România se pregătește să găzduiască Summitul European al Patrimoniului, cel mai important eveniment de profil care reunește factorii decisivi în conservarea patrimoniului – arhitecți, miniștri, primari, comisari europeni sau reprezentanți ai societății civile.

Evenimentul va avea loc la București între 6 – 8 octombrie și cuprinde Ceremonia de decernare a Premiilor Europene pentru Patrimoniu, acordate de Comisia Europeană, în cadrul cărora vor fi recompensate și două proiecte din România: Biserica Săsească din Alma Vii și Biserica Sfântului Mihail, Cluj-Napoca.

Prezentă la București, Sneska Quaedvlieg Mihailovic, secretarul general al Europa Nostra, organizația care luptă pentru patrimoniu la nivel european, a vorbit pentru Cultura la dubă despre principalele provocări în acest domeniu și a explicat de ce salvarea patrimoniului a devenit un factor determinat printre soluțiile de combatere a schimbărilor climatice.

***

Doamna secretar general, care sunt principalele obstacole atunci când vorbim despre conservarea patrimoniului construit?

Aș vorbi mai degrabă despre principalele provocări cu care se confruntă societatea noastră, atât cea din România, cât și cea din Europa, în general.

Schimbarea climatică este o provocare uriașă, neînțeleasă complet încă. Din acest moment, schimbările climatice nu sunt ceva ce se va întâmpla în 10 sau 50 de ani, ci pot fi deja văzute, le-ați văzut și în România, impactul caniculei care a fost vara această.

Apoi este provocarea reprezentată de dezvoltările imobiliare, de presiunea pusă de dezvoltatori în special în marile orașe, cum ar fi București.

Interesul dezvoltatorilor imobiliari e și la munte acum, vor să facă blocuri la munte.

Asta este tot din cauza schimbărilor climatice, fiindcă oamenii vor dori să se refugieze la munte, să fugă de caniculă. De aceea dezvoltatorii se orientează deja și către zonele de munte.

De asemenea, ne confruntăm cu fenomenul migrației, cu un război foarte aproape de noi, toate acestea fac societatea foarte instabilă.

Este nevoie ca societatea să se organizeze, să răspundă la aceste provocări, să găsească o soluție.

Patrimoniul cultural este un liant al societății și contribuie la înlăturarea acestor nesiguranțe.  Patrimoniul este ceva ce aduce comunitatea laolaltă, este ancora care stabilește o barcă pe ape plutitoare, este o ancoră în timp și în spațiu, conectează trecutul de viitor.

Viitorul nu e ceva ce poate fi oprit, dar e important ca el să fie conectat la tradiții, la rădăcini, iar acestea se reflectă și în arhitectură.

Să ne pese de patrimoniul cultural este parte din apărarea drepturilor umane și a legii. Fără lege nu putem proteja patrimoniul. Iar lupta pentru protejarea patrimoniului este și pentru drepturile omului. Patrimoniul nu este doar despre niște cărămizi și mortar. Este povestea noastră.

Patrimoniul are nevoie de oameni care să îl apere și asta face societatea civilă în România. Sunteți oameni curajoși, ați arătat asta în multe ocazii.

De exemplu, campania fenomenală de apărare a sitului de la Roșie Montană, care a fost una atât de apărare a patrimoniului cultural, cât și una de protejare a mediului, a devenit apoi o campanie pentru apărarea drepturilor omului și pentru apărarea democrației.

Este un exemplu de luptă câștigată datorită unei acțiuni de masă. Oamenii pot schimba ceva când se adună laolaltă.

Vorbeam zilele trecute cu mai mulți arhitecți prezenți la Bienala de Arhitectură de la Timișoara și am regăsit o idee comună la ei, aceea că ar trebui să ne concentrăm pe clădirile deja existente, multe dintre ele goale, neutilizate și să ne oprim din a construi, fiindcă industria de construcții este unul dintre cei mai mari poluatori. Deci protejarea patrimoniului a devenit și o cauză pentru mediu în zilele noastre?

Da, așa este, industria de construcții emite cantități mari de CO2, fiind unul dintre cei mai mari poluatori. Mă bucur că la Bienala de la Timișoara s-a vorbit despre asta.

Ar trebui să existe o decizie de stopare a contrucțiilor noi, cele mai multe dintre ele folosesc materiale nesustenabile și clădirile în sine devin nesustenabile. Blocurile acestea vor deveni pur și simplu de nelocuit.

Se construiește așa din cauza mafiei imobiliare, a spălării de bani, nu doar aici, ci și în restul lumii.

În același timp aveți clădiri deja existente, de la clădiri foarte vechi la clădiri industriale, fabrici, care ar putea fi readuse la viață în mod extraordinar de către arhitecți, designeri. Avem multe exemple de cazuri în care astfel de clădiri au fost readaptate și date în folosință. Pe asta ar trebui să ne concentrăm – pe regenerare. Regenerarea cartierelor deja existente în orașe. Rezultatul poate fi uimitor.

Este ceva ce noi promovăm foarte mult. Nu doar că suntem în pericol din cauza schimbării climatice, dar patrimoniul cultural este parte din soluție.

Dacă nu salvăm planeta, nu vom putea salva patrimoniul, dar investind în patrimoniu este o formă prin care putem contribui la salvarea planetei.

Există și problema costurilor ridicate în proiecte de restaurare. Mulți proprietari de case vechi spun că nu au bani să le restaureze, condițiile sunt foarte stricte, și preferă să le lase să se degradeze, uneori le și “ajută” cu incendii, pentru a cădea într-un final și a vinde terenul dezvoltatorilor imobiliari. Pe de altă parte, poate societatea nu este de acord ca un privat să primească bani publici pentru a-și restaura casa sa. Care ar fi soluția de mijloc?

Acesta este o problemă reală. Cumva, anumite facilități fiscale ar trebui să existe dacă luăm în considerare faptul că un oraș este de interes public, nu doar de interes privat. Este de interes public ca un oraș să își păstreze caracterul arhitectural, să atragă turiști, investitori.

Sunt dovezi de orașe istorice bine conservate care atrag mediul de afaceri. De exemplu Amsterdam are un studiu în acest sens, care arată că datorită caracterului istoric bine conservat au venit foarte mulți investitori.

Valoarea unei clădiri istorice nu este dată doar de clădirea în sine, ci și de statutul ei în contextul orașului. Iar valoarea nu este doar economică și istorică, este și socială, este valoroasă pentru mediu, după cum spuneam mai devreme.

În acești sens, oamenii trebuie educați, ajutați să înțeleagă că sprijinirea unui proprietar privat prin fonduri publice sau facilități fiscale, în acest context, servește interesului public.

De asemenea, e importantă investiția în mentenanță, în România nu s-a investit în mentenanță și acum aveți probleme mult mai mari în restaurare. Când întreții regulat o clădire veche, cu investiții din când în când, este mai ușor să o conservi.

Dar când ai o clădire complet abandonate, atunci și investițiile trebuie să fie majore.

Ce părere aveți despre intervențiile moderne asupra clădirilor istorice? Avem chiar în centrul Bucureștiului câteva exemple de case – monumente istorice care au fost restaurate, dar în spatele lor s-au ridicat blocuri uriașe care, cel puțin vizual, le sufocă. Ce credeți despre asta?

Trebuie să găsim o balanță. Intervențiile moderne nu sunt tot timpul rele. Trebuie să găsești o cale în care să protejezi, dar să poți adăuga ceva viabil pentru viitor.

Dar asta trebuie făcut cu respect, proporțiile dintre partea istorică și partea nouă ar trebui să fie în echilibru. Am văzut și eu exemple în care parterul e istoric și deasupra este o clădire oribilă, grotescă, relația dintre cele două este îngrozitoare.

Știu și cazuri în care, totuși, astfel de intervenții au fost făcute de arhitecți cu mare respect față de clădirea istorică. Este o chestiune de calitate și la Summitul de la București vom insista pe acest aspect, al calității, promovând bune practici.

Ce credeți despre patrimoniul construit din România? De-a lungul timpului au fost mai multe proiecte românești premiate de Europa Nostra. Aveți câteva monumente românești preferate?

Oh, România are un patrimoniu extrem de bogat și de divers. Eu știu doar o mică parte. Am fost în orașe istorice ca Sighișoara, Sibiu, anul trecut la Timișoara, care chiar a fost o mare descoperire.

Frumusețea Timișoarei, existența multiculturalității are un farmec extraordinar și cred că acolo ați reușit să aveți grijă de acele locuri.

De asemenea, în București aș vrea să petrec mai mult timp. Clădirea mea preferată este Ateneul Român, este un diamant, este superb din afară și din interior, e cea mai frumoasă sală de concerte din Europa.

Aveți și bisericile fortificate care sunt cu totul speciale.

Am fost azi și la Piscu să văd muzeul, este absolut minunat! Arhitectura verde a clădirii, povestea ceramicii și olăritului.

Cred că generația tânără e din ce în ce mai conștientă de frumusețea patrimoniului, atât a celui construit, cât și a celui intangibil.

Potențialul a ceea ce aveți este uriaș, dar oamenii sunt cel mai important patrimoniu, fără ei nu puteți să salvați ceea ce aveți de salvat. Și este al vostru, dar este și al nostru, este parte importantă din Europa, de valoare europeană.

***

Europa Nostra este vocea europeană a societății civile care se angajează să protejeze și să promoveze patrimoniul cultural și natural. Este o federație pan-europeană de ONG-uri din domeniul patrimoniului, susținută de o rețea largă de organisme publice, companii private și persoane fizice, acoperind peste 40 de țări. Este cea mai mare și cea mai reprezentativă rețea de patrimoniu din Europa, menținând relații strânse cu Uniunea Europeană, Consiliul Europei, UNESCO și alte organisme internaționale. Fondată în 1963, Europa Nostra și-a sărbătorit anul trecut cea de-a 60-a aniversare.

Europa Nostra militează pentru salvarea monumentelor, siturilor și peisajelor europene aflate în pericol de dispariție, în special prin intermediul Programului 7 Most Endangered. Rețeaua celebrează și diseminează excelența prin intermediul Premiilor Europene pentru Patrimoniu / Premiilor Europa Nostra.

Europa Nostra contribuie, în mod activ, la definirea și punerea în aplicare a strategiilor și politicilor europene legate de patrimoniu printr-un dialog participativ cu instituțiile europene și prin coordonarea Alianței Europene a Patrimoniului. 

Europa Nostra a condus consorțiul european selectat de Comisia Europeană pentru a gestiona proiectul pilot European Heritage Hub(2023-2025). Este, de asemenea, partener oficial al inițiativei Noul Bauhaus European, dezvoltată de Comisia Europeană și este unul dintre principalii membri și susținători europeni ai Rețelei Patrimoniului Climatic.

The post Secretarul General al Europa Nostra, interviu pentru Cultura la dubă: “Lupta pentru protejarea patrimoniului este și lupta pentru drepturile omului, pentru mediu.” appeared first on Cultura la dubă.

Două proiecte din România au fost alese câștigătoare la Premiile Europene pentru Patrimoniu. Este vorba despre Via Transilvanica, cel mai lung traseu de drumeții din țara noastră (1.400 km), distins la categoria Implicare civică și conștientizare, și Călăuzele Apelor, o inițiativă pentru copii derulată în Delta Dunării, care a fost premiată la categoria Educație, formare și meșteșug. 

La baza selecției s-a aflat analiza unui juriu format din experți în patrimoniu din întreaga Europă. Aceștia au evaluat înscrieri din 35 de țări.

Despre Via Transilvanica, experții au precizat că „acționează ca o conexiune vitală între comunitate și diversele fațete ale patrimoniului, cuprinzând nu numai patrimoniul construit și tradițiile imateriale, ci și patrimoniul gastronomic al regiunii.” Mai mult, traseul „a scos în evidență unitățile de cazare care ajută la protejarea patrimoniului construit, atrăgând turismul durabil și aducând astfel beneficii economice”.

Via Transilvanica a fost inițiată de organizația Tășuleasa Social și străbate România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin. Este primul și, deocamdată, singurul traseu de lungă distanță din țară. Pe cuprinsul lui se află 12 situri UNESCO, printre care comuna Biertan, cu biserica sa fortificată, și ruinele cetății Sarmizegetusa Regia. Ghidul drumețului care plănuiește să parcurgă Via Transilvanica poate fi citit AICI.

Tot la categoria Implicare civică și conștientizare au mai fost premiate, de exemplu, Muzeul Literaturii din Dublin (Irlanda) sau proiectul Un-archiving Post-industry, care presupune conservarea digitală a patrimoniului industrial în pericol din estul Ucrainei. 

În ceea ce privește Călăuzele Apelor, juriul și-a motivat distincția astfel: „Prin implicarea copiilor ce provin din cinci grupuri etnice, proiectul Călăuzele Apelor (Pathfinders of the Waters) contribuie la integrarea culturală a copiilor din medii diverse. Barca este atât centrul fizic al proiectului, cât și un simbol puternic care ajută la stimularea înțelegerii ecosistemului mai larg al Dunării”. În plus, experții au apreciat replicabilitatea proiectului, care conectează mai multe comunități europene. 

Călăuzele Apelor este o inițiativă a Asociaţiei Ivan Patzaichin-Mila 23 și vizează satele de-a lungul Dunării cu acces limitat la activităţi culturale. În cadrul sesiunilor de lucru, copii din Mila 23, Orșova, Drobeta Turnu Severin, Eșelnița, Sfântu Gheorghe, Sulina, Piscu, Chilia Veche și Comana construiesc canotci, ambarcațiuni tradiționale ale Deltei, și explorează apele în preajma cărora locuiesc pentru a învăța despre valoarea patrimoniului acvatic.

Împreună cu Călăuzele Apelor, la categoria Educație, formare și meșteșug, Europa Nostra a mai premiat inițiative ca ACTA VISTA (Franța), prin care persoanele din medii vulnerabile învață meserii din domeniul protejării patrimoniului, sau Centrele naționale pentru restaurarea ambarcațiunilor istorice (Norvegia).

Lista completă a proiectelor câștigătoare poate fi consultată AICI. 

Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc pe 28 septembrie, la Palazzo del Cinema din Veneția (Italia). În timpul ceremoniei vor fi anunțați și câștigătorii Marelui Premiu (Grand Prix) și ai Premiului Publicului, fiecare în valoare de câte 10.000 de euro. 

Votarea pentru Premiul Publicului, la care concurează și cele două proiecte românești, se desfășoară AICI până pe 28 august. 

Premiile Europene pentru Patrimoniu au fost lansate în 2002 de Comisia Europeană și sunt coordonate de Europa Nostra, organizație care urmărește protejarea și celebrarea patrimoniului cultural și natural european. În anii anteriori au fost distinse și alte inițiative din România, cum ar fi Ambulanța pentru Monumente, proiectul de restaurare a Bisericii de lemn din Urși sau, chiar anul trecut, Semne Cusute, Muzeul-Atelier Școala de la Piscu și Casa Libertății Religioase din Cluj-Napoca.

The post Via Transilvanica și Călăuzele Apelor, câștigătoare la Premiile Europene pentru Patrimoniu appeared first on Cultura la dubă.

Anul 2022 a fost unul plin pentru așa-numita „ie românească”. La începutul verii, ca urmare a unei inițiative pornite cu aproape 10 ani înainte de comunitatea La Blouse Roumaine, ea a primit o zi de sărbătoare stabilită prin lege: 24 iunie. În aceeași perioadă, la Premiile Europene pentru Patrimoniu, a fost adusă în prim-plan prin proiectul câștigător Semne cusute, care transmite mai departe meșteșugul cămășilor tradiționale și subliniază rolul femeilor ca păstrătoare ale acestuia. 

Câteva luni mai târziu, chiar de Ziua Națională, cămașa cu altiță a intrat, în sfârșit, pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial UNESCO, unde se aflau deja Ritualul Călușului, Doina sau Artizanatul ceramicii de Horezu. A fost încununarea unui efort întins pe câțiva ani, timp în care echipe de etnografi și experți în conservarea patrimoniului au cercetat, documentat și inventariat rolul cămășii în comunități din România și Republica Moldova. 

Tot 2022 a adus însă și o continuare a politizării iei românești. Senatoarea Diana Șoșoacă (inițial membră AUR, acum neafiliată) a purtat-o într-o ședință parlamentară în care a transmis Uniunii Europene că „Pe aici nu se trece!”. Anterior o purtase, ca semn al „României libere”, pentru a se opune restricțiilor anti-coronavirus.

Deputatul AUR George Simion a transformat-o în dress code pentru nunta sa, pe care politologii au asemănat-o cu cea din 1925 a liderului Mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Și în anii trecuți, politicieni ca Liviu Dragnea sau Viorica Dăncilă se afișaseră în port tradițional în prag de alegeri, iar Elena Udrea, fostă ministră a Turismului, mersese în ie inclusiv la cules de struguri (deși, în mod tradițional, ea nu e purtată la lucru). 

În acest context, Cultura la dubă și-a pus două întrebări: ce înseamnă, propriu-zis, includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO? Și în ce măsură putem separa semnificația unui element „de identitate culturală”, așa cum l-au recunoscut experții UNESCO, de felul în care e instrumentat politic? 

Ne-au răspuns Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO, Oana Valentina-Suciu, doctor în sociologie politică și lector la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. 

Întâi de toate, o clarificare privind termenii: ia românească a intrat pe Lista patrimoniului UNESCO sub denumirea standard cămașă cu altiță (împreună cu variante regionale, ca umăraș în sudul Transilvaniei, cămașă răsucită în Vrancea sau cămașă zoroclie în Teleorman) pentru că cercetările lingvistice au arătat că, istoric, denumirea de ie apărea mai degrabă accidental și ținea în special de limba literară. 

Mai comune erau referirile la altiță, adică acea broderie lată de pe umerii cămășii. Inițial, ea simboliza statutul și priceperea femeii care o purta: femeile bogate aveau broderii cu fir din aur, paiete sau mărgele. Fetițele purtau altițe multicolore, luminoase; tinerele de măritat, variante în nuanțe puternice de roșu, iar bătrânele – variante monocrome, sobre, cu albastru ultramarin sau negru. În timp, altița a rămas mai degrabă un element decorativ. 

Dovezi scrise legate de existența „iei românești” avem de la sfârșitul secolului XVIII, deși ea apare și în picturi sau icoane mai vechi decât atât. Știm, în plus, că româncele au cusut-o pe toată durata secolelor XIX și XX, iar un rol important în popularizarea ei, și a costumului tradițional în general, l-a avut Casa Regală. Regina Elisabeta a României (de origine germană) îi aprecia broderiile, așa că a îmbrăcat-o la evenimente, iar Regina Maria a adoptat portul popular ca ținută oficială la sărbători sau ocazii ceremoniale. 

Astăzi, tradiția cămășii cu altiță mai e păstrată doar în câteva comunități, unde oamenii încă o cos și, mai ales, o poartă în zilele de sărbătoare.

Ce poate aduce, deci, includerea în patrimoniul imaterial UNESCO

În primul rând, un plus de vizibilitate și datoria de a proteja tehnicile tradiționale – o datorie care revine chiar României. „Recunoașterea la nivel internațional aduce avantaje din perspectivă turistică sau comercială, dar nu trebuie să reprezinte nici pe departe scopul înscrierii”, ne-a transmis Simona-Mirela Miculescu, ambasador al României la Delegația Permanentă a României pe lângă UNESCO. 

„Prin înscrierea unui bun, statul respectiv recunoaște el însuși valoarea acelui element și se angajează să ofere protecția necesară pentru prezervarea acestuia. Gândiți-vă ce efecte devastatoare ar putea avea asupra stării de conservare a unui sit UNESCO practicarea unui turism excesiv, fără reguli. Sau cât de ușor am putea cădea în derizoriu, în zona kitsch-ului, dacă nu am reuși să protejăm și să asigurăm continuitatea comunităților păstrătoare ale unor tradiții și meșteșuguri specifice patrimoniului imaterial.

„Fie că vorbim de patrimoniu material sau imaterial”, spune Miculescu, „autoritățile statului trebuie să aibă strategii de prezervare sau salvgardare, realizate cu implicarea directă a autorităților locale, dar și a comunităților locale, respectiv a comunităților păstrătoare. Accentul este pus pe concepte de dezvoltare durabilă.”  

De altfel, ea spunea încă din decembrie: „Astăzi ne bucurăm, ne îmbrățișăm, dar de mâine ne suflecăm mânecile iei și ne apucăm concret de treabă pentru a o proteja pentru vecie, mai ales pentru că, de aici înainte, ia este parte a patrimoniului mondial, nu doar național”. 

Câteva propuneri de măsuri se află chiar în dosarul cu care România s-a prezentat în fața comisiei UNESCO: resurse pentru cercetarea și monitorizarea cămășii cu altiță, consultanță științifică pentru ca tehnicile tradiționale de lucru să fie perpetuate, expoziții și târguri care să susțină meșteșugul. 

În plus, unii producători locali, îngrijorați de replicile produse în masă, importate și vândute pe piața din România la prețuri de câteva zeci de lei, cer introducerea unui certificat de autenticitate – o strategie adoptată, de exemplu, de Serbia, care își protejează astfel vasele tradiționale din lut (și ele incluse pe Lista patrimoniului imaterial UNESCO). 

În forța acestor producători, a expozițiilor și a „comunităților de femei care s-au reapucat să coasă după canoanele vechi” vede o portiță de continuitate și Raluca Partenie, istoric de artă și colecționar de cămăși cu altiță. Pentru ea, pasiunea față de portul tradițional se trage din casa bunicilor. 

„Am copilărit la bunicii din partea mamei, în Bucovina, și familia noastră încă deține casa bătrânească, care are mai bine de 100 de ani și arată fix ca la Muzeul Satului. În acea casă exista lada de zestre a stră-străbunicii mele, veche din ultimul deceniu al secolului XIX”, ne-a povestit ea. 

„Din păcate, costumele au fost furate în anii ocupației rusești, dar lada a fost apoi umplută de bunica mea, cu straiele pentru familia ei. Mai avem câteva, și încă din copilărie ai mei mi-au transmis atitudinea de reverență față de acele haine.”

Partenie nu știe sigur câte cămăși a adunat până acum. Știe însă că pe prima a cumpărat-o în liceu. „Apoi vreo trei în studenție, iar odată ce am început să lucrez, am cumpărat constant, câteva pe an. De câțiva ani a trebuit să mai și vând din ele, din cauza bugetului, a spațiului, dar și pentru că doream o anume piesă mai scumpă și vindeam câteva obiecte ca să cumpăr unul singur.”

Spune că, pentru a recunoaște o cămașă cu altiță autentică printre multitudinea de replici, trebuie să „punem cap la cap câteva informații simple.”

“O cămașă tradițională românească trebuie să fie făcută în România. Pare ciudat să zic ceva atât de evident, dar mulți poartă bluze etnice cu eticheta H&M și spun că sunt ii.

Apoi, o ie trebuie să fie brodată sau țesută manual. Obligatoriu. Dacă e făcută industrial, nu e tradițională.”  

Și ar mai fi ceva – ceva ce ține de exercițiu și deschidere: „pentru omul modern, neantrenat, [ia] este stranie. Nu îi poți înțelege mânecile prea largi și lungi (cine poartă vara mâneci lungi?), excesul de material încrețit în jurul gâtului, faptul că de obicei e cam mică la subraț și la gât, cam largă pe tors, materialul uneori prea scorțos.”  

E ceea ce Partenie numește „o frumusețe arhaică”, pe care o asociază cu „un tip de eleganță în afara timpului”. Pentru păstrarea ei a bucurat-o recunoașterea UNESCO. 

Tot experiența colecționarei arată însă și reticența pe care o resimte un pasionat de tradiție când tradiția devine pretext pentru festivism sau calcul politic, așa cum o arată exemplele parlamentarilor de mai sus. „Acum ceva ani mă afișam mult în ie – în public, pe Facebook”, spune Partenie.

„Dar de când în țară au început să se agite spiritele naționaliste radicale, de când avem un astfel de partid în Parlament, eu nu am mai apărut pe Facebook în cămașă tradițională, iar în realitate, doar în cercuri restrânse.”

Povestește că expunerea din anii trecuți a adus-o în grupuri virtuale naționaliste, conspiraționiste și chiar radicale, așa că știe „ce gândește cealaltă parte”.

„Nu am abandonat costumul, dar am făcut un pas în spate, pentru că simt că acțiunile frumoase, de patriotism sănătos, sincer, pot lua ușor, în acest moment, o turnură pe care eu nu o doresc. Pot întări un curent pe care eu îl consider nociv.”

Cămașa cu altiță, între tradiție și politică

Ca să înțelegem politicienii care compun un astfel de curent și de ce se folosesc de simboluri cum e ia, trebuie să avem în vedere cărui public se adresează, spune Oana-Valentina Suciu, doctor în sociologie politică. „Să nu uităm că, pentru majoritatea cetățenilor țării, a participa la evenimente culturale se traduce prin a asista la concerte de folclor în spații publice, deschise, de multe ori gratuite.

Asta ne arată că avem de-a face cu un public cu posibilități materiale reduse, probabil socializat într-o cultură politică tradiționalistă și cu un nivel de educație cel mult mediu. E foarte probabil de estimat faptul că această categorie socială apreciază și un eveniment ca cel al nunții lui George Simion.”

Important e că asocierea unor astfel de evenimente cu ia românească stârnește o reacție pozitivă, iar parte din reacție, spune Suciu, „merge mână în mână cu modul în care ia este folosită și de către instituția Bisericii Ortodoxe Române”.

De exemplu, „o trecere rapidă în revistă a unor site-uri religioase sau ale unei biserici vă arată ca expresii precum ‘ia, dovadă a apartenenței la neam și comuniunea cu Dumnezeu’, ‘ființa poporului român’, ‘orașul X se îmbracă în ie’ sunt la ordinea zilei. Există chiar și inițiative de genul ‘in ie la liturghie’, la a căror diseminare rețelele sociale contribuie din plin. Or, cine participă și susține astfel de evenimente probabil se regăsește și în ia Made in China a unui politician sau pseudo-artist de pe canale TV”.

În același timp, e greu de spus în ce măsură putem decupla încărcătura simbolică de încărcătura politică, în așa fel încât „patriotismul sănătos” pe care îl amintește Partenie să nu fie acoperit de zgomotul electoral. „Vorbim de distincția dintre cantitate și calitate”, crede Suciu, care vede decuplarea mai degrabă ca pe un „clivaj politic, societal, cultural”.

„Dar există semne bune”, spune ea. „Avem o comunitate creată aproape spontan în 2012 – La Blouse Roumaine. De 10 ani ei vorbesc despre reconectarea la tradiție, dar și despre încadrarea în patrimonial universal a iei.

Avem Noaptea de Sânziene, pe 24 iunie, când putem asista la evenimente culturale care au ca punct central ia nu numai ca element decorativ, ci și ceremonial. Avem instituții publice de cultură (Muzeul Țăranului Român, Muzeul Astra de la Sibiu) implicate în documentarea și conservarea patrimoniului mobil, din care face parte și ia.

„Avem proiecte precum ‘Salveaza o ie’, ca cel al Iuliei Gorneanu, avem cercetători care privesc ia în context contemporan (cum ar fi industria modei), avem artiști și manageri culturali care îmbină folclorul cu arta actuală. Ar mai trebui să avem și politicieni sau diplomați care să înțeleagă că tradiția se poate îmbina foarte bine cu tendințele artistice contemporane fără a cădea în bigotism, naționalism și penibil.”

O sugestie de abordare vine de la colecționara de cămăși cu altiță, Raluca Partenie: „Cineva m-a interpelat crezând ca avem idei (naționaliste, n.r.) asemănătoare. Am răspuns atunci, și îmi asum răspunsul: nu sunt naționalistă. Sunt ceva mult mai rău: sunt fashionistă. Sunt artistă. Iubesc ia pentru frumusețea ei, pentru faptul că e a mea, dar pot privi cu aceeași admirație și hainele altor popoare. Admir veșnic creativitatea umană.”

The post Ia românească, de la tradiție la politizare appeared first on Cultura la dubă.

Trei proiecte din România au fost desemnate câștigătoare în cadrul Premiilor Europene pentru Patrimoniu. Este vorba despre Semne Cusute și Muzeul-Atelier Școala de la Piscu, premiate la categoria Educație, Formare și Meșteșug, dar și despre Casa Libertății Religioase din Cluj-Napoca, premiată la categoria Conservare/Restaurare și Funcționare.

„Multe dintre inițiativele premiate demonstrează angajamentul și interesul enorm al tinerilor pentru patrimoniul cultural, pentru istoria noastră, pentru cultura noastră, pentru identitatea noastră culturală. Implicarea lor este deosebit de relevantă, chiar în acest an, Anul European al Tineretului.”, a declarat Comisarul European Mariya Gabriel la anunțarea câștigătorilor.

De cealaltă parte, Președintele Executiv al Europa Nostra, Hermann Parzinger, a subliniat: „Premianții acestui an sunt exemple puternice despre cum moștenirea noastră culturală ne reconectează cu natura, ajută la generarea unui sentiment de loc și apartenență și este un ingredient fundamental în dezvoltarea unei economii circulare care sprijină un mod de viață sustenabil și incluziv.”

Chiar astfel de argumente au determinat juriul, format din experți în patrimoniu din întreaga Europă, să selecteze și cele trei proiecte românești. Pentru Școala de la Piscu, a cărei poveste poate fi parcursă pe larg în acest reportaj Cultura la dubă, importante au fost mai ales implicarea copiilor, a adolescenților și a comunității locale, dar și îmbinarea dintre tradițional (prin predarea tehnicii olăritului) și modern (prin arhitectura clădirii care găzduiește atelierele și colecția de ceramică).

Pentru proiectul Semne cusute, juriul și-a motivat alegerea subliniind componenta de sustenabilitate din crearea cămășilor cu broderii tradiționale, dar și atenția acordată femeilor ca păstrătoare a meștegului.

Nu în ultimul rând, proiectul de restaurare a Casei Libertății Religioase, inițiat de Biserica Unitariană Maghiară și întins pe 10 ani, a fost apreciat pentru contribuția la regenerarea urbană a orașului și felul în care a influențat restaurarea clădirilor din vecinătate. În plus, Casa a fost oferită drept un exemplu pentru promovarea toleranței în comunitate.

Interesant este că pe lista premianților se numără și un al patrulea proiect cu legături românești: restaurarea Vilei E-1027, din Roquebrune-Cap-Martin (Franța), care a fost proiectată de o echipă din care a făcut parte și arhitectul de origine română Jean Badovici.

Lista completă a câștigătorilor de la toate categoriile poate fi consultată AICI.

Laureații intră acum și în cursa pentru Premiul Publicului. Voturile pot fi exprimate AICI, între 11 august și 11 septembrie, câștigătorul urmând a fi anunțat în cadrul unei ceremonii care va avea loc pe 26 septembrie la Opera de Stat din Praga. Tot atunci va fi acordat și Marele Premiu (Grand Prix) în valoare de 10.000 de euro.

Premiile Europene pentru Patrimoniu au fost lansate în 2002 de către Comisia Europeană și sunt coordonate de Europa Nostra, organizație al cărei scop constă în protejarea și celebrarea patrimoniului cultural și natural european. În anii anteriori au fost distinse și alte inițiative din România, cum ar fi Ambulanța pentru Monumente sau proiectul de restaurare a Bisericii de lemn din Urși. Iar anul acesta Europa Nostra a inclus Băile Herculane pe lista celor mai periclitate 7 monumente din Europa.

The post Trei proiecte românești, câștigătoare la Premiile Europene pentru Patrimoniu appeared first on Cultura la dubă.

Biserica de lemn din Urși a fost desemnată printre câștigătorii ediției de anul acesta a Premiilor Europene pentru Patrimoniu, la categoria Conservare. Anunțul a fost făcut astăzi, în cadrul unui eveniment online organizat de Comisia Europeană și Europa Nostra.

Juriul, format din experți independenți, care au analizat proiecte din 30 de țări europene, și-a motivat decizia astfel: „Conservarea Bisericii de lemn din Urși s-a desfășurat într-o regiune izolată, cu resurse limitate și implicarea îndeaproape a comunității locale. În decursul acestui proiect s-au creat numeroase ocazii de schimb de cunoștințe. În plus, proiectul a condus la o înțelegere mai profundă a valorii patrimoniului și la o mai bună gestionare a acestuia la nivel local. Aceasta este o abordare exemplară a conservării construcțiilor vulnerabile.”

Alături de biserica vâlceană, la categoria Conservare au mai fost premiate alte 7 proiecte, depuse din țări precum Belgia, Spania sau Danemarca. Lista completă a câștigătorilor poate fi consultată AICI.

Mai mult, grație distincției anunțate astăzi, proiectul de conservare a Bisericii de lemn din Urși intră și în cursa pentru Premiul Publicului, pentru care se poate vota AICI.

Voturile pot fi exprimate până pe 5 septembrie, câștigătorul urmând a fi anunțat în cadrul unei ceremonii care se va desfășura în toamna acestui an, la Veneția. Tot atunci va fi acordat și Marele Premiu (Grand Prix) în valoare de 10.000 de euro.

Biserica de lemn din Urși (Vâlcea) face parte din proiectul „60 de biserici de lemn”, desfăşurat de Fundaţia Pro Patrimonio. Ea a fost construită între anii 1757 și 1784, însă a rămas abandonată după ce în sat a fost ridicat un nou lăcaș de cult.

În 2010, după zeci de ani în care biserica a fost neglijată, bolta s-a prăbușit peste altar. Așadar, Ordinul Arhitecților din România și Fundația Pro Patrimonio au acționat de urgență și au organizat o serie de evenimente pentru strângerea de fonduri necesare lucrărilor de restaurare.

Aceste lucrări, desfășurate anual până în 2019, au vizat, printre altele, consolidarea picturilor, refacerea bolţii, a şarpantei şi a învelitorii de şiţă, dar și conservarea frescelor realizate în stil post-bizantin.

Printre cei implicați în restaurarea construcției s-au numărat arhitecți voluntari, studenți ai Universității Naționale de Arte din București, precum și membri ai comunității locale.

Premiile Europene pentru Patrimoniu au fost lansate în anul 2002 de către Comisia Europeană și sunt coordonate de Europa Nostra, organizație al cărei scop constă în protejarea și celebrarea patrimoniului cultural și natural european.

Anul trecut, o altă inițiativă românească, Ambulanța pentru Monumente, a fost premiată la categoria Educație, Formare și Sensibilizare, adjudecându-și ulterior și Premiul Publicului în cadrul aceleiași competiții.

The post Biserica de lemn din Urși, printre laureații Premiilor Europene pentru Patrimoniu appeared first on Cultura la dubă.

Pentru mai bine de 600 de monumente istorice din România, o „injecție concentrată” de materiale locale, profesionalism și implicare din partea comunității este ultima șansă înainte de colaps. O spune Eugen Vaida, președinte al Asociației Momentum, care recunoaște că nu ar fi trebuit niciodată să se ajungă în această fază. Dar s-a ajuns.

Și, pentru ca injecția salvatoare să poată fi administrată în mod eficient, a apărut Ambulanța pentru Monumente. Un model de colaborare sustenabilă, prin care nu doar că sunt puse în siguranță obiective importante, ca Poarta Brâncovenească din Sâmbăta de Sus ori casa lui Ion Creangă din Fălticeni, ci se recuperează tehnici locale și sunt pregătiți viitori specialiști în domeniul restaurărilor.

Principalul susținător al acestui proiect a fost, încă de la început, Alteța Sa Regală, Prințul Charles de Wales, dar succesul intervențiilor a atras apoi atât interesul comunităților locale, cât și aprecierea instituțiilor europene.

Astfel, Ambulanța pentru Monumente, care are, în prezent, un număr de șase filiale și peste 40 de acțiuni încheiate, a fost distinsă cu Premiul European pentru Patrimoniu la categoria Educaţie, Formare şi Conştientizare, dar și cu Premiul Publicului în cadrul aceluiași eveniment.

În plus, Asociația Momentum a fost decorată anul acesta cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

Despre semnificația acestor forme de recunoaștere, despre schimbările concrete de care este nevoie pentru ca monumentele istorice să fie cu adevărat protejate, dar și despre rolul patrimoniului în viața oamenilor de rând am stat de vorbă chiar cu coordonatorul Ambulanței, Eugen Vaida.

Care e povestea din spatele Ambulanței pentru Monumente?

Ambulanța e un proiect care a apărut oficial în 2016. Neoficial, noi interveneam de multă vreme după principiile ei, dar am adaptat proiectul inițial în funcție de ce făceam pe teren și am rămas cu acest titlu foarte frumos, care spune în 3 cuvinte foarte multe despre ceea ce facem.

Ne-am adunat un grup mai mare de oameni pasionați de patrimoniu, în general arhitecți, pictori, restauratori, istorici de artă, chiar și oameni care nu sunt neapărat specialiști… Iar ambulanța salvează, în cazul nostru niște monumente. Cam asta e ea.

Cum se desfășoară propriu-zis o acțiune a Ambulanței: cine ia legătura cu dumneavoastră, cum alegeți monumentele asupra cărora interveniți și cum arată intervenția până la final?

La început, noi eram cei care încercam să convingem că vrem să facem bine, dar pentru că oamenii nu știau cine suntem, nu aveam un istoric al intervențiilor și eram greu de găsit pe internet, primeam și refuzuri.

În ultima vreme, pentru că suntem foarte prezenți în spațiul public, vin spre noi oameni și proprietari, în general comunități care dețin fie o moară de apă, fie o biserică, un pod sau un conac și ne cer ajutorul.

Să alegem monumentul e destul de simplu.

Am făcut o monitorizare prealabilă în zonele în care lucrăm, deci echipele din teritoriu cunosc destul de bine situația, dar am colaborat și cu Direcțiile Județene pentru Cultură, care ne-au dat niște informații despre starea monumentelor din județele respective.

Noi punem totul pe o listă și prioritizăm în funcție de importanța istorică, arhitecturală și chiar de patrimoniu imaterial care s-ar pierde prin dispariția unui anume monument.

După ce alegem monumentul, împreună cu beneficiarul începem să identificăm sursele de finanțare, elaborăm documentația pentru punere în siguranță și mentenanță, dar stabilim și unde vom fi cazați, cine ne gătește… 

Apoi începe intervenția. Organizăm materialele, dăm comanda de șindrile, țiglă, folosim foarte mult și materiale reciclate și le punem în valoare în contextul în care au fost produse, se adună voluntarii…

În general, lucrăm zi-lumină, iar intervențiile durează cam două săptămâni. După care ne despărțim cu mare regret de comunitățile locale, chiar dacă uneori ne primesc cu reticență. Află repede cine suntem și, când văd tineri dornici să ajute, se bucură că în țară mai există asemenea oameni.

De unde credeți că provine reticența aceasta inițială a localnicilor?

Din faptul că nu își imaginează că cineva din țara asta ar putea lucra neremunerat.

Voluntariatul în mediul rural nu există, așa că se întreabă dacă nu cumva cineva are un interes acolo. Când află că nici primarul, nici preotul sau altcineva important din sat nu ne cunoaște dinainte și nu avem nicio altă legătură în zonă, devin mai primitori.

În plus, se întreabă dacă niște tineri sau studenți pot face lucrări atât de grele, pe care ei nu au reușit să le facă deși sunt oameni cu experiență în construcții sau au această formare practică la sat.

Dar sigur, noi desfășurăm lucrările sub stricta supraveghere a meșterului sau a arhitectului.

Există vreo intervenție anume care v-a rămas în amintire drept un episod foarte plăcut? Dar una care v-a lăsat un gust amar?

E mai ușor să încep cu experiențele neplăcute, pentru că ele nu au fost. Sigur că există uneori mici inadvertențe în organizare sau în comunicarea cu comunitățile locale, dar întotdeauna trecem peste pentru că există bună credință din partea tuturor.

Cu drag îmi amintesc de intervenții ca cea din Maramureș, de la Breb, unde chiar Alteța Sa Regală, Prințul de Wales, a ținut personal să contribuie. În general, el contribuie prin Prince’s Foundation, dar acolo, cunoscând biserica (ortodoxă de lemn, n.r.), s-a implicat mai mult.

Iar ceea ce a făcut experiența cu adevărat aparte a fost implicarea comunității. Au venit atunci peste 40 de tineri și bătrâni, foarte mulți dintre ei meșteri șindrilari din sat, și am sfârșit prin a-i ajuta mai mult noi pe ei decât ei pe noi.

Noi am montat schela, am îmbăiat dranița, am și bătut-o puțin, dar ei au făcut aproape totul.

Și a fost cumva o competiție între persoanele care ne-au cazat, voiau să știe când trecem și pe la unii, și pe la alții, de ce nu mâncâm și la unii sau la alții. Ne-am simțit extrem de bine.

A fost o intervenție sustenabilă și din perspectiva de community building, pentru că oamenii țin la biserica aceasta. Aveau și biserică nouă, dar voiau să o folosească și pe cea de lemn în zile de sărbătoare mai speciale.

Apoi, ne mutăm în Gorj (la Cula „Cioabă-Chințescu”, n.r.). Oltenia pare o altfel de Românie din toate punctele de vedere, e fantastic cât de prezente sunt tradițiile și obiceiurile! Acolo am mâncat ciorbe de praz, de roșii, iar comunitatea a fost foarte primitoare.

Primarul a fost și el foarte implicat. Când aveam nevoie de un metru cub de nisip, de var sau de lemn, în 2 ore era acolo. Câțiva oameni ne-au dat niște unelte mai speciale, pe care nu le aveam, ne-au ajutat cu mașini, unii veneau pe șantier cu gogoși sau pui la tavă înainte să fie ora mesei. Parcă toată comunitatea a contribuit sufletește.

Am avut și un meșter din Munții Apuseni, pentru că pe cioplit nu mai găseam pe cineva local, iar el ne-a învățat foarte multe. Am avut meșteri de la Muzeul Județean Gorj, care au venit zilnic și au bătut dranița, ne-au ajutat să confecționăm acoperișul, și însuși directorul muzeului a muncit în rând cu noi și cu meșterii.

„Nu au existat ierarhii acolo, toată lumea știa și voia ca în sfârșit să se pună în siguranță această culă pe care ei încercaseră să o facă de 10 ani și nu reușiseră.”

Eugen Vaida, coordonator al Ambulanței pentru Monumente

În interviul pe care l-ați acordat cu ocazia decernării Premiilor Europene pentru Patrimoniu, ați menționat că principala provocare cu care vă confruntați e lipsa personalului specializat.

Iată că și la acea intervenție din Gorj ați avut nevoie de un meșter adus din Munții Apuseni. Cum vă explicați lipsa specialiștilor și ce soluții credeți că există pentru a rezolva această problemă?

Cred că la momentul acesta există aproximativ 400 de specialiști atestați de Ministerul Culturii, dar nu m-aș opri doar asupra lor, pentru că există și soluția ca la intervenții de urgență să fie implicați oameni care nu au acest atestat.

“Eu nu fac o mare diferență, pentru că uneori și oameni cu ștampilă de MC au dus patrimoniul în starea în care este.”

Și sunt foarte mulți tineri care vin din urmă, care vor să se afirme și au niște principii foarte sănătoase de restaurare și intervenție. Ei trebuie identificați și implicați.

Cu toate acestea, suntem încă la un nivel de 15-20% din necesități cu specialiștii. Deși Institutul Patrimoniului a dat drumul într-un mod hotărâtor la aceste atestări, încă nu e foarte multă lume care să aplice.

Și i-aș invita pe toți cei care au experiență să se înscrie, pentru că nu putem salva monumentele cu o mână de specialiști.

De ce am ajuns în această situație? Fiindcă, până să ajungă fondurile europene în România, nu exista o cerere foarte mare, nu existau atestări pentru restaurare, nu exista o educație de patrimoniu pentru publicul larg. Nu spun că acum am fi la nivelul la care trebuie, dar oricum suntem la un alt nivel.

Atunci nu exista cerere, nu exista finanțare și eram într-o perioadă de tranziție în care fiecare se zbătea pentru propria familie. Iar patrimoniul, pentru a fi susținut, are nevoie de o economie sănătoasă.  

Acum suntem în situația în care nu ne mai gândim doar la nevoile primare, dar apar probleme din lipsa firmelor și a meșterilor care să aibă cunoștințe, din lipsa proiectanților, lipsa unui normativ de proiectare antiseism, asupra căruia insist foarte mult.

Ștefan Bâlici, directorul INP, declara într-un interviu pentru Cultura la dubă că în curând va apărea în dezbatere publică noul Cod al Patrimoniului Cultural. Dumneavoastră ce așteptări concrete aveți de la schimbarea legislației? Care credeți că sunt modificările care ar trebui făcute astfel încât monumentele chiar să fie protejate de lege?

Eu cred că mai importantă decât Codul Patrimoniului e corelarea legislației și aducerea ei într-un stadiu funcțional. Fără legi sau ordonanțe care să sprijine Codul Patrimoniului, el va fi greu de implementat în mod eficient.

De exemplu, deși se spune că distrugerea e caz penal, nu cunosc pe nimeni care să fi ajuns în închisoare pentru asta. Fără un cadru care să îți permită să iei măsuri când se distruge patrimoniul, nu poți face multe.

Sigur că acest lucru trebuie susținut prin sprijin financiar, prin proiecte de educare, prin formarea unor meșteri. Dar în primul rând trebuie să nu stricăm ce avem deja, iar aici legislația e deficitară.

În 2016, v-ați numărat printre consilierii onorifici ai Oanei Bogdan, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Culturii. Care sunt obstacolele pe care le-ați întâmpinat în interiorul aparatului administrativ? V-ați lovit inclusiv de interese politice?

De interese politice m-am lovit și din interiorul, și din afara ministerului. Sigur, eu am fost consilier onorific, nu angajat al ministerului, dar cunosc foarte bine cât de pus sub presiune e acest domeniu al patrimoniului, mai ales în ultima vreme, când dezvoltările imobiliare din centrele istorice sunt tot mai prezente și beneficiarii lor au legături foarte strânse cu actori din mediul politic, mai ales regional, dar și național.

Am constatat acest lucru mai ales la avizare. Chiar am avut un proiect căruia ne-am opus, iar eu am fost sunat de oameni apropiați partidelor vechi și, din păcate, de foarte mulți cunoscuți, ca să cedez distrugerii unei clădiri din centrul istoric al Sibiului, de pe Tribunei 5 și Lupaș 6.

Asta ar fi creat un precedent de distrugere a patrimoniului. Nu s-a întâmplat până la urmă, dar cunosc aceste lucruri. Lucram atunci în minister și, chiar lucrând de acolo, nu am putut să mă opun prin toate pârghiile legale.

„Din păcate, oameni care din afară sunt văzuți ca protectori ai patrimoniului fac niște compromisuri extraordinare când vine vorba de presiune politică.”

E o problemă transversală, care nu ține de un partid anume. Bineînțeles, nu mă refer aici la partidele noi. Dar încă nu se înțelege că patrimoniul are și el un rol economic.

De aceea deconcentratele Ministerului Culturii, care sunt Direcțiile pentru Cultură, ar trebui depolitizate, iar Comisia Națională a Monumentelor ar trebui să fie constituită de organizațiile profesionale din domeniu, cum ar fi Ordinul Arhitecților sau Asociația Peisagiștilor, și de către ONG-uri. În România conduce încă mediul politic și acolo unde nu ar trebui să se bage.

De multe ori, cultura e văzută drept un concept destul de abstract și elitist. Dumneavoastră ce importanță credeți că are conservarea obiectivelor de patrimoniu pentru oamenii de rând?

Cred că fiecare dintre noi, fie că locuim la oraș sau la sat, fie că avem o anumită pregătire profesională sau nu, avem nevoie să ne cultivăm acest filon cultural și spiritual, iar marca identității culturale pe care dorim să o păstrăm în noi și în generațiile viitoare e dată mai ales de patrimoniul construit.

De multe ori, însă, nu suntem conștienți de asta. Oamenii de la țară, de exemplu, au pierdut această mândrie locală, pentru că valorile le-au fost distruse în perioada comunistă. Sunt comunități pe care dacă le întrebi dacă sunt mândre de ceva din satul lor, nu știu ce să îți răspundă.

„Înainte, satele aveau un specific al lor. Unele erau sate de olari, altele de căldărari, în unele se juca într-un fel anume. Comunismul a uniformizat aceste lucruri și le-a distrus.”

Chiar și diversitatea în patrimoniu, pe care noi încercăm să o păstrăm prin învelitorile diferite pe care le aplicăm, prin folosirea materialelor locale… Multe dintre acestea au fost distruse și poate nu mai suntem conștienți că ele există într-un ungher al sufletului nostru.

Ce facem noi cu Ambulanța este să scoatem la lumină această mândrie de sine a comunităților, demonstrându-le cum poate arăta un monument.

Și atunci când ei văd că mai există oameni care apreciază valorile lor locale, încep să conștientizeze încet, încet că au o biserică a lor, a moară a lor. Biserica și moara aceea nu aparțin preotului sau primarului, sunt ale lor.

Dar dumneavoastră de ce ați ales să vă specializați pe acest domeniu? De unde a pornit pasiunea pentru el?

La vârsta de 16 ani am început să citesc foarte multe cărți de istorie, să ascult muzică clasică, aveam și propriul jurnal în care îmi treceam gândurile și așa-zisele viziuni filosofice.

Tot atunci am început să umblu prin sate și să văd cu alți ochi clădirile acelea vechi, iar tatăl meu mi-a zis: Uite, există un sat mai special, Săsăuși se numea, unde o să vezi niște lucruri formidabile!

Când am ajuns acolo, am găsit foarte multe case tradiționale, pe care nu le mai văzusem într-o asemenea „cantitate” în altă parte, iar una dintre ele era prăbușită. Era o ruină. Am intrat curios în ea și am găsit niște cioburi dintr-o oală spartă și un căpătâi de pernă rupt.

Ceva m-a atras atât de mult la aceste lucruri, încât le-am luat cu mine pe bicicletă și am fugit acasă. Așa am început să colecționez.

Umblam și noaptea, fiindcă mă întindeam la discuții cu oamenii, cumpăram obiecte, a fost o perioada în care luam la pas satele… Așa a început pasiunea.

Aveam cumva o aplecare spre estetică, mai ales că tatăl meu a predat și desen, și m-am atașat de lucruri. Iar apoi nu a fost nevoie decât de un pas mic de la patrimoniul etnografic la casele tradiționale, pe care am încercat să le salvez.

Dar cunoștințele mele de atunci nu îmi permiteau să am un impact. Asta s-a întâmpat abia după ce am terminat facultatea și am revenit în satul natal.

Iar acum, ani mai târziu, Asociația Momentum a fost decorată cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler. Pentru dumneavoastră ce înseamnă această distincție?

Sigur, ca orice recunoaștere, am primit-o în primul rând cu gândul la toți cei care au muncit la Ambulanța pentru Monumente.

Sunt sute de voluntari implicați, mulți specialiști, deci decorația am primit-o cumva în numele tuturor.

Iar când i-am mulțumit președintelui, i-am și propus niște lucruri, pentru că situația patrimoniului din România nu e nici pe departe cea pe care ne-o dorim și este nevoie de implicarea președintelui și de consens politic pentru a o îmbunătăți.

The post Eugen Vaida, Ambulanța pentru Monumente: „Am fost sunat de apropiați ai partidelor vechi să cedez în fața distrugerii unei clădiri.” appeared first on Cultura la dubă.

Astfel, Ambulanța pentru Monumente a ocupat primul loc în preferințele publicului, depășind proiecte precum „Auschwitz. Not long ago. Not far away” (Polonia/Spania) sau „Rubens’ Garden Screen and Garden Pavilion” (Belgia).

În plus, inițiativa s-a numărat și printre laureații de la categoria Educație, Formare și Sensibilizare.

Într-un scurt interviu acordat Europa Nostra, Eugen Vaida și Veronica Vaida, arhitecți ai Asociației Momentum și fondatori ai Ambulanței, s-au arătat încântați de rezultat:

„Implicarea comunității în conservarea patrimoniului, formarea practică a tinerilor specialiști, recuperarea tehnicilor tradiționale și a resurselor materiale locale și accentul pus pe sustenabilitate sunt trăsăturile fundamentale care determină succesul abordării noastre față de salvagardarea patrimoniului.

Premiul [Publicului] contribuie la promovarea misiunii noastre și ne întărește gândurile privind extinderea proiectului și în alte țări europene în care monumentele se confruntă cu forme similare de abandon.”

Aceștia au subliniat, însă, că una dintre cele mai mare provocări pe care trebuie să le depășească este lipsa personalului specializat, cu ajutorul căruia să poată interveni cât mai rapid în toate zonele în care este nevoie de lucrări de conservare urgente.

Proiectul Ambulanța pentru Monumente a fost inițiat în anul 2016 și își propune să pună în siguranță obiective de patrimoniu aflate într-o stare avansată de degradare sau de precolaps.

Lucrările sunt executate de către Asociația Momentum, alături de Asociația pentru Patrimoniu Activ-PACT, Asociația Vernacular și Asociația Arhaic. Anul acesta, celor patru li s-au alăturat Asociația Actum, Asociația Inima Olteniei, Asociația Atelierul de Patrimoniu și Asociația Rost.

Mai mult decât atât, inițiativa se bucură de susținerea Prințului Charles, cunoscut iubitor al tradițiilor și peisajelor românești.

Echipele formate din voluntari, meșteri locali și specialiști în conservarea și restaurarea monumentelor istorice au intervenit până acum asupra mai multor zeci de obiective, printre acestea numărându-se Poarta Brâncovenească din Sâmbăta de Sus, Tronsonul 11 al zidului Cetății Sighișoara sau Casa lui Ion Creangă din Fălticeni. 

Premiile Europene pentru Patrimoniu au fost lansate în anul 2002 de către Comisia Europeană și sunt coordonate de Europa Nostra, organizație al cărei scop constă în protejarea și celebrarea patrimoniului cultural și natural european.  

The post Ambulanța pentru Monumente a câștigat Premiul Publicului la Premiile Europene pentru Patrimoniu appeared first on Cultura la dubă.