e că am mai multă putere ca jurnalist, da. Pe de altă parte, nu simt chestia asta cu politica, îmi place foarte mult meseria pe care o fac și cred că pot schimba mai multe din postura de jurnalist.

Cum ai descrie tu starea generală a presei din România, cu bune și cu rele?

Ultimii ani au adus niște produse jurnalistice pe piață de care eu sunt foarte mândră.

Mă uit cu mare drag la reportajele Recorder, la anchetele Rise Project, la Centrul de Investigații Media, la Să fie lumină, la Dela0.ro, la Decât o revistă, care publică reportaje și povești senzaționale, de asemenea mă uit cu respect la ce face Cătălin Tolontan și echipa lui.

Dacă tinerii jurnaliști vor să învețe meserie, eu zic să se uite către genul ăsta, de publicații independente, care au arătat că se poate face presă de calitate, la cel mai înalt nivel, în România.

The post Paula Herlo, “România, te iubesc”: “Am primit propunerea de a intra în politică. Dar cred că pot schimba mai multe ca jurnalist.” appeared first on Cultura la dubă.

Ei sunt jurnaliștii care de mai bine de trei săptămâni încoace, aproape zilnic ne aduc informații despre ce se întâmplă cu răspândirea noului Coronavirus în România, cum ne putem proteja, cum ne putem testa, ce măsuri iau autoritățile de la o zi la alta și așa mai departe.

Ei sunt cei pe care ar trebui să îi urmărim cu toții înainte să dăm crezare haosului informatic din online, pentru că ei verifică și transmit informații pentru cele mai mari televiziuni din România: PRO TV, TVR, Antena 1, DIGI 24. Iar ca să reușească asta, fac sacrificii pe care oamenii din fața televizorului nu le cunosc.

În plus, asistăm la o creștere importantă a audienței televiziunilor, semn că televiziunea rămâne o sursă esențială de informare, în special într-o situație de criză. Ceea ce face cu atât mai importantă munca acestor oameni.

Greutatea subiectului Coronavirus a căzut în principal pe jurnaliștii care se ocupau și până acum de domeniul sănătății. Dar i-a atins și pe corespondenții din provincie, care au fost nevoiți să filmeze în focarele de infecție din punctele de trecere a frontierei, când mii de români s-au întors de peste hotare și au fost trimiși în carantină. Apoi, s-a confirmat că unii dintre aceia erau purtători de COVID 19. Desigur, alături de reporteri sunt totdeauna și operatorii, care nu se văd și nu se aud, dar fac sacrificii similare.

Am reușit să stăm de vorbă cu câteva dintre figurile reprezentative care ne-au informat în toată această perioadă și care au fost, la propriu, cel mai aproape de COVID 19, riscându-și propria sănătate. Ele sunt Liliana Curea, reporter PRO TV, Diana Dumitrașcu, reporter TVR, Carla Tănasie, reporter DIGI 24 și Anderka Iancea, reporter PRO TV Timișoara.

Ce a fost cel mai greu pentru voi, ca jurnaliști, în această perioadă?

Liliana Curea: Mi se pare că timpul trece mult mai repede: sunt multe de făcut pe timpul zilei – să obții informații din timp, să le transcrii în știri, să le montezi, să ieși la live, să nu uiți un carton, o hartă.

De multe ori am avut impresia că ‘’s-au scos din program’’ cele 2 ore dintre 17 și 19. Iar noaptea sunt prea puține ore de la mizeul nopții până când sună telefonul să o iau de la capăt.

A! Și să nu rămân fără baterie la telefon, asta a fost extrem de greu!

Diana Dumitrașcu: Tot ce se întâmplă e ceva nou pentru mine ca reporter, nu am mai trăit o pandemie. Așa că, în primul rând mi-a fost greu să mă obișnuiesc eu cu toată situația asta. Să stau la distanță de oameni, să fiu mai atentă, să nu-mi lipsească dezinfectantul, să nu am voie să pun piciorul în redacție, să mă ocup de un domeniu relativ nou pentru mine.

Am fost împărțiți pe echipe și lucrăm în ture, unii pe teren, alții în redacție. Subiectele, filmările au fost distribuite în așa fel încât și efortul să fie dozat. Eu, Madalina Samoilă, Andreea Anghel, Marius Popescu, Adelin Petrișor, Dragoș Porojnicu, Cătălin Deacu și Alex Costache suntem cei 8 “detașați” pe teren în următoarea perioadă. Dar facem echipă bună și sper că rezultatul se vede la televizor.

Carla Tănasie: Când sunt evenimente de o amploare atât de mare și de o gravitate la fel de mare, către presa vin foarte multe informații din multe părți .

Nu pot să spun că este greu, dar principalul lucru pe care trebuie să îl facă reporterul este să nu pice în capcana acestor informații, care de multe ori sunt false. Trebuie să se asigure că informația finală, care ajunge la televizor este cea corectă. E un fel echilibristică pe care trebuie să o facem. Până acum, am reușit să nu pic în capcana fake news.

Și mai e ceva: este greu să vezi atât de multă suferință.

Anderka Iancea: Fără îndoială, să reușesc să fac față oboselii. Săptămâna trecută a fost săptămâna mea de “urgență”, cum o numim, asta însemnă că lucram aproape non-stop.

A fost un maraton cu: nu pierde informații, sună, răspunde la telefoane, filmări și scris. La fiecare oră îmi repetam în gând “hai că mai poți puțin”. E obositor, dar nu imposibil.

“Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș.”

Diana Dumitrașcu, jurnalist TVR

Când apucați să dormiți, să mâncați?

Liliana Curea: În ultimele zile am reușit să adorm înainte de 1 noaptea, ceea ce timp de două săptamani de la apariția primului caz nu prea s-a întâmplat.

În plus, nu mai vin pentru live-urile de dimineață, așa că nu a mai fost nevoie să mă trezesc la 6:00 – 6:30. Mă mai trezește telefonul și peste noapte, dar na, riscul meseriei.

De mancat…pe unde am apucat. În unele zile singura masă a fost cea de seară, când ajungeam acasă (nu prea s-a întâmplat să fie înainte de 20, dar a fost și în apropiere de miezul nopții).

În rest, în mașină, așteptând câte ceva pe la vreun spital (de cele mai multe ori Balș), pe la minister și, în ultimele zile, de când nu mai ies atât de des pe teren, în redacție. Mi s-a spus că am slăbit, dar asta nu-i neapărat un lucru rău. (zâmbește)

Diana Dumitrașcu: Eu cred că am fost programată genetic să mănânc puțin (exceptând dulciurile) și să dorm puțin. În timp, am remarcat că organismul meu are o capacitate mare de rezistență la maratoane jurnalistice. Sper să nu mă lase tocmai acum.

Carla Tănasie: În această perioadă stau foarte mult la serviciu. Îmi calculez orele de somn pentru a face față și a doua zi. E principala preocupare când ajung acasă, să îmi calculez la cât să adorm cel mai târziu și la ce oră să mă trezesc să nu fiu foarte obosită a doua zi.

Până acum am reușit. Cu mâncarea… mai puțin. Am slăbit 4 kg în două săptămâni. E un lucru pe care oricum mi-l doream, dar preferam să nu fie din astfel de motive.

Anderka Iancea: Săptămâna trecută nu știu dacă am dormit 10 ore. Îmi ardeau ochii de la oboseală, dar cu suc de portocale am învins! Într-o seară am ațipit câteva minute în mașină, în fața spitalului.  A fost cel mai bun pui de somn.

V-a fost teamă în vreun moment?

Liliana Curea: De ce să-mi fie, că o să mă îmbolnăvesc? Eu cred că cei mai mulți dintre noi vom face până la urmă infecția asta. Ideea e să nu facem toți în același timp.

Sincer, mi-e teamă mai mult de situația care este în Italia, fiindcă am o parte a familiei acolo.

Diana Dumitrașcu: Îmi e teamă în fiecare zi să nu fiu nevoită să anunț persoane decedate. Am mai trecut prin asta, la Colectiv, și nu mai vreau. A început atunci o numărătoare care foarte greu s-a mai oprit, cu un preț uriaș…

Ca să nu numeri morții trebuie să nu faci greșeli. Ca să nu facem greșeli trebuie să înțelegem că este momentul să fim serioși și responsabili.

Și îmi e teamă de cei inconștienți, cei care mint că nu au fost plecați, cei care sar gardurile spitalelor, scuipă medicii sau care dau petreceri pe ascuns cu zeci de persoane.

Umblă oricum moartea printre noi. Mor oameni în spitale, pe șosele, mor oameni apărând păduri sau mor copii care au gustat doar câteva luni de viață.

Dacă în perioada asta luăm totul în glumă e ca și cum am invita moartea cu noi pe canapea.

Carla Tănasie: Mi-a fost teamă de două lucruri și încă îmi este. Îmi e teamă să nu gafez din cauza oboselii și al doilea lucru care mă înspăimântă este gândul ca cineva din familie să se infecteze cu acest virus. Chiar dacă știu că infectarea nu înseamnă neaparat moarte, am aceasta teamă.

Anderka Iancea: Fiecare filmare e un risc în aceste momente.

Eram cu George, colegul meu cameraman și m-au sunat colegii că trebuie să plecăm la vamă. Am dat muzica tare și ne-am dus. Nu avem timp să ne gândim în momentul acela la ce se întâmpla acolo, dar eram amandoi tensionați. Am glumit pe drum, tipic nouă, dar ca oricui, și nouă ne era frică să nu ne îmbolnăvim.

“Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și, indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.”

Carla Tănasie, jurnalist DIGI24

Anderka, practic tu ai fost foarte aproape de pericol, când ai filmat la vamă, printre românii care s-au întors din Italia. Cum te-ai protejat?

Anderka Iancea: Mască și mănuși, kitul din zilele astea. Am încercat, pe cât posibil, să stăm cât mai puțin printre sutele de oameni care erau în momentul acela în vamă. La final ne-am dezinfectat, spălat obsesiv pe mâini. Am curățat și buretele microfonului.

Ce te-a marcat cel mai tare, la filmările din vamă?

Anderka Iancea: Cei care veneau spuneau că trebuie să se întoarcă în țară, că aici sunt acasă, că nu au ce să mai facă acolo.

În cap imi venea numai tonul disperat al maică-mii “Vai! Păi și noi ce ne facem?!” și ei lucrează în Austria de ani de zile și au rămas acolo, dar există o spaimă. Cel mai probabil ăsta a fost și primul gând al acestor oameni.

Sunt oameni simpli care lucrează, unii și fără acte, în țările afectate de virus și s-au văzut într-o situație disperată. De aceea, e important să fim cu toții raționali și să ne gândim și la ceilalți. Să nu luăm decizii pripite în momentele ca acesta.

În Timișoara au fost multe cazuri, dar și multe vindecări. Cum se explică reușita medicilor de acolo?

Anderka Iancea: Da, sunt 22 de vindecați în momentul acesta. În continuare ajung pacienți din județele învecinate și din Timiș.

Medicii spun că schema de tratament care conține retrovirale, se pare, este eficientă. Toți pacienții externați sunt tineri care nu au alte afecțiuni serioase, iar asta a contribuit la însănătoșirea lor.

Echipa medicală de aici este extraordinară, am zis asta de sute de ori și o mai zic.

“Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.”

Liliana Curea, jurnalist PRO TV

V-ați fi dorit în aceste momente să aveți o un job care să vă permită să lucrați de acasă?

Liliana Curea: În niciun caz! Chiar și faptul că nu mai pot ieși din redacție prea mult mi se pare destul de greu. Dar asta e situația, iar decizia este una bună.

Diana Dumitrașcu: Să știi că nici nu mi-am pus problema asta. Deși nu e o perioadă bună pentru a vorbi despre “viruși”, meseria asta e contagioasă. Adică eu nu mă pot închipui făcând altceva.

Mi-aș dori, în schimb, să nu mă îmbolnăvesc în perioada asta din cauza unor persoane inconștiente care cred că toată planeta asta are chef de glume.

Rolul tuturor jurnaliștilor, de televiziune, de radio, de presă scrisă sau online este esențial mai ales în momente de criză.

Carla Tănasie: Nu. Fac ceea ce mi-am dorit întotdeauna. Îmi place. Chiar dacă e un job obositor, care nu te mai lasă să ai viață personală, îți dă multă adrenalină care te ține în viață și te face să nu renunți.

Iar reacțiile oamenilor care se uită la televizor, ale colegilor sau chiar ale șefilor sunt confirmarea că trebuie să continui.

Anderka Iancea: Nu. Vreau să știu și să înțeleg ce se întâmplă în momentele astea și să arăt și altora.

Cum a fost/este comunicarea cu autoritățile?

Liliana Curea: Au fost momente și momente. Este o perioadă grea pentru toată lumea, însă am reușit să obțin ce am avut nevoie în cele mai multe cazuri.

Romania are printre cele mai puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, ceea ce înseamnă că s-au luat decizii bune până acum. Vom vedea ce va urma.

Diana Dumitrașcu: Am comunicat foarte bine cu oficialii din prima linie a factorilor decidenți, cu reprezentanții ministerului Sănătății.

E drept că în această situație și ei au mare nevoie de noi dacă vor ca mesajele lor să ajungă la cât mai mulți oameni, așa că am întâlnit o deschidere foarte mare.

Ce n-am reușit să deschid încă e ușa DSP-ului. Nu am mai întâlnit o instituție publică atât de reticentă la a comunica cu presa.

Carla Tănasie: La început a fost o comunicare greoaie.

Nu înțelegeau că jurnaliștii mai au și surse și află informații înainte ca ele să devină oficiale. Toată lumea este obosită și gradul de înțelegere este mai mare în această perioadă. Trebuie să luptăm cu toții pentru a trece cu bine peste această perioadă și indiferent de probleme, autoritățile să fie sincere.

Ce mesaj ați avea pentru oamenii care se uită la voi, la știri?

Carla Tănasie: Le mulțumesc in primul rând pentru că mă urmăresc. Am primit foarte multe mesaje în această perioadă de la oameni care mă întrebau dacă mai am casă, pentru că mă văd non-stop la televizor.

Le-am răspuns tuturor la mesaje sau cel puțin asta încerc și o parte din informațiile pe care le-am primit au devenit știri. Împreună facem o echipă bună. Reacțiile oamenilor sunt cea mai buna răsplată.

Diana Dumitrașcu: Nu e de glumă. Dacă era de glumă, nu pierdea nimeni oameni. Și sunt destule țări care au pierdut mii de vieți. Stați acasă! O să fie bine, dar e nevoie de răbdare și multă seriozitate.

Liliana Curea: Să asculte sfaturile pe care autoritățile le transmit prin vocea noastră, a jurnaliștilor.

Știu că poate fi neplăcut să stai închis în casă, însă, din pacate, trecem printr-o perioadă foarte dificilă. Iar greul încă n-a venit.

Cu cât stăm mai departe unii de alții acum, cu atât va fi mai plăcut să ne revedem peste câteva săptămâni, fără a povesti cum a fost internarea în spital și, mai ales, fără a plânge după cineva drag.

Și încă un lucru: să se informeze doar din surse care transmit corect informația. Când au aparut primele suspiciuni în Romania, câteva zile am pierdut timp important doar pentru a dezminți toate fake news-urile care erau pe rețele de socializare sau în alte medii de informare.

Ne-am consumat noi, jurnaliștii, nervii, dar și medicii care ne răspundeau la telefon și care, evident, aveau lucruri mai importante de făcut.

Stați în casă și o să fim cu toții bine!

The post Jurnaliștii din linia 1 appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, cartea “ne FACEM BINE”, publicată la Editura Humanitas, vorbește despre exemple demne de urmat, arătate în trecut la România, te iubesc, povești despre români care au reușit să schimbe ceva în comunități mici sau chiar la nivel național.

Am stat de vorbă cu jurnalistul Rareș Năstase, pentru a afla, mai exact, cum putem face bine în România și cum au găsit ei resurse pentru a-și păstra speranța, după zeci de reportaje care arătau corupția la nivel înalt, indolența și impostura din țara noastră.

Rareș, binele despre care vorbiți în noua voastră carte, “ne FACEM BINE”, se referă mai degrabă la un bine colectiv, național, sau la un bine individual, să fim mai bine ca oameni, ca cetățeni, fiecare în felul lui?

Binele îmbracă forma unor oameni. Oameni care fac lucruri uimitoare, care se implica și fac bine. Care adună lângă ei alți oameni și îi conving să fie buni, la rândul lor, și tot așa se propagă binele. Dar este și despre oameni valoroși, care excelează în diverse domenii și ne fac pe toți mai buni, mai bogați, mai însemnați, mai apreciați.

E un festival al binelui la care trebuie să participăm cât mai mulți. E despre binele făcut mai mult împreună.

Cum putem să ne facem bine? Care sunt remediile pentru România?

Părinții mei îmi spuneau, în copilărie, să fiu mereu în preajma unor oameni de la care am de învățat. Eu simt că de la toți cei despre care am scris în carte am avut de învățat lucruri importante. Faptul că i-am cunoscut și le-am aflat și prezentat povestea m-a îmbogățit.

Și cred că de la toți cei care apar în această carte, noi toți avem de învățat. Sunt modele și consider că ei trebuie să ne fie reperele în societate. Si zic eu că din asta vine salvarea, cred că într-o lume în care spunem des și vedem că e inversată piramida valorilor, avem nevoie de repere solide, de oameni care fac bine, împrăștie fapte bune și ne fac bine pe toți, în societatea românească.

“Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.”

Rareș Năstase, jurnalist

În drumul spre acest bine, cât de mult stă în puterile noastre să facem o schimbare și cât de mult ține de autorități?

Ține și de noi, iar pentru asta trebuie schimbate mentalități în România.

Drumul spre bine trebuie să aibă o fundație, care constă și în educație, cei 7 ani de acasă, dar și în dorința și voința de a face lucrurile corect, cinstit, cu onoare. Cu implicare.

Cred că trebuie să fim mai sinceri cu noi înșine, să ne întrebăm dacă nu stă mai mult în puterea noastră să schimbăm mediul în care trăim în bine, în mai bine.
Nu poți, de exemplu, să pretinzi edililor să își facă treaba bine în oraș și să adune mizeria de pe străzi, cât timp tu arunci chiștoacele pe jos, de la geamul mașinii.
Nu poți să ceri o schimbare dacă tu tolerezi sau încurajezi un anumit comportament și perpetuezi un fenomen.
Binele începe de la noi toți.

În presă, România, te iubesc a fost tot timpul un reper jurnalistic, un demers care a încercat să arate neregulile, dar și modelele demne de urmat. Din păcate, însă, există unele televiziuni din România folosite doar pentru a manipula politic masele. Este frustrant pentru voi, ca jurnaliști, să vedeți că în timpul ce voi arătați impostura și abuzurile, pe de altă parte, acel rău este prezentat ca fiind „bun”, la alte posturi?

Am încrederea că telespectatorii, cel puțin telespectatorii noștri știu unde este binele. Vor înțelege unde există un abuz, unde s-a greșit, furat.
De multe ori e și simplu de arătat și demonstrat pentru că îi afectează direct pe oameni și abuzul și greșeala și ignoranța și impostura și incompetența.
E drept și că trăim în era fake-new, iar oamenii trebuie să fie atenți de unde se informează.
Contează să vii în fața lor cu dovezi, cu argumente, să mergi să ceri răspunsuri de la autorități și să îi arăți pe responsabilii care se ascund și se feresc să dea explicații.

“Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări.”

Ați prezentat cazuri în care românii au reușit prin initiative individuale să facă bine, cum ar fi proiectele Magicamp, Casa Share sau Școala din Ciugud. Credeți că o șansă pentru România ar fi ca cei care au demonstrat că pot schimba ceva la nivel de mici colectivități, să ajungă în funcții publice de conducere?

Trebuie să fie modele, trebuie ca exemplul lor să fie urmat. Trebuie să găsim în societate oamenii care fac bine și să îi punem în valoare. Unii se simt excelent acolo unde sunt și binele lor va crește dacă sunt încurajați, susținuți, promovați.

Care crezi că este cel mai mare rău pentru România, în prezent?

Să menținem răsturnată piramida valorilor și să permitem superficialitatea, autosuficiența generalizată, impostura și incompetența. Să dăm deoparte meritocrația și acea gândire pentru munca bine facută, astea sunt pericole tot mai mari în societatea de azi. Și trebuie să ne pese mai mult.

Cum ai făcut ultima dată bine?

Am ajutat doi oameni să acționeze împreună, pentru a face un bine semenilor lor.

Cum ai reușit în toți acești ani să îți păstrezi optimismul după atâtea situații revoltătoare pe care le-ai filmat și documentat?

Optimismul vine din faptul că avem libertatea să punem întrebări, că putem să scoatem la lumină nereguli, derapaje, interese. Dar vine și de la oamenii care pot și fac și găsesc soluții. Ei ne arată că avem o șansă.

Ce sfat ai pentru oamenii simpli, pentru cetățenii care se simt de multe ori neputincioși?

Să înteleagă că puterea e totuși la ei, la noi toți. Si că, uniti, pot face mai mult. Pe scara de bloc, pe strada lor, în comuna lor, în orașul și țara lor. Si să fie insistenți. Să nu renunțe ușor.

În curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată România azi, la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

La 30 de ani, țara mi se pare ca o mașină care circulă pe șosea cu frâna de mână trasă. Înaintează, face zgomot, pufăie, se mai poticnește, îi mai cad tablele de pe ea, mai apare o cârpeală, un remediu, o mai împingi și înaintează.

Se vede evoluția, dar ce bine ar fi fost dacă nu avea frâna aia de mână trasă. Unde mai pui că atâtea alte “mașini” trec în viteză pe lângă ea. Mașina asta trebuie să intre la o revizie serioasă si de noi toti depinde dacă îi lăsăm frâna jos.

The post Rareș Năstase, jurnalist “România, te iubesc”: “Țara noastră e ca o mașină care circulă cu frâna de mână trasă.” appeared first on Cultura la dubă.