ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

Natalie Musteață, o americancă cu părinți români, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune.

***

“One Battle After Another”, filmul lui Paul Thomas Anderson a primit Oscarul pentru cea mai bună regie și cel mai bun scenariu adaptat.

Sean Penn a devenit al 4-lea actor din istorie care deține 3 Oscaruri (n.r. alături de Jack Nicholson, Walter Brennan și Daniel Day-Lewis), câștigând premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar cu filmul One Battle After Another. Sean Penn nu a fost prezent la ceremonie, iar trofeul a fost ridicat în numele său de Kieran Culkin.

Filmul a mai obținut Oscarul pentru cel mai bun montaj, acordat lui Andy Jurgensen, precum și Oscarul la o categorie inclusă de anul acesta, pentru cel mai bun casting.

Michael B. Jordan i-a devansat pe alți doi favoriți, Timothée Chalamet și Ethan Hawke, primind Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal cu filmul “Sinners”.

Ryan Coogler a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scenariu original pentru filmul său Sinners, care a mai obținut și premiul pentru cea mai bună coloană sonoră originală – Ludwig Göransson și cea mai bună imagine – Autumn Durald Arkapaw – aceasta devenind prima femeie din istorie care câștigă la această categorie.

După un sezon al premiilor la care a câștigat tot ce se putea, Jessie Buckley, protagonista filmului Hamnet, regizat de Chloé Zhao, a fost desemnată cea mai bună actriță în rol principal.

Amy Madigan a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul din Weapons.

Frankenstein a obținut Oscarul pentru cele mai bune costume, cel mai bun machiaj și coafură și cea mai bună scenografie.

KPop Demon Hunters a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film de animație, iar piesa „Golden” din film a devenit prima melodie K-pop care câștigă vreodată un Oscar, la categoria cel mai bun cântec original.

Natalie Musteață, o tânără cu origini românești, născută la New York, a câștigat Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – “Two People Exchanging Saliva”. Aceasta este co-regizoare, alături de partenerul său, Alexandre Singh. Scurtmerajul este produs de celebrele actrițe Julianne Moore și Isabelle Huppert. La această categorie, Academia Americană a acordat două Oscaruri, fiind egalitate între “Two People Exchanging Saliva” și “The Singers”.

Sentimental Value, filmul lui Joachim Trier, a fost desemnat cel mai bun film internațional, iar Mr. Nobody Against Putin a câștigat Oscarul pentru cel mai bun documentar de lungmetraj.

***

The post “One Battle After Another” a câștigat 6 Premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film. “Sinners” – 4 Oscaruri și “Frankenstein” 3 premii appeared first on Cultura la dubă.

The Brutalist, Emilia Perez, Dune II, The Substance, Conclave, Wicked și I’m still here au obținut și ele statuete.

Sean Baker a primit mai întâi premiul pentru cel mai bun scenariu original. Apoi s-a bucurat în mod special pentru Oscarul primit pentru cel mai bun montaj, glumind că “montajul a salvat acest film”.

După primele două trofee, prezentatorul galei, Conan O’Brien, a marcat momentul cu o înțepătură la adresa lui Trump. “Anora o duce destul de bine în seara asta. Da…ne bucurăm cu toții că, în sfârșit, că cineva din America ține piept Rusiei”.

Au venit apoi premiul pentru cel mai bun regizor, înmânat de Quentin Tarantino, precum și cel mai așteptat titlu al serii – cel mai bun film, pe care l-a împărțit cu coproducătorii Alex Coco și Samantha Quan. Aceștia au vorbit pe scenă despre cât de important este ca filmele independente să existe în continuare, că Anora a fost filmat cu un buget de 6 milioane de euro și o echipă formată din 40 de oameni. Sean Baker a militat, la fel ca pe scena de la Cannes, pentru crearea de filme pentru sălile de cinema, nu pentru platforme de streaming online.

Protagonista filmului său, Mikey Madison, a primit, la doar 25 de ani, Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal, devansând-o pe favorita Demi Moore.

Adrien Brody a primit al doilea Oscar din cariera sa, după The Pianist, pentru cel mai bun actor în rol principal, cu filmul The Brutalist. Actorul a ținut un discurs record, de 5 minute, în ciuda organizatorilor, care au încercat să îl întrerupă cu muzică de două ori. Brody a ținut să sublinieze un mesaj social și politic împotriva extremismului.

“Sunt din nou aici pentru a reprezenta traumele și repercusiunile dureroase ale războiului, ale opresiunii sistematice, ale antisemitismului și rasismului. Mă rog pentru o lume mai sănătoasă, mai inclusivă și cred că trecutul ne-a învățat că nu trebuie să lăsăm ura să crească. Haideți să luptăm pentru ceea ce era corect!”, a spus Adrien Brody pe scenă.

Kieran Culkin a fost desemnat cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul A Real Pain. Actorul cunoscut pentru serialul Succession l-a lăudat pe colegul său de platou, Jeremy Strong, pentru rolul din The Apprentice, nominalizat și el pentru cel mai bun actor în rol secundar. Culkin l-a devansat și pe Edward Norton, aflat la a 4-a nominalizare la Oscaruri și rămas și de această dată fără premiu.

Zoe Saldana a primit premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, cu filmul Emilia Perez, regizat de francezul Jacques Audiard. A devenit asta prima femeie cu origini dominicane premiată la Oscar.

Peter Straughan a primit Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat, cel al filmului Conclave. Scenaristul a purtat la piept o fundiță cu steagul Ucrainei. Ucraina a fost ovaționată și de actrița Daryl Hannah, care și-a început discursul spunând “Slava Ukraini!” și a afirmat că adevărații eroi sunt soldații ucraineni.

Filmul I’m still here a scris istorie pentru Brazilia, devenind primul film brazilian premiat cu un Oscar, cel pentru cel mai bun film internațional.

Cel mai bun documentar – No other land – a adus pe scenă realizatorii palestinieni și israelieni, care au susținut un discurs puternic împotriva războiului dus de Israel în Fâșia Gaza. Aceștia au spus pe scenă că “politica externă a SUA împiedică drumul spre pace”. Până la ora publicării articolului, discursul acestora nu a fost urcat pe youtube de televiziunea ABC, cea care a transmis gala, la fel cum au fost celelalte.

Emilia Perez a primit premiul pentru cel mai bun cântec original, iar The Brutalist pentru cea mai bună coloană sonoră. The Brutalist a primit și premiul pentru cea mai bună imagine.

The Substance a luat Oscarul pentru cel mai bun machiaj & cea mai bună coafură, iar Wicked pentru cea mai bună scenografie și cele mai bune costume.

Lista completă a câștigătorilor:

CEL MAI BUN FILM
Anora (Neon)
A Cre Films Production
Alex Coco, Samantha Quan and Sean Baker, Producers

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎN ROL PRINCIPAL
Mikey Madison – Anora

CEL MAI BUN REGIZOR
Sean Baker – Anora

CEL MAI BUN ACTOR ÎN ROL PRINCIPAL
Adrien Brody – The Brutalist (A24)

COLOANĂ SONORĂ
The Brutalist (A24) – Daniel Blumberg

FILM INTERNAȚIONAL
I’m Still Here – Brazilia, Video Filmes Produções Artísticas Production

IMAGINE
The Brutalist (A24) – Lol Crawley

SCURTMETRAJ LIVE-ACTION
I’m Not a Robot (The New Yorker) – Victoria Warmerdam and Trent

EFECTE VIZUALE
Dune ll (Warner Bros.) – Paul Lambert, Stephen James, Rhys Salcombe and Gerd Nefzer

SUNET
Dune ll – Gareth John, Richard King, Ron Bartlett and Doug Hemphill

DOCUMENTAR
No Other Land – Antipode Films Production – Basel Adra, Rachel Szor, Hamdan Ballal and Yuval Abraham

DOCUMENTAR SCURT
The Only Girl in the Orchestra (Netflix) – Molly O’Brien and Lisa Remington

CÂNTEC ORIGINAL
El Mal – Emilia Pérez (Netflix) – Clément Ducol, Camille, Jacques Audiard

SCENOGRAFIE
Wicked – Nathan Crowley

ACTRIȚĂ ÎN ROL SECUNDAR
Zoe Saldaña – Emilia Pérez (Netflix)

MONTAJ
Anora – Sean Baker

MACHIAJ ȘI COAFURĂ
The Substance (Mubi) – Pierre-Olivier Persin, Stéphanie Guillon and Marilyne Scarselli

CEL MAI BUN SCENARIU ADAPTAT
Conclave – Peter Straughan

CEL MAI BUN SCENARIU ORIGINAL
Anora – Sean Baker

COSTUME
Wicked – Paul Tazewell

SCURTMETRAJ DE ANIMAȚIE
In the Shadow of the Cypress – Shirin Sohani, Hossein Molayemi

LUNGMETRAJ DE ANIMAȚIE
Flow (Sideshow/Janus Films) – Gints Zilbalodis, Matīss Kaža, Ron Dyens and Gregory Zalcman

ACTOR ÎN ROL SECUNDAR
Kieran Culkin – A Real Pain (Searchlight)

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Anora”, marele câștigător la Oscaruri 2025. Lista completă a premiilor și cele mai importante momente appeared first on Cultura la dubă.

Dacă Globul de Aur l-a câștigat pentru filmul A different man, nominalizarea la Oscar vine pentru The Apprentice, film în care îl interpretează pe Donald Trump.

El ar putea deveni primul român câștigător al unui Oscar. Cel mai aproape de acest trofeu a fost regizorul Alexander Nanau, cu documentarul “Colectiv”, care a avut două nominalizări.

Încă de la premiera mondială care a avut loc în competiția oficială la Cannes 2024, Sebastian Stan s-a bucurat de aprecieri din partea criticii de specialitate pentru transformarea sa și interpretarea rolului Donald Trump. Actorul povestea atunci:

“În timpul pregătirii pentru rol, eram cu el 24 din 24h. Ascultam la căști pe stradă, dacă eram la toaletă, îl ascultam tot pe el. E singurul mod în care puteam să fac acest rol, să mă dedic 100%.

Cred că sunt multe lucruri de învățat de la acest film, eu mă bucur că am avut ocazia să iau parte la acest film necesar, că am făcut-o alături de acest artist curajos (nr. regizorul Ali Abbasi), pe care l-aș urma oriunde. Era nevoie să arătam această perspectivă asupra lui Trump, pe care îl vedem zi de zi.”, a declarat actorul la conferința de presă.

BBC a scris că “Stan imită perfect mișcările și expresiile faciale ale lui Trump, dar ia decizia înțeleaptă de a nu încerca caricaturizarea personajului, ci de a interpreta un personaj nesigur, un suflet pierdut care nu are habar de unde să înceapă o conversație și se tot oprește lângă mașinile parcate pentru a verifica în geamurile lor cum arată părul lui. Este o interpretare excelentă, nuanțată, care ar putea stârni empatie, indiferent de convingerile politice ale fiecăruia. Poate nu ești de acord cu abordarea lui Abbasi, dar cu siguranșa este una curajoasă.”

Sebastian Stan concurează la Oscaruri cu Adrien Brody, “The Brutalist”, Timothée Chalamet, “A Complete Unknown”, Colman Domingo, “Sing Sing” și Ralph Fiennes, “Conclave”.

Decernarea Premiilor Oscar va avea loc pe 3 martie 2025.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Sebastian Stan, nominalizat la Premiile Oscar pentru rolul “Donald Trump” din filmul “The Apprentice” appeared first on Cultura la dubă.

Centrul Național al Cinematografiei a făcut azi doar un scurt anunț cu titlul filmului ales, însă nu a precizat cine au fost membrii comisiei sau celelalte filme înscrise.

Au putut fi înscrise producțiile de lungmetraj lansate în cinematografe între 1 noiembrie 2023 și 30 septembrie 2024, și prezentate pentru prima dată în public timp de cel puțin șapte zile consecutive într-o sală de cinematograf comercială.

În urma desemnării de către Comisia de selecție, responsabilitatea înscrierii producției pe platforma Academiei revine în totalitate producătorului/distribuitorului filmului.

Acesta este cel de-al treilea lungmetraj realizat de Emanuel Pârvu, după Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2022). Povestea este centrată pe relația părinți – copil și îl are ca personaj principal pe Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării. Filmul a fost extrem de bine primit și la prima proiecție din România, la TIFF.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Emanuel Pârvu a vorbit despre lucrul la acest film, povestea din spate și despre colaborarea cu actorii.

De asemenea, actorul Bogdan Dumitrache, cu rol principal în acest lungmetraj, a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă despre experiența de la filmări și despre prezența la Cannes.

Singurul film românesc nominalizat vreodată la Oscaruri a fost documentarul Colectiv, regizat de Alexander Nanau, nominalizat atât la film străin, cât și la cel mai bun documentar.

The post Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii” este propunerea României la Premiile Oscar appeared first on Cultura la dubă.

Academia Americană de Film a celebrat aseară aceste realizări într-o gală care a adus laolaltă mari nume ale industriei cinematografice, precum Martin Scorsese, Christopher Nolan, Steven Spielberg, Annette Bening sau Sally Field.

Iar Oppenheimer și Poor Things au încununat acest sezon al premiilor cu 7, respectiv 4 Premii Oscar.

Premiul pentru cel mai bun film al anului a mers către Oppenheimer, așa cum era de așteptat. Iar Christopher Nolan a primit primul său Oscar, după 8 nominalizări primite pentru Memento (2002), Inception (2011) și Dunkirk (2018). Premiul i-a fost înmânat de Steven Spielberg.

La fel de previzibile au fost și premiile pentru intepretare masculină – actorul irlandez Cillian Murphy a primit Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal, la prima sa nominalizare, în timp ce Robert Downey Jr. a fost premiat la categoria cel mai bun actor în rol secundar, fiind la a treia nominalizare.

Surpriza serii a venit la categoria cea mai bună actriță în rol principal. Emma Stone a primit Oscarul pentru rolul Bella Baxter din Poor Things (regia Yorgos Lanthimos), devansând-o pe Lily Gladstone, revelația filmului lui Scorsese – Killers of the Flower Moon. Gladstone câștigase Globul de Aur și toate premiile majore din America.

Compozitorul suedez Ludwig Göransson, în vârstă de 39 de ani, a câștigat al doilea Oscar din carieră pentru coloana sonoră din Oppenheimer. În 2018 a mai câștigat trofeul la aceeași categorie pentru Black Panther.

Oppenheimer a mai câștigat premiile pentru cea mai bună imagine și cel mai bun montaj, în timp ce Poor Things a primit Oscarurile pentru machiaj, costume și scenografie.

The Zone of Interest, filmul memorabil realizat de Jonathan Glazer a primit binemeritatele Oscaruri pentru cel mai bun sunet și pentru cel mai bun film internațional.

Anatomy of a Fall a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original, în timp ce American Fiction a fost câștigător la categoria cel mai bun scenariu adaptat.

Cel mai bun film documentar – “20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath i-a adus Ucrainei primul Oscar din istorie, iar regizorul ucrainean Mstyslav Chernov a declarat pe scenă: “Aș fi vrut să nu fi făcut niciodată acest film”, referindu-se la subiectul pe care îl documentează, războiul declanșat de Rusia în Ucraina.

Legendarul regizor japonez Hayao Miyazaki, în vârstă de 83 de ani, a câștigat cel de-al doilea său Oscar pentru animația The Boy and The Heron (Băiatul și Stârcul).

Iar interpreta americană Billie Eilish a câștigat al doilea Premiu Oscar, la doar 22 de ani, pentru cântecul “What Was I Made For?” din filmul Barbie. În 2022 ea a primit Oscarul pentru piesa “No Time to Die” din filmul cu același nume.

Vedeți mai jos lista completă a nominalizărilor.

Cea mai bună regie

Justine Triet — “Anatomy of a Fall”

Martin Scorsese — “Killers of the Flower Moon”

Christopher Nolan — “Oppenheimer”

Yorgos Lanthimos — “Poor Things”

Jonathan Glazer — “The Zone of Interest”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Bradley Cooper — “Maestro”

Colman Domingo — “Rustin”

Paul Giamatti — “The Holdovers”

Cillian Murphy — “Oppenheimer”

Jeffrey Wright — “American Fiction”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Annette Bening — “Nyad”

Lily Gladstone — “Killers of the Flower Moon”

Sandra Hüller — “Anatomy of a Fall”

Carey Mulligan — “Maestro”

Emma Stone — “Poor Things”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Sterling K. Brown — “American Fiction”  

Robert De Niro – “Killers of the Flower Moon”  

Robert Downey Jr. — “Oppenheimer”  

Ryan Gosling — “Barbie”  

Mark Ruffalo — “Poor Things”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Emily Blunt — “Oppenheimer”  

Danielle Brooks — “The Color Purple”  

America Ferrera – “Barbie”

Jodie Foster — “Nyad”  

Da’Vine Joy Randolph — “The Holdovers”

Cel mai bun scenariu adaptat

“American Fiction,” de Cord Jefferson

“Barbie,” de Greta Gerwig and Noah Baumbach

“Oppenheimer,” de Christopher Nolan

“Poor Things,” de Tony McNamara

“The Zone of Interest,” de Jonathan Glazer

Cel mai bun scenariu original

“Anatomy of a Fall,” de Justine Triet și Arthur Harari

“The Holdovers,” de David Hemingson

“Maestro,” de Bradley Cooper și Josh Singer

“May December,” scenariul de Samy Burch; povestea de Samy Burch și Alex Mechanik

“Past Lives,” de Celine Song

Cea mai bună imagine

“El Conde” – Edward Lachman

“Killers of the Flower Moon” – Rodrigo Prieto

“Maestro” – Matthew Libatique

“Oppenheimer” – Hoyte van Hoytema

“Poor Things” – Robbie Ryan

Cel mai bun cântec original

“The Fire Inside” din “Flamin’ Hot,” muzica și versurile de Diane Warren

“I’m Just Ken” din “Barbie,” muzica și versurile Mark Ronson și Andrew Wyatt

“It Never Went Away” din “American Symphony,” muzica și versurile de Jon Batiste și Dan Wilson

“Wahzhazhe (A Song For My People)” din “Killers of the Flower Moon,” muzica și versurile de Scott George

“What Was I Made For?” din “Barbie,” muzica și versurile de Billie Eilish și Finneas O’Connell

Cele mai bune costume

“Barbie” – Jacqueline Durran

“Killers of the Flower Moon” – Jacqueline West

“Napoleon” – Janty Yates and Dave Crossman

“Oppenheimer” – Ellen Mirojnick

“Poor Things” – Holly Waddington

Cel mai bun sunet

“The Creator,” Ian Voigt, Erik Aadahl, Ethan Van der Ryn, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Maestro,” Steven A. Morrow, Richard King, Jason Ruder, Tom Ozanich și Dean Zupancic

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Chris Munro, James H. Mather, Chris Burdon și Mark Taylor

“Oppenheimer,” Willie Burton, Richard King, Gary A. Rizzo și Kevin O’Connell

“The Zone of Interest,” Tarn Willers și Johnnie Burn

Cea mai bună coloană sonoră originală

“American Fiction” – Laura Karpman

“Indiana Jones and the Dial of Destiny” John Williams

“Killers of the Flower Moon” – Robbie Robertson

“Oppenheimer” – Ludwig Göransson

“Poor Things” – Jerskin Fendrix

Cel mai bun scurtmetraj

“The After,” Misan Harriman și Nicky Bentham

“Invincible,” Vincent René-Lortie și Samuel Caron

“Knight of Fortune,” Lasse Lyskjær Noer și Christian Norlyk

“Red, White and Blue,” Nazrin Choudhury și Sara McFarlane

“The Wonderful Story of Henry Sugar,” Wes Anderson și Steven Rales

Cel mai bun scurtmetraj de animație

“Letter to a Pig,” Tal Kantor și Amit R. Gicelter

“Ninety-Five Senses,” Jerusha Hess și Jared Hess

“Our Uniform,” Yegane Moghaddam

“Pachyderme,” Stéphanie Clément și Marc Rius

“War Is Over! Inspired by the Music of John & Yoko,” Dave Mullins și Brad Booker

Cel mai bun documentar lungmetraj

“Bobi Wine: The People’s President,” Moses Bwayo, Christopher Sharp și John Battsek

“The Eternal Memory”

“Four Daughters,” Kaouther Ben Hania și Nadim Cheikhrouha

“To Kill a Tiger,” Nisha Pahuja, Cornelia Principe și David Oppenheim

“20 Days in Mariupol,” Mstyslav Chernov, Michelle Mizner și Raney Aronson-Rath

Cel mai bun documentar scurtmetraj

“The ABCs of Book Banning,” Sheila Nevins și Trish Adlesic

“The Barber of Little Rock,” John Hoffman și Christine Turner

“Island in Between,” S. Leo Chiang și Jean Tsien

“The Last Repair Shop,” Ben Proudfoot și Kris Bowers

“Nǎi Nai & Wài Pó,” Sean Wang și Sam Davis

Cel mai bun film internațional

“Io Capitano” (Italia)

“Perfect Days” (Japonia)

“Society of the Snow” (Spania)

“The Teachers’ Lounge” (Germania)

“The Zone of Interest” (Marea Britanie)

Cea mai bună animație lungmetraj

“The Boy and the Heron,” Hayao Miyazaki și Toshio Suzuki

“Elemental,” Peter Sohn și Denise Ream

“Nimona,” Nick Bruno, Troy Quane, Karen Ryan și Julie Zackary

“Robot Dreams,” Pablo Berger, Ibon Cormenzana, Ignasi Estapé și Sandra Tapia Díaz

“Spider-Man: Across the Spider-Verse,” Kemp Powers, Justin K. Thompson, Phil Lord, Christopher Miller și Amy Pascal

Cel mai bun machiaj și hair-styling

“Golda,” Karen Hartley Thomas, Suzi Battersby și Ashra Kelly-Blue

“Maestro,” Kazu Hiro, Kay Georgiou și Lori McCoy-Bell

“Oppenheimer,” Luisa Abel

“Poor Things,” Nadia Stacey, Mark Coulier și Josh Weston

“Society of the Snow,” Ana López-Puigcerver, David Martí și Montse Ribé

Cea mai bună scenografie

“Barbie,” Sarah Greenwood, Katie Spencer

“Killers of the Flower Moon,” Jack Fisk, Adam Willis

“Napoleon,” Arthur Max, Elli Griff

“Oppenheimer,” Ruth De Jong, Claire Kaufman

“Poor Things,” James Price și Shona Heath, Zsuzsa Mihalek

Cel mai bun montaj

“Anatomy of a Fall” – Laurent Sénéchal

“The Holdovers” – Kevin Tent

“Killers of the Flower Moon” – Thelma Schoonmaker

“Oppenheimer” – Jennifer Lame

“Poor Things” – Yorgos Mavropsaridis

Cele mai bune efecte speciale

“The Creator,” Jay Cooper, Ian Comley, Andrew Roberts și Neil Corbould

“Godzilla Minus One,” Takashi Yamazaki, Kiyoko Shibuya, Masaki Takahashi și Tatsuji Nojima

“Guardians of the Galaxy Vol. 3,” Stephane Ceretti, Alexis Wajsbrot, Guy Williams și Theo Bialek

“Mission: Impossible – Dead Reckoning Part One,” Alex Wuttke, Simone Coco, Jeff Sutherland și Neil Corbould

“Napoleon,” Charley Henley, Luc-Ewen Martin-Fenouillet, Simone Coco și Neil Corbould

The post “Oppenheimer” a câștigat 7 Oscaruri, Emma Stone – cea mai bună actriță în rol principal appeared first on Cultura la dubă.

Radu Jude a fost prezent la Festivalul de Film de la Viena cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, o critică usturătoare, dar nu didactică, a capitalismului sălbatic, a dezvoltării urbane haotice și a stereotipurilor de gen.

În Q&A-uri, dar și într-un masterclass dedicat construcției filmului, regizorul a vorbit despre cum la baza poveștii stau propriile începuturi în lumea filmului, despre inspirația pe care o găsește în momentele mici, ușor de trecut cu vederea, și despre responsabilitatea pe care o purtăm cu toții față de orașele în care trăim.

În fața publicului din Viena, regizorul român a fost deschis, pe alocuri emoționat, dispus să împărtășească povești personale care au marcat modul în care scrie scenariile și construiește universul din filmele sale.

***

La cinematograful vienez Gartenbaukino, sala de 736 de locuri este aproape plină. Iubitorii de film au venit să vadă ultimul proiect semnat de Radu Jude, un cineast român apreciat și premiat la marile festivaluri din lume, câștigător al Ursului de Aur la Berlinale.

Proiecția de trei ore este aplaudată generos și urmată de un Q&A care depășește miezul nopții. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni lejeri, cu o sticlă de limonadă într-o mână și microfonul în cealaltă, regizorul răspunde intervențiilor din public. 

„Președintele nostru ar spune că nu suntem așa”, comentează un spectator austriac. „Dar suntem.” Drept reacție, Radu Jude glumește: „Nu credeam că o să ajung cu filmul ăsta la Viennale”. 

În fața lui stau tineri care au intrat în sală mâncând cu poftă câte un dürüm, jurnaliști sau pensionari eleganți, cu părul aranjat atent. Pare emoționat să-i vadă, încă activi și curioși la capătul unei experiențe cinematografice încheiate atât de târziu.

A doua zi, tot în cadrul Festivalului de Film de la Viena, mergem să îl ascultăm vorbind pe larg, în cadrul unui masterclass, despre sursele lui de inspirație și nevoia de a genera continuu idei pentru a supraviețui în branșă. „Nu mă așteptam să vină atâta lume”, le spune încă de la început celor circa 80 de participanți. „De obicei, la evenimente de genul ăsta vorbesc cu 5-6 oameni și e mult mai puțin stresant.” 

Că atâția spectatori au ales să-l întâlnească nu e, însă, întâmplător. Până să fie proiectat la Viennale, la sfârșitul lunii octombrie, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a obținut Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno, unde a avut premiera internațională.

Criticii l-au descris drept o producție care „hipnotizează”, „o reflecție captivantă asupra inegalității și a opresiunii”. Inclusiv directoarea Viennale, Eva Sangiorgi, l-a numit printre preferatele ei din programul 2023, iar România l-a propus pentru Premiile Oscar 2024, la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”.

Unde mai pui că scenariul include personaje austriece, referințe la istoria național-socialismului în Austria și săgeți către complicata relație Schweighofer-păduri românești. „Easter eggs” pentru localnici, după cum le-a numit regizorul. Easter eggs înțelese și acceptate, după cum a demonstrat-o intervenția spectatorului resemnat. 

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii are, totuși, o miză mai complexă decât critica unei țări sau a unei companii anume. Filmul urmărește o zi din viața asistentei de producție Angela, interpretată remarcabil de Ilinca Manolache. Misiunea ei este să găsească persoane care au avut accidente de muncă și să le filmeze, pentru ca apoi una dintre ele să apară într-un așa-zis spot de protecție a muncii comisionat de o companie austriacă.

În realitate, spotul e o mișcare de PR în care vina pentru accidente este atribuită exclusiv muncitorilor. 

Ore întregi, Angela conduce de la un caz la altul prin traficul infernal al Bucureștiului, își pierde răbdarea, înjură și e înjurată. Printre picături, încearcă să rezolve și probleme de familie, să negocieze o pauză de odihnă cu șeful – sfârșește prin a dormi 30 de minute în mașină –, să-și vadă iubitul. E tracasată, exasperată, agitată. Întruchiparea angajatului prins în malaxorul unui sistem în care nevoile sale sunt puse mult sub nevoile angajatorului. 

La Viena, Radu Jude povestește: „Angela am fost eu. Am fost eu și mulți alți oameni pe care îi cunosc.” Deși e văzut acum drept unul dintre cei mai interesanți regizori ai momentului, Jude a picat de trei ori admiterea la UNATC, optând în schimb pentru Universitatea Media.

În lumea filmului a pătruns acceptând orice poziție care i se oferea: „Am fost asistent de casting, asistent de producție, am regizat teleshopping, telenovele. Am făcut o mulțime de lucruri care nu mi-au plăcut.”

Printre ele, un astfel de clip prin care o companie încerca să-și spele imaginea. „Mereu m-am simțit vinovat că am fost o mică parte din sistemul organizat de corporație ca să dea vina pe angajat”, spune Jude. Din experiența aceea s-a cristalizat, ca o „poveste simbolică” (și nu didactică, după cum ține să sublinieze regizorul), drumul Angelei.

Tot din anii epuizanți de început a rămas și un obicei de lucru: „Ca regizor, refuz să filmez în afara Bucureștiului dacă echipa nu are cazare pentru noaptea respectivă.” 

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Bucureștiul e un oraș al dezvoltării fără cap și coadă, cu transport la pământ, clădiri kitchoase construite peste clădiri istorice și cetățeni cu nervii întinși la maximum. Jude povestește că nu a avut intenția de a-i arăta „doar părțile urâte”, așa cum i-au reproșat unii spectatori, dar că i s-a părut important să pună în imagini câtă distrugere a avut loc și după anii Revoluției.

„În România, când ceva merge prost, tindem să dăm vina pe comunism”, le explică spectatorilor austrieci. „Dar au trecut 30 de ani de atunci. Cât mai dăm vina pe comunism?”. Responsabilitatea pentru felul în care trăim azi, crede regizorul, nu o poartă doar regimul trecut, ci o purtăm și noi. 

„Eu am văzut Bucureștiul cu zonele lui dure, dacă nu chiar vulgare, dar am simțit și o vulnerabilitate acolo”, îi spune o spectatoare. „Ceva uman în felul în care ajungi să trăiești și să lucrezi în oraș.”

Deloc uman, în poveste, rămâne felul în care ajunge să fie tratat bărbatul ales pentru spotul de „protecție a muncii” (rolul e interpretat de actorul neprofesionist Ovidiu Pîrşan). Aflat în scaun rulant din cauza unui accident evitabil din parcarea companiei austriece, acesta nu e lăsat de echipa de producție să își spună povestea așa cum își dorește. În schimb, e ținut în ploaie, alături de familia lui, cât trage diferite duble, iar cazul îi e simplificat până la ridicol. În final, imaginea corporației se dovedește mai importantă. Faptele sunt manipulabile. Nimeni nu pare să mai asculte pe nimeni.

Întrebat despre viziunea sa artistică și momentele în care își dă seama că e pregătit să înceapă un nou proiect, Radu Jude nu ezită să răspundă: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Îmi pare rău”.

Altfel, nu s-ar putea întreține exclusiv din regie, pentru că nu ar avea cu ce să răspundă la apelurile de finanțare. „Știu că, dacă vreau să filmez ceva în 3-4 ani, trebuie să am un scenariu acum. O schiță de scenariu, orice.”

Prin urmare, strânge continuu foldere cu idei, fotografii cu obiecte și scene aparent întâmplătoare, fragmente de „știri mici, care ar trece neobservate”. „Un primar s-a făcut singur cetățean de onoare al localității pe care o conduce și a plâns la ceremonie”, spune una dintre știrile pe care le arată la masterclass, spre hazul audienței. O alta surprinde durerea copiilor ai căror părinți sunt plecați la lucru în străinătate: „Dacă poți, fă-o pe mama să mă sune, măcar atât!, i-a cerut o fetiță crescută de bunică într-un sat din România, lui Moș Crăciun”.

„Singura metodă pe care o am”, explică Jude, „e să adun lucruri”. Iar creativitatea, după cum o definește el, e tocmai „abilitatea de a pune [acele] lucruri în legătură”.

Pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, povestea Angelei a intrat în legătură cu cea a muncitorului în scaun rulant pe baza unei realități personale: „În 2019, am avut o paralizie facială”, mărturisește regizorul. „Asta m-a făcut mai sensibil la subiect.”

Există însă și spațiu pentru eliberarea tensiunii, iar el vine sub forma lui Bobiță, avatarul online pe care și-l creează protagonista lui Jude. E, de fapt, un avatar creat de actrița Ilinca Manolache în perioada pandemiei, pe care Jude și l-a dorit în film. „Când am distribuit-o pe Ilinca, am distribuit-o cu tot cu Bobiță. Practic, i-am zis să îl aducă și pe el.”

Bobiță vorbește vulgar, în termeni misogini, răsturnând prin umor masculinitatea toxică pe care o promovează, în realitatea zilelor noastre, personaje ca Andrew Tate (cu consecințe vizibile asupra adolescenților). În acest context, felul în care îl folosește Angela este – explică tocmai ea – o „critică prin caricaturizare dusă la extrem”.

Altfel, sunt puține lucruri extreme în povestea spusă de Jude. „Sfârșitul lumii” pare mai degrabă o acumulare. Un tăvălug de lucruri mici care îmbracă sisteme mari și cărora e greu să le faci față de unul singur. Dar poate și soluțiile încep tot de la lucruri mici. Rămâne doar să le punem în legătură.

„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” mai poate fi vizionat săptămâna acesta în câteva cinematografe din România. Găsiți programul AICI.

The post Două întâlniri cu Radu Jude la Viennale 2023: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Pentru că trebuie să mă întrețin”. appeared first on Cultura la dubă.

Cel mai important premiu a mers către o surpriză – CODA, desemnat cel mai bun film. CODA a devenit astfel primul film produs special pentru o platformă de streaming (Apple TV+) care câștigă la categoria best picture.

Iar Jane Campion a fost desemnată cel mai bun regizor, pentru The Power of the Dog.

Gala de decernare a avut un început cu totul neașteptat, după ce Will Smith a avut o ieșire violentă la adresa gazdei. În timp ce Chris Rock, unul dintre cei mai cunoscuți comedieni din lume, își ținea discursul de deschidere cu glume despre colegii de la Hollywood, așa cum se întâmplă de fiecare dată, actorul Will Smith a reacționat atunci când o glumă a vizat-o pe soția sa, Jada Smith.

Chris Rock a glumit pe seama părului soției lui Smith, care chelește din cauza unei boli de care suferă. La momentul imediat al glumei, Jada și-a dat ochii peste cap, în timp ce Will Smith a râs inițial. 15 secunde mai târziu, Will Smith a ajuns pe scenă și l-a lovit peste față pe Chris Rock. Vizibil șocat de gest, Rock a concluzionat “Asta a fost cea mai bună noapte din istoria televiziunii.”

Doar câteva momente mai târziu, Will Smith a urcat din nou pe scenă, după ce a fost desemnat cel mai bun actor în rol principal, pentru filmul King Richard, în care interpretează rolul tatălui surorilor Williams. Smith și-a început discursul despre misiunea pe care Richard Williams a avut-o, de a își apăra familia, misiune pe care și-o însușește și el.

Will Smith a precizat că în urmă cu câteva clipe, Denzel Washington s-a dus la el și i-a spus: “În momentul tău de vârf să ai grijă fiindcă atunci te vizitează diavolul.”

Tot în discursul de acceptare a premiului, Will Smith și-a cerut scuze față de Academie și față de colegii nominalizați, dar nu și față de Chris Rock. A precizat că “dragostea te determină să faci lucruri nebune”.

Cea mai bună actriță în rol principal a fost desemnată Jessica Chastain, pentru rolul din filmul “The Eyes of Tammy Faye”. Aceasta a vorbit în discursul său inclusiv despre victimele războiului. Anthony Hopkins i-a înmânat statueta.

Dune a primit cele mai multe premii (6). Filmul regizat de Denis Villeneuve a fost premiat pentru cea mai bună imagine, pentru cea mai bună coloană sonoră (Hans Zimmer), pentru cel mai bun sunet, montaj, efecte speciale și scenografie.

Marele favorit, The Power of the Dog, a luat un singur Oscar, dar important. Jane Campion a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor.

Iar Belfast, un alt favorit, a primit premiul pentru cel mai bun scenariu original. Scenaristul Kenneth Branagh a luat pentru prima dată Oscarul, după 8 nominalizări.

“CODA” a primit premiul serii, pentru cel mai bun film, dar și Oscarurile pentru cel mai bun scenariu adaptat și pentru cel mai bun actor în rol secundar – Troy Kotsur. Acesta este primul actor surd nominalizat și câștigător la Oscaruri.

Filmul spune povestea emoționantă a unei fete de 17 ani, pe nume Ruby, singurul membru al unei familii de surzi care poate auzi. Ruby are o voce impresionantă și este descoperită de un profesor care predă la o prestigioasă școală de muzică. Aceasta încearcă să aibă o carieră în muzică, dar trebuie să aibă grijă și de familia sa. Filmul a primit 4 premii importante și la Sundance. 

Iată mai jos lista completă a câștigătorilor:

BEST PICTURE

“Belfast”

“CODA” *WINNER

“Don’t Look Up”

“Drive My Car”

“Dune”

“King Richard”

“Licorice Pizza”

“Nightmare Alley”

“The Power of the Dog”

“West Side Story”

ACTRESS IN A SUPPORTING ROLE

Jessie Buckley, “The Lost Daughter”

Ariana DeBose, “West Side Story” *WINNER

Judi Dench, “Belfast”

Kirsten Dunst, “The Power of the Dog”

Aunjanue Ellis, “King Richard”

ACTOR IN A SUPPORTING ROLE

Ciaran Hinds, “Belfast”

Troy Kotsur, “CODA” *WINNER

Jesse Plemons, “The Power of the Dog”

J.K. Simmons, “Being the Ricardos”

Kodi Smit-McPhee, “The Power of the Dog”

INTERNATIONAL FEATURE FILM

“Drive My Car” *WINNER

“Flee”

“The Hand of God”

“Lunana: A Yak in the Classroom”

“The Worst Person in the World”

DOCUMENTARY (SHORT)

“Audible”

“Lead Me Home”

“The Queen of Basketball” *WINNER

“Three Songs for Benazir”

“When We Were Bullies”

DOCUMENTARY FEATURE

“Ascension”

“Attica”

“Flee”

“Summer of Soul” *WINNER

“Writing with Fire”

ORIGINAL SONG

“King Richard”

“Encanto”

“Belfast”

“No Time to Die” *WINNER

“Four Good Days”

ANIMATED FEATURE FILM

“Encanto” *WINNER

“Flee”

“Luca”

“The Mitchells vs. The Machine”

“Raya and the Last Dragon”

ADAPTED SCREENPLAY

“CODA” *WINNER

“Drive My Car”

“Dune”

“The Lost Daughter”

“The Power of the Dog”

ORIGINAL SCREENPLAY

“Belfast” *WINNER“

Don’t Look Up”

“King Richard”

“Licorice Pizza”

“The Worst Person in the World”

ACTOR IN A LEADING ROLE

Javier Bardem, “Being the Ricardos”

Benedict Cumberbatch, “The Power of the Dog”

Andrew Garfield, “Tick, Tick… Boom!”

Will Smith, “King Richard” *WINNER

Denzel Washington, “The Tragedy of Macbeth”

ACTRESS IN A LEADING ROLE

Jessica Chastain, “The Eyes of Tammy Faye” *WINNER

Olivia Colman, “The Lost Daughter”

Penelope Cruz, “Parallel Mothers”

Nicole Kidman, “Being the Ricardos”

Kristen Stewart, “Spencer”

DIRECTOR

Kenneth Branagh, “Belfast”

Ryusuke Hamaguchi, “Drive My Car”

Paul Thomas Anderson, “Licorice Pizza”

Jane Campion, “The Power of the Dog” *WINNER

Steven Spielberg, “West Side Story”

PRODUCTION DESIGN

“Dune” *WINNER“

Nightmare Alley”

“The Power of the Dog”

“The Tragedy of Macbeth”

“West Side Story”

CINEMATOGRAPHY

“Dune” *WINNER“

Nightmare Alley”

“The Power of the Dog”

“The Tragedy of Macbeth”

“West Side Story”

COSTUME DESIGN

“Cruella” *WINNER

“Cyrano”

“Dune”

“Nightmare Alley”

“Westside Story”

ACHIEVEMENT IN SOUND

“Belfast”

“Dune” *WINNER

“No Time to Die”

“The Power of the Dog”

“Westside Story”

ANIMATED SHORT FILE

“Affairs of the Art”

“Bestia”

“Boxballet”

“Robin Robin”

“The Windshield Wiper” *WINNER

LIVE ACTION SHORT FILM

“Ala Kachuu — Take and Run”

“The Dress”

“The Long Goodbye” *WINNER

“On My Mind”

“Please Hold”

ORIGINAL SCORE

“Don’t Look Up”

“Dune” *WINNER

“Encanto”

“Parallel Mothers”

“The Power of the Dog”

VISUAL EFFECTS

“Dune” *WINNER

“Free Guy”

“No Time to Die”

“Shang-Chi and the Legend of the Ten Rings”

“Spider-Man: No Way Home”

FILM EDITING

“Don’t Look Up”

“Dune” *WINNER

“King Richard”

“The Power of the Dog”

“Tick, Tick… Boom!”

MAKEUP AND HAIRSTYLING

“Coming 2 America”

“Cruella”

“Dune”

“The Eyes of Tammy Faye” *WINNER

“House of Gucci”

The post Lista câștigătorilor Premiilor Oscar, umbrită de ieșirea violentă a lui Will Smith appeared first on Cultura la dubă.

Nu este surprinzător că listele Academiei Americane de Film sunt asemănătoare cu nominalizările la Globurile de Aur și ne așteptăm ca și în ceea ce privește câștigătorii să fie păstrată această asemănare.

Varietatea de genuri între filmele nominalizate este cu totul aparte anul acesta, la categoriile principale regăsindu-se filme din genurile musical, SF, western, comedie, biografic, istoric, thriller și altele.

Iată mai jos nominalizările la cele mai importante categorii, la cea de-a 94-a ceremonie a Premiilor Oscar:

Cel mai bun film

“Belfast”
“CODA”
“Don’t Look Up”
“Drive My Car”
“Dune”
“King Richard”
“Licorice Pizza”
“Nightmare Alley”
“The Power of the Dog”
“West Side Story”

Cel mai bun actor într-un rol principal

Javier Bardem, “Being the Ricardos”
Benedict Cumberbatch, “The Power of the Dog”
Andrew Garfield, “Tick, Tick… Boom!”
Will Smith, “King Richard”
Denzel Washington, “The Tragedy of Macbeth”

Cea mai bună actriță într-un rol principal

Jessica Chastain, “The Eyes of Tammy Faye”
Olivia Colman, “The Lost Daughter”
Penelope Cruz, “Parallel Mothers”
Nicole Kidman, “Being the Ricardos”
Kristen Stewart, “Spencer”

Cea mai bună regie

Kenneth Branagh, “Belfast”
Ryusuke Hamaguchi, “Drive My Car”
Paul Thomas Anderson, “Licorice Pizza”
Jane Campion, “The Power of the Dog”
Steven Spielberg, “West Side Story”

Cea mai bună imagine

Greig Fraser, “Dune”
Dan Laustsen, “Nightmare Alley”
Ari Wegner, “The Power of the Dog”
Bruno Delbonnel, “The Tragedy of Macbeth”
Janusz Kaminski, “West Side Story”

Cel mai bun montaj

Hank Corwin, “Don’t Look Up”
Joe Walker, “Dune”
Pamela Martin, “King Richard”
Peter Sciberras, “The Power of the Dog”
Myron Kerstein și Andrew Weisblum, “Tick, Tick… Boom!”

Cel mai bun film internațional

“Drive My Car”
“Flee”
“The Hand of God”
“Lunana: A Yak in the Classroom”
“The Worst Person in the World”

Cea mai bună scenografie

“Dune”
“Nightmare Alley”
“The Power of the Dog”
“The Tragedy of Macbeth”
“West Side Story”

Cel mai bun scenariu original

“Belfast”
“Don’t Look Up”
“King Richard”
“Licorice Pizza”
“The Worst Person in the World”

Cel mai bun scenariu adaptat

“CODA”
“Drive My Car”
“Dune”
“The Lost Daughter”
“The Power of the Dog”

Cel mai bun documentar

“Ascension”
“Attica”
“Flee”
“Summer of Soul”
Writing with Fire”

Cea mai bună actriță într-un rol secundar

Jessie Buckley, “The Lost Daughter”
Ariana DeBose, “West Side Story”
Judi Dench, “Belfast”
Kirsten Dunst, “The Power of the Dog”
Aunjanue Ellis, “King Richard”

Cel mai bun actor într-un rol secundar

Ciaran Hinds, “Belfast”
Troy Kotsur, “CODA”
Jesse Plemons, “The Power of the Dog”
J.K. Simmons, “Being the Ricardos”
Kodi Smit-McPhee, “The Power of the Dog”

Festivitatea de decernare a Premiilor Oscar va avea loc pe 27 martie. Lista completă de nominalizări o găsiți AICI.

The post “The Power of the Dog”, “Dune”, “Belfast” și “West Side Story” conduc lista nominalizărilor la Premiile Oscar 2022 appeared first on Cultura la dubă.

Filmul “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” a fost clasat pe locul 2 de către publicația The New York Times în topul celor mai bune filme ale anului 2021.

Filmul regizat de Radu Jude a câștigat Ursul de Aur la Berlin, este nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film și este propunerea României pentru Premiile Oscar.

Topul The New York Times a fost întocmit de un cunoscut critic de film american, A. O. Scott. Acesta a argumentat alegerea filmului lui Jude:

“De la începutul puternic la concluzia turbulentă, aceast film românesc care sfidează orice categorie, surprinde starea disperată, furioasă, epuizată a prezentului aproape prea bine.”

Pe primul loc al clasamentului se află filmul “Summer of Soul”, un documentar despre o serie de concerte în aer liber care au avut loc în anii 60 în Harlem, New York. Descoperiți aici și celelalte titluri.

Tot un film realizat de Radu Jude, Tipografic Majuscul, a fost clasat de publicația The New Yorker, într-un top similar, pe locul 22 din 35.

Aprecierile primite în presa americană ar putea cântări în drumul filmului “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” către o posibilă nominalizare la Premiile Oscar, aceasta fiind propunerea României. De un parcurs similar în presa americană s-a bucurat documentarul Colectiv, regizat de Alexander Nanau.

The post “Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, în topul New York Times al celor mai bune filme ale anului 2021 appeared first on Cultura la dubă.