Anunțul a fost făcut în urmă cu scurt timp de către Academia Suedeză. Autorul a fost premiat „pentru opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

László Krasznahorkai a primit Man Booker International Prize în 2015, iar numele său era vehiculat pe lista favoriților la Nobel de mai mulți ani.

Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română de Grupul Editorial Trei, la Editura Pandora M, colecția Anansi. World Fiction.

Potrivit biografiei autorului, dată publicității de către Academia Suedeză,

“László Krasznahorkai s-a născut în 1954, în micul oraș Gyula, situat în sud-estul Ungariei, aproape de granița cu România. O zonă rurală similară, izolată, constituie decorul primului său roman, Sátántangó, publicat în 1985 (tradus în engleză în 2012 ca Satantango), o adevărată senzație literară în Ungaria și lucrarea care i-a adus recunoaștere autorului.

Criticul american Susan Sontag l-a numit curând pe Krasznahorkai „maestrul apocalipsei” în literatura contemporană, după ce a citit cel de-al doilea roman al autorului, Az ellenállás melankóliája (1989; Melancolia rezistenței, 1998). În această fantezie febrilă de groază, desfășurată într-un mic oraș maghiar dintr-o vale carpatică, tensiunea este amplificată și mai mult. Prin scene onirice și personaje grotesce, Krasznahorkai portretizează magistral lupta brutală dintre ordine și haos. Nimeni nu scapă de efectele terorii.

În romanul Háború és háború (1999; War & War, 2006), Krasznahorkai își mută atenția dincolo de granițele Ungariei, urmărindu-l pe umilul arhivist Korin, care decide, ca ultim act al vieții sale, să călătorească de la periferia Budapestei la New York, pentru a se simți, fie și pentru o clipă, în centrul lumii. În arhive, el a descoperit un manuscris antic extraordinar — o epopee despre războinici întorși acasă — pe care vrea să o facă cunoscută lumii. Stilul lui Krasznahorkai evoluează aici spre o sintaxă fluidă, cu fraze lungi, șerpuitoare, aproape fără punctuație — un stil care devine ulterior marca sa distinctivă.

War & War anticipează marele roman Báró Wenckheim hazatér (2016; Baronul Wenckheim se întoarce acasă, 2019), de data aceasta centrat pe revenirea în patrie, în care autorul jonglează cu bogăție cu tradiția literară. Aici, idiotul lui Dostoievski este reîntrupat în baronul Wenckheim, pierdut în pasiunea sa disperată și în dependența de jocuri de noroc.

Un al cincilea roman poate fi adăugat acestor epopei „apocaliptice”: Herscht 07769: Florian Herscht Bach-regénye (2021; Herscht 07769: Un roman, 2024). De data aceasta, acțiunea se petrece nu într-un coșmar febril din Carpați, ci într-o mică localitate contemporană din Turingia, Germania, afectată însă de anarhie socială, crimă și incendii. În același timp, teroarea din roman se desfășoară pe fundalul moștenirii puternice lăsate de Johann Sebastian Bach. Este o carte scrisă „dintr-o singură suflare”, despre violență și frumusețe, unite într-un mod „imposibil”.

László Krasznahorkai este un mare epic al tradiției central-europene, care se întinde de la Kafka până la Thomas Bernhard, caracterizată prin absurd și grotesc. Totuși, autorul își lărgește orizontul și se îndreaptă spre Orient, adoptând un ton mai meditativ și rafinat. Rezultatul este o serie de lucrări inspirate de călătoriile sale în China și Japonia.

Romanul său din 2003, Északról hegy, Délről tó, Nyugatról utak, Keletről folyó (Un munte la nord, un lac la sud, drumuri la vest, un râu la est, 2022), este o poveste misterioasă, cu pasaje lirice puternice, ce se desfășoară la sud-est de Kyoto. Lucrarea are aerul unui preludiu la monumentalul Seiobo járt odalent (2008; Seiobo acolo jos, 2013), o colecție de șaptesprezece povestiri aranjate în succesiunea Fibonacci, despre rolul frumuseții și al creației artistice într-o lume a orbirii și efemerității. Alături de cele cinci epopei, aceasta este considerată opera majoră a lui Krasznahorkai.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul maghiar László Krasznahorkai este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2025 appeared first on Cultura la dubă.

Celebrul scriitor Mario Vargas Llosa s-a stins din viață la vârsta de 89 de ani. Anunțul a fost făcut printr-o scrisoare publică transmisă de cei trei copii ai săi. Llosa era unul dintre reprezentanții de marcă ai literaturii sud-americane, iar în urma sa rămâne o moștenire literară uriașă. “Orașul și câinii”, “Povestașul”, “Elogiu mamei vitrege” sau “Paradisul de după colț” sunt doar câteva dintre volumele pe care le-a scris. În 2010 el a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Mario Vargas Llosa s-a născut în Arequipa, în Peru, şi a fost crescut în Bolivia de mama și bunicii din partea ei. I s-a spus că tatăl său a murit, dar mai târziu, pe la vârsta de 10 ani, a aflat că o părăsise pe mama lui când era însărcinată. Ulterior a apărut în viața fiului său în Peru. împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Tatăl avea să îl înscrie apoi la Școala Militară. A lucrat ca jurnalist de investigație, dar a renunțat la profesie atunci când a început să scrie ficțiune.

“Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel primul membru al așa-numiților Immortels fără ca vreuna dintre cărțile sale să fi fost scrisă în limba franceză.” – sursa: humanitas.ro

Cărțile sale au fost traduse și publicate în limba română la Editura Humanitas și Humanitas Fiction.

The post A murit Mario Vargas Llosa, scriitorul peruan câștigator al Premiului Nobel pentru Literatură appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul norvegian Jon Fosse a fost desemnat astăzi câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2023. El devine astfel al patrulea norvegian și primul în aproape 100 de ani care își adjudecă distincția, după Bjørnstjerne Martinius Bjørnson în 1903, Knut Hamsun în 1920 și Sigrid Undset în 1928. 

În motivarea deciziei, Academia Suedeză subliniază caracterul inovator al pieselor de teatru semnate de Fosse, unul dintre cei mai jucați dramaturgi europeni încă în viață, precum și felul în care proza lui „dă voce lucrurilor de nespus”. De altfel, scriitorul se număra printre favoriții la câștigarea Nobelului de anul acesta. 

Într-o primă reacție, Fosse s-a declarat „copleșit și oarecum speriat” de premiu. Ulterior, a adăugat: „Am fost surprins când m-au sunat, dar în același timp, n-am fost. A fost o mare bucurie pentru mine să primesc apelul”. Și o recunoaștere, a mai spus el, pentru Nynorsk, varianta standard mai puțin utilizată a limbii norvegiene, în care Fosse scrie.

Jon Fosse, descris de Le Monde drept „un Beckett al secolului XXI”, s-a născut în septembrie 1959 și a copilărit în Strandebarm, o localitate norvegiană cu deschidere la Fiordul Hardanger. Apropierea de apă, spune el, l-a marcat într-un mod definitoriu pentru stilul aproape mistic pe care avea să-l dezvolte: „Locuiam cu vedere la fiord, chiar și drumul spre școală mă purta de-a lungul apei. În felul meu, am fost un copil foarte sensibil, așa că ritmul neîncetat al valurilor mă modelase deja când am început să scriu.” 

Tot anii copilăriei, mai exact un accident care aproape i-a curmat viața la 7 ani, i-a adus și experiența despre care a povestit, într-un interviu pentru The New Yorker, că „l-a creat ca artist”: „Mă uitam la case și eram sigur că le văd pentru ultima oară în timp ce mă îndreptam spre doctor. Totul era strălucitor și foarte liniștit, într-o stare de fericire profundă, ca un nor de particule de lumină. Asta este cea mai importantă experiență din copilăria mea. Și m-a format ca om, atât în bine, cât și în rău. Cred că m-a creat ca artist.” 

Absolventul de literatură comparată și-a făcut debutul în 1981, într-un ziar studențesc unde a publicat nuvela „Han” (El). Primul său roman, „Raudt, svart” („Roșu, negru”), care abordează tema sinuciderii, a apărut doi ani mai târziu. Despre acesta, Academia Suedeză notează că a dat tonul următoarelor opere, distingându-se printr-o scriitură „rebelă”, de o emoționalitate brută. 

În 1994, la Teatrul Național din Bergen a fost pusă pentru prima dată în scenă și o piesă de teatru sub semnătura lui Fosse – „Og aldri skal vi skiljast” („Și niciodată nu ne vom despărți”). Recunoașterea europeană a venit însă odată cu piesa „Nokon kjem til å komme” („Cineva are să vină”), scrisă în 1992-1993 și produsă în 1999 la Paris. 

Norvegianul nu fusese invitat să conceapă decât începutul lucrării – povestea unui bărbat și a unei femei care se mută într-o casă veche și izolată pentru a fi singuri –, dar dramaturgia l-a atras atât de mult, încât a sfârșit concepând-o pe toată. „Am știut, am simțit că genul acesta de scris e făcut pentru mine”, a declarat Fosse ani mai târziu într-un interviu.

Deloc întâmplător, despre „Cineva are să vină” Academia Suedeză scrie: „Chiar și în această lucrare timpurie, cu temele sale de anticipare înfricoșătoare și gelozie paralizantă, singularitatea lui Fosse este pe deplin evidentă. Prin reducerea radicală a limbajului și a acțiunii dramatice, el exprimă cele mai puternice emoții umane, de anxietate și neputință, în cei mai simpli termeni cotidieni.”

Au mai urmat câteva zeci de piese de teatru, printre care „Vis. Toamnă”, „Eu sunt Vântul” sau „Ochii aceștia”, dar și nuvele, romane sau chiar poezii. În toate, minimalismul primează când vine vorba de stilul autorului norvegian. Personajele sale nu vorbesc mult, iar când vorbesc, tind să se repete sau să își lase enunțurile neîncheiate. Lumea exterioară e descrisă sumar. Uneori și punctuația lipsește. Fosse, spune chiar el, e mai degrabă interesat de liniște, de trăirea umană care se întrevede în momentele de tăcere. 

Pentru scriitura lui, a primit o serie de distincții importante, printre care Ordinul „Pentru Merit” în grad de Cavaler, acordat de statul francez în 2003, și o prezență pe lista scurtă a International Booker Prize în 2022.

Aceasta din urmă a venit odată cu încheierea seriei „Septologie”, care explorează condiția umană într-o poveste întinsă pe șapte părți, trei volume și mai bine de 1.000 de pagini înlănțuite fără punct. Primul volum, intitulat „Numele celălalt”, a fost tradus și în limba română la Editura Pandora M (traducător Ovio Olaru).

The post Povestea lui Jon Fosse, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2023: “Am fost un copil foarte sensibil, așa că ritmul neîncetat al valurilor mă modelase deja când am început să scriu.” appeared first on Cultura la dubă.

“Cea mai mare bucurie a vieții mele este să scriu ficțiune”, spune cu zâmbetul pe buze Orhan Pamuk în fața audienței strânse în Aula Universității de Vest din Timișoara.

Deși vorbim despre unul dintre cei mai populari romancieri contemporani în întreaga lume, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, prezența scriitorului turc la Timișoara Capitala Culturală Europeană a trecut aproape neobservată de presa mainstream din România.

Într-un dialog cu scriitorul Radu Paraschivescu, autorul celebrelor romane Mă numesc Roșu sau Istanbul a impresionat prin spontaneitatea plină de umor și, pe alocuri, tăioasă, precum și prin declarațiile curajoase despre abuzurile regimului Erdogan.

În seara de 3 aprilie, după o zi încărcată în care a făcut un drum Istanbul – Budapesta – Timișoara, Orhan Pamuk a ajuns la Universitatea de Vest, care a invitat anul acesta trei câștigători ai Premiului Nobel în cadrul programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023.

Sala nu a fost plină de studenți, așa cum ne-am fi așteptat la o conferință susținută într-o universitate, ci ocupată predominant de reprezentanți ai instituțiilor publice, profesori, scriitori sau jurnaliști.

Păcat. Ideile expuse de Pamuk ar fi fost, cu siguranță, inspiraționale pentru cei care reprezintă viitorul.

Autorul turc scrie de peste 40 de ani, iar cărțile sale au fost traduse în 63 de limbi. Până la 22 de ani și-a dorit să devină pictor, apoi, la insistența familiei, a studiat Arhitectura, la care a renunțat pentru scris.

“Când am decis să renunț la arhitectură, toată familia a fost supărată. E drept, m-am bazat pe faptul că familia mea avea ceva bani și puteam să supraviețuiesc chiar dacă romanele mele nu vor avea succes. 8 ani am încercat să public o carte, am reușit abia când aveam 30 de ani.”

A crescut printre ruinele Imperiului Otoman, bunicul său fiind dezvoltator imobiliar. Așa se face că  locuiește într-un bloc construit de acesta, numit blocul Pamuk. Până la urmă, a absolvit Facultatea de Jurnalism doar pentru a avea o diplomă universitară și și-a dedicat viața ficțiunii pe care o transpune în mii de pagini.

“Secretul scrierii e perseverența. Apoi vine inspirația, îngerul inspirației, îmi spune ce să scriu și eu scriu romane de 600 de pagini.”, răspunde glumind.

Viața și-o împarte între timpul dedicat lecturii și scrisului, drumurile către SUA, unde predă la Universitatea Columbia, și țări din toată lumea în care ține prelegeri precum cea de la Timișoara.

Distanța de orașul natal i-a oferit o altă perspectivă asupra Istanbulului și l-a ajutat în scrierile sale. “Un oraș privit de departe capătă o oarecare dulcegărie.”, explică romancierul.

Nu se vede drept un reprezentant al Estului sau al Vestului, dar își arată dezamăgirea atunci când vine vorba despre “vestificarea” tradițiilor popoarelor până la dispariția unor culturi. De aceea, privește mai degrabă cu nostalgie Istanbulul copilăriei sale, un oraș sărac pe care și-l amintește în alb și negru, nu colorat de sediile băncilor și ale farmaciilor, cum e în prezent.

“Îmi place Istanbul iarna, este alb-negru și pare mai introvertit, mai sărac și, probabil, îmi amintește de copilăria mea.(…) Vestificarea națiunilor face viața puțin artificială.”

Mărturisește că este o persoană vizuală, însă nu atribuie culorilor semnificații profunde și o simbolistică. De altfel, evită să răspundă atunci când este întrebat de mesajele pe care le transmite dincolo de rânduri.

“Dacă un scriitor se gândește la simbolurile cu care lucrează, simbolurile nu mai sunt simboluri. Fie că e sau nu conștient de ele, în orice caz nu ar trebui să le explice publicului. Dacă aș spune totul, nu aș mai lăsa loc de interpretări.”

Explică, însă, că la baza construcției personajelor sale stă compasiunea, fără de care, spune el, nici civilizația nu ar fi posibilă.

“Intelectul uman are o capacitate de care rar suntem conștienți că este un lucru unic. De exemplu, eu am o pisică și ea are foarte multe calități umane, dar este o calitate pe care cu siguranță pisica mea nu o are, iar noi, oamenii, o avem. Nu doar că avem imaginație, sunt sigur că și pisica are imaginație. Dar noi ne folosim imaginația pentru a ne pune în locul altora.

Noi avem capacitatea de a vedea lumea prin ochii altor persoane și acesta este punctul de început al sentimentului de milă, al înțelegerii sau a ceea ce numim generic “compasiune”.

Arta romanului este bazată pe compasiune, pe încercarea de a ne pune în locul altora și a-i înțelege. Și arta scrierii și lectura unui roman sunt ambele bazate pe compasiune.

Citim romane pentru că vrem să vedem lumea prin ochii altora. Poate suntem plictisiți de viziunea noastră limitată și vrem să experimentăm ceea ce trăiesc alții, ce gândesc, ce le place, ce simt, ce se întâmplă cu ei când sunt furioși, când sunt îndrăgostiți. Și dorința de a-i înțelege pe ceilalți este o formă de compasiune.”

Într-o lume în care femeile sunt în continuare oprimate, iar diferențele de clasă sau rasiale fac încă victime, Pamuk subliniază nevoia de corectitudine politică, mai presus de exagerările pe care le naște uneori.

“În orice mișcare politică apar clișee și oameni care o exagerează. Dar doar pentru că unii oameni o exagerează, nu înseamnă că mișcarea e greșită.

Femeile sunt oprimate, negrii în America sunt oprimați, sunt diferențe rasiale în toată lumea, aceste mișcări sunt corecte. Dar da, sunt gesturi de reprezentare folosite mult prea mult sau noi, oamenii academici, simțim că liberatea academică e afectată de corectitudinea politică.

Dar nu vreau să spun că e greșit. E complex. Simplificarea acestui subiect, a ceea ce se întâmplă în lume, este, de asemenea, greșită.”

Militant pentru drepturile omului, în special pentru libertatea de exprimare, Pamuk a fost în 2005 subiectul unui controversat proces în Turcia, fiind condamnat în primă fază pentru “insultarea forțelor armate turcești” și a conceptului social de „turkishness” după ce a declarat că “30.000 de kurzi și un million de armeni au fost uciși aici. Și aproape nimeni nu îndrăznește să menționeze asta. Așa că o fac eu.”

Reacțiile internaționale la procesul său au fost impresionante. Celebrii autori José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike și  Mario Vargas Llosa au semnat o scrisoare publică prin care au susținut că procesul lui Pamuk încalcă drepurile omului. În 2006, la presiunea internațională, Turcia a renunțat la acuzații.

Azi, Pamuk nu vorbește despre propriul curaj, pe care îl minimizează cu modestie, ci scoate în evidență jurnaliștii turci care confruntă regimul de la Ankara.

“În Turcia nu există libertate de exprimare. Adevărații oameni curajoși din Turcia sunt jurnaliștii, nu scriitorii.

Mergeam pe stradă în Istanbul, păzit de bodyguardul meu, și m-am întâlnit cu un amic jurnalist. I-am spus: îmi pare rău că ai fost în închisoare.

Iar el zice: ți-am citit romanele.

Sper ca Erdogan să piardă puterea la următoarele alegeri, iar Turcia să fie o țară liberă.”

Întrebat dacă a fost vreodată interesat să intre în politică, romancierul se declară fericit cu viața pe care o are și pe care nu ar vrea să o schimbe.

“Sunt extrem de recunoscător că mi-am petrecut 45 de ani scriind. De ce aș intra în politică? Îmi transmit deja ideile în întreaga lume. Politica necesită anumite caractere, nu vreau să spun lucruri rele, dar eu nu sunt unul dintre acele caractere.”

Se declară o persoană solitară, așa cum crede că e orice scriitor. Își petrece cel puțin 12 ore pe zi citind și scriind și are acasă o bibliotecă de 200.000 de volume. „Cărțile sunt parte importantă din viața mea. Nu mi-aș putea imagina viața fără cărți.”

Totuși, toate cele declarate pălesc atunci când vine vorba despre cutremurul catastrofal care a devastat țara sa. În Turcia peste 50.000 de oameni și-a pierdut viața, iar alți 8000 au murit în Siria.

Vizibil emoționat, își stăpânește cu greu lacrimile când este întrebat cum a perceput această tragedie.

„Conform statisticilor oferite de guvernul turc, au murit 48.000 de oameni, dar tot restul lumii spune de peste 100.000 de morți. S-a întâmplat în mare parte din cauza construcțiilor proaste.

Eu am realizat că aparțin profund unei națiuni pentru că împărtășesc tristețea ei.

Am fost devastat, în depresie, că nu puteam face nimic. Este cu atât mai trist cu cât experții ne-a avertizat că asta se va întâmpla și nu s-a schimbat nimic. Chiar s-a întâmplat. Acum aceiași experți ne spun că se va întâmpla și în Istanbul și probabil mult mai mulți oameni vor muri.

Sunt profund devastat de ce s-a întâmplat și port această tristețe cu mine. Mulțumesc că mi-ați dat ocazia să îmi exprim tristețea față de această tragedie.”

A doua zi, Pamuk a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest. De această dată, în fața sa au fost prezenți numeroși studenți.

“Dacă mergi la o universitate, definiția unei națiuni e că împărtășești limba, istoria, geografia comună și așa mai departe. Și poate definiția unei națiuni ar trebui să includă și tragedia comună. Vin din această tragedie comună și va dura ceva timp să îmi revin.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Compasiunea face posibilă civilizația” – Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Inocenței din Istanbul, distins în 2014 cu titlul Muzeul European al Anului, de către European Museum Forum, este un muzeu unic în lume. El recreează universul cărții scrise de autorul turc Orhan Pamuk, cu același titlu – Muzeul Inocenței. BBC a numit Muzeul Inocenței “cea mai curajoasă idee creativă a Turciei”.

Ramona Păuleanu, contributor Cultura la dubă, a vizitat recent acest loc special din Istanbul și a scris despre povestea lui.

***

Dacă ai avut norocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste, vei înțelege perfect acest muzeu. La fel și dacă ai avut nenorocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste – atât de pătimașă încât te face să prețuiești orice obiect atins de ființa adorată, orice lucru spus, orice lucru ascultat, orice, orice.

Când iubești, lucrurile de zi cu zi au altă însemnătate și încărcătură, în pofida banalității lor. Ați văzut, de exemplu, un muc de țigară care să cuprindă o lume întreagă?

Căci cam despre asta este vorba în Muzeul Inocenței din Istanbul, un muzeu cum nu există altul.

Am aflat despre el din cartea omonimă scrisă de scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2006), cel care a avut ideea absolut genială, de a transforma o carte în muzeu sau un muzeu într-o carte.

De fapt, mai degrabă a fost o împletire de idei, spunând, nu o singură dată, că cele două gândiri s-au întrepătruns: romanul și conceptul muzeului s-au dezvoltat în paralel.

În unele interviuri, însă, spune că a colecționat aceste obiecte și pe baza lor a scris romanul, tocmai ca să le dea viață și să le expună.

Inaugurarea Muzeului Inocenței era programată în 2008, odată cu lansarea cărții, însă s-a concretizat abia 4 ani mai târziu, în aprilie 2012. Peste doar doi ani, spațiul gândit de Pamuk a primit titlul “Muzeul anului”. 

Cartea Muzeul Inocenței este stufoasă, dar atât de intensă încât parcă o citești dintr-o singură respirație.

Atât de mistuitoare este dragostea lui Kemal, un tânăr bogat și logodit, pentru Fusun, o tânără săracă, rudă mai îndepărtată. Pe cât de puțin originală este premisa, pe atât de tulburătoare devine iubirea lui pentru ea pe parcursul lecturii.

La finalul ei, când reușești să expiri, vezi tipărit un bilet de intrare în muzeu care te pune și mai tare pe gânduri. Totul este adevărat? Există acel muzeu?

Am căutat intrigată pe google și când l-am găsit am știut că trebuie să ajung acolo. Și am avut norocul să reușesc.

Era ora prânzului când am ajuns pe Cuckurkuma Cadessi și a fost suficient să mă entuziasmez, recunoscând numele din carte. Strada este înconjurată de anticariate, magazine mici, buticuri cu vechituri. Tabloul perfect.

Nu aveam la mine cartea care cuprindea biletul de intrare, așa că am cumpărat bilete și am intrat.

Primul lucru care m-a izbit a fost peretele uriaș acoperit cu mucuri de țigară. Nu am știut până atunci că un obiect atât de murdar, de blamat, de frivol, poate deveni exponat într-un muzeu.

Sunt mucurile rămase din țigările fumate de Fusun, pătate încă de rujul ei, tezaurizate, adnotate, inventariate.
Lângă ele sunt notați anii în care le-a fumat, contextul în care le-a fumat. Sunt 4213 fărâme de frumusețe.

Am urcat la etaj și mi-am dat seama ca Muzeul este construit conform cronologiei romanului. Urci un etaj, înaintezi în povestea lor de dragoste.
Așa că aici am văzut toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, unde se întâlneau pe ascuns.

Sunt ani în șir în care merge în casa iubitei, unde au loc întâlniri de amor camuflate în vizite de curtoazie între rude, mii de seri în care repetă și repetă aceleași scene, care par, însă, mereu noi și emoționante.

În toate aceste întâlniri, lucrurile atinse de ea au devenit prețioase pentru el, un îndrăgostit care duce iubirea la gradul de obsesie, dar care rămâne inocent în puritatea sentimentelor lui.

Solnițe, lingurițe, cornetul de înghețată din care ea a muscat, câinii de porțelan de pe televizor.

Rochia ei de cînd învăța să conducă, geanta de la care a pornit povestea lor de dragoste, totul culminând, la ultimul etaj, cu odaia lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viața.

“Am vrut să colecționez și să expun într-un muzeu obiectele “reale” ale unei povești fictive și să scriu un roman bazat pe aceste obiecte.”

Orhan Pamuk

În muzeu sunt expuse manuscrisele romanului și e impresionantă multitudinea de corecturi și de pe pagini. În naivitatea mea, credeam ca spiritul creator te face să scrii ca nebunul, în transă, idei perfecte, fără să mai aibă nevoie de retușuri. Însă manuscrisele lui Pamuk arată munca din spatele romanului, în căutare perfecțiunii.

Am făcut câteva poze, am coborât exaltată și am decretat. Este fenomenal. Nu pentru ceea ce se află în interior, ci pentru sentimentul insuflat. E un muzeu – stare. Știi că nimic nu e real și, cu toate astea, este.

Ajungi să crezi cu toată tăria că personajele din carte au existat, ca acelea sunt țigările fumate de ea, ca aceea este rochia purtată de ea, că sunt agrafele ei, că mâinile ei au atins toate lucrurile aranjate frumos pe pereți.

Iar dacă povestea de dragoste nu te înfioară, poți, pragmatic, să vezi obiectele Turciei anilor ’70, împotmolită într-un tradiționalism adesea brutal, acoperit într-o pojghită firavă de modernism.

Una peste alta, Muzeul trebuie văzut dacă ai drum în Istanbul. Iar dacă nu ai citit cartea, o vei face cu siguranță după ce l-ai vizitat. 

The post Povestea “Muzeului Inocenței”, muzeul născut dintr-o carte inspirată de obiectele din muzeu appeared first on Cultura la dubă.