Documentarul Recorder „Justiție capturată” a primit premiile Superscrierea Anului și Superscrierea Cititorilor, la Gala Superscrieri XV, iar Recorder a fost desemnată Redacția Anului.

42 de materiale au fost premiate dintre cele peste 300 înscrise în competiția ediției aniversare care marchează 15 ani de la lansarea Premiilor Superscrieri.

Competiția Superscrieri 15 a inclus următoarele categorii principale: Debut Jurnalistic, Jurnalism Tematic, Interviu, TV & Video-Jurnalism, Investigație, Presă Locală, Feature Writing, Inovație și Civic Influencers.

În cadrul galei au fost acordate premii onorifice pentru: Redacția Anului, Editorul Anului, Carte de non-ficțiune, Jurnalism Explicativ, Premiul pentru întreaga activitate, Jurnalism internațional, Anti-dezinformare și Mentor pentru generații întregi de jurnaliști;

Au fost acordate și premii speciale tematice: „Sănătate mintală în România” și „Animal Welfare în România”;

De asemenea, s-au oferit bursele tematice: bursa Superscrieri – Ion Rațiu pentru jurnalism de investigație, bursa Superscrieri – Naumann, pe tema drepturilor omului și a parteneriatului civil, bursa Superscrieri – Snoop, dedicată sănătății mintale, și bursa Superscrieri – Bitdefender, dedicată scam-urilor online care folosesc tehnici AI;

Ediția aniversară cu numărul XV a avut ca temă „Împreună am făcut mai multe decât credem” și a celebrat evoluția jurnalismului românesc din ultimii 15 ani.

Premiul juriului a fost acordat materialului PressOne despre modul în care statul român antrenează luptători din armata privată a lui Horațiu Potra în unități de elită ale MApN.

Documentarul Recorder „Justiție capturată” a fost Superscrierea Anului.

Jurnalista Emilia Șercan a motivat acordarea premiului „Superscrierea anului”: documentarul „a indignat, a revoltat, a scos oamenii în stradă”, iar jurnaliștii care au lucrat la el „au fost amenințați, discreditați și puși la zid doar pentru faptul că și-au făcut meseria cu bună-credință și în interes public”.

„Acest material [n.r. Justiție Capturată] nu ar fi existat fără munca multor altor jurnaliști care au acoperit acest subiect cu mult timp înainte să o facem noi.(…) Și de asemenea aș vrea să le mulțumim celor care au preluat materialul, celor care au continuat să-l dezbată în publicațiile lor”, a spus pe scena Superscrieri Andreea Pocotilă, jurnalistă Recorder, câștigătoarea premiilor „Superscrierea Anului” și „Superscrierea Cititorilor”, alături de Mihai Voinea.

Și jurnalistul Mihai Voinea a vorbit despre solidaritatea din breasla jurnaliștilor. 

„Mi-am adus aminte de momentul ăla extraordinar de la conferința de presă de la Curtea de Apel, când am avut o mie de sentimente amestecate, dar unul dintre cele mai puternice a fost solidaritatea. A fost extraordinar, pentru că n-am mai simțit niciodată atât de puternic lucrul ăsta – că noi, jurnaliștii, suntem de partea binelui și ne luptăm cu niște oameni care sunt în fața noastră (…) și ne simțeam foarte puternici.

La un moment dat, Andreea a pus o întrebare și i s-a răspuns în doi peri, și a vrut să pună o întrebare de follow-up și a fost repezită. «Gata, ți-ai pus întrebarea».

Și a intervenit un reporter de la Digi24 care a spus: «Îi dau eu întrebarea mea». A fost ceva extraordinar. Erau jurnaliști din televiziuni, din presa online, din toate mediile, presa independentă, presa mainstream și ne-am simțit împreună și ne-am simțit puternici”, a spus pe scena Superscrieri Mihai  Voinea, jurnalist Recorder, câștigătorul premiilor „Superscrierea Anului” și „Superscrierea Cititorilor”, alături de Andreea Pocotilă.

Unii dintre jurnaliștii premiați au subliniat fragilitatea industriei și dificultățile legate de finanțarea presei independente.

„Eu lucrez la PressOne de 10 ani și în sine e o minune faptul că PressOne există de 10 ani. Se datorează unui efort susținut al unor mai multe generații de oameni care și-au imaginat cum trebuie făcută presa conștiincioasă în România”, a spus Bianca Felseghi, câștigătoarea Premiului Juriului, alături de Răzvan Filip.

Juriul a fost prezidat de Dan Duca și i-a reunit pe Alina Mărculescu Matiș, Alina Radu, Cătălin Striblea, Codruța Simina, Cristian Leonte, Daniel Condurache, Dragoș Pătraru, Emilia Șercan, Irina Păcurariu, Marian Voicu, Marius Comper, Mihai Ghiduc, Mona Dîrțu, Oana Giurgiu, Paula Herlo, Paul Radu, Robert Schwartz și Tudor Mușat. Categoria „Civic Influencers” a fost jurizată de Cătălin Moise, Diana Filimon și Monica Jitariuc.

Membrii juriului s-au recuzat de la evaluarea materialelor aflate în situație de conflict de interese.

Câștigătorii Ediției Superscrieri 15:

SUPERSCRIEREA ANULUI

Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

Redacția Anului – Recorder

Editorul Anului – Alexandra Tănăsescu (Cultura la dubă)

PREMIUL JURIULUI

Statul român antrenează luptătorii de top din armata privată a lui Horațiu Potra în trei unități de elită ale MApN. Surse PressOne: „E o hemoragie” – Bianca Felseghi, Răzvan Filip (PressOne)

SUPERSCRIEREA CITITORILOR

Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

DEBUT JURNALISTIC

LOC 1 Investigație cu camera ascunsă. Cât de ușor poți ajunge instructor auto în România – Gabriel Nicolae, material realizat în echipă cu David Muntean (Recorder)

LOC 2 Drum spre școală cu oprire la pariuri sportive – Raluca Cristea (Școala9)

LOC 3 x 2 câștigători: Dreptul la umbră: lipsa spațiilor verzi devine o problemă de viață și de moarte în București – Anamaria Sandu (Mindcraft Stories)

și Regii din Sinaia: spații comune în blocurile lui Beniamin Gonț, vândute ca apartamente de lux. Nou tun imobiliar în stațiunea de munte unde primarul e acuzat că și-a cumpărat castel cu banii din mită – Luiza Popovici (PressOne)

JURNALISM TEMATIC

LOC 1

seria Banii partidelor – Cristian Andrei (Snoop)

AUR pentru Realitatea: George Simion a dat un milion de euro pentru o zi de promovare și aproape jumătate pentru o emisiune cu Anca Alexandrescu, dar fără el

• „Au amanetat PNL”. Datorii de 25 de milioane de euro către o singură firmă, televiziunile sună după bani
• Prețul cărții lui Ciucă: 3.000 de exemplare tipărite și promovate cu 2,5 milioane de euro  

LOC 2 podcastul SEISM – Andrei Popoviciu (Scena9)

LOC 3 x 2 câștigători:

seria despre dezastrul de la Praid – Bianca Felseghi (PressOne)

• Cronica unei prăbușiri anunțate: Praidul este sub apă și sub tăcere
• Râul mort Târnava Mică: Cum a transformat colapsul Salinei Praid o întreagă vale într-o zonă calamitată
• Efecte în lanț ale dezastrului sărat de la Praid: apa din barajele a trei județe a fost sacrificată ca să dilueze apele Mureșului

și

seria despre muncitorii asiatici în România – Iulia Hau (Snoop & HotNews))

• Rețele locale escrochează muncitori asiatici în România și îi lasă în ilegalitate
• Nu l-am bătut, am avut o discuție mai aprinsă”. Ce a pățit un srilankez care muncește în România ca să nu-și piardă terenul cu orez și banane de acasă
• Cum au ajuns să călătorească DJ-ii srilankezi constant între Italia și România pentru petreceri underground ale comunității lor

TV&VIDEO-JURNALISM

LOC 1 x 2 câștigători: seria Armata digitală a Kremlinului, episodul I, episodul II – Natalia Zaharescu, Măriuța Nistor: editor text: Victor Moșneag, editor video: Anatolie Eșanu, montaj: Andrei Muntean (Ziarul de Gardă)

și

Cea mai mare firmă fantomă, validată de ANAF – Alex Nedea (Recorder)

LOC 2 seria Instruiți să facă haos, episodul I, episodul II, episodul III – Malvina Cojocari (CU SENS). Au contribuit: Irvin PEKMEZ (Detektor.ba), Enes HODZIC (Detektor.ba), Nino BILAJAC (Detektor.ba), Ralitsa FICHEVA (Factcheck.bg)

LOC 3 Singuri. Coșmarul fără sfârșit al copiilor abandonați – Diana Meseșan, Mihai Voinea, Cristian Delcea (Recorder)

INVESTIGAȚIE

LOC 1 Justiție capturată – Andreea Pocotilă, Mihai Voinea (Recorder)

LOC 2 seria Armata digitală a Kremlinului, episodul I, episodul II – Natalia Zaharescu, Măriuța Nistor; editor text: Victor Moșneag, editor video: Anatolie Eșanu, montaj: Andrei Muntean (Ziarul de Gardă)

LOC 3 Statul român antrenează luptătorii de top din armata privată a lui Horațiu Potra în trei unități de elită ale MApN. Surse PressOne: „E o hemoragie” – Bianca Felseghi, Răzvan Filip (PressOne)

PRESĂ LOCALĂ

LOC 1 seria Cine este George Simion, episodul I, episodul II – Răzvan Moldoveanu (Reporter de Iași)

LOC 2 seria „Circuitul Negoiță”. Cum s-a surpat unul dintre cele mai noi bulevarde din Capitală – Florin Râșteiu (reporter și montaj), Răzvan Chiruță (reporter), Cătălin Doscaș (editor) (Buletin de București)     

LOC 3 Suflete dărâmate: ce pot face adulții când lumea se prăbușește peste copii? – Edit Éva Pál (Átlátszó Erdély) materialul tradus

FEATURE WRITING

LOC 1 Vulpea neagră a războiului din Ucraina – Polina Cupcea (Oameni și Kilometri)

LOC 2 x 2 câștigători: Căldărar în Corcova, zugrav la Bruxelles – Elena Stancu, Cosmin Bumbuț (Teleleu & HotNews)

și De ce nu reușim să consolidăm Bucureștiul până la cutremur – Vlad Odobescu, fotografii de Ioana Cîrlig (Scena9)

LOC 3 Sate însetate, orașe privilegiate. O criză anunțată a apelor subterane accentuează inegalitățile dintre rural și urban în Moldova – Adina Florea, Cosmin Filișan (foto) (Scena9)

INOVAȚIE

LOC 1 O călătorie prin Cosmos, cu plecare din Bârlad – Ionuț Sociu; fotografa: Ioana Cîrlig; instalații multimedia: Augmented Space Agency; editor: Andra Matzal (Scena9)

LOC 2 „Ce ascundem: Revistă – Expoziție – Conversații” – Scena9 & Rezidența9

LOC 3 Avortul pe TikTok – Denisa Sandu, Radu Mihai (Școala9)

INTERVIU

LOC 1 x 2 câștigători: Judecătoarea Daniela Panioglu, după reportajul Recorder: Abandonați speranța, e un sistem controlat – Vitalie Cojocari (Euronews România)
și
Răzvan Rădulescu: „Nu mai vreau să fac cinema. Simt că lumea asta nu mai e a mea” – Anca Vancu (Scena9)

LOC 2 Scriitorul Mihail Șișkin: „Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” – Alexandra Tănăsescu (Cultura la dubă)

LOC 3 Adolescenții fără adolescență din Pirita au școală și se visează departe, dar pentru asta au nevoie de șanse – Oana Moisil (newsletterul Meandre)

CIVIC INFLUENCERS

LOC 1 Influența din condusul sub influență: democratizarea științei și mobilizarea civică, de la convingerea majorității judecătorilor până la învingerea majorității parlamentarilor – Vlad Zaha

LOC 2 Reprezentarea romilor în media, episoade: Haurențiu, Mircea Bravo, Loredana, Lolita, Dan Frînculescu – Bogdan Burdușel

LOC 3  „Se numește FEMICID” – Drepturile femeilor, Feminism, Violența împotriva femeilor – Mălina Irimia

Carte de non-ficțiune – Cosmin Popa –  Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (Editura Corint)

Premiul onorific pentru Jurnalism Explicativ – Sorana Stănescu – Foaia de observație

Premiul onorific pentru întreaga activitate: Europa Liberă România, Panorama, Mindcraft Stories

Premiul onorific pentru International Reporting: Andrei Popoviciu

Premiul onorific pentru Anti-dezinformare: Iulia Stănoiu (Context), Victor Ilie (Drepturi și Strâmbe), Matei Vrabie (Public Record)

Premiul onorific Mentor pentru generații întregi de jurnaliști: Daniel Condurache

BURSE ȘI PREMII SPECIALE

Bursa Superscrieri – Ion Rațiu pentru jurnalism de investigație – Florin Râșteiu, Buletin de București

Premiul special „Sănătate mintală în România” – Provocări online, consecințe în viața reală – Andreea Archip, Cristian Lupșa (editor) (Școala9)

Premiul special „Animal Welfare în România” – se împarte la două câștigătoare: Eutanasia ca afacere: zeci de mii de câini uciși pe milioane de euro, bani publici, sub ochii autorităților – Medeea Stan (Snoop)
și
„Direcția Morții” de la Codlea: Mii de câini eutanasiați pe bani publici sub comanda unui veterinar sancționat pentru cruzime – Alina Zibrițchi (PressOne)

Bursa Superscrieri – Naumann pe tema „drepturile omului: parteneriat civil” – Vanessa Mathe

Bursa Superscrieri – Snoop pe tema „sănătate mintală” – Luiza Popovici (PressOne)

Bursa Superscrieri – Bitdefender „scam-uri online cu tehnici AI” – Răzvan Robu (Public Record)

***

SUSȚINĂTORII EDIȚIEI:
Parteneri de creștere
Bitdefender, BRD – Groupe Societe Generale, Kaufland

Sponsori de categorie

PPC, FAN Courier, Media Trade Services, Blitz Production, Ethical Media Alliance, Humane World for Animals, Difine PR

Parteneri burse

Rațiu Democracy Center, Fundația Friendrich Naumann pentru Libertate, Snoop

***
 

Despre Superscrieri, programul Fundației Friends For Friends (FFFF.RO):  
Superscrieri este tributul pe care din 2011 îl aducem autorilor care, prin forța scriiturii lor, prin originalitate, onestitate și curaj încă ne mai spun poveștile care contează. Autorilor care cred în forța cuvântului bine ales, ne arată cum stau de fapt lucrurile, ne scapă de prejudecăți și stereotipuri, ne emoționează, ne îmbogățesc, ne feresc de fake news. Lor le dedicăm, cu recunoștință, premiile, bursele și seminariile Superscrieri.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Alexandra Tănăsescu, desemnată Editorul Anului la Gala Superscrieri appeared first on Cultura la dubă.

Un premiu care ne onorează și ne responsabilizează. Te simți văzut și apreciat, dar ne și obligă să ne facem meseria tot mai bine” – au declarat Monica Felea și Ștefan Bradea, cei doi acționari care au pus bazele Bad Unicorn în România.

Premiul va fi înmânat miercuri, 11 februarie, în cadrul ceremoniei de deschidere a European Film Market 2026, la Berlin.

Motivația juriului: „Într-o țară precum România, una dintre țările cu cel mai mic număr de ecrane pe cap de locuitor din UE, asigurarea distribuției și construirea unui public pentru cinemaul de autor european reprezintă o adevărată provocare. Cu toate acestea, Monica Felea și Ștefan Bradea de la Bad Unicorn demonstrează în mod constant un nivel excepțional de angajament față de programul lor atent selectat, care în ultimii ani a inclus titluri precum
Sentimental Value, Flow, Fallen Leaves, Close sau The Zone of Interest.

Pentru fiecare lansare, ei concep campanii de distribuție personalizate și inovatoare, căutând constant noi modalități de a ajunge la public și de a încuraja o interacțiune semnificativă cu publicul. Creativitatea, perseverența și credința lor profundă în puterea cinematografiei permit acestor filme să își găsească locul chiar și pe o piață extrem de dificilă.
Merită cu adevărat acest premiu, pentru spiritul și dedicarea pe care Bad Unicorn o arată în promovarea cinematografiei de artă europene într-un teritoriu atât de solicitant precum România. Sperăm că acest premiu nu numai celebrează munca remarcabilă pe care au realizat-o până acum, ci servește și ca un încurajare pentru a-și continua călătoria plină de pasiune și inspirație.”

Fondată de Ștefan Bradea și Monica Felea în 2017, Bad Unicorn este o companie de distribuție de filme de autor, care lansează 12-15 filme pe an. Au distribuit cu succes titluri precum Aftersun, Perfect Days, Close, Beau Is
Afraid, The Zone of Interest, Flow, YES. Printre titlurile actuale se numără: Father Mother Sister Brother, No Other Choice, Sentimental Value, Romeria, Silent Friend.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Compania românească Bad Unicorn a fost desemnată “distribuitorul european al anului” la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Cu o istorie de 25 de ani, premiile independente Boccalino d’Oro oferite în cadrul Festivalului Internațional de la Locarno și-au câștigat o reputație deosebită în rândul premiilor internaționale, devenind un simbol al pasiunii comune pentru cinema.

Premiul oferit Katiei Pascariu a fost anunțat în cadrul unei ceremonii care a avut loc pe 15 august, la ora 18:00, în cadrul festivalului, cu o motivație care elogiază „veridicitatea interpretativă și capacitatea ei de a lumina filmul cu umor și autenticitate”.

„Orice recunoaștere a muncii vine ca o recompensă, dar nu toate recompensele sunt egale. Sunt cu adevărat fericită și onorată de aceasta și o accept cu inima deschisă și în numele întregii noastre echipe. O muncă onestă și intensă pe care am avut norocul să o observ și să o admir și care m-a ținut într-o stare de plăcere totală, hipervigilență, respect și responsabilitate.”, a declarat Katia Pascariu.

„Sorella di Clausura” „examinează mult mai multe teme, de la căutarea fericirii, prin mecanica obsesiei, până la imperativul succesului” și „este fără îndoială un film al unei regizoare cu o semnătură puternică.”, notează Cineuropa.

ICS (International Cinephile Society) descrie „Sorella di Clausura” drept „o amuzantă și scandalos de ciudată subminare a unei comedii romantice” și consideră că „un mare merit este cel al actriței Katia Pascariu, a cărei performanță este absolut stelară și ancorează întreaga producție într-o manieră care este cu adevărat captivantă.”

„Katia Pascariu oferă o remarcabilă performanță în acest rol.”, scrie RedCarpet magazine.

„Filmul este, de fapt, povestea unei fete îndrăgostite nebunește de un cântăreț și a eforturilor nesfârșite de a-l cuceri. O comedie sălbatică, care amintește de filmele mai nebunești ale lui Dušan Makavejev, „Sorella di Clausura” este, în egală măsură, și un portret acid al unei societăți românești care încă se luptă, ca în atâtea țări est-europene, să găsească un echilibru între tradiție, memoria trecutului și un context autentic democratic.” (Corriere del Ticino).

Katia Pascariu a fost nominalizată de New York Times printre cei mai buni actori ai anului 2021, pentru rolul din „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude (marele câștigător al Berlinalei din acel an), care i-a adus în 2022 și Premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Absolventă a Facultății de Teatru – Secția Arta Actorului de la UNATC București și a masterului Antropologie și Dezvoltare la Facultatea de Sociologie (Universitatea din București), Katia este membru fondator al Centrului de Artă Comunitară Vârsta 4 și al Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. A debutat în cinematografie în filmul „După dealuri” (2012, r. Cristian Mungiu), a colaborat cu Radu Jude pentru filmele „Babardeală cu bucluc” și „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” și cu Eugen Jebeleanu pentru „Interior zero” (2025).

„Sorella di Clausura”, cel de-al treilea lungmetraj al regizoarei Ivana Mladenović, o parodie empatică a melo-dramelor romantice, a avut premiera oficială pe 13 august la Festivalul Internațional de Film de la Locarno, ediția 78.
Filmul își continuă parcursul festivalier în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo, ediția 31, unde va fi proiectat pe 21 și 22 august.

Pentru scenariul inspirat de o poveste reală, Ivana Mladenović a colaborat cu Adrian Schiop
și Momir Milosević. Protagonista filmului, Stela (Katia Pascariu), o tânără dintr-un sat timișorean, cu studii de
filologie, nu-și găsește locul și rostul, ci visează să-l întâlnească pe artistul balcanic pe care l-a văzut la TV și de care s-a îndrăgostit pe loc cu ani în urmă. În speranța că Vera (Cendana Trifan), o cântăreață despre care se zvonește că l-ar cunoaște bine pe starul Boban (Miodrag Mladenović), o va ajuta să-și împlinească visul și să scape de sărăcia în care trăiește, Stela merge București, unde descoperă că Vera are alte interese.
Din distribuție mai fac parte: Arnold Kelsch, Cătălin Dordea, Adrian Radu.

Produs de Ada Solomon (microFILM, România), Ivana Mladenović (Dunav 84, Serbia),
„Sorella di Clausura” este coprodus de Ines Vasiljevic (Nightswim, Italia), Bernat Manzano
(Boogaloo Films, Spania). Producătorii executivi sunt Diana Caravia, Marija Lero și Montse
Pujol Solà. Producător asociat: Theo Nissim.

The post Katia Pascariu, premiu pentru cea mai bună actriță la Locarno, din partea criticilor independenți, pentru rolul din “Sorella di Clausura”, regia Ivana Mladenovic appeared first on Cultura la dubă.

Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.

Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.

După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.

De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.

***

Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?

Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.

Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.

V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?

Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.

Cum ați descoperit lumea filmului?

S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.

Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?

Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.

Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.

De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?

Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.

Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?

Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.

Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?

Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.

Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?

Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.

Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?

Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.

Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?

(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)

Să folosească telefonul?

Da.

Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.

Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?

Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.

Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?

Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.

Este despre bunica lui.

Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.

Locuiți în continuare la Sarajevo?

Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.

Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.

Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?

Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.

Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?

Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.

***

Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla  Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Béla Tarr pentru Cultura la dubă: “Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up.” appeared first on Cultura la dubă.

În motivația juriului, reiese că Ana Blandiana „a demonstrat prin poezia sa curajoasă o extraordinară capacitate de rezistență în fața cenzurii” și că „este moștenitoarea celor mai strălucite generații literare, precum și o creatoare singulară”. În perioadele 1959–1964, 1985, 1988–1989, regimul comunist din România i-a interzis să mai publice.

Premiile Prințesa de Asturias se acordă de 44 de ani încoace și celebrează elitele din Arte, Comunicare și științe umaniste, Sport, Științe sociale, Litere, Cooperare internațională, Cercetare științifică și tehnică. Nominalizările candidaților se fac de către universități, academii, centre de cercetare, precum și de ambasadorii prezenți în Spania.

Ana Blandiana, pe numele real Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan, s-a născut la Timişoara, pe 25 martie 1942. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj și a obținut burse la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Este un nume aproape sinonim cu rezistența: rezistența prin cultură, care a dus la interzicerea versurilor sale de nu mai puțin de trei ori în perioada comunistă; rezistența prin memorie, concretizată în activitatea îndelungată a Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet; dar și rezistența prin iubire, pe care și-a construit-o alături de soțul Romulus Rusan și care s-a întrepătruns cu celelalte două.

“Intelectualii înțeleg. Sunt în stare să înțeleagă. Deci au obligația să se și implice pentru ceea ce înțeleg.” – a declarat această într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Ana Blandiana a primit numeroase premii pentru activitatea sa literară: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin”, 2018

A fost mereu o voce importantă a societății civile, în special începând din 1990, când a reînființat PEN Clubul Român. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care a condus-o între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

The post Ana Blandiana, premiată de familia regală a Spaniei pentru “poezia sa curajoasă și o extraordinară capacitate de rezistență în fața cenzurii” appeared first on Cultura la dubă.

Regizorul francez de origine română Radu Mihăileanu va fi prezent la Bucharest International Film Festival, unde va primi Premiul de Excelență. Evenimentul are loc între 19 și 29 septembrie 2024 și va cuprinde o retrospectivă a filmelor realizate de Radu Mihăileanu.

Cultura la dubă a spus povestea lui Radu Mihăileanu pe larg, în cadrul unui reportaj realizat la casa acestuia din Paris. Citiți materialul AICI.

În 1989, regizorul Radu Mihăileanu a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic “Banchetul” în telefilmul cu același nume. Filmul său ”Trăiește!” (”Va, vis et deviens”) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc) și cu alte trei premii la Berlinale. A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule ”Concertul” (Le Concert), nominalizat la Golden Globes, și ”Izvorul femeilor” (La Source des femmes), selecționat în competiția oficială la Cannes, ultima peliculă fiind lansată la BIFF, ediția 2011.

În cadrul BIFF vor putea fi văzute filmele ”Train de vie” / ”Trenul vieții” (1998), care a câștigat trei premii la festivalul de la Venetia și Premiul Publicului la Sundance Film Festival și ”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” (coproducție Franța, Canada, Statele Unite, România, 2016). Proiecțiile de filme vor fi urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri în prezența regizorului.

”Train de vie” / ”Trenul vieții” se ocupă într-o manieră alegorică și tragi-comică de tema Holocaustului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o seară a anului 1941, Schlomo, nebunul satului, aduce consătenilor săi din shtetl (sat evreiesc din Europa de Est) o ştire cumplită: germanii ucid şi deportează spre destinaţii necunoscute locuitorii evrei din shtetl-urile vecine. În curând, şi sătucul lor va avea aceeaşi soartă. Imediat, Consiliul Înţelepţilor, în frunte cu Rabinul, se reuneşte. Trebuie să găsească o soluţie pentru a-şi salva comunitatea! În zorii zilei, după multe discuţii, ideea salvatoare îşi face apariţia, chiar din gura nebunului: pentru a scăpa de nazişti, vor organiza un tren fals de deportaţi! Se vor deghiza cu toţii fie în deportaţi, fie în mecanici de tren, ofiţeri germani sau soldaţi. Vor putea astfel să treacă de barajele şi de liniile naziste, pentru a se duce către Ţara Făgăduinţei, la Eretz Israel, via Uniunea Sovietică. Tot sătucul începe pregătirile în secret şi cu mare febrilitate. Oare vor reuşi? Oare vor scăpa? Actorii principali sunt Mihai Călin, Ovidiu Cuncea, Luminiţa Gheorghiu, Rufus, Johan Leysen, Eugenia Şerban, Agathe de La Fontaine, Lionel Abelanski, Răzvan Vasilescu, Ernest Maftei și Clément Harari

”L’Historie de l’Amour” / ”Istoria iubirii” este un film dramă romantic, coprodus la nivel internațional, regizat dar și scris de Radu Mihăileanu și Marcia Romano, bazat pe romanul cu același nume din 2005 al lui Nicole Krauss. Ce-ar fi dacă o carte scrisă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, într-un mic sat din Europa de Est, s-ar pierde, după care ar putea străluci de-a lungul anilor, traversând continente și supraviețuind conflictelor violente, pentru a ghida călătoria a trei generații? Această carte se numește ISTORIA IUBIRII. New York, secolul al XXI-lea. Leo, un bătrân evreu polonez imigrant, trăiește cu amintirea marii lui iubiri. În ciuda istoriei sale dureroase, el navighează vesel prin urcușurile și coborâșurile vieții cu umor neobosit și nebun, alături de cel mai bun prieten al său, Bruno. În Brooklyn, adolescenta Alma este hotărâtă să găsească bărbatul ideal pentru mama ei să se recăsătorească. Întotdeauna în control, ea este uimită să descopere că se îndrăgostește de colegul ei de clasă, Misha, și să simtă dragostea pentru prima dată. Nimic nu pare să lege pe Leo, bătrânul, de Alma, tânăra. Și totuși… De la Polonia anilor 1930 la Insula Ellis, de la Chile la Central Park, manuscrisul “cele mai iubite femei din lume” va călători în timp pentru a uni destinele lor. Din distribuție fac parte Derek Jacobi, Eliott Gould, Sophie Nélisse și Gemma Arterton.

Președintele onorific al ediției aniversare BIFF XX este criticul de film Irina-Margareta Nistor, iar membrii Juriului internațional BIFF 2024 sunt: regizorul și scenaristul canadian Philippe Lesage, președintele Juriului BIFF din acest an, Paul Cozighian, regizor și jurnalist independent franco-român, actrița Ana Ularu, regizorul, scenaristul și actorul Valeriu Andriuță șiproducătoarea de film lituaniană Marija Razgutė.

Pentru mai mult detalii vizitaţi pagina oficială a festivalului www.biff.com.ro și pagina de Facebook https://www.facebook.com/BucharestInternationalFilmFestival.

The post Regizorul Radu Mihăileanu va primi Premiul de Excelență la Bucharest International Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, Lina aduce în fața publicului o poveste personală, care vorbește atât despre condițiile de muncă la care sunt supuși imigranții români și moldoveni în Italia, precum și despre violența domestică trăită în propria familie.

Filmul a fost realizat pe parcursul a 6 ani și cuprinde imagini filmate de Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și tatăl său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, co-regizoarea documentarului vorbește despre experiența din spatele filmului, schimbări la nivel personal și așteptările pe care le are de la film.

***

Lina, în primul rând felicitări pentru selecția la Toronto! Ce înseamnă un astfel de debut pentru filmul vostru, cum crezi că va influența apoi distribuția la nivel international?

Mulțumim mult! După șase ani de la prima zi de filmare, suntem fericiți să fim invitați la un festival la care am vrut să ajungem dintotdeauna cu filmul TATA. În primul rând pentru că e un festival cu filme faine, pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru că ne doream să ajungem la comunitățile de români și basarabeni care au emigrat în Canada. Iar de aici încolo, nu vrem altceva decât ca filmul să aibă un traseu festivalier cât mai frumos, o distribuție bună și să ajungă în cele mai neașteptate locuri și inimi.

În spatele filmului sunt mulți ani de muncă. Care au fost principalele obstacole pe care le-ați întâlnit?

Din fericire, mă consider o debutantă norocoasă – am avut susținere și încredere din partea unor oameni mai experimentați decât mine în industria de film, care mi-au fost parteneri, ghizi și mentori fantastici. Încă de la început, comunitățile internaționale care ne-au susținut creativ și/sau financiar au creat spații sigure pentru noi pentru a dezvolta proiectul. 

TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.

Din punctul ăsta de vedere, poate cea mai grea decizie – atât pentru mine, cât și pentru Radu Ciorniciuc, partenerul meu și co-regizorul filmului -, a fost să întoarcem camera spre noi, spre mine, spre celelalte femei din familia noastră, spre un trecut care a lăsat urme adânci în viața mea de adult.

Dar am știut că e important să vorbim despre violență din perspectiva tuturor spațiilor pe care le domină în relație cu familia noastră – profesional, familial, individual. Ca să ne putem vindeca, colectiv și individual, și să rupem ciclurile toxice care ne afectează de generații întregi încoace. 

Ești la primul tău film în calitate de regizoare. Cum ai deprins cunoștințele necesare pentru a gestiona un proiect atât de complex? Cât de mult te-a ajutat experiența de jurnalist?

Așa cum ziceam, am avut norocul să beneficiez încă de la bun început de sprijinul unei echipe minunate, cu experiență în spate. Apoi, am fost selectată să particip la diverse workshopuri și programe de dezvoltare unde am cunoscut oameni extraordinari, regizori, editori și alți profesioniști din industria de film documentar, care au înțeles cât de provocator și sufocant e să lucrezi la un documentar personal cu o asemenea încărcătură emoțională și au construit în jurul meu un spațiu în care m-am simțit înțeleasă, protejată și, de foarte multe ori, iubită. Ceea ce nu e puțin atunci când dezvolți un film despre un trecut traumatizant, ale cărui ecouri încă îți dau peste cap viața.

În plus, experiența din jurnalism – pe care încă îl practic cu dăruire – m-a echipat să fac față momentelor neprevăzute, de multe ori extrem de stresante, și m-a ajutat să găsesc soluții pentru situațiile (aparent) imposibile în care ne-am aflat cu documentarea noastră. 

De ce ați ales să filmați voi? Are legătură cu lipsa de fonduri sau pentru că ați vrut să dați o notă personală chiar și din acest punct de vedere?

Pe de o parte, „TATA” spune povestea relației complicate dintre mine și tatăl meu, care lucrează în Italia, și de care m-am îndepărtat de foarte mulți ani. De asemenea, discutăm și despre fenomenul exploatării muncitorilor imigranți în străinătate, un subiect pe care l-am investigat anterior, atât eu, cât și Radu, în munca noastră de jurnaliști. Decizia de a-l filma a venit ca o consecință firească a acestor fire narative care se desfășoară în jurul personajelor din familia mea.

Prima dată, l-am rugat pe Radu să vină cu mine atunci când m-am dus la tata și l-am confruntat în legătură cu alegerile pe care le-a făcut ca să își crească copiii. Așa cum spun și în film, “aveam nevoie de cineva cu care să mă simt în siguranță”.

Cât de mult s-a schimbat povestea în acești 6 ani? Au apărut informații noi, care au schimbat unghiul de abordare?

Inițial, povestea a pornit de la o investigație pentru a-l ajuta pe tata să obțină dreptate în fața șefului lui abuzator. Pe parcurs, s-a transformat într-un film personal, de familie, în care perspectiva mea asupra trecutului și relația mea cu tata au devenit mai nuanțate. Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească. Atât. Nu mă interesa nimic altceva despre el. 

Pe parcursul investigației, am înțeles că oamenii sunt produsul unor țesături sociale și politice complexe și, de multe ori, meschine, iar lumea în care a crescut tata, într-o țară de la marginea imperiului sovietic, a fost una dură nu doar cu femeile, ci și cu bărbații. În lumea aceea, bărbații își găseau cu greu valoare dincolo de dominație și violență. 

Când tata mi-a cerut ajutorul, în loc să-l țin la distanță, cum făceam înainte, am ales să stau lângă el și, în felul acesta, să sper la o minimă vindecare. 

Cum crezi că va fi primit filmul în Italia? Ai așteptarea să provoace discuții reale despre modul în care sunt tratați muncitorii imigranți de acolo sau din alte țări în care se întâmplă lucruri asemănătoare?

Sper ca filmul să provoace discuții profunde în toate mediile în care muncesc imigranți vulnerabili la exploatare, peste tot în lume. Avem în plan și o campanie socială în jurul proiectului, prin care să mergem cu filmul în diverse comunități de români și basarabeni din diaspora și să vorbim despre instrumentele și platformele de care au nevoie pentru a nu mai ajunge în situații de abuz. 

Cum a fost pentru tine să fii și tu personaj în film? Ce ți-a dat curaj să arăți într-un film o poveste atât de personală?

Filmul nu a pornit cu această idee – să fiu eu unul dintre cele două personaje principale. Inițial, ne propusesem să ne concentrăm pe tata și pe povestea lui.

Dar apropierea de el, după mulți ani de înstrăinare, a trezit în mine emoții neașteptat de intense. Pentru prima dată, am decis să nu mai fug de ele, ci să le conțin, să-mi analizez corpul și cum reacționează la apropierea de cel pe care-l credeam un monstru. 

Și am înțeles că motivul pentru care tata a acceptat agresiunea șefului e pentru că-i era un limbaj familiar – în schema familiei pe care o conducea, el a fost agresorul. Știam că povestea e incompletă fără această parte importantă a trecutului nostru și atunci, decizia de a mă include în film a fost naturală, firească. A fost singura modalitate prin care puteam să scap de vinovăția și rușinea cu care trăisem timp de 30 de ani. 

Dacă am pune într-o comparație before and after the movie, cum ai descrie relația ta cu tatăl tău? Cum era înainte, cum este acum, când filmul e gata?

Înainte, pentru că încetasem să-i răspund la telefon, mă suna foarte rar. Când vorbeam, totuși, povesteam pe scurt despre sănătate și muncă, și apoi, pe lung, despre vreme. Acum, după conversații lungi și dificile despre depresie, anxietate, relații și masculinitate toxică, ne spunem, din când în când, “te iubesc”. 

Dar relația cu Radu? Cum este să lucrezi îndeaproape, din calitate de co-regizor, cu partenerul de viață, cu tatăl copilului? 

TATA a fost o importantă lecție pentru noi despre ce înseamnă să pui orgoliul deoparte și să tragi în egală măsură pentru binele comun. Iar asta nu se aplică doar la film, ci și la relația noastră din spatele camerei. La începutul proiectului, până să ne lămurim ce rol are fiecare, să învățăm să comunicăm deschis și să punem limite, a fost mai greu. Odată ce-am clarificat aspectele astea, TATA s-a transformat în cea mai frumoasă colaborare a noastră de până acum.

Ați lucrat cu producătoarea executive Hanka Kastelicová (HBO), care a fost implicată și în documentarul Colectiv. Cum s-a desfășutat, mai exact, această colaborare și cum v-a ajutat?

Hanka a fost prietena noastră și a filmului încă de la început. Ea e, cu siguranță, unul dintre oamenii care mi-a dat încredere că povestea asta merită spusă și m-a susținut de fiecare dată când nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. HBO a devenit partenerul nostru încă din etapa de dezvoltare și am beneficiat nu doar de sprijinul ei creativ, ci și de susținerea ei morală. Nu am întâlnit mulți profesioniști în pozița ei – care să fie nu doar generoși cu resursele lor, dar și cu încrederea că alegerile noastre creative și libertatea noastră de a crea sunt esențiale pentru procesul de muncă la un film atât de intim.

Ce îți dorești cel mai mult să se întâmple după apariția acestui film? Ce așteptări ai de la el?

Să ajungă la cât mai multă lume, să schimbe percepții și să atingă inimi. 

***

Filmul TATA este produs de Manifest Film, în coproducție cu Corso Film, HBO, 100%, Al Jazeera Documentary, MDR, ARTE și realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, MDR/ARTE, Film – und Medienstiftung NRW, Netherlands Film.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Lina Vdovîi, co-regizoarea filmului “TATA” : “Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească.” appeared first on Cultura la dubă.

De asemenea, actorul Doru Bem, protagonist în filmul “Săptămâna mare”, regizat de Andrei Cohn, a câștigat Heart of Sarajevo pentru cel mai bun actor.

Acesta este cel de-al treilea lungmetraj realizat de Emanuel Pârvu, după Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2022). Povestea este centrată pe relația părinți – copil și îl are ca personaj principal pe Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării. Filmul a fost extrem de bine primit și la prima proiecție din România, la TIFF.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Emanuel Pârvu a vorbit despre lucrul la acest film, povestea din spate și despre colaborarea cu actorii.

De asemenea, actorul Bogdan Dumitrache, cu rol principal în acest lungmetraj, a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă despre experiența de la filmări și despre prezența la Cannes.

Heart of Sarajevo a primit și actorul Doru Bem pentru rolul său din filmul Săptămâna Mare, regizat de Andrei Cohn.

Regizorul a povestit pentru Cultura la dubă cum a ales actorii pentru filmul său și cum au decurs repetițiile în pandemie. Săptămâna Mare este o adaptare după nuvela lui Caragiale – O făclie de Paște.

The post “Trei kilometri până la capătul lumii” a primit marele premiu la Festivalul de Film de la Sarajevo appeared first on Cultura la dubă.

Mircea Cărtărescu a devenit azi primul autor român câștigător al premiului acordat de orașul Dublin pentru literatură, anul acesta în valoare de 100.000 de euro. Premiul este oferit de consiliul general al orașului și se împarte astfel: 75.000 de euro merg către autor și 25.000 către traducător.

“Având pasaje de o mare frumusețe, Solenoid este opera unui mare scriitor european, care, totuși, este prea puțin cunoscut cititorilor în limba engleză.”, se arată în comunicatul juriului.

Juriul mai precizează că traducerea realizată de Sean Cotter păstrează precizia lirică a originalului și deschide opera lui Cărtărescu către un nou univers de cititori.

Anunțul a fost făcut în cadrul Festivalului Internațional de Literatură Dublin.

Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

El a mai câștigat în ultimii ani celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

The post Mircea Cărtărescu a câștigat prestigiosul Dublin Literary Award pe 2024, pentru romanul “Solenoid” appeared first on Cultura la dubă.

Filmul îl potretizează pe Donald Trump în perioada anilor 70 și 80 și arată ascensiunea lui către faimă. Prezent la Cannes, Sebastian Stan a vorbit despre pregătirea pentru acest rol, dar și despre importanța filmului.

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.

Cred că sunt multe lucruri de învățat de la acest film, eu mă bucur că am avut ocazia să iau parte la acest film necesar, că am făcut-o alături de acest artist curajos (nr. regizorul Ali Abbasi), pe care l-aș urma oriunde. Era nevoie să arătam această perspectivă asupra lui Trump, pe care îl vedem zi de zi.”, a declarat actorul la conferința de presă.

BBC scrie că “Stan imită perfect mișcările și expresiile faciale ale lui Trump, dar ia decizia înțeleaptă de a nu încerca caricaturizarea personajului, ci de a interpreta un personaj nesigur, un suflet pierdut care nu are habar de unde să înceapă o conversație și se tot oprește lângă mașinile parcate pentru a verifica în geamurile lor cum arată părul lui. Este o interpretare excelentă, nuanțată, care ar putea stârni empatie, indiferent de convingerile politice ale fiecăruia. Poate nu ești de acord cu abordarea lui Abbasi, dar cu siguranșa este una curajoasă.”

The Hollywood Reporter titrează “Sebastian Stan și Jeremy Stron sunt superbi în această analiză rece a relației păgâne care i-a dat naștere lui Donald Trump”, referindu-se la relația dintre tânărul Donald Trump și avocatul Roy Cohn.

Sebastian Stan a câștigat anul acesta premiul pentru interpretare masculină la Festivalul de Film de la Berlin, pentru filmul A Different Man, regizat de Aaron Schimberg, și este apreciat de critici pentru capacitatea sa extraordinară de transformare radicală de la un rol la altul. Este de așteptat ca unul dintre aceste roluri să îi aducă la anul și o nominalizare la Premiile Oscar.

The post Sebastian Stan, “excelent în rolul lui Donald Trump tânăr” – titrează presa internațională după premiera filmului The Apprentice la Cannes appeared first on Cultura la dubă.