Pe Botond Nagy l-am descoperit atunci când a fost invitat prima dată ca regizor la TNB, punând în scenă piesa lui Matei Vișniec – Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals. Avea doar 29 de ani, iar asta mi-a atras atenția. M-am întrebat: cum ajunge un regizor atât de tânăr să monteze la cel mai mare teatru din România?

Regizase până atunci și la alte teatre importante, cum ar fi Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și primise o nominalizare la Premiile UNITER pentru „Cea mai bună regie” cu spectacolul „Nora” de Henrik Ibsen. În luna ianuarie, într-un interviu pe care îl făceam cu Ofelia Popii, am aflat că e în repetiții la un nou spectacol al lui Botond Nagy la TNB, după un text care abordează tema fanatismului religios – Proorocul Ilie.

Premiera a avut loc la mijlocul lunii februarie, cu o scenografie realizată de arhitecta Irina Moscu și distribuție excepțională, Richard Bovnoczki, Ofelia Popii, Florentina Țilea făcând roluri memorabile. În timpul spectacolului am realizat că nu mai văzusem nimic atât de curajos pe vreo scenă a Teatrului Național București și părea doar o chestiune de moment până când cineva se va arăta revoltat în spațiul public. Era evident că se va întâmpla asta, nu pentru că spectacolul ar fi o blasfemie, ci pentru că societatea românească este atât de previzibilă. Avem antecedente în încercarea de a corupe libertatea în artă, sub pretextul credinței – în 2018, proiecția filmului „120 de bătăi pe minut”, de la MȚR, a fost întreruptă de protestul unor extremiști cu icoane în mână, iar în 2023 Arhiepiscopia Sibiului a cerut interzicerea filmului “Arsenie. Viața de apoi”, regizat de Alexandru Solomon.

Proorocul Ilie nu ironizează în niciun moment simbolurile religioase, ci fanatismul unor săteni fără educație, ușor de manipulat. Sub pretextul credinței, sunt aproape de a-l ucide pe Ilie, în speranța că acesta va învia și îi va mânui pe toți.

Montarea acestui spectacol la TNB marchează mai multe aspecte importante. Este pentru prima dată când conducerea teatrului acceptă un subiect atât de actual și de riscant din punct de vedere politic. Modul în care Biserica Ortodoxă Română s-a raportat la el nu face altceva decât să adâncească această instituție stat în stat în gaura neagră în care se află, deconectată de la drepturi fundamentale ale omului. Iar felul în care Ministerul Culturii va decide să “soluționeze” acest “incident nefericit”, după cum l-a numit Natalia Intotero, ne va spune mai multe despre orientarea guvernului Ciolacu, dacă apără cu adevărat valorile europene sau se alătură valului extremist condus de partidul AUR (care a cerut interzicerea spectacolului și demiterea conducerii TNB).

Și, nu în ultimul rând, Proorocul Ilie este creat de reprezentantul unei noi generații de regizori români, de 25-35 de ani, care readuce în teatrul românesc curajul.

Botond Nagy are acum 31 de ani și ne povestește, în interviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă, cum a fost parcursul său, din fața blocului din Brașov până la scena de teatru.

***

Botond, hai să mergem puțin către copilăria ta. Cum era locul în care ai crescut?

Eu m-am născut la Brașov și am copilărit în cartierul Steagul, unde și acum mai este un loc pe care se află un graffiti din copilăria mea, pe o cazemată. Mesajul acelui graffiti este “viața fără belele este frumoasă”, hahaha.

Am copilărit în fața blocului, jucând v-ați ascunselea ore întregi, am avut norocul că erau 7 scări în blocul nostru și la fiecare scară erau 1-2 copii de vârsta mea. Aveam gașca noastră cu care mergeam la furat struguri, pere, mergeam la fotbal. Țin minte că atunci când s-a deschis primul hypermarket de la noi, un Selgros, am mers la Selgros, nu mai știu cum am intrat, că era cu cardul. Eram fascinați că puteam să degustăm unele mâncăruri.

Mi se pare fascinantă acea perioadă în care era totul nou. Era ceva incredibil, cu bomboane de coca-cola, e o perioadă foarte dragă mie.

Aveai în familie oameni pasionați de artă? Sau cum ai luat prima dată contact cu teatrul?

Prima dată când am intrat într-un teatru s-a întâmplat în clasa a 9-a, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Eu nu eram bun la matematică, la biologie, iar în Brașov singura variantă era să dau la limbi străine. Mama văzuse că se dă admitere la un liceu din Sfântu Gheorghe, la Liceul de Artă, cu specializarea teatru. Eu nu știam ce e aia teatru.

Bunica mea făcea un bol mare de cartofi prăjiți și ne uitam cu toții la televizor, la reality show-uri ungurești. Iar eu credeam că mă voi face prezentator.

Când am mers prima dată la teatru, a fost un click destul de interesant. Am văzut Pescărușul, cu Alfréd Nagy, am zis că ne cheamă la fel, era ceva special. Apoi, în timpul spectacolului a aruncat ceva către public și a căzut la mine în brațe. Acum nu știu ce să zic, dacă a fost să fie așa, dar cu siguranță pentru mine a fost ceva special.

Apoi am început să văd spectacolele lui Radu Afrim și am început să simt ceva incredibil, Afrim chiar este un geniu, iar pe mine, fiind încă un copil, m-a prins foarte tare universul lui.

Și a urmat Facultatea de Teatru?

Da, am dat la regie de teatru la Târgu Mureș, unde pentru prima dată luase clasă László Bocsárdi. Eu intenționam să merg la UNATC inițial, dar am mers la Târgu Mureș pentru el, era un eveniment ca el ia o clasă de regie. La sfârșitul facultății deja aveam două invitații să montez la Sfântu Gheorghe și la Teatrul din Gheorghieni.

Cum apar aceste invitații pentru un student la regie sau un proaspăt absolvent, cum te-ai remarcat?

Cred că încă de pe atunci, eu nu mi-am pus limite. La licență am montat un Hamlet în fosta fabrică de textile Mureșul, de la Târgu Mureș, într-un mod de gherilă. Am lucrat cu studenții români de la actorie și repetam noaptea, iarna, la -15 grade, iar așa a ieșit acest Hamlet Rework. Am invitat colegi, profesori, directori de teatre. S-a dus cumva vestea spectacolului.

Apoi am făcut în același spațiu Ultima bandă a lui Krapp, acolo aveam un geam imens, iar eu am calculat în cât timp apune soarele, care intra în spațiu, și am pus ora spectacolului astfel încât să fie fix la apus. Atunci m-a văzut directorul de la Gheorghieni. Iar domnul Bocsárdi îmi văzuse deja toate examenele. Așa am ajuns să primesc invitația la Sfântu Gheorghe. După care m-am dus să fiu ospătar la Sibiu.

Cum așa?

A fost o situație în familia mea, destul de toxică, la care revin acum la Târgu Mureș, cu spectacolul Caninul, o adaptare după Dogtooth, de Yorgos Lanthimos. Acum am retrăit cumva acele amintiri bolnave.

Am plecat, așadar, la Sibiu. Eram înscris la master la Târgu Mureș, dar nu se făcea serios, iar eu trebuia să fac ceva, să câștig bani. Cunoșteam pe cineva care avea un frate la Sibiu, cu o cafenea – Espresse.

Nu aveam voie să fim parfumați, să folosim telefoane, stăteam doar în picioare, lucram cu mulți oameni, aveam vreo 20 de mese doar eu.

Cât timp ai lucrat acolo?

Aproape 3 luni. După care m-am dus la Târgu Secuiesc, am făcut acolo Frumoasa călătorie a urșilor Panda, de Vișniec. Apoi a fost întâlnirea cu Reactor, din Cluj, cu spectacolul All over your face – și zic eu că asta m-a propulsat în sfera teatrală românească, pe care eu o consider ca o mama adoptivă. Dacă nu ar fi fost breasla românească, probabil acum aș fi fost șomer. Nu prea lucrez în teatre maghiare, în afară de Cluj.

Am mers cu spectacolul de la Reactor la FITS, acolo am primit invitația să montez la Teatrul Radu Stanca și am făcut anul următor Hedda Gabler, apoi m-a invitat constant Tompa Gabor la Cluj, unde am semnat 4 spectacole.

Cum a venit prima invitație la TNB?

Prin Matei Vișniec. Făcusem la Suceava Întoarcerea acasă, care a fost selectat în FNT. Apoi Matei Vișniec m-a pus în legătură cu Mircea Rusu, pe atunci interimar la TNB. Iar Matei Vișniec mi-a propus textul Cuvântul progres rostit de mama. Și am vrea să mai facem împreună un al treilea text, tot pe tema războiului, să conturăm astfel ceea ce noi am numit Trilogia brutalității.

Cum este pentru tine, fiind atât de tânăr, să lucrezi cu cel mai important dramaturg român în viață, Matei Vișniec?

Sincer? Extraordinar de firesc și de organic. Îl simt de parcă am fi copilărit împreună în fața blocului, la cazemata mea. Avem o chimie incredibil de frumoasă. Ne-am plimbat noaptea prin Brașovul meu și povesteam, era ca un scenariu scos din filmele lui Sorrentino. Cred că amintirile astea îmi vor rămâne pentru totdeauna în minte.

La spectacolul Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals ai lucrat cu doi actori foarte cunoscuți, Maia Morgenstern și Marius Bodochi. Cum a fost raportul de lucru cu ei?

Am avut emoții. Eu, de obicei, fac niște workshopuri înainte să încep efectiv repetițiile. Iar domnul Bodochi mi-a spus că doamna Maia ar vrea să mă cunoască și că o să vină la workshop. Eu am zis “uau!”.

A intrat Maia Morgenstern la workshop și a fost un moment, parcă toată sala a înghețat. Ea și-a dat haina jos și a intrat efectiv în lucru. Are o modestie incredibilă. Se aruncă în muncă cu energie totală. A fost una dintre cele mai importante experiențe să lucrez cu ea.

Ți-a dat asta mai multă încredere în tine, ca regizor, în lucrul cu actorii? Mai mult curaj?

Nu, curajul nu mi-a lipsit niciodată. Mă simt foarte safe în teatru. Niciodată nu am avut rețineri. Am fost atât de norocos încât am putut face peste tot ce am vrut eu.

Dar întâlnirea cu doamna Maia și domnul Bodochi mi-a dat cumva o responsabilitate, am realizat pentru prima dată cum este să lucrezi cot la cot cu un artist imens, cu o personalitate atât de complexă și atât de profesionistă. Doamna Maia este una din cele mai profesioniste și crazy artiste cu care am lucrat vreodată. Știa textul, nu doar al ei, ci și al partenerilor ei, încă din prima săptămână. Citește enorm.

Iar când atmosfera de lucru e sănătoasă, lucrurile astea se uită, raportul este egal.

Ajungem acum la spectacolul Proorocul Ilie, a doua ta colaborare cu TNB. De ce ai ales să montezi acest text?

La finalul spectacolului Cuvântul progress rostit de mama sună teribil de fals, mă uitam la actori și mi-am amintit de acest text, ca un fulger. Actorii m-au inspirat. Vorbisem cu George Călin, care mă invitase din nou să lucrez, aveam în minte ceva, pe care vreau să îl fac la un moment dat, romanul lui Tudor Ganea – Cântecul păsării de plajă.

Uite ce coincidență! Este exact ceea ce citesc eu acum.

Uau, ce frumos! Este fix copilăria noastră, din fața blocului. Mi se pare unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit. Este și o provocare mare de a-l dramatiza. Asta m-a făcut să mai aștept puțin, să nu îl grăbesc.

Îi spusesem lui George Călin și de textul Proorocul Ilie, îmi plăcea că e amuzant și tragic totodată, îndrăzneț. Împreună am luat decizia de a-l monta. Eu aveam rețineri dacă va zice da sau nu la acest text.

A fost un gest incredibil de puternic al lui George Călin care a spus: da, trebuie să faci acum acest text. Iar asta se întâmpla înainte să apară alegerile horror cu Călin Georgescu.

Dar valul extremist era deja printre noi, se manifestase încă din perioada COVID. Trăiam în atmosfera asta.

Da, exact. Și eu simțeam că trebuie făcut acum. Tot contextul socio-politic cerea acest lucru. Faptul că TNB își asumă, în sfârșit, după atâția ani de liniște, o direcție atât de actuală și asumată, e un alt act de curaj extraordinar.

Cu siguranță este curajos și totodată riscant. Pare că stârnește reacții la extreme, ori oamenii sunt încântați și spun că e un spectacol foarte necesar, ori spun că este o blasfemie.

E firesc ca o lucrare artistică să stârnească astfel de reacții.

Ai avut în minte preocuparea de a nu leza cumva credința, religia cuiva? Ți-ai impus niște limite, ținând cont că lucrezi cu un subiect atât de sensibil cum este credința?

Evident că am ținut cont de sensibilitatea subiectului. Respect religiile tuturor. Pentru mine toate religiile conțin adevăr, sunt fluvii ce curg înspre același ocean.  Uneori mai întrebam actorii dacă li se pare că am mers prea departe și ei ziceau nu. Era important pentru mine să fim în acord. În același timp, îmi place să merg în biserici, îmi plac bisericile goale. Mă simt foarte mic, dar în siguranță, cumva ca în pântecul mamei mele. Îmi pun mereu întrebarea dacă credința mea este una pe bune sau nu, iar asta deja îmi dă o curiozitate destul de mare încât să mă apropii de teme de acest fel.

La repetiții, uneori am senzația că se întâmplă ceva ce nu e neapărat mâna mea, ci o energie care leagă lucrurile foarte frumos.

Trebuie să fii foarte rău intenționat ca să citești acest text o blasfemie. Până la urmă, are foarte mult umor. Iar repetitivitatea unor cuvinte creionează personajele, nu am introdus eu înjurăturile.

Cum te simți acum, când se revarsă contra ta numeroase atacuri la persoană și chiar amenințări cu moartea?

Sunt un profesionist. Mi-am făcut treaba și îmi voi face treaba în continuare la cel mai înalt nivel posibil. Sufletul îmi este împăcat, nu am provocat pe nimeni cu absolut nimic și sunt conștient că nu am făcut niciun rău.

Dar nu doresc nimănui să treacă prin asta, nici măcar celor de la care am primit amenințările. Sunt băiat de cartier, știu cum funcționează lucrurile acestea, dar arta m-a învățat să mă focusez pe dialog, nu pe conflict. Din păcate acest scandal nu e despre teatru, nici despre credință- ci despre putere, fiindcă e vorba despre încercarea extremei de a captura statul.

Cum comentezi comunicatul Bisericii?

Biserica mai întâi ar trebui să vadă și după aceea să emită comunicate. La fel este valabil și oamenilor care nu au văzut spectacolul cap-coadă. Că nici eu și nici altcineva nu judecă slujba niciunui preot după două minute de stat la liturghie. În această poveste, din păcate, Biserica nu este victima, ci călăul. Le reamintesc tuturor articolul 30 din Constituția României care spune: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt INVIOLABILE”. Iar când e nevoie să ne aducem aminte unii altora că România e un stat laic, înseamnă că există o bubă!

Biserica, în acest moment, și-a făcut un deserviciu. Iar toată povestea asta a unit oamenii care cred în libertatea de exprimare și într-o Românie ce trebuie să rămână un stat modern, cu destin european unde cenzura artei n-are ce căuta.

Tu ce ți-ai dorit să punctezi cu acest spectacol, în actualul context politic și social?

Mi-am dorit să trag un fel de semnal de alarmă. Nu sunt adeptul spectacolelor politice la modul direct, dar acesta cred că este cel mai politic și social spectacol pe care l-am făcut la modul asumat. 

Simțeam că trebuie să vorbesc din punctul de vedere al unui cetățean al acestei țări, în care nu mă mai simt în siguranță, nu mă simt bine. Începusem să mă gândesc la plecare din ce în ce mai des, chit că este un gând neplăcut, inconfortabil, deoarece ador România în aceeași măsură și mă simt norocos că m-am născut aici.

Perioada alegerilor a fost plină de anxietate. Stăteam cazat în cartierul Tineretului și vedeam de la geam clădirea Parlamentului. Beam cafeaua și mă uitam la ea, mă întrebam cum am ajuns să trăim această glumă proastă. Mergeam cu metroul la teatru, la repetiții, și după ziua primei runde de alegeri era o liniște monumentală în metrou, în care ne uitam suspect unii la alții și ne întrebam: oare tu pe cine ai votat?

Am niște prieteni regizori, unul în Cehia și unul în Grecia. Le-am zis că în caz de forță majoră, o să am nevoie de ajutorul lor, să plec.

Eu iubesc românii, atmosfera balcanică face parte din viața mea. Dar senzația derutantă de cum ar fi să plec m-a afectat. Iar spectacolul a fost acum ori niciodată.

Ce înseamnă teatrul pentru tine acum?

A devenit un stil de viață din momentul în care am pășit pentru prima dată în teatru. Până în clasa a 9-a, eu eram microbist, știam toate echipele, mă uitam la fotbal. Și s-a făcut trecerea aproape de pe o zi pe alta. Din acel moment nu m-a mai interesat fotbalul, poate doar foarte rar.

Fac teatru în primul rând pentru bucuria mea, poate pentru a exprima niște frici, niște monștri, niște bucurii. Fac teatru instinctual. Uneori mă uit la scene și mă întreb: oare nu e prea mult? E prea amuzant? E prea agresiv? Eu mă consider o persoană amuzantă și depresivă în același timp, poate uneori mai puțin depresivă. Când fac teatru, mă gândesc la o senzație care poate să ofere o experiență teatrală unică. Asta e menirea mea, job-ul meu în lumea asta. Și sunt foarte bucuros când văd atâția oameni care se pot conecta la temele pe care le aleg. În cea mai mare parte, singurătatea și moartea sunt temele care mă vizitează.

Revenind puțin la Proorocul Ilie, crezi că teatrul are puterea să zdruncine niște idei puternic împământenite, mai ales în contextul actualelor mecanisme de manipulare și de fake news? Sau crezi că puterea de manipulare a devenit atât de mare încât acei oameni atât de vehemenți în susținerea ideilor lor sunt de nerecuperat?

Teatrul, din păcate, mereu e un lux. Nu ai cum. Asta e marea mea întrebare în ceea ce privește teatrul. Cum aduci omul din fața blocului și al tik-tok-ului la teatru? Eu am ajuns dintr-o întâmplare extraordinar de fericită în teatru. Eu făceam sendvișuri cu maioneză și muștar și aruncam în autobuze. Asta era copilăria mea. Îi mulțumesc destinului că am ajuns la teatru.

Să plătească 80 de lei pe un bilet când preferă să-și ia trei pachete de țigări de banii ăia? Îmi dau seama că este o utopie și aici intervine educația. Doar prin educația la vârste fragede poți forma o societate sănătoasă.

Crezi că teatrul ajunge doar la privilegiați?

Da, categoric. Foarte puține inițiative punctează clasele vulnerabile (n.r. Centrul de Teatru Educațional Replika, Studiourile Ferentari). Din păcate, nici educația nu merge mână-n mână cu cultura, ceea ce este foarte grav. Acum am realizat mulți că este extraordinar de grav.

Micile mele câștiguri sunt când, de exemplu, am făcut cadou vânzătoarei de la casa de marcat, de la Petroșani, două bilete la teatru, care este chiar lângă magazinul unde lucrează ea. Și a venit! În capul meu, lucrurile așa ar trebui să funcționeze.

Problema este că noi, în România, avem senzația că trebuie prin emancipare să ajungem la om. Marea populație din România nu este emancipată. Nu ajungi la om prin programe europene, prin nu știu ce skilluri pe care le-ai dobândit la Facultatea de Comunicare, pe care ai studiat-o din banii părinților. Mi se pare că suntem încă o societate crudă, unde trebuie să îl iei de mână la propriu pe celălalt și să îl duci la teatru.

Sistemul nu poate face asta, e nevoie de un intermediar mai apropiat de om, cum ar fi ONG-urile sau alte inițiative.

Spuneai că te-ai tot gândit la plecarea din țară. Chiar iei asta în considerare? Poate și ca artist, să experimentezi proiecte pe afară?

Ca artist am mai avut experiențe afară, în luna mai o să încep un Trei surori la Teatrul din Novi Sad. Mai mult nu m-am gândit.

Să încep viața de la zero undeva, nu spun că nu aș putea, sunt tânăr, am energie, dar cred că cel mai mult mă pot adresa publicului din România. Aici am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.  Asta o simt visceral. Acum așa văd lucrurile.

Ai vreun regret care te bântuie?

Zilele acestea simt pe pielea mea din sutele de mesaje primite, cât de importantă este solidaritatea. Că ne spunem că “Sunt cu tine! Suntem alături, suntem lângă tine!” Astea ar fi, cred, și gândurile acelui Dumnezeu în care eu cred și care nu țipă, nu bârfește, nu amenință, nu trosnește, ci zâmbește. Iar prin asta le mulțumesc tuturor pentru aceste mesaje care și pe mine m-au făcut să zâmbesc. Regret poate că a fost nevoie să treacă aproape 32 de ani pentru ca abia azi să învăț cât de important este să ne spunem mai des unii altora “Sunt alături de tine! Nu ești singur!”

Dar un vis?

Nu știu să cânt și, totuși, mă bântuie un vis; să pot cânta cât de cât ok la un karaoke melodia lui Robbie Williams: Angels, hahaha.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Botond Nagy: “În România am crescut, aici am iubit, aici sunt huiduit, aici pot ierta și aici pot visa.” appeared first on Cultura la dubă.

Lucrarea Shot Sage Blue Marilyn realizată de Andy Warhol a devenit cea mai scumpă operă de artă din secolul XX vândută vreodată, după ce a fost cumpărată pentru 195 de milioane de dolari în mai puțin de patru minute de la deschiderea licitației organizate de Christie’s.

În același timp, Shot Sage Blue Marilyn este acum și cea mai scumpă lucrare a unui artist din Statele Unite vândută vreodată la licitație.

Încasările vor merge către Fundația Thomas și Doris Ammann, cu sediul în Zurich, care organizează programe de asistență medicală și educație pentru copiii din întreaga lume.

Larry Gagosian, un dealer de artă din SUA și proprietar al unui lanț de galerii, este cel care a cumpărat lucrarea în numele unei persoane care a decis să rămână anonimă, potrivit surselor din presa internațională citate de New York Times, The Guardian și Bloomberg.

O altă lucrare a unui artist american de secol XX vândută pentru o sumă impresionantă îi aparține lui Jean-Michel Basquiat. Opera de artă a fost realizată în 1982 și a fost cumpărată cu 110.5 milioane de dolari, în 2017. Cei care cunosc povestea prieteniei celor doi artiști fac o paralelă între acest moment și relația lor.

„Îmi place că, chiar și după moarte, ei sunt încă într-un meci de box. Concurează în continuare pe piață și există încă o atenție frenetică față de munca lor – iar munca lor rămâne atât de contemporană”, spune Jessica Beck, curator de artă la Muzeul Andy Warhol din Pittsburgh, citată de New York Times.

Shot Sage Blue Marilyn face parte dintr-o serie de cinci portrete ale lui Marilyn Monroe realizate de Andy Warhol în 1964, la doi ani după moartea vedetei de cinema, care a avut ca punct de pornire o fotografie cu Marilyn folosită pentru promovarea filmului Niagara din 1953.

Lucrarea a fost realizată prin tehnica serigrafiei, un procedeu de imprimare pe diverse suprafețe, precum lemn, sticlă sau textile, cu ajutorul unui ecran de mătase.

„În august 62 am început să fac serigrafie. Îmi doream ceva mai puternic, care să redea mai mult efectul de linie de asamblare. (…) Totul a fost atât de simplu, rapid și întâmplător. Am fost încântat. Când Marilyn Monroe s-a întâmplat să moară în acea lună, mi-a venit ideea să fac ecrane cu chipul ei frumos, primele Marilyns.”, spunea Andy Warhol.

Numele lucrării face referire la o întâmplare care a avut loc în studioul lui Warhol, The Factory, din Manhattan.

Dorothy Podber, o prietenă a fotografului Billy Name, colaborator al lui Warhol la studio, a văzut picturile recent finalizate, așezate în stivă, și l-a întrebat pe Warhol dacă poate să tragă cu pistolul în ele.

Înțelegând că vrea să fotografieze picturile, Warhol a fost de acord, iar Podber a tras în cele patru tablouri, care au devenit cunoscute drept Marilyns Shot, potrivit informațiilor de pe site-ul casei de licitații Christie’s.

Al cincilea tablou este singurul care nu a fost deteriorat și este cel care a devenit cea mai scumpă lucrarea de artă din secolul XX vândută vreodată la licitație.

„Shot Sage Blue Marilyn este apogeul absolut al culturii pop americane. Pictura transcende genul portretului, înlocuind arta și cultura secolului al XX-lea.”, a declarat Alex Rotter, președintele secției operelor de artă de secol XX și XXI din cadrul Christie’s, citat de The Guardian.

Lucrarea este rodul fascinației lui Andy Warhol față de lumea celebrităților, din care a făcut și el parte. Jackie Kennedy, Grace Kelly și Liz Taylor sunt alte personalități pe care artistul le-a reprezentat în lucrările sale.

The post Portretul lui Marilyn Monroe, realizat de Andy Warhol, a devenit cea mai scumpă operă de artă de secol XX vândută vreodată appeared first on Cultura la dubă.

În cele patru zile care s-au scurs de la începutul invaziei din Ucraina, Volodimir Zelenski, președintele țării, a devenit întruchiparea liderului care-și însuflețește oamenii să apere ce e al lor.

A dat costumul cu cravată pe bluze militărești, a cerut cu îndârjire Occidentului să se implice în ceea ce catalogase anterior drept un război asupra întregii Europe.

A recunoscut că e ținta numărul 1 a trupelor rusești, dar a refuzat să părăsească țara și a continuat să transmită mesaje de încurajare către ucraineni chiar de pe străzile Kievului.

Cu trei ani în urmă, toate acestea ar fi părut mai curând un scenariu de film. Și atunci Zelenski era tot președinte – dar unul ficțional. Juca rolul principal în serialul ucrainean de comedie „Servant of the People” („Servitor al poporului”), spunând povestea unui profesor de istorie exasperat de corupție care ajunge peste noapte la cârma țării.

Cum viața bate filmul, povestea televizată s-a transformat curând în realitate, iar în mai 2019 actorul și-a asumat oficial funcția de președinte al Ucrainei. Și nu oricum, ci obținând 73% dintre voturile exprimate în turul al doilea al alegerilor.

Am vrut să înțelegem mai bine cum a arătat drumul lui Volodimir Zelenski de la actorie la președinție, ce schimbări a adus mandatul său în Ucraina și ce impact au avut ultimele zile asupra imaginii sale, așa că astăzi vă prezentăm pe larg parcursul lui.

***

Volodimir Zelenski s-a născut în 1978 într-o familie de ucraineni evrei din orașul industrial Krivoi Rog, aflat în sud-estul a ceea ce era atunci Republica Socialistă Sovietică Ucraina.

Bunicul său, Simon Ivanovici Zelenski, făcuse parte din Armata Roșie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și își pierduse atât tatăl, cât și cei trei frați din pricina Holocaustului. Un detaliu devenit cu atât mai relevant acum, când Vladimir Putin și-a motivat invazia pretinzând în mod absurd că armata sa „denazifică” Ucraina.

Când avea 17 ani, tânărul Volodimir a început să participe la concursuri de comedie, iar doi ani mai târziu a și câștigat unul. Tot atunci a fondat, alături de câțiva colegi de liceu, trupa Kvartal 95, cu care a început să creeze show-uri de televiziune în 2003. Între timp, a absolvit Facultatea de Drept a Universității Naționale de Științe Economice din Kiev, dar nu a profesat niciodată în domeniu.

Momentul de cotitură al carierei sale actoricești a venit în anul 2015, odată cu lansarea serialului de comedie „Servant of the People”.

Povestea lui Vasil Petrovici Holoborodko, profesorul care ajunge președinte după ce o filmare în care își arată dezgustul față de corupția din țară se viralizează, s-a dovedit atât de popular printre ucraineni, încât Kvartal 95 a ajuns să fondeze, în 2018, și un partid denumit tot Servant of the People.

În același an, Volodimir Zelenski a anunțat că va candida la alegerile prezidențiale din Ucraina.

La fel ca personajul său, care deplânge faptul că cei de la conducerea țării nu știu decât „să împartă, să adune și să își înmulțească averile”, Zelenski și-a bazat campania pe o platformă anticorupție. A promis că va pune capăt influenței oligarhilor asupra conducerii statului, dar și că va opri războiul din regiunea separatistă Donbas, controlată de ruși.

Vocile critice i-au reproșat atunci că promisiunile sale sunt vagi, chiar populiste, lipsite de soluții concrete, dar Zelenski a pus accentul mai curând pe a distra oamenii. În lunile premergătoare alegerilor, a organizat un turneu național de comedie, care i-a sporit popularitatea printre tineri.

În plus, a pozat în familistul perfect, alături de soție și de cei doi copii, și a câștigat astfel și o parte din electoratul mai conservator.

În același timp, s-a ferit de interviuri și a participat la o dezbatere cu principalul său contracandidat, Petro Poroșenko, doar când acesta i-a acceptat condițiile neobișnuite: o discuție pe Stadionul Olimpic, cu teste de sânge la fața locului, care să ateste că nu a consumat alcool sau narcotice.

În final, nemulțumirea generală a ucranenilor față de sistemul politic și dorința unei schimbări radicale i-au adus lui Zelenski un scor zdrobitor, de 73%. În discursul de mulțumire, acesta le-a transmis alegătorilor că are de gând să rămână „om”, adăugând și: „Promit că n-o s-o dau în bară”.

Prima provocare din mandat a venit la doar câteva luni de la învestirea în funcție, când Zelenski a fost prins în scandalul suspendării președintelui american Donald Trump.

Acesta din urmă a fost acuzat că a condiționat un ajutor financiar semnificativ destinat Ucrainei de anchetarea unor presupuse fapte de corupție ale lui Joe Biden și ale fiului acestuia, dar Zelenski a ieșit cu capul sus din situație, pentru că nu a dat curs cerințelor lui Trump.

Pe plan intern, președintele ucrainean a dat startul unor inițiative precum programul „Marea Construcție”, prin care și-a propus să construiască sau să repare cel puțin 6.500 de kilometri de drumuri, și a extins serviciile digitale din Ucraina.

Cât despre îndeplinirea promisiunilor din campanie, lucrurile au părut să se îmbunătățească, însă nu în măsura în care și-ar fi dorit alegătorii, ceea ce a făcut ca popularitatea lui Zelenski să scadă.

Unii oligarhi au fost într-adevăr sancționați. Cel mai notabil dintre aceștia, Viktor Medvedchuk, supranumit uneori „aliatul cel mai apropiat al lui Putin din Ucraina”, a fost plasat sub arest la domiciliu, fiind acuzat, printre altele, de trădare.

Pe de altă parte, Zelenski nu a luat măsuri împotriva lui Igor Kolomoiski, un influent om de afaceri ucrainean care i-a susținut campania, dar care e investigat pentru fraudă și spălare de bani în Statele Unite.

De altfel, și asupra lui Zelenski au planat acuzații de spălare de bani când investigația Pandora Papers a arătat că el și asociații săi din Kvartal 95 au operat mai multe companii offshore în Insulele Virgine Britanice, Cipru și Belize. Zelenski s-a apărat atunci spunând că offshore-urile erau o practică comună în peisajul media ucrainean și reprezentau un mod de a-și proteja show-urile de influența politicului, dar că nu le-a folosit pentru a spăla bani.

Încheierea războiului din Donbas s-a dovedit chiar mai problematică de atât. La început, Zelenski a încercat să negocieze cu Vladimir Putin pe cale diplomatică. S-au făcut schimburi de prizonieri, iar în iulie 2020 a fost declarată încetarea focului. Totuși, luptele nu s-au oprit în totalitate.

Ulterior, când Zelenski a anunțat că Ucraina își dorește să adereze la Uniunea Europeană și la NATO, situația s-a înrăutățit brusc, iar Occidentul a început să se teamă de o invazie.

Zelenski, însă, s-a arătat liniștit: „Răbdarea noastră poate avea un impact asupra provocărilor, când nu răspundem provocărilor, ci ne purtăm cu multă demnitate”, a declarat el. Ba chiar le-a reproșat vesticilor că seamănă frică, contribuind implicit la încercările lui Vladimir Putin de a destabiliza țara.

Pe 16 februarie, data la care americanii preziseseră o posibilă invazie, președintele ucrainean a decretat o Zi a Unității și a invitat cetățenii să fluture steaguri și să cânte imnul național pentru a-și demonstra reziliența.

Vrând să proiecteze siguranță, a vizitat trupele ucrainene din Donbas și a continuat să susțină că aderarea la NATO este „o garanție a securității”, pe care ucrainenii și-o doresc. În același timp, a criticat liderii țărilor din Vest pentru „aroganța” și lipsa lor de acțiune, avertizându-i că e nevoie de sancțiuni împotriva Rusiei înainte ca acțiunile militare să înceapă.

Cu câteva ore înainte ca trupele lui Putin să treacă la atac, în seara zilei de 23 februarie, Zelenski s-a adresat inclusiv cetățenilor ruși. „Nu ca președinte, (…) ci ca cetățean al Ucrainei”, el le-a transmis: „Vi se spune că acest foc va aduce libertate oamenilor din Ucraina. Dar oamenii din Ucraina sunt liberi deja. Își amintesc trecutul și își construiesc propriul viitor. Îl construiesc, nu îl distrug, așa cum vi se spune”.

Discursul său a făcut înconjurul lumii și va rămâne ca un reper în istoria modernă, dar și un exemplu de analizat la cursurile de comunicare politică.

Zelenski s-a prezentat în fața lumii întregi ca om și a reușit astfel să câștige simpatia maselor care au pus ulterior presiune pe guvernele lor să sprijine Ucraina. Rolul lui Zelenski în războiul psihologic este unul esențial.

În contrast, Vladimir Putin a transmis imaginea unui dictator implacabil, înconjurat de telefoane la care ar putea apela în orice moment pentru a distruge lumea. „Veți vedea repercusiuni cum nu ați mai văzut vreodată în istoria voastră”, a transmis liderul de la Kremlin în clipul prin care a anunțat atacul asupra Ucrainei.

Începând din data de 24 februarie, ziua declanșării războiului, Zelenski a părut implicat 24 din 24 de ore în salvarea țării sale din fața invadatorilor.

A renunțat la costum și a apărut în fața populației în tricouri și bluze kaki militare. I-a transmis lui Vladimir Putin că, deși știe că e ținta numărul 1, iar familia sa este ținta numărul 2, nu va părăsi Kievul.

După ce americanii s-au oferit să îl scoată în siguranță din Kiev, Zelenski le-a transmis încă un mesaj care a cucerit simpatia publicului: „Nu am nevoie de o tură cu mașina, am nevoie de muniție!”.

Zelenski s-a filmat în toiul nopții în centrul Kievului alături de miniștri ucraineni. Comunicarea sa umană, nu prezidențială, a convins mii de voluntari să meargă la luptă pentru a-și apăra țara.

Iar rezistența Ucrainei în cele patru zile de război a pus o presiune uriașă asupra marilor puteri, care au fost nevoite, într-un târziu, să decidă cele mai dure sancțiuni economice din istorie asupra Rusiei și să trimită și mai mult armament în Ucraina.

Strategia de comunicare folosită de președintele Ucrainei a fost preluată și de celelalte instituții cheie.

Ministerul Apărării postează constant pe paginile oficiale despre orice mică victorie asupra inamicului, motivând astfel militarii și voluntarii să continue lupta și cetățenii de rând să contribuie la întârzierea trupelor rusești în orice mod.

Ucrainenii de rând au fost învățați să pregătească cocktailuri Molotov, să taie copacii din pădure pentru a încetini tancurile sau să ascundă orice sursă de combustibil din fața rușilor.

Ministrul Digitalizării i-a scris lui Elon Musk pe Twitter să activeze sateliții Starlink în Ucraina. Miliardarul s-a conformat.

Apoi, imagini cu Zelenski în uniformă militară s-au viralizat, chiar dacă era vorba despre fotografii mai vechi, din timpul pregătirii trupelor ucrainene.

Poate că la fel de mult cum Zelenski are nevoie de sprijinul lumii întregi, oamenii de rând, la rândul lor, au de mult timp nevoie de un erou ca în povești, sătui fiind de politicieni scorțoși. Iar Volodimir Zelenski pare acum președintele pe care și l-ar dori orice populație.

Posibil să fie doar o iluzie, dar publicul se hrănește cu aceasta iluzie pentru că tot timpul va avea dorința ca binele să învingă răul și tot timpul, fie în sport, fie în războaie, the underdog (cel defavorizat) se va bucura de mai multă simpatie decât cel cotat cu șanse mai mari de câștig.

La 44 de ani, Zelenski, liderul unei țări asuprite, spune că arma ucrainenilor e adevărul, iar în adevăr nu poate exista și frică.

Nu este un politician fără cusur, însă cel puțin pentru moment pare să fie un lider desăvârșit, care poate schimba cursul istoriei Europei.

The post Actorul devenit erou. Povestea lui Volodimir Zelenski appeared first on Cultura la dubă.