Malul Vânăt / A River’s Gaze, lungmetrajul de debut al regizoarei Andreea Cristina Borțun și totodată primul proiect românesc susținut de actorul american de origine română Sebastian Stan, în calitate de producător și finanțator, a fost selectat în competiția SMART 7, o rețea de festivaluri internaționale susținută de Programul Europa Creativă. În România va putea fi văzut la TIFF, festivalul fiind parte din SMART 7.

Andreea Borțun vorbește mai jos despre munca de cercetare la acest film și lucrul cu actorii neprofesioniști, întâlniți în mediul rural. Iar Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt.

Malul vânăt este prima parte dintr-o trilogie despre iubire în mediul rural. Filmul este o dramă antropologică ce adoptă o abordare rar întâlnită: distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști, întâlniți în satele unde Andreea Cristina Borțun a realizat documentarea pe teren timp de șase ani (2017–2022).

Datorită unui efort impresionant depus de întreaga echipă, filmările s-au desfășurat pe durata a patru anotimpuri, pentru a surprinde ciclul naturii și al vieții rurale. Filmul explorează dinamica tensionată și totodată emoționantă dintre Lavinia și fiul ei de 14 ani, Dani, într-un sat din sudul României. Regizoarea povestește despre imbinarea elementelor artistice cu munca antropologică.

„Pentru mine, folosirea unor instrumente de cercetare artistică împrumutate din munca antropologică de teren a venit în primă instanță ca ceva intuitiv. Mi se părea firesc și necesar să iau parte și să cunosc îndeaproape lumea care mă interesa.

Ei se aduc în primul rând pe ei înșiși pe ecran, iar acel ceva foarte real rămâne peste timp. Aspectul acesta de hibriditate între ceea ce poate părea documentar, dar care este în același timp un produs de ficțiune, e ceva ce mă interesează ca parte din practica mea artistică pe termen lung.

Anii de cercetare pe teren, discuțiile cu femeile locale care mi-au împărtășit poveștile lor de viață, mai ales întâlnirea definitorie cu una dintre ele – model pentru interioritatea Laviniei -, sper să asigure o reprezentare justă a ruralului românesc de astăzi, care, până la urmă, este casă pentru jumătate din populația României”, declară regizoarea și scenarista Andreea Cristina Borțun.

Sebastian Stan pentru Cultura la dubă: “Sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.”

Proiectul a întâlnit mai multe obstacole, iar în sprijinul lui a venit actorul american de origine română, Sebastian Stan. Câștigător al Globului de Aur și nominalizat la Premiile Oscar anul trecut, Sebastian Stan povestește în exclusivitate pentru Cultura la dubă de ce a decis să se implice în producția filmului Malul vânăt. Cunoscut pentru relația apropiată cu mama sa, căreia i-a dedicat și câștigarea Globului de Aur, Sebastian Stan a fost impresionat de scenariul Andreei Borțun, care arată lupta unei mame pentru a-i oferi fiului său o viață mai bună.

“M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește ego-ul personal. De asta m-am implicat și în filmul Andreei Borțun, fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: cercetarea dispusă pe parcursul a 6 ani, filmările realizate în cele patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmarile, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.”, a declarat Sebastian Stan pentru Cultura la dubă.

Andreea Cristina Borțun este regizoare, cercetătoare vizuală și cadru universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din București. Scurtmetrajele sale de până acum au fost selectate la festivaluri importante precum Festival de Cannes (Quinzaine des Réalisateurs), Toronto International Film Festival și Karlovy Vary International Film Festival.

Din distribuția filmului fac parte: Mihaela Subțirică, Ștefan Costea, Vasile (Digudai) Pavel, Emanuel Ivan, Ion Rusu, Ion Ciocârlan, Iulian Postelnicu, Petronela Grigorescu, Dorina Stan, Nicolae Drăgulin, Nicu Mihoc, Eliza Bercu, Cezar Antal, Maria Junghiețu, Dana Voicu și Cătălina Mustață.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este scris și regizat de Andreea Cristina Borțun. Producătorii sunt Gabi Suciu, Jean-Laurent Csinidis, Ales Pavlin, Andrej Stritof, Sebastian Stan, Andreea Cristina Borțun, Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, iar producători executivi sunt Alexandra Tînjală și Claudiu Boboc. Directorul de imagine este Laurențiu Răducanu, scenografia este semnată de Lulu Petrescu, costumele de Sonia Constantinescu, montajul de Tudor D. Popescu și Andreea Borțun. Inginerii de sunet sunt Jean-Michel Tresallet și Maxime Gavaudan, sound design-ul este realizat de Florent Klockenbring, mixajul sonor de Frédéric Bielle, muzica originală este compusă de Cosmin Postolache, iar colorizarea este realizată de Michael Derrossett.

„Alături de Andreea, am ales să depășim modelele convenționale de producție și limitarea la niște schimburi logistice și să lucrăm într-un cadru cât mai etic în raport cu comunitățile în care ne-am dus și pe care am ales să le portretizăm pe ecran. În loc să intervenim ca un element extern disruptiv care schimba cursul firesc al vieții acelor oameni, am vrut să facem parte din comunitate, să lucrăm aproape de ei, să le înțelegem ecosistemul și să-l protejăm.

Le-am descoperit pasiunile și interesele, dar și micile conflicte locale. Această abordare ne-a permis să înțelegem complexitatea locului, inclusiv dinamica fragilă, deseori nespusă, dintre comunitățile de romi și cele de neromi, pe care filmul o abordează nuanțat, căutând să depășească stereotipurile. Ne-am dorit să aducem pe ecran relațiile interumane în toată autenticiatea, complexitatea, intimitatea și contradicțiile lor”, spune producătoarea Gabi Suciu.

SMART7 este o rețea formată din șapte festivaluri internaționale de prestigiu, Reykjavik IFF (Islanda), IndieLisboa IFF (Portugalia), Thessaloniki IFF (Grecia), Vilnius IFF Kino Pavasaris (Lituania), FILMADRID IFF (Spania), Transilvania IFF (România) și New Horizons IFF (Polonia), care și-au unit forțele pentru a susține și promova un cinematograf european curajos, inovator și transgresiv. Inițiativa urmărește să crească vizibilitatea filmelor europene emergente, să faciliteze circulația lor internațională și să creeze punți de dialog între cineaști, festivaluri și public. Câștigătorul competiției va fi anunțat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Thessaloniki (Grecia), în cadrul căruia cel de-al doilea proiect al trilogiei (Viața și Vremurile lui Ion G), aflat în dezvoltare, a primit în 2025 premiul ARTE Cinema.

Malul Vânăt / A River’s Gaze este o co-producție România-Franța-Slovenia, a societăților producătoare Atelier de Film, Films de Force Majeure, Perfo, TETA, Forest Film, Avanpost, co-finanțat de Eurimages, Programul MEDIA Europa Creativă, Centrul Național al Cinematografiei, Aide aux Cinemas du Monde – Centre National du Cinema et de L’image Animee – Institut Francais, Région Provence-Alpes-Côte d’Azur, în parteneriat cu Centre National du Cinéma, Slovenian Film Centre, Mediacom Romania, Mindshare Media, BRD Groupe Societe Generale, United Media Services și Jidvei.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul programelor LIM – Less is More (2019), First Films First (2020) și Budapest Debut Film Forum (2020). Selectat ca proiect în dezvoltare în cadrul Cinelink Sarajevo (2020), Venice Production Bridge (2021), Les Films de Cannes a Bucarest work-in-progress (2024), TIFF Industry Days (2021). De asemenea, proiectul de film a câștigat Transilvania Pitch Stop Award (2021).

Filmul Malul Vânăt / A River’s Gaze va putea fi văzut în cinematografele din întreaga țară din 3 iulie, distribuit de Follow Art Distribution.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Malul vânăt”, filmul de debut al Andreei Borțun și primul proiect românesc finanțat de Sebastian Stan, a fost selectat în competiția Smart 7, o rețea de 7 festivaluri internaționale de film appeared first on Cultura la dubă.

România s-a bucurat de-a lungul istoriei de mari pianiști, precum Clara Haskil, Dinu Lipatti sau Radu Lupu. Și în prezent, mai mulți pianiști români sunt o prezență constantă pe scenele importante ale muzicii clasice – Alexandra Dariescu, Florian Mitrea, Dana Ciocârlie, Daniel Ciobanu, Alexandra Silocea sunt câțiva dintre ei.

Ceea ce face Andrei Irimia nu se înscrie în normele interpreților de muzică clasică. Cu muzica pe care o compune, pianistul Andrei Irimia creează un univers aparte, în care pianul se îmbină cu muzica electronică, violoncelul sau vioara, poezia și artele vizuale.

Născut la Constanța în urmă cu 38 de ani, Andrei s-a familiarizat cu pianul din copilărie. S-a afirmat ca artist independent și a reușit să își construiască o carieră făcând doar ceea ce îi place. Pe 20 septembrie va începe un nou turneu european, urmând să concerteze la Berlin, Bruxelles, Paris, Barcelona, Madrid și București. Iar în 2026, pe 25 septembrie, va concerta în celebra Chamber Music Hall a Filarmonicii din Berlin.

Tot anul viitor va susține un nou turneu național. Alături de el, pe scenele din România, urcă deseori și actorul Marius Manole.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Andrei Irima vorbește despre parcursul său în lumea muzicii, încărcat de obstacole, dar și de reușite.

***

Andrei, de-a lungul timpului, ai reușit să-ți conturezi un discurs muzical personal și să te afirmi în cadrul unor importante evenimente și săli din Romania și Europa. Cum a luat naștere pasiunea ta pentru pian și ce te-a determinat să îți creezi propriul univers sonor?

Pianul a intrat în viața mea încă din copilărie, fără să-mi dau seama cât de mult avea să mă influențeze. Era un obiect familiar, mereu la îndemână, iar eu îl foloseam mai mult din instinct, fără un scop clar. Am început să iau lecții la vârsta de 7 ani, într-un moment în care curiozitatea pentru muzică se transformase deja într-o nevoie de a mă exprima.

Pe măsură ce petreceam tot mai mult timp alături de el, am început să observ că fiecare atingere a clapelor deschide o lume în care pot să mă concentrez și să las gândurile să prindă formă, chiar dacă nu întotdeauna știam exact încotro mă îndrept. Am avut norocul ca pe parcursul formării mele să beneficiez de îndrumarea și mentoratul unor oameni valoroși din industria muzicală, printre care și compozitorul Max Richter. Întâlnirile și conversațiile cu acești mentori mi-au deschis orizonturile și m-au ajutat să îmi găsesc propriul drum artistic.

Cu timpul, pianul a devenit o prezență vie și o ancoră pentru mine, un instrument pe care îl pot controla, dar care, în același timp, mă provoacă să caut mereu ceva nou, să fiu creativ.

Nu trebuie să fie ceva complicat sau grandios; pentru mine, este un mod simplu prin care îmi adun ideile, îmi găsesc direcția și mă conectez cu ceea ce simt în fiecare moment. E o prezență constantă în viața mea, ceva stabil, dar mereu deschis la schimbare.

Compozițiile mele au apărut din nevoia de a spune povești pe care nu le puteam exprima în alt fel.

Interpretarea muzicii altor compozitori mi-a oferit satisfacții, dar în același timp simțeam o limitare, pentru că era mereu vorba despre vocea altcuiva. Când am început să compun propria muzică, am descoperit o libertate totală și am înțeles că acesta este drumul pe care vreau să merg.

Care este procesul tău creativ? Lucrezi mai întâi pe partitură și apoi la pian sau îți construiești ideile direct prin improvizație?

Procesul meu creativ nu urmează o rețetă fixă, el se modelează după starea mea și energia momentului. Atunci mă așez la pian și las mâinile să caute singure drumul, iar pianul devine un fel de fereastră deschisă către interiorul meu, prin care las să iasă la lumină ceea ce simt, fără niciun filtru.

Alteori, simt nevoia unei structuri, așa că încep direct pe partitură, lucrând atent la forme, armonii și detalii până când totul exprimă mesajul pe care îl am în minte.

Îmi place să cred că muzica mea se naște din această combinație între libertate și control, instinct și rațiune.

Cum ai defini stilul tău muzical?

Stilul meu muzical se situează într-un spațiu neoclasic contemporan, caracterizat prin simplitate și emoție subtilă. Îmi place să combin pasaje delicate și aproape minimaliste cu momente încărcate de intensitate controlată, creând o atmosferă intimă și profundă.

Pentru mine, muzica este un spațiu de reflecție și conexiune, un loc în care fiecare sunet are rolul să spună o poveste. Evit artificiile, preferând să las fiecare notă să aibă spațiu să respire, astfel încât ascultătorul să poată descoperi în ea propriile emoții și amintiri.

Stilul meu este un echilibru între liniște și tensiune, fragilitate și forță, o invitație la introspecție și la explorarea unor teritorii emoționale mai puțin accesibile.

Ai depășit granițele României și anul acesta vei susține al doilea turneu european, în săli prestigioase precum Palatul Muzicii Catalane din Barcelona. Cum a ajuns numele tău cunoscut la nivel internațional și ce va include acest turneu?

A fost rezultatul unui drum construit pas cu pas, de-a lungul anilor, prin concerte, colaborări și multă consecvență. Am lucrat cu artiști talentați din muzică, teatru și arte vizuale, iar aceste întâlniri au adus o energie nouă și originalitate proiectului meu, iar publicul străin a rezonat cu sinceritatea muzicii, ceea ce a deschis porți către festivaluri și scene de prestigiu.

Turneul european va debuta la Berlin pe data de 20 septembrie și va continua cu concerte în Bruxelles, Paris, Barcelona și Madrid.

Întregul parcurs se va încheia la București, pe 8 noiembrie, cu un concert special la Sala Radio. Va fi o experiență completă, care va îmbina momente intense de muzică live cu surprize vizuale și invitați speciali.

Cine ți-a fost alături în drumul artistic de până acum? Ai beneficiat vreodată de sprijin instituțional sau de burse din partea statului român?

Un aspect dificil a fost lipsa unei reprezentări instituționale puternice și coerente care să susțină artiștii în demersurile lor de a se afirma pe scena internațională. România încă nu dispune de o platformă adecvată care să faciliteze exportul cultural, capabilă să promoveze creativitatea noastră peste granițe, iar acest vid afectează mulți artiști talentați care au nevoie nu doar de finanțare, ci și de consiliere strategică, networking și vizibilitate la nivel global.

Parcursul meu artistic s-a construit aproape în întregime independent, ceea ce a însemnat numeroase provocări, dar și o libertate creativă pe care am prețuit-o.

Totuși, în acest proces, am avut norocul unor colaboratori din zona privată care au crezut în proiectele mele și s-au implicat în diferite etape. Astfel, drumul meu a fost, pe de o parte, o luptă cu aceste lipsuri instituționale, dar, pe de altă parte, și o dovadă că pasiunea, perseverența și conexiunile autentice pot deschide, uneori, uși spre o extindere internațională.

Ai creat, alături de Marius Manole, proiectul „Lumini și umbre”. Ne poți povesti despre conceptul acestui spectacol și dacă există planuri de a-l readuce pe scenă?â

„Lumini și umbre” este un spectacol care creează o experiență emoțională intensă, combinând muzica cu intervenții poetice care adaugă profunzime și sens fiecărui moment. Alături de Marius Manole, am explorat teme precum fragilitatea, speranța și transformarea interioară, aducând la viață un univers de trăiri complexe și reflecții profunde care ne definesc ca oameni. Este un proiect foarte drag mie, care reușește să atingă publicul prin sinceritate și sensibilitate.

În această toamnă, pe lângă spectacolul pe care îl vom susține în București, Marius ne va fi alături și în alte orașe importante: vom ajunge la Filarmonica din Sibiu, la Teatrul Național din Târgu Mureș și la noua sală de spectacole a Cazinoului din Constanța. În 2026 intenționez un nou turneu național cu acest proiect, odată cu lansarea celui de-al treilea album, Lights and Shadows.

Cum este să fii muzician independent în România, cu provocările și satisfacțiile pe care le presupune acest statut?

Este un drum plin de provocări, dar libertatea de a decide asupra fiecărui pas artistic și de a construi proiecte fără compromisuri este neprețuită.

Satisfacțiile apar în momentele în care munca mea ajunge în contexte importante cum a fost deschiderea oficială a sezonului Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, unde am urcat pe scenă alături de dirijorul Cristian Măcelaru și pianistul Joep Beving.

De asemenea, faptul că am fost singura prezență românească la festivalul Sziget din Budapesta în același an m-a făcut să simt cu tărie că sunt pe drumul cel bun, indiferent de obstacolele întâlnite. Astfel de experiențe îmi dau energie să continui și să cred în autenticitatea și valoarea a ceea ce creez.

Privind spre viitor, care sunt obiectivele și visurile tale pe termen lung?

Privind înainte, îmi doresc să continui să compun și să cânt, lăsând muzica mea să-și găsească drumul către locuri și oameni pe care încă nu i-am întâlnit.

Un alt vis este să contribui la formarea unei rețele culturale românești mai unite, în care artiștii să colaboreze firesc, să își împărtășească ideile și să se susțină reciproc. Cred că din astfel de întâlniri se pot naște momente artistice capabile să schimbe percepții și să apropie oamenii într-un mod autentic și profund.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Pianistul român Andrei Irimia va susține un nou turneu european. “Muzica mea este o invitație la introspecție.” appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

În 2025, festivalul UNTOLD va împlini 10 ani de existență și va sărbători această aniversare cu o ediție specială – UNTOLD X. Grupul care organizează UNTOLD își propune în același timp și o reorganizare a companiei, astfel încât festivalul să depășească cât mai puternic granițele României. După UNTOLD Dubai, o nouă destinație internațională ar putea găzdui festivalul născut din ambiția unor tineri din Cluj.

Edy Chereji, unul dintre cofondatorii festivalului, avea doar 28 de ani atunci când a început să lucreze la pregătirea primei ediții UNTOLD. În 10 ani, a contribuit decisiv la creșterea acestui fenomen de entertainment și a ajuns inclusiv să predea studenților de la Universitatea București ceea ce el a învățat din propria experiență.

Echipa pe care o coordonează, alături de partenerii săi, este motorul unui business uriaș care implică organizarea mai multor festivaluri (Neversea, Massif, UNTOLD Dubai), o agenție de marketing și comunicare, acțiuni cu impact social (Campania Blood Network) sau, mai nou, producție de film.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, acesta vorbește despre începuturile și evoluția festivalului, precum și despre planurile majore pentru viitor.

***

Edy, când ai intrat tu în această echipă și ce a fost UNTOLD la început, pentru tine? Și ce e acum?

Eu sunt unul dintre norocoșii care au avut șansa de a fi de la început, fiind unul dintre membrii fondatori ai UNTOLD. Am avut primele discuții cu Bogdan Buta, prietenul și partenerul meu de business, prin 2013, despre un festival pe care voiam să îl facem la Cluj. Bogdan avea viziunea asta, de a se întâmpla un festival cum nu s-a mai văzut până atunci în România ca amploare. Mai erau atunci Bestfest, Electric Castle, Summer Well, dar noi voiam ceva care din start să atingă un public mai numeros și să fie ceva mai comercial.

După aceea lucrurile s-au așezat, iar în 2014 am început efectiv să lucrăm la acest proiect.

În 2015 i-am dat drumul.

Pentru mine a fost o provocare foarte mare, veneam după mulți ani în care am activat pentru o companie mare în România, în zona de evenimente.

În 2013 am luat-o pe calea antreprenoriatului, făcusem performanță și în companie și simțeam că atinsesem deja niște niveluri până la 27 de ani. Dar simțeam că nu am spus tot, că trebuie să mai existe provocări, care să însemne o evoluție pentru mine.

Când Bogdan mi-a spus ideea lui, de a face un festival de muzică, noi organizam concerte pe atunci, în Cluj, cu artiști străini mai micuți, artiști români mai mari.

Dar să facem un proiect care să devină un brand de țară, un element de identitate, mi s-a părut ceva extraordinar.

A fost de la început ambiția de a face un festival foarte mare, care să devină cunoscut în lume?

Da. Știam că România înseamnă Nadia, Hagi, Dracula, dar că ar putea să se identifice și cu UNTOLD.

Câți ani aveai la prima ediție UNTOLD?

29 de ani. Eu și Bogdan Buta aveam 29 de ani, iar Bogdan Rădulescu, cel care ni s-a alăturat după câteva luni, avea 25 de ani.

Ce au însemnat acești 10 ani, într-un scurt rezumat, cu reușite și nereușite?

În primul rând, pe plan profesional, ceea ce am realizat, dincolo de mândria că UNTOLD e cunoscut în lume și e unul dintre cele mai apreciate festivaluri de profil, acest proiect m-a adus azi în cea mai bună formă a mea. Tot ceea ce am făcut până acum se datorează și lucrurilor pe care le-am învățat în ultimii 10 ani, pentru mine UNTOLD chiar a fost life changing experience.

Iar viața personală gravitează, de asemenea, în jurul UNTOLD. La UNTOLD am atras oameni pasionați care s-au alăturat echipei, iar una dintre aceste persoane este Ioana Chereji, soția mea, care a venit după 8 ani de PRO TV și s-a alăturat echipei de comunicare.

Noi ne cunoșteam din liceu, iar UNTOLD ne-a reconectat. Azi suntem o familie și o avem și pe Luiza, fetița noastră, pe care mai mulți prieteni au botezat-o informal Untoldina.

La nereușite poate aș trece proiectul din pandemie, cu festivalul pe un vas de croazieră. Și la Timișoara ne doream să facem un festival, dar actuala administrație nu a considerat o prioritate proiectul nostru și nu am găsit puncte comune de comunicare. Vrem să fim prezenți acolo unde și comunitatea vede beneficiile.

Ce pregătiți pentru ediția aniversară de 10 ani, UNTOLD X?

Va fi o repoziționare a noastră, ca organizație, cu totul.

Dincolo de festivalul de 4 zile, noi vom merge la nivelul următor ca organizație, ca obiectiv de business, ne dorim să ne dezvoltăm internațional, pe lângă Dubai.

Ne-am setat ca obiectiv ca această ediție, de numărul 10, să vină și cu o reașezare a structurii noastre interne, a felului în care operăm, astfel încât să fim pregătiți pentru a câștiga în fiecare an Champions League, nu doar să participăm, hahaha.

În ce țară ați vrea să mai duceți UNTOLD?

Ne uităm către tot ce înseamnă Asia, către locații care ar putea fi un statement mondial. Avem mai multe discuții, dar ne ferim să ieșim cu anunțuri senzaționale până când vom fi cu adevărat pregătiți.

Ce pot să spun este că nu va dura mai mult de 2 ani până când vom putea lansa un nou punct pe glob pentru UNTOLD.

În ceea ce privește line-up-ul, aveți deja un nume mare contractat pentru 2025?

Avem 3 nume în discuții, suntem atenți să vedem care dintre aceste nume va confirma turneul pentru Europa. Orice nume mare ai încerca să aduci, există două condiții esențiale: ca artistul să aibă turneu în Europa, iar a doua să facă show de festival.

De obicei, începem discuțiile pentru următoarea ediție în august și le finalizăm pe la sfârșitul lui noiembrie.

Dar fără îndoială va fi cea mai puternică ediție de până acum pentru că deja avem discuții cu artiștii care au mai fost la UNTOLD, unii care au fost și la ediția a 5-a, cum a fost Armin, care pregătesc show-uri speciale pentru ediția UNTOLD X.

Ținând cont că oricum cam fiecare dintre ultimele ediții a fost sold-out, unde vă doriți să aduceți îmbunătățiri? La actul artistic?

La actul artistic, dar și la experiența de dincolo de concert. Ne gândim la toată experiența pe care o are o persoană, de la momentul scanării biletului la ieșirea din festival. În fiecare an ducem asta la un nou nivel.

Pentru anul următor pregătim un upgrade, un festival 3.0, cu un sistem de plată și de acces care va revoluționa industria.

Vom avea o soluție web 3.0, pe nume Rhuna, care cuprinde toate serviciile necesare în festival. Ne propunem să o testăm în Dubai, urmând ca la UNTOLD X să fie implementată la o scară mai mare.

Care este dorința voastră pe termen lung?

Ca UNTOLD Universe, grupul nostru, să fie cel mai mare grup de entertainment din întreaga lume. În ambiția noastră, am vrea să fim următorul Disney, iar ca să ajungem acolo, trebuie să ne dezvoltăm pe mai multe planuri.

Vă gândiți chiar și la conceptul de parc de distracții permanent?

Da, ne gândim și la acest concept de parc permanent, avem în minte un concept numit festination, l-am testat puțin cu plaja Neversea, dar credem că va funcționa într-o țară unde nu ai o perioadă sezonieră pe litoral, ci permanentă, cum ar fi Dubai.

În ce măsură v-ar interesa să investiți într-un act artistic care nu are neapărat scop comercial?

Noi facem asta în mod constant în festival, dar fiind un festival atât de mare, e posibil să nu fie așa vizibil, însă dăm șansa multor artiști, aflați la început de drum, să se exprime la toate scenele.

Mă gândeam la colaborări din afara festivalului în care voi să veniți cu know-how-ul de a atrage sponsori și a organiza evenimente, iar artiștii să vină cu proiectul artistic, fie o expoziție de artă contemporană, fie muzică underground, de exemplu.

Da, noi avem și Magic Maker Communication, care exact din această dorință a plecat, de a putea ajuta și alte inițiative, ne oferim serviciile. De exemplu, am susținut FestiSAT, festivalul organizat de SOS Satele Copiilor. Banii încasați au fost donați. Apoi, există o inițiativă a unui băiat foarte talentat, Darius Prodan, din Zalău, din orașul meu natal, care a pornit acolo un proiect – Curtea Artiștilor, și pe el l-am sprijinit pe partea de comunicare, să colaboreze cu diverși artiști.

În principiu, noi suntem deschiși și acceptăm propuneri, bineînțeles trebuie să ne și potrivim cu proiectul respectiv, să avem niște lucruri în comun.

Cea de-a 10-a ediție UNTOLD va avea loc în perioada 7-10 august. Organizatorii spun că anul 2025 va aduce în lineup-ul festivalului artiști live în premieră pentru România.

The post Edy Chereji, cofondator UNTOLD: “Dorința noastră este ca UNTOLD Universe să devină cel mai mare grup de entertainment din întreaga lume.” appeared first on Cultura la dubă.

„Dacă începem să construim de la ceea ce avem deja, fără să ne mai pese de orgoliul de a construi de fiecare dată de la zero, unde am putea ajunge?” – se întreabă Oana Stănescu, arhitectă română de prestigiu mondial.

Creatoarea unuia dintre cele mai futuriste proiecte arhitecturale din lume, +Pool, piscina plutitoare pe East River din New York, ce va folosi apa purificată 100% ecologic, a sosit zilele acestea la Timișoara în calitate de curatoare a Beta, Bienala Timișoreană de Arhitectură.

Într-un discurs profund despre rolul arhitectului în zilele noastre, Oana Stănescu lansează idei la fel de curajoase precum proiectele sale și subliniază misiunea de a regenera spațiile deja existente, ca parte esențială a luptei pentru diminuarea efectelor schimbărilor climatice.

În Timișoara ultimilor ani, mai mulți arhitecți români cred cu tărie că pot face orașul mai prietenos cu oamenii și cu mediul. Iar proiectele lor, multipremiate la nivel internațional, sunt încă o dovadă că ideile cele mai curajose sunt cele care au puterea să revoluționeze o comunitate, o societate sau chiar lumea întreagă.

***

Povestea FABER, centrul cultural finalist la Premiile New European Bauhaus 2020 și nominalizat la Premiul European pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Pe malul Begăi, râul care traversează Timișoara și coagulează în jurul lui bătăi de inimi și minți creative, a luat naștere în 2020 unul dintre cele mai importante proiecte culturale private din România.

“Ne-am imaginat de la început că trebuie să fie un spațiu pentru oraș și am știut că asta nu va fi o investiție pe care să o recuperăm prea curând. Ce avem în comun este încrederea asta aproape naivă în acest oraș și în rolul pe care îl are fiecare dintre noi, de a face lucrurile cât mai bine aici.”

Arhitecta Oana Simionescu și alți 7 colegi arhitecți (grupul FOR) și-au dorit inițial să creeze un spațiu de co-working inedit, reamenajând o clădire deja existentă, în care să lucreze creativi din diverse domenii. În 2016, când Timișoara a fost desemnată Capitală Culturală Europeană pentru 2021, au câștigat curajul să înceapă și să extindă această idee înspre un centru cultural, împreună cu partenerii FABER.

“Ne-am imaginat un mediu de lucru plăcut, la care să participe și oameni externi, un birou ideal pentru noi și posibili colaboratori. Să aibă deschidere către o comunitate creativă. Iar Faber s-a născut dintre noi, cu propriul program cultural pentru o comunitate mai largă.”, spune un alt membru fondator al Faber, arhitecta Anda Maier.

În 2017 au cumpărat clădirea care a găzduit fabrica de vopseluri Azur, un loc cu potențial arhitectural, aflat pe malul Begăi, dar și cu propria istorie care merita spusă mai departe.

„Ce ne-a inspirat foarte tare a fost povestea locului. O bucățică din Fabrica Azur, deținută de o familie de evrei de etnie germană, familia Farber, care după al II-lea Război Mondial a emigrat în SUA, iar ei au performat și acolo profesional, făcând comerț cu produse chimice.

În anii 2000 au luat înapoi de la statul român fabrica familiei lor. Acesta e motivul pentru care aici nu s-a dezvoltat încă nimic imobiliar – atașamentul familiei Farber față de loc.”, povestește Oana Simionescu.

“Clădirea pe care am găsit-o răspunde la cele mai multe cerințe, avea și curtea mare. Dar am întâmpinat provocări legate de mediu, am învățat ce înseamnă să reconstruiești într-o zonă industrială, am făcut o cercetare serioasă, o explorare paralelă cu cerințele în vigoare, să ne asigurăm că investiția e una sănătoasă pe termen lung.”, spune Alexandra Spiridon, unul dintre arhitecții implicați în proiect.

“Am găsit un depozit de 60 de tone de grăsime, care era folosită la producerea săpunului și stătea acolo de cel puțin 30 de ani. A trebui scoasă și decontaminat locul în profunzime.” – Oana Simionescu

„Apoi, am avut niște constrângeri de ordin structural, s-a dovedit că era într-o stare mult mai proastă decât credeam inițial. Toți pereții structurali sunt acum înveliți în beton, ceea ce a fost o investiție destul de costisitoare. Am adăugat gangul cu intenția de a crea o legătură cât mai transparentă între stradă și curte, să sugereze deschiderea comunității dinăuntru.” – Alexandra Spiridon

Proprietatea a fost achiziționată cu 440.000 de euro, iar costurile de renovare și consolidare a clădirii s-au ridicat la aproape 1.3 milioane de euro. Numele Faber, atât de asemănător familiei Farber, este inspirat din conceptul filosofic “Homo Faber” (omul creator), dezvoltat de Hannah Arendt și Max Scheler, care se referă la capacitatea omului de a controla lumea prin uneltele pe care le creează.

“De multe ori creativii suntem văzuți drept niște oameni naivi, lipsiți de pragmatism, nu fac bani, ce e cu ei? Ceea ce cred că e o atitudine perdantă pentru oraș pe termen lung.

Noi ne-am propus să creăm punți între lumea asta și moștenirea industrială, pragmatică a Timișoarei. Am mers în fabrici, am trimis designeri să lucreze cu oamenii de acolo. Și să vezi ce interesant e că atunci când inginerii contribuie la o instalație de design contemporan, chiar dacă nu o înțeleg până la capăt, se mândresc cu ea, nu li se mai pare o prostie.”, spune Oana, coordonatoarea Faber.

Oana Simionescu a reușit să coaguleze în jurul său oameni cu același crez, indiferent de domeniul în care activează fiecare. Investiția nu ar fi fost posibilă fără doi parteneri veniți din în IT – Valentin Mureșan, omul care a vândut start-up-ul Movidius gigantului american Intel și Adrian Erimescu, co-fondatorul platformei imobiliare.ro.

“Eu făcusem atunci exitul către Intel, aveam niște finanțe și am zis: uite, îmi place ideea voastră, hai să vedem dacă putem lucra împreună. Pe de o parte a fost dorința de a arăta că se pot întâmpla lucruri faine cu patrimoniul local și de cealaltă parte a fost echipa Oanei, care deja lucra la un proiect.”, povestește acum Valentin Mureșan, unul dintre cei mai de succes români din industria IT.

Val, așa cum îi spun cunoscuții, deține alături de soția sa Cristina 60% din Faber. Povestea sa impresionantă începe simplu, cu dorul de casă.

“Am terminat Calculatoarele în 1996, am mers cu o bursă Tempus în Irlanda, ceea ce era atunci un fel de Erasmus. Atunci mi-am dat seama cât de dor îmi e de casă și cât de frumos e acasă. Când trăiești zi de zi în același loc, poate nu ai timp să te uiți în sus, să privești clădirile.

Am zis că stau doar 3 ani. Dar am stat de fapt 10, am devenit cetățean irlandez, am făcut doctoratul și am lucrat în cercetare, apoi la o companie irlandeză.

M-am întors acasă în 2005, am luat 2 studenți și am făcut primul birou al acestei firme, pe care am crescut-o de la 2 studenți la 80 de ingineri foarte buni. Alături de colegii din Irlanda am făcut un procesor care practic putea să proceseze în timp real imagini video și să descrie ceea ce vede în filmuleț. Asta e ceea ce azi se numește AI. Produsul care ne-a făcut interesanți pentru Intel era procesorul pentru drone. Noi am lucrat, practic, la prima dronă care se autopilota.

Sunt convinsă că ești căutat de cele mai mari companii din lume și ai putea locui oriunde. De ce ești așa atașat de Timișoara?

Greu de spus, cred că e tot un fel de programare. Am fost crescut așa.

Cred că a avut un impact major faptul că a trebuit să plec în străinătate, a fost ca un șoc să fiu parașutat într-o lume pe care nu o cunoșteam, într-o altă limbă și atunci am avut vreo 6 luni de dor sfâșietor de casă.

Mi-am dat seama cât de atașat sunt de Timișoara. Tot efortul pe care l-am făcut era ca să mă întorc acasă. Nu am făcut-o cât de repede mi-am dorit, au fost 10 ani. Dorința asta cred că m-a marcat și a fost Nordul meu tot timpul.”

Atât Valentin, cât și Oana Simionescu au investit la Faber nu doar sume importante de bani, cât mai ales cunoștințele și energia dobândite peste hotare. Oana a lucrat la unul dintre cele mai prestigioase birouri de arhitectură din Europa – Bjarke Ingels Group: BIG. Și, deși a avut ocazia să se stabilească la Copenhaga, a vrut să revină acasă, la Timișoara.

“Copenhaga a fost o experiență cu adevărat formatoare. Pentru mine, atitudinea oamenilor de acolo a fost o inspirație fantastică. Cu câtă coerență este dezvoltat orașul, ce au putut să facă oamenii ăia într-o țară unde este frig și ploios tot timpul. Noi ne plângem dacă plouă două zile.

Mi s-a propus să rămân, dar eu eram așa de inspirată de energia aia, atât de convinsă că ce am învățat acolo trebuie să aduc acasă, încât nu voiam decât să vin aici, nu aveam ce să fac în locul acela perfect, plin de oameni perfecți, știind de unde am plecat eu și că aici e nevoie de oameni.

Am trăit din optimismul ăla cred că 10 ani. Dar bineînțeles că realitatea proiectării în România e cu totul alta, nu ai cum să propui cuiva de aici ceva ce ai face acolo.”

La Timișoara a înființat propriul studio de arhitectură – For, a predat la Facultatea de Arhitectură, a avut inițiativa Bienalei de Arhitectură – Beta, pe care a coordonat-o vreme de două ediții, a fost vicepreședinte OAR Timiș și trezorierul OAR la nivel național timp de 4 ani. În tot ceea a întreprins a încercat să aducă arhitectura mai aproape de oameni.

“Nu avem nicio șansă ca arhitecți să facem o arhitectură de calitate, atât timp cât nu creăm un dialog mai consistent cu publicul.

Arhitectura e parte din viața noastră, trăim în 90% din timp în spații interioare, faptul că nu ne contectăm la subiectul ăsta mai profund e o mare problemă.”

Faber este acum nu doar un exemplu de regenerare a unui spațiu urban, redat comunității, ci și unul dintre centrele culturale relevante din Banat. În anul Capitalei Europene a găzduit nu mai puțin de 300 de evenimente. Pe lângă asta, are propriul program cultural, de muzică și de design. De exemplu, pe 3 octombrie va deschide expoziția Secrete Întrețesute, inspirată de industria textilă din Timișoara.

„Mi-aș dori să continuăm deștept ce am început, să colaborăm mai consistent cu operatorii culturali. Noi nu suntem un business în sensul tradițional, nu facem profit aici, oferim pentru toată zona culturală spațiul la un preț mic, care ne asigură că suntem pe zero la finalul zilei.

Pentru mine e pur și simplu emoționant și voi fi mereu recunoscătoare partenerilor noștri, Val, Cristina și Adi, care fără să vină direct din cultură, au investit în cultură. Sunt oameni care m-au susținut constant. Aici nu sunt niște investitori care mă presează în continuu să fac bani. Nu, aici discuția e mereu: cum putem să generăm mai multă valoare pentru oraș, pentru zona creativă?”

În spațiul de co-working, Valentin Mureșan ocupă un simplu birou pe care își așază laptopul. Își pune ochelarii de vedere și îmi spune, mai în glumă, mai în serios: “Aici e locul din care vom schimba lumea.”

Valentin chiar crede cu tărie că activitatea sa poate să influențeze viitorul omenirii.

„Lucrez la ceva ce sfidează speranța de viață de acum, care e la 80 de ani, să zicem. Mai exact, la unul dintre primele procesoare de quantum computing (computerizare cuantică). Cu tehnologia de quantum computing, mare parte din resursele de cloud computing se vor concentra poate într-o singură clădire. E așa de puternică tehnologia asta.

Poate să rezolve algoritmi care la ora actuală nu îți pot da o soluție în timp real. Parolele pe care le avem azi vor fi ușor de spart de către acești algoritmi.

Impact va fi și în zonele de industrie farmaceutică. De exemplu, acum, ca să rezolve o problemă, doctorii îți dau 10 feluri de medicamente. Ei, în viitor va fi posibil un algoritm care se va uita la structura ta de ADN, o va decodifica, va vedea care molecule au luat-o razna și îți va veni cu medicamentul făcut special pentru tine, ca să îți mute moleculele care au luat-o razna înapoi unde erau când te-ai născut.

Acel medicament va fi făcut astfel încât să nu mai fie nevoie să îți dea și alte medicamente.

Este chiar o vorbă că s-ar fi născut pe pământ persoana care va trăi 125 de ani, o nouă limită de viață, și acesta e un domeniu cu un impact major, efectiv ne va schimba speranța de viață destul de dramatic, ne va schimba comportamentul și toată filosofia de viață probabil.”

Pentru echipa Faber, a aduce împreună oameni foarte diferiți este o valoare fundamentală. Cu toții cred că împreună pot fi parte din schimbarea care să dea următoarelor generații un viitor mai sănătos decât este prezentul nostru.

“Încercăm să conectăm lumea cultural-artistică, de care se ocupă Oana, cu cealaltă parte din industriile creative – IT-iștii. Oarecum suntem într-un melanj care sperăm să creeze câteva scântei care poate ne vor lumina despre cum să gândim orașul peste 10 ani. Design e și ceea ce face un IT-ist, dar cu alte noțiuni.

Faber este despre impactul pe care îl putem avea noi, cei care înțelegem anumite lucruri. Să ne dăm seama cum va arăta orașul în viitor, să încercăm să intervenim pe acea traiectorie astfel încât să fie pe placul cât mai multor timișoreni, să încercăm să construim un oraș în care să ne dorim să trăim.”, concluzionează Valentin Mureșan.

Pepiniera 1306 plante, construcția temporară inclusă pe lista scurtă a nominalizărilor la Premiul Europen pentru Arhitectură, Mies Van Der Rohe

Anul trecut, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, în Piața Victoriei a apărut o construcție inedită care a atras atât priviri admirative, cât și critici.

Pepiniera 1306 plante, un turn vertical ridicat în fața celebrei clădiri a Operei, de la balconul cărei România a fost pentru prima dată proclamată țară liberă în decembrie 1989, a fost ideea unui birou de arhitectură spaniol – Maio, care a răspuns unei teme date de Ordinului Arhitecților Timiș.

Inițiativa de a ocupa Piața Victoriei într-un mod inedit a făcut parte dintr-un program amplu desfășurat de OAR Timiș, cu numele “Privește orașul”.

“Scopul a fost de a trezi interesul cetățenilor față de spațiul public.

Spațiul public e al tuturor, nu doar al autorităților, ne privește pe toți și trebuie să ne implicăm. Bineînțeles, în contextul cultural românesc, să vorbești despre spațiul public poate să fie un subiect destul de dificil.

Piața Victoriei e una dintre cele mai încărcate piețe ale orașului, cu încărcătură emoțională și istorică. E ca și cum ne-am aruncat în gura lupului. Oamenii sunt atașați de spațiu, iar în momentul în care intervii în el, schimbările sunt greu acceptate.

E și o responsabilitate enormă să lucrezi cu spațiul Revoluției. Sunt multe straturi de emoție acolo.”, spune Alexandra Trofin, o tânără arhitectă care la doar 32 de ani este acum vicepreședinte OAR Timiș și directorul Bienalei de Arhitectură – Beta.

După ce au intrat în contact cu mai mulți arhitecți din Europa, cu expertiză în intervenții în piețe mari, au decis să lucreze cu studioul de arhitectură Maio, din Barcelona, care a venit cu acest concept al unei instalații verticale.

“Ei au venit în Timișoara de vreo două ori, am făcut workshopuri cu comunitatea locală, cu arhitecții, cu administrația, după care a venit o primă propunere din partea lor. Noi am specificat câteva lucruri în temă, că în Timișoara, fiind câmpie, nu prea ai de unde să vezi orașul de sus, că Piața Victoriei are o suprafață mare de vegetație, dar nu e accesibilă.

Trebuia să fie un landmark al Capitalei Culturale, să fie temporar și să se relaționeze la valorile Timișoarei, să testeze scenarii pentru acea piață și să fie o preîntâmpinare a Concursului de Arhitectură organizat pentru revitalizarea Pieței Victoriei.”

Studio Peisaj din Timișoara a construit apoi, pe această temă, și a dezvoltat un întreg proiect de peisaj în turnul respectiv, atingând totodată un alt aspect cultural specific Timișoarei – familiile tradiționale de grădinari.

“Ei au încercat să exploreze funcția climatică a vegetației, apoi stratul istoric – familiile de grădinari ai Timișoarei erau foarte valoroase în imperiu, de exemplu familia Muller. Plantele sunt din pepiniera familiilor de grădinari și de la Horticultura Timișoara.”

Anca Teslevici este arhitecta care s-a ocupat de proiectarea tehnică a turnului, fiind și pentru ea o provocare inedită, dusă la bun sfârșit.

“E important să existe instalații de genul acesta. A fost o construcție temporară care a arătat cum poți folosi piața, ce e important la ea, cum poți să te uiți la ea. De fapt, a fost o construcție cu zero waste. Schela se folosește în alte părți, copacii s-au plantat sau urmează să fie plantați, luminile le folosim acum în expoziția de la Bienală sau la alte evenimente.”

Timp de 10 luni, Pepiniera a putut fi vizitată de localnici și de turiștii sosiți la Timișoara în anul Capitalei și a găzduit diverse evenimente culturale. Plantele din turn au fost îngrijite zilnic și, la final, replantate în spații publice din oraș, ori rămase în ghivece în curtea Garnizoanei, care acum găzduiește Bienala de Arhitectură.

“A fost o inițiativă foarte bine primită, dar în timp. Prima reacție a fost de un corp străin într-un țesut pe care îl cunoaștem. A trebuit să facem față presei locale ostile și să continuăm construcția turnului. A fost o perioadă foarte dificilă.

Schela metalică a fost percepută ca fiind ceva urât, iar asta a deschis o discuție despre ce înseamnă urât și ce înseamnă frumos, cum integrăm ceva contemporan într-un spațiu istoric.

Noi am dat posibilitatea oamenilor să vadă clădiri istorice din alt unghi, să observe anumite detalii, să creeze o altă legătură cu patrimoniul.

Ce se întâmpla în spațiul digital și în presă nu era același lucru cu ceea ce ziceau oamenii la fața locului. Se scria despre cât e de urâtă și <<jos cu ea!>>, dar era coadă constant.

Din păcate, ne-a afectat faptul că presa locală este politizată. În presa de aici, Pepiniera nu a fost neapărat asociată cu Ordinul Arhitecților, cât mai degrabă cu primarul. A fost riscant.”

La finalul anului trecut, Pepieniera a ajuns pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Uniunii Europene pentru Architectură, alături de alte 39 de proiecte, dintr-un total de 362 de lucrări europene.

“Arhitecții au ceva de spus în modul în care trăim în orașe și, de fapt, ce încercăm și noi să facem este să arătăm prin proiecte punctuale diferite moduri în care poți să înțelegi arhitectura, modul în care poți să trăiești zi de zi.

Pepiniera a fost un exemplu bun de cum te poți adresa tuturor. A fost o prezență atât de evidentă, încât nu ai putut să o ignori. Și a stat și suficient de mult timp încât să fie înțeleasă. Cred că a fost important și pentru noi, ca organizație, că am devenit mai prezenți în fața publicului larg.”, spune Anca Teslevici.

Oana Stănescu, arhitecta celebră la New York și Berlin, curatoarea Bienalei Timișorene de Arhitectură 2024

Atât Anca Teslevici, cât și Alexandra Trofin se ocupă în prezent de organizarea Beta, un eveniment inițiat de Oana Simionescu, acum coordonatoarea Faber.

Bienala de Arhitectură de la Timișoara reușește să adune odată la 2 ani profesioniștii care dau speranță și idei curajoase breslei, dar și să vorbească despre impactul arhitecturii pentru publicul mai larg.

Ediția de anul acesta, intitulată Cover me softly, este curatoriată de Oana Stănescu, arhitectă din Reșița care a absolvit studiile de Arhitectură la Timișoara și a reușit să își construiască propriul birou de arhitectură la New York și la Berlin.

Predă la Harvard, a creat pentru rapperul Kanye West scenografia turneului Yeezus, a fost invitată să creeze instalații la Coachella și la MoMA și semnează unul dintre cele mai mediatizate proiecte de arhitectură din lume, +Pool din New York – o piscină suspendată pe East River, care va refolosi apa râului printr-un proces de purificare inedit, fără să utilizeze produse chimice.

“+ Pool nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne-am fi raportat diferit la apă. Oamenii vor putea înota în New York într-un mod în care nu s-a mai putut vreodată. Asta nu ar fi fost posibil fără un proiect care să ceară asta.

E important să îndrăznim să arătăm unde vrem să ajungem.

Proiectul s-a născut acum 14 ani, aveam o firmă în New York cu un coleg, imediat după criza financiară. A început cu niște idei, am lucrat cu niște prieteni, am făcut niște randări, le-am trimis unor reviste prin lume și lumea a reacționat: ah, ce fain, când se deschide?

Bine, hai să vedem dacă se poate. Ne-a luat 14 ani, dar anul ăsta am primit fonduri de la stat și la anul începem construcția.

De unde a venit curajul de a te lansa într-un proiect atât de mare, fiind, totuși, foarte tânără acum 14 ani?

Inconștiență curată. Pe bune. Cred că e important să îmbrățișezi inconștiența. Experiența e bună, dar te poate și împiedica. La început nu ai atâtea bariere, ești mai liber.

Noi am resimțit asta aici foarte mult, ni se spunea în școală <<nu o să faci decât case din cărămidă, trebuie să știi să faci o casă din cărămidă>>. Mă bucur enorm că știu să detaliez o casă din cărămidă, dar nu am construit vreodată.

Aici e greu, după atâtea generații care au trăit în comunism, să îndrăznești să visezi.”

Cu toate acestea, se simte din ce în ce mai atrasă de propriile rădăcini și vrea să contribuie la schimbarea României în bine. Ea este și cea care a gândit cel mai ambitios proiect public din Reșița, orașul său natal. Funicularul industrial al orașului, care înainte transporta calcar și cărbune, va fi transformat în spațiu de promenadă pentru public, asemănător cu celebra High line din New York.

“Este chiar proiectul meu de diplomă, la care nu aș fi visat nici eu, dar a devenit realitate. Acesta e cel mai mare proiect al meu, de fapt.

Sunt într-un moment al carierei în care mă interesează să explorez mai mult propriile origini și e o scuză pentru a păși în locul de unde a porni totul, de a redescoperi.

Sunt onorată să fiu invitată la Beta, fiindcă e o bienală foarte tânără, experimentală, liberă. Eu nu sunt foarte mare fan al expozițiilor de arhitectură, fiindcă arhitectura nu e făcută ca să fie expusă, vorbești despre ceva ce nu e acolo.

Dar aici, dacă vrei să vorbești despre arhitectură, Garnizoana arată lecțiile foarte direct. Arhitectură avem, iar ce am făcut cu intervențiile în spațiul Garnizoanei a fost să punem în lumină calitățile spațiului într-un mod în care garnizoana nu a fost văzută niciodată.

Asta este pentru mine arhitectura – să iei un spațiu și să arăți calitățile spațiale și nu e vorba despre spațiu în sine, ci despre cum te comporți în spațiu.”

Când vine vorba despre rolul breselei lor în zilele noastre, Oana Stănescu are un discurs cât se poate de matur și vizionar.

“Mi se pare că suntem într-un moment istoric în care profesiunea de arhitectură este nu neapărat la capătul puterilor, dar noi, ca arhitecți, ne cam dăm cu capul de perete într-o lume foarte dură din punct de vedere financiar, capitalist.

Rolul arhitectului s-a schimbat fundamental în ultimii ani. Instituțiile publice au mult mai puțină putere decât dezvoltatorii privați. Și când zic rolul mă refer la acela tradițional, în care arhitectul este omul din centrul universului.

Cred că o problemă este că arhitecții s-au izolat foarte mult de restul lumii. Trăim într-o bulă, vorbim pe limba noastră, credem că știm lucrurile mai bine decât oricine altcineva. Asta e problematic, arată că profesia nu e într-un loc bun.

Dintre toate meseriile clasice, avocați, doctori, suntem cel mai prost plătiți, e foarte greu să construiești ceva în ziua de azi.

Apoi, arhitectura joacă un rol enorm în încălzirea globală.

Trebuie și noi să ne întrebăm cum profesăm într-o profesie atât de caracterizată de ego și cum ne mișcăm într-o lume în care natura construcției este, de fapt, foarte distructivă?

Problemele pe care le avem, ca civilizație, nu pot fi rezolvate de nicio breaslă în izolare. Nici inginerii singuri, nici ahitecții, nici artiștii. Cu cât ne așezăm mai mult la aceeași masă, cu atât mai mult avem șanse să construim o lume de care să se poată bucura generațiile viitoare.”

Arhitectura prezentului și a viitorului, componentă esențială în lupta pentru combaterea schimbărilor climatice

Specialiștii cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui reportaj au un lucru în comun. Nu arhitectura, ci o preocupare reală pentru viitorul nostru, al tuturor.

Atât arhitectele prezentate aici, cât și inginerul Valentin Mureșan cred că tărie că doar aduse împreună, mințile din diverse domenii pot schimba ceva. Nu trebuie să fii arhitect ca să ai o vedere în perspectivă, dar ea se regăsește, totuși, cu predilecție în această profesie.

„Rolul arhitectului este într-o continuă schimbare. Să construiești o clădire este doar o unealtă pe care o ai. De exemplu, ca medic poți să tăi, în chirurgie, sau poți să rezolvi problema altfel. La fel e și în arhitectură.

Poți rezolva probleme ale societății, prin arhitectură, fără să construiești nimic.

Asta este, de fapt, poate ethosul în ziua de azi, având în vedere amprenta de carbon pe care o generează industria construcțiilor. Și cred că putem lucra cu ceea ce avem deja.” – Alexandra Trofin, vicepreședinte OAR Timiș, director Beta

“Ce să faci, să faci aceleași greșeli ca în trecut, demolezi ce nu îți place și reinventezi altceva ce poate iar nu îți place după 30 de ani? Nu e sustenabil să facem asta.

Cred că trebuie să îmbrățișăm istoria și să lucrăm cu ceea ce avem mai asumat, atât din perioada interbelică, cât și comunistă. Sunt foarte multe clădiri din comunism cu o adevărată valoare culturală și acelea ar trebui să devină clădiri protejate.

O bună parte din arhitecți ajung să facă arhitectură mediocră sau de proastă calitate pentru că pur și simplu trebuie să pună ceva pe masă. Și, ca în orice profesie, există și oportuniști care au înțeles care sunt scurtăturile și fac tot felul de odioșenii ca să facă avere. Poți să faci avere în arhitectură dacă ești foarte bun sau dacă ești foarte șmecher și nu îți pasă de ceea ce produci.

Statul ar trebui în primul rând să facă investiții de calitate, de acolo ar trebui să pornească exemplul. Calitatea unui proiect al statului în infrastructură trebuie să fie la cele mai înalte standarde.” – Oana Simionescu, arhitectă, co-fondatoare Faber

„Suntem la capătul unei traiectorii foarte lungi, începute din modernism, care pur și simplu nu mai funcționează. Cu cât îmbrățișezi mai devreme schimbarea, cu atât mai mult ai șanse să influențezi direcția în care merge.

Industria construcțiilor creează una dintre cele mai mari emisii de CO2. Avem criză de locuințe, probleme economice. Și în același timp foarte multe clădiri stau goale. Unul dintre talentele arhitectului este de a propune o viziune. Când ne raportăm la vest cred că ar trebui să ne gândim că putem evita greșelile lor. Putem să nu mai facem mall-uri, când știm că vor fi goale peste 10 ani.

Avem potențial mare aici, dar atât timp cât viziunea noastră asupra viitorului este cea vestică, it will always fail pentru că deja a eșuat acolo.” Oana Stănescu, arhitectă, curatoarea Beta 2024.

***

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Arhitecții care reconstruiesc Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Anamaria Vartolomei va interpreta rolul feminin principal, Isabelle de Merteuil, în timp ce Lucas Bravo, cunoscut pentru popularul rol Gabriel din serialul Netflix Emily in Paris, va fi partenerul său de platou și va interpreta personajul Gercourt.

Celebra actriță de origine germană, Diane Kruger, premiată la Cannes pentru rolul din filmul In the Fade, face și ea parte din distribuție și va interpreta rolul Rosemonde.

Miniseria a fost anunțată ca parte din noul catalog Max și va apărea probabil toamna aceasta.

Anamaria Vartolomei se află la a doua colaborare cu regizoarea franceză Jessica Palud. În luna mai, cele două au avut premiera filmului “Maria” la Cannes, în care Anamaria joacă rolul principal, al actriței Maria Schneider, partenera de platou a lui Marlon Brando în Last Tango in Paris (1972, regia Bernardo Bertolucci).

Anamaria Vartolomei, originară dintr-un sat din județul Bacău, a debutat pe marele ecran la doar 12 ani, într-un film alături de Isabelle Huppert. Cariera sa a explodat după ce a interpretat rolul principal în filmul Evenimentul, premiat cu Leul de Aur la Veneția. Descoperiți povestea ei AICI.

The post Anamaria Vartolomei, rol principal în miniseria “Merteuil”, alături de Diane Kruger și Lucas Bravo appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie 1995, Andreea Esca ne spunea din spatele ecranului primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”. Acest mesaj, devenit emblematic pentru Știrile PRO TV de la ora 19:00, este reprezentativ pentru cea mai longevivă carieră de prezentatoare de știri de la noi.

Însă în spatele prestației impecabile a Andreei Esca la pupitrul știrilor se ascunde mult mai mult. Acolo se află povestea Andreei, o tânără de 19 ani care avea o atracție către lumina reflectoarelor și care a ieșit pentru prima dată de sub cuvântul părinților când a dat la jurnalism.

Spre deosebire de alți tineri, ea a rămas în România, având încredere că după căderea comunismului, lucrurile vor evolua. În 1992, ea a început să prezinte știrile la primul canal independent din țară. În curând se împlinesc 30 de ani de când își practică profesia cu entuziasm.

Dar speranțele acelei tinere de 19 ani pentru România s-au stins ușor ușor, iar ea, martor constant, prin prisma meseriei, la radiografia tristă a celor 30 de ani, a ajuns să „opereze ca un chirurg”.

Se hrănește, însă, din entuziasmul legat de familie, colegi de muncă deveniți prieteni sau de proiectele pe care le-a fondat și crescut cu pasiune.

Despre începuturile în televiziune, îmbinarea între profesie, proiecte personale și familie, dar și despre cum se vede România prin ochii ei, după 30 de ani, descoperiți în interviul amplu de mai jos, acordat de Andreea Esca pentru Cultura la dubă.

***

Cum era Andreea Esca când era mică, înainte să existe PRO TV? Ce voia să devină?

Înainte să existe PRO TV, a existat SOTI. De la 19 ani lucrez în același domeniu, făcând același lucru. Înainte de asta, doar ce terminasem liceul.

Am dat la ASE, la Finanțe Bănci, și n-am intrat la facultate. Probabil cineva mai presus de noi știe mai bine unde ne e locul.

Era chiar vara de după căderea comunismului, iar pe vremea aceea alegeai niște profesii „serioase” și cam acestea erau variantele: ASE, Medicină, Drept, Politehnică și aia e. Am vrut să dau și la Teatru ca orice fată, bănuiesc.

Jucasem într-un film pentru adolescenți al regretatului Geo Saizescu, aveam o prezență importantă în echipa de teatru a liceului și am fost întotdeauna apropiată de scenă. Părinții mei n-au fost de acord pentru că li se părea ceva care este instabil, dificil și nu de viitor.

Drept urmare, am renunțat, pentru că pe vremea aceea copiii chiar țineau cont de ce ziceau părinții.

Am regretat o vreme, dar acum nu pot să spun chiar că mai regret. Mi se pare că am găsit ceva care să îmbine teatrul cu jurnalismul. Cumva, n-am plecat foarte departe de scenă.

Te gândeai la opțiunea de a face jurnalism atunci?

Nu, absolut deloc. Nu m-am gândit niciodată să fac jurnalism. După ce nu am intrat la ASE, am plecat în vacanță de supărare. Eu eram o elevă foarte bună în liceu. Nu se aștepta nimeni să nu intru la facultate.

Tatăl meu mi-a dat telefon și mi-a spus să nu mai aștept, să mă întorc din vacanță și să mă înscriu la o facultate particulară, la Drept. Așa am și făcut. Numai că în momentul în care am ajuns în fața universității, erau trecute toate facultățile pe care le avea universitatea și am văzut că era și „Jurnalism, presă scrisă, radio și televiziune”.

A fost pentru prima dată când nu am făcut ce au spus părinții mei. Dar nu pot să spun de ce. Pur și simplu n-am intrat la Drept, unde trebuia să mă duc să dau examen. Am intrat pe ușa cealaltă și am dat la Jurnalism.

M-am dus direct la televiziune. Probabil am ales așa tot din atracția mea pentru reflectoare. Ca fluturele la lumină, cum se zice.

Când eram în anul I de facultate, un prieten foarte bun mi-a zis „Auzi, ai văzut că pe TVR 2 dau niște anunțuri? E o televiziune nouă, care se cheamă SOTI, unde caută reporteri, prezentatori, monteuri. N-ai vrea să mergi și tu să dai examen aici?”. SOTI(n.r. prima televiziune independentă din România) emitea pe TVR 2 după ora 12 noaptea, când se încheia emisia. Și am mers.

Domnul Vartan Arachelian dădea testul de interviu. După ce am terminat, mi-a zis să merg să dau o probă de platou. Mi-a dat un ziar să citesc de pe el la cameră. M-am așezat în fața camerei și am citit de pe ziar cum m-am gândit eu că ar fi bine să citesc. Aveam această experiență, mergeam la tot felul de spectacole și spuneam poezii și jucam. Nu era chiar ceva nou. Dar nu știam cum se face.

Când am ieșit din platou, doamna Marilena Rotaru, un mare om de cultură care lucra în TVR, m-a întrebat: „Crezi că ai putea rămâne și diseară la 12 noaptea să ne citești și nouă jurnalul?”. Wow. Da, cum să nu? Păi nu rămân eu să citesc jurnalul?

M-am așezat la o masă cu alți oameni, zici că eram la o conferință. Fiecare citea de pe o hârtie bucățica lui și așa a fost debutul meu în televiziune.

Sunt mulți tineri, în general fete, care dau la Jurnalism pentru că vor să „se facă Andreea Esca”. Cum le-ai sfătui să se pregătească, ce pași să urmeze?

Mereu mă întreabă oamenii cum să facă ca să aibă succes. Nu obișnuiesc să dau sfaturi, pentru că fiecare trebuie să facă cum crede.

Dar ceea ce îmi permit să spun este că de multe ori, șansa vine atunci când ești deschis către orice. Asta cred că trebuie să faci.

Dacă îți spune cineva să te duci undeva, du-te. Chiar dacă te gândești că nu ți-ar plăcea sau nu te interesează. Așa cred că e viața. E formată din întâmplări complet neprevăzute care pot să-ți definească soarta. Mie așa mi se pare că mi s-a întâmplat. Drept urmare, să nu zici nu. Eu puteam să-i zic prietenului că nu vreau să mă duc să dau probă la SOTI.

Dacă ți-ar fi zis cineva la început că vei prezenta jurnalul Știrilor PRO TV de la ora 19.00 și în 2021, ce ai fi zis?

Sunt un om care nu-și face planuri. Astăzi la ora 11 nu știu dacă să plec la munte sau nu. Eu așa funcționez. Nu știu ce să răspund, nu cred că mi-aș fi pus problema. Cred că m-a ajutat pentru că în acest fel, dacă nu mi-au ieșit lucrurile, nici nu le programasem, ca să fiu dezamăgită. Nu fuseseră în plan, așa că nu mă supăr. M-a ajutat acest tip de gândire.

Povestește-ne cum arată o zi de lucru pentru tine.

O zi de lucru pentru mine… nu știu dacă are o formă anume. Dimineața beau cafea. După care, de trei ori pe săptămână merg la sport, no matter what. Merg de ceva vreme la multe lucruri adiacente sportului, cum ar fi tratamente corporale și alte lucruri de care am auzit că ai nevoie când te apropii de 50 de ani. (zâmbește)

După care am tot felul de întâlniri legate de proiectele mele. Am prieteni cu care stau de vorbă zilnic.

Activitatea mea concretă către PRO TV e undeva spre după-amiază. Acum sunt foarte fericită că există aceste device-uri pe care eu pot să văd jurnalul la orice oră din zi și din noapte, oriunde. Încep să mă uit peste știri la orice oră vreau.

Iar când se termină jurnalul în mod normal când nu eram în această perioadă a pandemiei care ne-a schimbat viețile tuturor, aveam o mulțime de alte ieșiri. Lansări, petreceri, întâlniri. Sunt un animal extrem de social. Oamenii sunt sursa mea de energie.

La ce te gândești, înainte să intri în direct?

Numai la jurnal. Sunt complet concentrată pe jurnal. Dacă o secundă îmi trece prin cap un alt gând, nu e okay. Trebuie să fii complet acolo. Cred că toți, atunci când suntem mai relaxați, greșim. S-a întâmplat, în momentele în care aveam jurnale foarte simple, ceea ce e rar.

Să rămâi dedicat unei meserii atât de mult timp înseamnă…

E clar că ai o boală! (râde)

Care s-ar putea numi și pasiune, nu? De unde vine boala pentru tine?

Cred că e ceva combinat între educația mea și dragul de ceea ce fac. Când m-am angajat la SOTI și am sunat-o foarte fericită pe mama, care e o tipă foarte deschisă și e leșinată după entertainment, mi-a zis:

„Andreea, să te gândești bine dacă o să accepți să faci asta. Tu trebuie să înțelegi că în fiecare zi a existenței tale trebuie, la o oră fixă, să dai un spectacol perfect. O să fii ca o balerină, ca un actor de teatru care are spectacol în fiecare seară și care trebuie să aibă o prestație impecabilă.

Pe nimeni care stă în fotoliu să se uite la spectacol nu interesează dacă n-ai chef, dacă ți-a murit cineva, dacă te-a părăsit iubitul. Nu ne interesează absolut deloc. Noi am plătit bilet ca să vedem un spectacol superb. Și dacă tu crezi că poți să faci asta, go for it.”

Iar eu am zis da și așa am făcut. Deci cred că e o chestie și de educație. Cu siguranță că-mi și place, fără discuție. Sunt 26 de ani de când sunt aici, cu ceilalți se fac 30 de ani de când fac asta.

Aproape în fiecare seară când intru în platou sunt fericită. E ceva care-mi face foarte mare plăcere. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva.

Să fii în contact cu realitatea, care de multe ori este una dură, e o parte esențială și uneori, dificilă, din munca în televiziune. Cum reușești să îți menții moralul, raportat la știrile uneori triste, șocante, pe care le prezinți?

Discutam cu cineva de curând și i-am zis „Cred că sunt ca un chirurg”, mai ales în perioada asta de pandemie în care pur și simplu am senzația că lucrez la morgă. Cred că sunt ca un chirurg care atunci când iese din sala de operație, uită de toate nenorocirile de acolo.

Sigur că rămâi cu toate în minte, ele nu dispar. Dar trebuie să faci într-un fel să mergi mai departe.

Dincolo de ceea ce se vede pe sticlă, PRO TV înseamnă și o familie pentru tine, din câte am auzit de la colegi de-ai tăi. Ba chiar că la petrecerile de 1 Decembrie ale PRO TV, tu mereu dai tonul la dans și o ții așa până dimineața. De unde cheful de dans?

Și asta cu dansul vine tot de acasă. Și mama e mare dansatoare. Îmi amintesc la petrecerile de când eram mică cu toată familia că mama era acolo, on the dance floor.

E adevărat, îmi place foarte mult să dansez.

Muzica, dansul mă detașează de absolut orice. Nu contează că sunt moartă de oboseală, dacă începe o petrecere cu o muzică care-mi place, m-am trezit.

De când cu instagramul, știm și că ești o mamă foarte cool, cel puțin așa pare din poze. Cum reușești să fii așa apropiată de copiii tăi?

Nici pentru asta nu pot să spun că am făcut vreun efort anume. Pur și simplu așa s-a întâmplat. Cred că sunt foarte comunicativă în general și atunci așa am fost și cu ei. Nu i-am tratat niciodată ca pe niște copii.

Am vorbit cu ei despre orice întotdeauna. I-am crescut după ureche și cu foarte mult ajutor din partea părinților mei. Cred că asta a contat foarte mult.

Cred că am avut o relație foarte apropiată, dar nu pot să spun chiar de prietenie. A existat întotdeauna o barieră. Poate copiii mei ți-ar spune că am fost severă. Cu siguranță am fost fermă în lucrurile pe care le-am cerut.

Am dat ore de venit acasă care nu s-au încălcat niciodată. Mi-am dorit de la ei lucruri și așa s-a întâmplat. În același timp, mi s-a părut că am fost înțelegătoare când a fost cazul și n-am fost absurdă.

Pentru ei este o presiune foarte mare că sunt copiii mei. Această poziție a lor desigur că vine cu avantaje, dar și cu foarte multe dezavantaje.

Toți copiii de vârsta lor puteau să facă anumite lucruri pe care le-am făcut și eu și oricine, despre care să n-aibă habar nimeni. Să afle poate, poate, doar părinții. Doar că ei au trăit tot timpul cu această sabie deasupra capului: „Ai grijă că dacă te află, dacă te spune, dacă te pozează… o facem pe mama de râs”. E o chestie pe care nu o alegi.

Tu te naști în familia asta și trăiești cu ea, n-ai ce să faci. În general, când faci parte dintr-o familie trebuie să-i înțelegi regulile.

Ce sfat important i-ai dat Alexiei, ca mamă și femeie?

Nu știu dacă i-am dat sfaturi. Copii învață foarte mult văzând – în casă, în afara casei, în mediul lor de prieteni. Eu sper că i-am dat destul de multă încredere în ea, deși nu pare foarte foarte încrezătoare. Dar probabil e tot o treabă de vârstă.

I-am explicat că poate să facă absolut orice-și dorește dacă-și dorește, dacă muncește, dacă e tenace și dacă îi respectă pe cei din jur. Cam asta cred că e important în viață.

La 26 de ani de la primul „Bună seara, România! Bună seara, București!”, cum te raportezi la România?

Sincer, m-aș raporta nu numai la ultimii 26 de ani, ci la anul 1992 ianuarie când m-am angajat la SOTI, la 19 ani și jumătate.

Sunt dezamăgită. Îmi aduc aminte că atunci eram foarte supărată pe colegii mei din liceu care au plecat din țară. Țin minte că aveam discuții foarte aprinse în care le spuneam că mi se pare că sunt niște trădători care abandonează cauza. Niște oameni au murit ca noi să fim liberi și să facem ce vrem din țara asta și voi plecați?

Acum nu mi-aș mai permite să comentez subiectul. Am sperat la mult mai mult.

Eu văd de 30 de ani aceiași oameni care se perindă în jos, în sus, în stânga și-n dreapta și o țară care mi se pare că nu a evoluat cât ar fi putut să evolueze în acești ani.

Mi se pare de neconceput că eu fac până la Sibiu cinci ore cu mașina. Mi se pare inuman să existe asemenea spitale publice la 30 de ani de la Revoluție. Mi se pare incredibil cum și ce era bun a fost lăsat în paragină și într-o nepăsare incredibilă a tuturor celor care puteau să facă ceva.

Văd mici antreprenori pentru care este extrem de greu să izbutească și se chinuie să facă niște lucruri. Și asta mi se pare anormal.

Sigur că noi trăim într-o bulă, în care lucrurile par mult mai bune, dar nu despre asta e vorba. Noi credeam că o să schimbăm lumea. Sunt dezamăgită, acesta e cuvântul.

Și totuși, ce te ține aici în continuare? Te-ai gândit vreodată să pleci?

Nu știu să abandonez. Nu pot, mi-e foarte greu. Renunț numai în momentul în care mi se pare că nu se mai poate. Iar ca să ajung la concluzia asta, e foarte greu.

Am ajuns la concluzia că la nivel macro generația noastră n-a fost în stare să facă mai mult.

Dar mai cred că, totuși, am reușit să facem ceva, cât ne-a stat fiecăruia în putință, în jurul nostru. Când vreau să-mi pansez rana asta a faptului că au trecut 30 de ani și asta-i tot ce s-a putut face, mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut eu.

Vorbind despre ceea ce ai făcut tu, pe lângă postul de la PRO TV, mai ai o mulțime de proiecte. Ai lansat o revistă pe care ai crescut-o – A list Magazine, ai emisiunea la Europa FM. De ce ai simțit nevoia să faci și aceste lucruri?

Toate au fost niște întâmplări. Toată viața mea a fost o întâmplare, nu a fost nimic programat.

Povestea revistei începe când eu lucram la revista The One, prin 2005. În timp ce făceam doar jurnalul, trimiteam articole către această revistă. La un moment dat, Sîrbu a cumpărat această revistă și mi-a spus: Uite, Andreea aș vrea să fii tu redactor-șef. M-am panicat foarte tare și i-am zis că eu nu știu să fac asta.

El a știut pe ce butoane să apese și mi-a zis: „Păi cum, poate X să conducă o revistă și tu nu?” Și dacă mi-a zis așa, am zis, păi nu pot eu să fac o revistă? Ia să vezi că pot. A fost un lucru care m-a ajutat enorm pe mine.

La momentul respectiv, chiar credeam că eu nu aș putea face nimic altceva în viață decât să prezint jurnalul. Pentru că nu făcusem altceva. N-am avut alt job, nici part-time, nimic. Era o teamă.

Odată cu această revistă am învățat 30 de job-uri și am văzut că le pot face pe toate și chiar îmi place să le fac. S-a încheiat povestea cu The One. Aveam o echipă întreagă, eram prieteni și mi se părea păcat să se piardă. Am zis că fac ceva să mergem mai departe. Și așa a apărut A-List.

La radio a fost tot așa. Într-o zi eram pe o plajă și am primit un mail de la un domn din Franța, de la rețeaua Lagardère (n.r. din care făcea parte Europa FM). M-am dus la o întâlnire și m-a fascinat. Era un om atât de îndrăgostit de radio. Mie mi se părea că nu pot face asta, că nu am voce. El mi-a zis că vrea să fac o emisiune, că e sigur că aș face-o bine. M-a convins și m-am dus cu un proiect pe care l-am și făcut. Toate au venit peste mine. N-am căutat nimic.

Mai nou, am văzut din postările tale că familia ta are acum și o pensiune la Porumbacu. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Așa s-a întâmplat și cu aceste case. Soțul meu s-a întâlnit în satul de unde este bunicul meu cu niște oameni care cărau niște lemne în spate să le pună pe foc. „Păi unde mergeți, ce faceți cu ele? Păi să le punem pe foc, a fost o casă. Aoleu, păi puneți o casă pe foc? Nu, stați un pic.”

Am luat cinci case de lemn care n-au ajuns pe foc și le-am reamenajat. Soțul meu s-a ocupat de tot ce înseamnă design interior, pentru că este foarte pasionat. Am făcut un resort în care oamenii vor vedea,  când sunt în vacanță, cum arătau niște case de acum sute de ani.

Acum există acest turism într-un sat de la poalele Făgărașului, unde poți să urci pe Negoiu. Încercăm să-i facem pe oameni să trăiască puțin ca la țară acum multă vreme, având, desigur, în casă, condițiile de acum.

Simt că păstrez o tradiție. Le-am dat unor oameni din zona respectivă de lucru, făcând chestia asta. Deci uite, am ajutat comunitatea respectivă. Fac niște proiecte în care ajut oamenii așa cum pot. Le întind o mână unor oameni în care am încredere că au o valoare pentru un anumit proiect.

Așa cum spuneai și tu mai devreme, ești o persoană foarte activă social. Mergi la multe evenimente culturale. La ce îți place cel mai mult să mergi?

La teatru. Pentru că e live. Cred că e aceeași adrenalină pe care o am eu la jurnal. Că nici la televiziune nu mă omor după emisiuni înregistrate. Mi se pare că e altă atmosferă. Am emoții pentru actori tot timpul.

Ai cochetat cu teatrul radiofonic în pandemie. Te vom vedea vreodată chiar jucând într-un spectacol sau un film?

Pot eu să știu? Dar poate că nu trebuie, din moment ce nu s-a ivit această oportunitate până acum.

Dar dacă s-ar ivi oportunitatea, tu ai accepta?

Eu n-aș spune nu dacă ar fi ceva care să mă intereseze, dacă ar fi un rol care să mi se pară interesant. Și mai mult decât atât, doar dacă cineva în care aș avea mare încredere mi-ar spune că sunt bună pentru asta.

Există această tentație de a lua pe cineva cunoscut în alt mediu, doar ca să mai atragem niște oameni și de fapt acela să fie un mediocru.

Rămân pe ideea că ori fac ceva foarte bine, ori nu fac. Nu vreau să fac nimic mediocru.

Poți să ne faci o recomandare culturală? 

Piesa cu care am rămas în minte multă, multă vreme a fost „Îngropați-mă pe după plintă”. L-am văzut la Bulandra, sala Izvor, regia Yuri Kordonski, cu Mariana Mihuț și Marian Râlea. Foarte bună, cu multă substanță. Plângi, râzi, până la final e ceva superb. Sper să se mai joace.

Ce i-ai spune, dacă ai fi față în față cu ea, Andreei Esca de acum 26 de ani?

Că a făcut foarte bine ce a făcut. Felicitări, i-aș spune.

Ce-i dorești României de ziua ei?

Să se facă bine. Să se întâmple o minune și să recupereze ce ar fi trebuit să facă în aceste zeci de ani.

Și nu în ultimul rând…ce salariu are Andreea Esca?  

Și de ce crezi că a ajuns celebră această întrebare?

Sincer, de 1000 de ori mi-am pus întrebarea cum a ajuns acest subiect o legendă și nu știu să răspund. Probabil că pe vremea când m-am angajat eu la PRO aveam un salariu mare față de ce salarii erau în România la vremea respectivă? Altfel nu știu de ce. E tare așa, ca poantă. N-ar avea niciun sens să dezvălui acest secret.

Eu zic că important e că nu sunt bani de la bugetul statului. Nu folosesc banii niciunui cetățean. Mic, mare, ideea e că întotdeauna am fost angajată în mediu privat și că mi-am plătit toate taxele, impozitele și asigurările.

The post Succesul personal într-o generație dezamăgită. Povestea Andreei Esca, la 30 de ani de carieră în televiziune appeared first on Cultura la dubă.

Alina Șerban a fost desemnată anul trecut cea mai bună actriță a Germaniei, de către Uniunea Actorilor din Germania, pentru rolul Ali, din filmul Gipsy Queen. A studiat actoria la New York și la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, dar în spatele său stă o poveste, așa cum spune și ea, “plină de durere”.

La 16 ani, mama sa a intrat la închisoare, tatăl a murit, iar ea a ajuns într-un centru instituționalizat, unde a simțit din plin ce înseamnă abandonul și violența. Cu toate acestea, a intrat la trei facultăți de stat și a ales UNATC, o lume care avea să îi adâncească sentimentele de inferioritate, dar să o aducă și pe drumul pe care e acum.

Alina este de etnie romă și dacă a resimțit asta ca pe o povară aproape toată viața ei, acum încearcă să combată discriminările prin arta sa și se mândrește cu originile ei. Nu s-a oprit la actorie, ci a început să facă regie de teatru și film.

A acceptat să își spună povestea în cadrul campaniei noastre, Curaj!, în speranța că ea poate va schimba ceva măcar într-un om.

***

Alina, am putea spune despre tine că ești o actriță de succes? Ce ai făcut ca să ajungi aici?

Nu știu dacă mă pot descrie ca o actriță de succes. Deși am bucuria de a fi fost actriță principală în două lungmetraje care au obținut premii, din păcate ele nu au fost văzute. Însă mi-au oferit posibilitatea să particip la o rezidență despre regie și scriere de scenariu, după ce în ambele filme am avut și putere de decizie și mi-am dat seama că eu, de fapt, trebuie să regizez, în afară de faptul că pot să joc.

Dar ce ar însemna succesul pentru tine?

Mi-aș dori ca filmele în care sunt să ajungă și ele la maximum de potențial, măcar jumate din cât am dat eu la ele. Asta se întâmplă când ele ajung la oameni, eu primesc reacția publicului. Tristețea mea e că nici măcar nu am avut o premieră cu public, la Gipsy Queen, din cauza pandemiei. După 3 ani de muncă, noi nu ne-am văzut cu publicul.

Cum ai aflat de nominalizarea la Premiile Uniunii Actorilor Germani?

Primisem tag-uri pe instagram și nu înțelegeam nimic, erau în germană. Apoi am aflat că 3 actrițe sunt nominalizate, printre care și eu. Nu îmi venea să cred.

Apoi, în septembrie, am fost în Berlin, la gală, mă uitam timid la toți oamenii aceia, însă când am ajuns printre invitați, oamenii au început să vină la mine și să mă felicite pentru rol și mie nu îmi venea să cred, fiindcă filmul, din cauza pandemiei, nu prea fusese văzut.

Eu mă bucuram că sunt acolo, deja pentru mine era mult că primeam complimente. Iar când a venit momentul și au anunțat, eu am stat 2 secunde până m-am ridicat, pentru că nu mă așteptam.

Se suprapunea cu traseul vieții mele, care e unul aproape imposibil.

Mă uit la mine și nu prea îmi vine să cred că am trecut prin tot ce am trecut și că eu, Alina, căreia i-a fost atât de greu să termine liceul, a primit acest premiu, de cea mai bună actriță a Germaniei, e amuzant pentru mine.

 Dar revenind cu picioarele pe pământ, după acest premiu, cum e viața ta în România acum?

Eu sunt într-o permanentă creștere, am multe povești de spus și ăsta e motorul meu, secretul meu.

Simt că aceste povești, după ce au trecut de testul meu, trebuie să servească unei cauze mai mari decât mine, să inspir alți oameni și să sădesc o mică schimbare.

Tu de unde ai prins puterea, curajul de a vrea să îți spui povestea?

Nu știu dacă sunt curajoasă, cred că doar împing în frică.

Care e frica ta?

Am multe frici. Îmi e frică foarte tare să nu am ce mânca, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică să fiu evacuată, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică de abandon, pentru că eu știu ce înseamnă asta.

Îmi e frică, de fapt, că toate premiile au venit printr-un noroc și că eu, de fapt, nu știu nimic.

Sindromul impostorului.

Da, am un complex enorm. Am foarte multe frici. Le invit să stea lângă mine și împing prin ele.

Dacă mi-a fost dat să trec prin niște experiențe extrem de dureroase, ele au fost menite să mă și învețe ceva, iar eu să dau altora mai departe.

Fricile și rușinile merg împreună, într-un dans. Am avut rușinea de a fi romă, săracă, mai ales că în România e o rușine să fii sărac, să te îmbraci nu știu cum.

Dar cred că e important să vorbesc despre asta pentru că poate va face bine cuiva. Poate vede un copil rom și o să spună: „Băi, ia stai mai drept, hai că ești un copil deștept, poți și tu.”

Dintre toate greutățile pe care le-ai avut, ai putea alege ceva ce a fost pentru tine cea mai mare povară?

Cred că și acum, ca adult, port anumite cicatrici, unele mai vindecate decât altele. Una pe care încă nu mi-am permis să o văd și ar trebui să o fac, cred că se referă la sentimentul abandonului, pentru că e atât de personal.

Când îți spune lumea că ești țigancă, cioară, proastă, că tu nu vei face nimic, sunt chestii din exterior, totuși. Îți afectează stima de sine, evident, dar apoi, când stâlpul meu, mama mea, nu a mai fost lângă mine, cred că mi-a tăiat o parte din picioare.

Deși, în urma unui accident, ea a ajuns în închisoare, știu că nu a vrut să mă lase. Eu, rațional spun asta, dar emoțional nu pot să spun asta.

A fost un cumul de dureri, a murit și tata în aceeași perioadă și am fost foarte singură. Apoi tot veneau ordinele de evacuare în casa de chirpici în care stăteam, deci oricum nu era bine.

Și am ajuns în sistemul de protecție, între 17 și 21 de ani.

A fost foarte complicat să trăiesc cu sentimentul abandonului și cu gândul că nu sunt iubită. Eu tot speram să vină mama să mă salveze.

Și, peste toate astea, eram la centru…

A fost mai rău la centru decât în casa cu chirpici?

Da, a fost mai rău. Acolo am prins un microb, ca atunci când te duci în spitale, din păcate. Acel loc m-a traumatizant în primul rând fiindcă acolo erau persoane cu probleme de comportament și violență, locul ăla nu era confortabil.

Eu am visat la apă caldă și acum o aveam. Aveam apă caldă și gresie, dar lumea era violentă cu mine. Lumea, la rândul ei, simțea sentimentul de abandon.

Ei bine, tot tumultul ăsta coincide cu momentul în care eu am intrat la actorie. (râde) Am dat, din păcate, de o lume foarte superficială.

Cum ai ajuns la UNATC, în acea lume în care se duc mulți tineri din familii înstărite sau tineri care vor să pară că sunt într-un anumit fel?

Exact, acea lume upper class, să o spunem direct. Acolo e upper class.

Eu știam că trebuie să intru la o facultate de stat, că asta era condiție să mă țină la centru după 18 ani. Mulți copii nu știu că au dreptul ăsta și semnează ieșirea și ajung pe stradă.

Eu m-am pregătit pentru alte facultăți, teatrul părea o ifosă. Ce teatru, ați înnebunit la cap? Eu trebuie să am unde să stau.

După ce am intrat la Comunicare și Relații Publice și la Științe Politice, am zis să încerc și acolo. De ce acolo? Pentru că de mică m-am jucat cu mediul artistic. Deși nu am avut în familie. La teatru nu m-a dus mama. Iar filme…la televizor, când aveam televizor și când aveam electricitate.

Uneori nici mie nu îmi vine să cred. Chiar și aseară stăteam cu capul pe pernă și mă gândeam că eu chiar sunt artistă. Deși nu am răsfățul de care au parte alții, nici astăzi. Eu în fiecare zi lupt ca să fiu ceea ce sunt.

Și cum ai ajuns la actorie? Ți-a sugerat cineva sau aveai asta în minte?

Eu de mică voiam să fac coregrafie, mama chiar s-a interesat la un centru de dans, dar era prea târziu, aveam peste 14 ani.

Apoi nu mai știu cum am auzit de Teatrul Podul, de la Preoteasa, eram în sistem și o doamnă referent i-a spus cuiva care venea pe acolo că avem o fată pasionată de teatru și doamna aia m-a pus în legătură cu Tudor Istodor, care m-a dus să mă prezinte la Naum.

Și apoi, uite cum le face viața, eu aveam un job de weekend la un plafar, pe lângă Ștefan cel Mare. Eh, domnul Naum chiar stătea prin zonă și a trecut pe acolo. Și mi-a zis: “Țiganco, tu chiar trebuie să dai la actorie!”

Eu mă hlizeam, dar am zis hai să încerc și eu.

Intrasem la două facultăți la buget, stăteam în sistem, iar eu am ales actoria, unde am intrat între primii 10, fără să mă pregătesc cu nimeni.

Și cum te-ai simțit la UNATC?

Nu m-am regăsit. Este și vina lor, dar este și vina mea. Erau și complexele mele, că sunt romă, însă era și societatea de atunci, mai puțin deschisă.

Eu aveam impresia că ei merită să fie acolo și eu nu. Unii făcuseră balet, altul zicea “tata e nu știu cine”. Setupul era exclusivist, arta era ceva frumos, la balet ne zicea: „ce mergeți ca niște țărănci care n-au ascultat niciodată muzică clasică?” De unde să fi ascultat eu muzică clasică la mine acasă?

Era foarte elitist totul.

Cum ai rezistat în acest context?

Foarte greu. Nu aveam nici măcar bani de uniforma aia, body, flexibili. Dar uite că școala, bravo ei, avea un fond pentru studenții săraci și m-a luat pe mine și pe nu știu cine în Obor și mi-a luat ciupici.

Am crezut că o să mă integrez, dar apoi, la primul examen, trebuia să aduci lucruri de la tine de acasă și să le arăți altora cum e la tine în cameră.

Eu, fiind în sistem, ce era să aduc? Cum să le arăt ce e la mine în cameră? Eu nici nu știam ce e aia să ai camera ta.

Și contextul fiind așa competitiv, nu puteai să te deschizi în fața acelor oameni, când totul era pe pupincurism și nepotism, când e ceva deja greșit acolo, omul nu se poate deschide.

Eu habar nu am cum am făcut să mănânc în timpul facultății sau alte lucruri basic.

În viața mea este multă durere și, ai putea spune, întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur că exista o rază de lumină care m-a ghidat.

Uite, chiar atunci când eu trebuia să mă arăt în fața colegilor, că sunt de la un centru instituționalizat, eu am luat primul meu job, 10 zile de filmare într-un film cu Benedict Cumberbatch. (râde)

Cum ai reușit?

Eu mă tot ascundeam, că eram complexată de cum sunt îmbracată, m-am dus la bibliotecă. Și o colegă, nici ea nu era populară, mi-a zis că se face casting peste drum la Nuntă mută, măcar țărănci.

Și eu zic, bă, țarancă pot, cred că pot. Figurație. Și mi-a dat bluza ei, că până și ea a zis că era foarte urâtă a mea, și m-a împins la casting.

Acolo am făcut două poze pentru figurație. A doua zi îmi sună telefonul și îmi spune cineva că am luat castingul pentru The Last Enemy. Iar eu nu dădusem casting pentru asta, dar ăștia de la BBC mi-au văzut fața și au zis că sunt bună de afgană. Așa am luat 10 zile de filmare cu Benedict Cumberbatch și cu Anamaria Marinca. Iar eu nu știam ce înseamnă actorie, noi nu ajunsesem la scenă.

Prima mea scenă a fost cu Anamaria Marinca. Și mi-a spus „Mi-ai dat foarte mult în scena asta.” Eu nici nu știam ce înseamnă asta, „mi-ai dat mult”.

Apoi cum ai ajuns să studiezi la Londra și la New York?

Păi în continuare eu nu mă încadram la UNATC. Și o jurnalistă care a venit la noi la centru mi-a zis că trebuie să mă duc la altă facultate, la New York. (râde) Datorită ei am ajuns, eu având 0 lei.

Ea a scris peste tot pentru burse și așa am primit 25.000 de euro, dintre care una de la fundația lui Dinu Patriciu.

În paralel, la institut mi se reamintea tot timpul că aia nu e casa mea și făceau presiuni să semnez că plec din sistem. Și eu plângeam, că nu aveam unde să mă duc, iar ele îmi ziceau „păstrează lacrimile pentru teatru”.

Care a fost portița ta de scăpare?

New York. De la centru la New York. Prima mea cameră a fost la New York, unde mai stăteam cu o fată.

Aveam 21 de ani și plecam din sistem. Am stat 5 luni la New York și acolo am terminat Facultatea de Teatru, am făcut doi ani jumate aici și jumătate de an acolo.

M-am trezit într-o lume în care nu mai eram Alina, țiganca, eram Alina studentă și acolo nu era despre cum te îmbraci, ci despre cât de mult poți să muncești.

Acolo am avut cele mai bune note din toți anii mei și am fost la profesori foarte exigenți. M-am dus la un curs de Shakespeare, eu știind engleza doar din desene.

La final, același profesor mi-a dat recomandare la final, el fiind acolo un regizor super cunoscut de Shakespeare.

Atunci începusem să îmi dau seama că eu, ca artist, pot să am o voce, pot să spun poveștile mele.

Între timp, mama ieșise foarte vunerabilă după 6 ani de închisoare și a fost greu să văd un om cum se readaptează, cum ia autobuzul, cum nu are bani. Eu așteptam ca ea să vină să mă salveze și apoi îmi venea să fug de ea, recunosc. A fost foarte complicat.

Eu am supraviețuit gândindu-mă că vine să mă salveze și am fost supărată că nu a venit să mă scoată din sistem.Acum trebuia eu să o salvez pe ea. Mi-a fost greu, dar încetul cu încetul mi-am asumat.

A fost foarte foarte dureros, am simțit că mă taie cineva pe suflet. A trebuit să stea o noapte la un fel de adăpost și când ea a trebuit să intre acolo și eu nu aveam voie să intru cu ea, a fost cumplit.

Și am trecut prin multe pentru ca ea să se pună pe picioarele ei. Și-a găsit de muncă, să facă curățenie într-un bloc și a primit o cameră unde a zis că stă singură, dar m-a adus și pe mine.

Era o cameră de 2 pe 2. O boxă.

Când m-am întors din New York am fost from hero to zero.

Mama se accidentase, eu trebuia să fac un spectacol. A trebuit să mă duc să fac curat la blocurile lui mama, ca să nu-și piardă locul de muncă, și în paralel să fac un spectacol despre anti-discriminare.

Ai avut vreun moment în viață în care ți-ai dat seama că educația poate fi salvarea ta?

Da. Lucram la McDonalds și am început să adun o grămadă de arsuri, oamenii care au lucrat pe acolo știu de arsurile pe mâini, de la coșurile de cartofi prăjiți. Lucram la McDonalds Cișmigiu și era hardcore. Eu aveam 15 – 16 ani.

Ei bine, văzând că pe lângă mine erau oameni de peste 30 de ani și când trebuia să spăl wc-urile la baie, mi-am dat seama că eu nu pot să fiu acolo la 30 de ani.

În primele 3 zile la Mc primești mâncare, apoi ai reducere, dar trebuie să plătești. Iar eu nu aveam bani.

Când mi s-a făcut foame, făceam curățenie pe la mese, fusese o petrecere pentru copii și lăsaseră niște resturi de Mc Nuggets. Asta n-o să uit niciodată. Mi le-am băgat în cămașă și când m-am dus în spate, să duc gunoiul, mi le-am înfipt în gură. Nu mai puteam de foame.

Ăla a fost momentul în care eu mi-am spus că trebuie să merg în continuare la școală.

Dar apropo de curățenie cu mama, am continuat să o ajut la curățenie și când eram la Royal Academy. Mă mai întorceam pe acasă și mergeam cu ea să facă curat la oameni. Chestia asta mă ținea cu picioarele pe pământ.

M-a marcat când ai spus că și în cele mai întunecate momente, tu ai simțit o lumină care te-a ghidat. Crezi că lumina aceea a venit prin oamenii care au apărut în viața ta sau a venit din interiorul tău?

Cred că din ambele părți. Eu mi-am dat seama că am rămas singură, între 16 și 21 de ani. Foarte multe lucruri se puteau întâmpla. E clar că se datorează multor lucruri, dar tot ce pot să spun e că în toate perioadele astea, atât de greu de dus, mereu s-au găsit oameni care să vină cu umanitatea lor spre mine.

Și asta le doresc tuturor oamenilor să primească – umanitate. Sper ca la rândul meu să fiu și eu așa pentru cineva.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Alina Șerban, actriță: “În viața mea este multă durere și întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur, exista o rază de lumină care m-a ghidat.” appeared first on Cultura la dubă.