Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.

***

Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.

— Te bagi? m-a întrebat Florin.

N-am avut nici o ezitare:

— Normal că mă bag.

Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.

— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.

Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.

— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.

— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.

— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.

— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.

Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.

Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.

Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.

Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.

M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:

— Abia acum vreau să fim prieteni.

Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.

Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.

Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.

Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.

Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.

— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.

— Tentativă de omor.

— Cât ai luat?

— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.

— Ce vîrstă ai?

— 27.

— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.

La faza asta s-a rîs.

Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.

Mi-a spus fără să clipească:

— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.

Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.

Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.

Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.

Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:

Liviu Constantin Ursu

(Penitenciarul Vaslui)

TRISTEȚE

“Cu ochii triști și-atât de grei,

cu gratii în geam și uși de fier

Privesc la vânt, privesc la ploi,

Mă rog, blestem și strig la cer.

(…)

Aici, cazat într-un infern

Unde un an înseamnă doi,

Durerea-n versuri o aștern

Cu ochii triști și mereu goi.”

Vlad-Mihăiță Stamatin

(Penitenciarul Iași)

TRISTEȚE

“Mă uit pe geam, mă întristez,

Aceleași lucruri văd mereu

E frig, e ceață, e pustiu.

La fel ca în sufletul meu.

(…)”

Andrei Bîrjovanu

(Penitenciarul Iași)

STRĂINUL

“Nori negri în suflet mă apasă

Și dor îmi e de cei de-acasă

(…)

Toamna frunzele-s aprinse,

Capul mi-e bolnav de vise,

Se duc păsările-n rânduri

Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”

Mihai Gabriel Pătrașc

(Penitenciarul Iași)

ETCETERA

“Iar cade-un strop de timp și iar

Mai pun o cruce-n calendar,

Mai cade-un dinte, o măsea,

Etcetera…

Iar mă gândesc, iar mai regret

Iar mă topesc încet, încet

Mai sap un rid pe fruntea mea

Etcetera…

Iar mă gândesc la câte-un vis

Pe care vremea l-a ucis,

Mai moare-un om, mai cade-o stea

Etcetera…

Iar joc un rol de bighidiu,

Gălăgios și inutil,

Mă duc și eu, se duce ea

Etcetera…

Și nu găsesc în nici un chip,

Să-mi dea o mână de nisip

Vreun milostiv pe undeva

Să-mi umplu iar clepsidra mea.

E viața sumbră, slută, rea

Etcetera…”

Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:

Mihai Acatrinei

(Penitenciarul Vaslui)

CHIAR ȘI-AȘA

“Trecut prin vremuri grele și amare

M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,

Cât am fost tânăr, am fost un inocent,

La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.

Acum, când am ajuns bătrân neliniștit

Voi merge-n libertate, voi merge la iubit

Femei de vârsta mea, poate și prospături,

Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!

(…)”

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

DISTRATUL

“Merg pe drum, visez plăcinte

Lumea zice că n-am minte!

Stau pe pat, visez pupat!

Parc-aș fi un om stricat.

(…)”

Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

VECINUL MEU DE PAT

“Vecinul meu de pat s-a sinucis

După un an și jumătate-n pușcărie.

A folosit o lamă. Scurt, precis,

dar despre-așa ceva nu se prea scrie.

Era un găinar, un hoț mărunt,

Obișnuit cu viața de-nchisoare.

Umbla după băieți, juca barbut,

Se descurca mai bine ca oricare.

(…)

De ce? Ce naiba l-o fi apucat,

Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?

Să fi ținut în inimă ceva?

Vreo taină, vreun regret, o amintire?

Ori, cine știe, poate că avea

Ascunsă vreo poveste de iubire.

Poate că între două condamnări

O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…

Sub perna lui erau niște-nsemnări

Făcute pe un petic de hârtie.

Le-am luat și am citit ce-a scris

De zeci de ori doar un cuvânt:

„Rezistă“!

Vecinul meu de pat s-a sinucis

Și a luat cu el o taină tristă.”

***

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”

Citește și: “M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase

Citește și:

“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Iulian Tănase, scriitor: “Lumea e o închisoare ceva mai mare, nici afară nu suntem întru totul liberi.” appeared first on Cultura la dubă.

Spectacolul biopic este un one woman show, iar prestația Laetitiei Casta e acompaniată live de pianista Isil Bengi.

“Performanța Laetitiei Casta în Clasa Haskil, Prélude et Fugue, te lasă fără respirație. Ea demonstrează veleități actoricești magistrale.”, notează publicația Midi Libre.

Textul scris de Serge Kribus evocă diferite momente din viața Clarei Haskil, de la copilăria în București la cariera strălucitoare de artistă. Regizorul Safy Nebbou susține că a ales-o pe Laetitia Casta pentru acest rol datorită grației și sensibilității sale, dar și fiindcă cele două ar avea mai multe aspect în comun, precum “îndoielile și singurătatea trăite de aceste două femei”.

Costumele spectacolului sunt realizată de prestigioasa casă de modă franceză Saint Laurent.

Spectacolul se va afla într-un turneu în Franța în această lună și în februarie, iar în a doua parte a lunii februarie va avea câte trei reprezentații în Elveția și două în Grecia. Programul poate fi văzut aici.

CLARA HASKIL

Clara Haskil este considerată una dintre cele mai bune pianiste din istorie.

“În viața mea am cunoscut trei genii: unul a fost Clara Haskil, altul a fost profesorul Einstein și un altul a fost Sir Winston Churchill.” Așa vorbea Charlie Chaplin despre pianista română, de care l-a legat o prietenie specială.

Clara Haskil s-a născut pe 7 ianuarie 1895 la București, într-o familie de evrei. La 3 ani era considerată deja un copil genial, care putea să reproducă la pian orice piesă pe care o asculta. La 5 ani a fost invitată să cânte la pian în fața Reginei Elisabeta a României.

Iar la 7 ani studia pianul la Viena, unde a plecat singură și a rămas sub îngrijirea unui unchi. După 3 ani de studiu la Viena, unchiul său a înscris-o la Conservatorul din Paris, unde a fost admisă la doar 10 ani.

Din păcate, însă, copila e diagnosticată cu o formă severă de scolioză, care îi va afecta toată viața. George Enescu a ajutat-o să își continue studiile la Paris, iar în 1936 Clara Haskil întâlnește un alt pianist genial, pe Dinu Lipatti. Cei doi au devenit de atunci buni prieteni.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost nevoită să fugă cauza persecuțiilor la care erau supuși evreii și a găsit refugiu în Elveția.

După război, concertele sale de pian au devenit celebre în întreaga lume, fiind invitată să cânte sub bagheta celor mai importanți dirijori.

Ea este considerată de către specialiști cea mai bună pianistă care a interpretat vreodată muzica lui Mozart.

La 200 de ani de la nașterea lui Mozart a fost invitata Festivalului din Salzburg, unde a realizat o interpretare memorabilă a Concertului pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.

Mai jos puteți vedea imagini unice cu Clara Haskil alături de Charlie Chaplin, la locuința acestuia din Elveția.

LAETITIA CASTA

Laetitia Casta este una dintre cele mai cunoscute actrițe franceze ale generației sale, fiind apreciată atât pentru roluri în filme, cât și în spectacole de teatru. În anul 2021, ea a fost celebrată de Festivalul de Film de la Locarno cu Premiul pentru Excelență.

De asemenea, este considerată una dintre frumusețile-simbol ale Franței, având o carieră bogată ca supermodel.

În 1998, ea a devenit imaginea L’Oréal Paris, iar în modă a colaborat cu cele mai mari branduri, precum Chanel, Saint Laurent, Louis Vuitton, Valentino, Dolce and Gabbana, Cavalli, etc. Este căsătorită cu actorul și regizorul francez Louis Garrel și este mama a 4 copii.

The post Laetitia Casta interpretează rolul pianistei Clara Haskil într-un spectacol de teatru la Paris appeared first on Cultura la dubă.

Vă recomandăm să citiți acest articol în timp ce ascultați Gymnopedies, de Erik Satie. 

Constantin Brâncuși și Erik Satie s-au cunoscut la Paris în anul 1910.

Brâncuși avea pe atunci 34 de ani și deja era cunoscut în cercul artiștilor stabiliți în Franța. Expusese în 1906  la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris și era prieten cu Modigliani, Marchel Duchamp sau cu Apollinaire.

Satie, compozitor și pianist francez, avea 44 de ani și era considerat un influent artist al avangardei parziene, după ce devenise cunoscut datorita lucrărilor sale – Gymnopedies, din 1887.

Chiar dacă erau firi complet diferite, spun istoricii, cei doi au găsit un limbaj artistic comun și o apropiere umană de care s-au bucurat până la moartea lui Satie, în 1925.

Se pare că sculptura în lemn “Socrate”, realizată de Brâncuși în anul 1922 și deținută în prezent de MoMA (The Museum of Modern Art din New York) este o formă de recunoștință pentru prietenul său, Erik Satie, pe care il numea Socrate, datorită înțelepciunii sale.

Cei doi își petreceau mult timp împreună, în special în atelierul lui Brâncuși din Rue de Montparnasse și împărtășeau o pasiune comună pentru muzică. De altfel, criticii consemnează ca muzica lui Satie ar fi fost influențată și de muzica populara românească, pe care ar fi ascultat-o la un eveniment din Paris.

Brâncuși avea și el o puternică legătură cu muzica. În timpul studiilor la București, a Facultatea de Arte Frumoase, a cântat în corul Bisericii Mavrogheni, iar în atelierul din Paris a construit două viori la care cânta muzica românească. Era prieten și cu folcloristul roman, Constantin Brăiloiu, care îi ducea la Paris discuri cu muzică românească. Brâncuși ar fi avut, în total, o colecție de peste 2000 de vinyl-uri. Nu era, însă, un fan al muzicii simfonice și se pare că Satie a fost singurul compozitor care a reușit să ajungă la sufletul sculptorului român, prin muzica sa.

Cert este că prietenia dintre cei doi a dat naștere unei colaborări de success în lumea dansului parizian, considerată a fi un pas important către dansul contemporan. Este vorba despre un spectacol de balet, pe muzica Gymnopediilor lui Satie, cu dansatoarea Lizica Codreanu, în rol principal.

Costumele Lizicăi, o apropiată a lui Brâncuși, au fost create chiar de sculptorul român, fiind evidentă amprenta acestuia, prin formele geometrice ale rochiilor.

Fotografia de mai sus a fost realizată de Constantin Brâncuși în anul 1922, în atelierul său din Paris, iar anul trecut, valoarea sa era estimată de celebra casă de licitații Christie’s la 50.000 de euro.

The post Prietenia creatoare dintre Brâncuși și compozitorul Erik Satie appeared first on Cultura la dubă.