Bogdan Dumitrache face din nou un rol extraordinar. Cea mai recentă prestație a sa a putut fi văzută la TIFF, în singurul film românesc selectat anul acesta în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes – Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu.

Interpretează rolul unui tată care se luptă pentru a-i face dreptate fiului său, bătut pe strada din sat pentru că este surprins în ipostaze intime cu un băiat, dar ajunge să îi facă rău, la fel ca toți cei din jur.

Filmul a adus peste 2.500 de spectatori în Piața Unirii din Cluj și alte câteva sute au format coadă la a doua proiecție, la Casa de Cultură a Studenților, fiind aplaudat la final de cei mai mulți dintre ei.

A doua zi după premiera din România, am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache. În timpul interviului, o invitată de peste hotare s-a oprit la masa noastră și l-a felicitat pentru film.

Cunoscut pentru rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca și premiat la Locarno și la San Sebastian, actorul este în același timp un antreprenor de succes, fiind co-fondatorul barului și Teatrului Apollo 111.

În interviul pentru Cultura la dubă, Bogdan Dumitrache vorbește pentru prima dată și despre o veche pasiune care îl va readuce din toamna aceasta la facultate – agricultura.

***

După prima proiecție în România a filmului, mai mulți tineri s-au ridicat și au vorbit despre experiențele personale, despre cât de mult se identifică cu povestea din film. Cum ți s-a părut această reacție?

Mie mi s-a părut extraordinar! Să te ridici în fața a 1500 de oameni, sau câți mai erau la Q&A, și să spui “asta e și povestea mea” – a fost cel mai frumos compliment pe care ni-l puteau face. Povestea i-a atins într-un mod absolut profund și au avut și curajul să spună asta, este extraordinar.

Există unii oameni care au reticențe față de filme care abordează subiecte “la modă” de câțiva ani încoace, dar tocmai tipul acesta de reacție a publicului ne arată cât de necesare sunt.  Tu cum te simți, ca artist, când vezi că munca ta atinge oamenii la un nivel atât de personal?

Cumva una dintre întrebările mari pe care mi le-am pus mereu a fost dacă arta este contextuală și ține de un moment, de un trend, sau ea trebuie să fie universală, valabilă în orice moment, în orice trend?

Cred că lucrurile se schimbă, cred că până acum ar fi trebuit să fie universală, dar cred că suntem într-o perioadă în care inclusiv arta contextuală are valoare.

Până la urmă, nu putem face lucruri doar de dragul nemuririi, ci putem să le facem și pentru societatea prezentă, să discutăm despre problemele de acum și să normalizăm societatea.

Deci da, cred că e nevoie de un astfel de dialog, de o astfel de artă, care să reprezinte momentul și persoanele care trăiesc în el, să ne reflecte, să funcționeze ca o oglindă, chiar dacă peste câțiva ani ea nu va mai fi relevantă decât ca istoric al momentului pe care l-a transformat.

Din afară, te percep drept un actor român de succes, cu apariții constante în filme, multe dintre ele premiate. Ai ajuns la un nivel la care să alegi scenariile și să refuzi unele dintre ele, dacă nu te regăsești în acele proiecte?

Și care sunt criteriile de care ții cont atunci când alegi?

Să poți să alegi e un privilegiu pentru că cei mai mulți oameni trăiesc din meseria lor, iar industria nu e atât de mare încât să îți ofere foarte multe oportunități. Chiar și după atâția ani, nu e ca și cum am 10 scenarii în așteptare și trebuie să aleg două.

Cu toate astea, sunt în poziția în care, dacă simt că ceva nu mi se potrivește de niciun fel, nu găsesc nimic care m-ar reprezenta, atunci refuz.

La acest film cum a fost? Ți s-a propus direct rolul sau ai participat la un castig?

A fost un casting. Eu cred în casting. E un proces firesc care nu determină dacă eu am talent sau n-am talent, ci un process cu du-te-vino între actor și regizor, și eu îi dau lui casting, să văd dacă mă potrivesc cu el, dacă putem colabora bine împreună. Se poate întâmpla să dai de un om cu care nu te potrivești deloc din punct de vedere uman, iar relația de pe set să fie afectată de asta.

Vreau să văd dacă regizorul cu care stau în față are o cautare autentică, și-a pus niște întrebări sau este un individ care aruncă pe actori “ia, livrați-mi asta!”.

Deci cu Emanuel a fost un casting în care ne-am testat reciproc în primul rând ca profesioniști care pot găsi soluții în orice situații, chiar și de conflict. Nu ne putem opri la filmare “gata, îmi iau jucăriile și plec acasă.” Noi trebuie să mergem mai departe și atunci castingul e un instrument foarte eficient care testează asta.

A fost altfel relația de lucru cu Emanuel Pârvu, ținând cont de experiența lui de actor?

Da. Faptul că este actor înseamnă că el a stat în fața camerei și atunci înțelege exact de ce are nevoie omul din fața camerei de la cel din spatele camerei, ca informație, ca atitudine, iar asta îl ajută foarte mult.

Emanuel are un demers foarte autentic, onest, în care admite dacă nu știe ceva și atunci căutăm împreună și ne punem întrebări, are răbdarea să stea lângă tine, să îți răspundă la întrebări până ai înțeles ce ai de făcut acolo.

Cum l-ați integrat pe Ciprian Chiujdea în această echipă în care voi aveați experiență, iar el era la debut?

Ciprian a venit către noi cu candoare și onestitate și atunci l-am îmbrățișat ușor.

Una dintre probleme e că actorii tineri se tem și atunci își fac o carapace, presupun că încearcă să se apere, nu neapărat să fie aroganți sau dificili. Dar, din teamă, unii actori tineri se apără mai mult decât ar fi cazul și devin dificili la lucru.

Ciprian nu a fost așa. A fost un actor tânăr corect, dedicat, iar asta e important. Dacă vii la filmare și o arzi în ciungă cu glume, te îmbeți noaptea și apoi te văd că ești chiaun și nu știi textul, avem o problemă. La Ciprian nu e cazul. E un actor extrem de disciplinat, a ales să stea toată perioada de filmare acolo, deși nu avea în fiecare zi filmare, putea să își viziteze familia, dar a ales să stea.

A fost ușor de colaborat cu el, în plus mai e și talentat și atunci nu a fost atât de dificil.

Cu siguranță a avut și el stângăcii, căutări, e firesc la primul film. Dar mie mi-a plăcut în primul rând pentru că era foarte serios.

Cum a fost experiența de la Cannes, unde tu ai mai fost? (n.r. în 2005, cu scurtmetrajul Trafic, regia Cătălin Mitulescu) Cum te-ai simțit acum?

Prima oară, în 2005, am plecat de acolo, m-a copleșit. Am rezistat o zi și ceva, urma să avem proiecție seara, dar toată atmosfera de acolo, tot posh-ul, toată industria care te copleșește. M-a intimidat și am fugit. Aveam și pretextul că aveam filmări în Austria și atunci copilul din mine s-a cocoșit, am zis “eu mă duc la filmări, nu stau eu aici să îmi arătați că sunteți mai tari decât mine.”

Acum a fost diferit.

Cannes în continuare este copleșitor din unele puncte de vedere, unele părți ale lui nu mă reprezintă în mod direct, tot acest glamour. Dar cred că sunt niște instrumente foarte utile pentru a vinde artă.

Arta trebuie ajutată ca să ajungă la cât mai mulți oameni, iar Cannes e cea mai mare piață de film, locul în care filmul are cele mai mari șanse.

Când mergeam de la Nisa la Cannes, în taxi, taximetrista a pus o întrebare: “mergeți la Cannes? Păi și cum, voi mergeți să mâncați icre negre și oamenii mor în lume?”

Și am spus: “Nu, noi mergem acolo fiindcă am făcut artă și toată această fațadă glamour este un ajutor mare pentru artă, pentru ca ea să ajungă la oameni.”

S-a schimbat ceva pentru tine, ca actor, după participările la Cannes? Au venit mai multe propuneri de casting?

Nu, nu neapărat. Cannes este foarte bun pentru producție, regie, cred că și pentru actorii tineri. Dar eu nu mai am această miză. Nu mai vreau să plec afară, nu mai vreau să fiu internațional.

De ce?

Pentru că nu mai vreau. Dacă voi fi chemat să joc un rol principal pentru că am fost văzut în alte roluri și am confirmat, mă voi duce. Dar să mă duc să o iau de la capăt cu roluri de teroriști est-europeni, în condițiile în care am doi copii acasă, nu mai sunt dispus să fac asta.

Cred că fac artă cu A mare și gloria internațională e secundară. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.

Apropo de copii, sunt curioasă dacă ai adus ceva din experiața ta ca tată în acest rol.

Bineințeles, orice rol pe care îl fac, mai întâi îl filtrez prin propria mea personalitate. Prima întrebare a unui scenariu e simplă:  eu în situația dată. Dacă aș fi eu, aș putea reacționa așa? Uneori da, alteori nu. Dar faptul că eu nu aș reacționa așa, nu înseamnă că eu nu îl pot înțelege pe cel din scenariu că reacționează într-un anumit mod.

Atunci, dacă lucrurile sunt clare, e primul semn că e un scenariu valoros, prin care pot să trec fără să simt nicio fractură de logică sau emoțională majoră.

Pentru că suntem la TIFF, cum e pentru tine toată experiența de aici?

În primul rând, aici este locul în care vorbitorii de limbă română văd filmul. Ceea ce e foarte diferit de Cannes, pentru că acolo ei ajung la poveste prin intermediul unei subtitrări.

Aici, oamenii ăștia îmi simt fiecare răsuflare și nuanță dintr-o replică. Noi ne gândim la fiecare virgulă. Nu există nimic care să apară întâmplător în film.

Poate unii cred că e similar cu viața și doar am imitat un pic. Dar totul este gândit cu atenție, cu substraturi, cu nuanțe, pe care cred că doar publicul vorbitor de limbă română poate să le perceapă 100% și atunci eu am emoții în fața lui.

Un tânăr din public a spus la Q&A că noi aici, la festival, suntem într-o bulă de privilegiați. Și a întrebat ce putem face pentru a ajunge la ceilalți, care chiar gândesc ca personajele din film?

Nu știu, eu sunt un actor. Ce pot să fac e să mă transform pe mine, să fiu un om mai tolerant, să îmi educ copiii. Noi putem adresa niște întrebări societății și societatea decide singură ce vrea să facă. Sunt convins că există posibilitatea de a ajuta sistematic, instituționalizat, dar noi asta putem face – să aducem în atenție. Și apoi, cu puțin noroc, putem face un subiect mai vizibil.

În ultimul interviu pe care l-am făcut împreună spuneai că ai mulți prieteni care nu merg la filme românești fiincă nu vor să vadă la cinema aceeași realitate românească dură, de care sunt sătui din viața de zi cu zi. Acesta e un film pe care l-ai recomanda prietenilor tăi?

Eu aș recomanda prietenilor mei toate filmele mele, dar în același timp încerc și să-i înțeleg că sunt obosiți, stresați, iar ei privesc cinema-ul drept o evadare, o cutie către o lume mai bună, care îi face să viseze la o viață mai bună.

Există mai multe moduri prin care poți schimba starea ta în bine, cel mai greu fiind acela în care începi să schimbi în tine lucruri, să te confrunți cu propria ta realitate, cu propriile alegeri, să încerci să devii mai flexibil, mai tolerant.

Dar acesta e drumul lung, greu, iar când ești acasă, după o săptămână de muncă, nu pot să judec, nu pot să nu înțeleg de ce alegi calea ușoară, a visării.

O înțeleg, doar că ea nu va aduce schimbarea.

Ai subliniat mai devreme că tu ești actor, dar aș vrea să te întreb dacă te gândești să faci și altceva, să scrii, să regizezi?

Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. Cred că am o frică teribilă de impostură și de aceea nu pot să mă bag în lucruri fără să le stăpânesc.

Dintotdeauna mi-a plăcut să cresc plante, sunt fascinat de asta, aș vrea să dezvolt un business în zona asta, dar nu pot până nu voi da la Agronomie, până nu voi face acea facultate, ca să știu despre ce vorbesc.

Ca să crești un busuioc, nu e nevoie de o facultate, totuși, nu pot eu astfel.

Și te gândești serios să faci asta?

Da, chiar voi da în toamnă la Agronomie.

Te pregătești în acest sens? Faci meditații sau cum?

Nu, că oricum intru pe locurile cu plată. Hahahaha.

Acum am terminat Biologia de clasa a V-a cu fiica mea, trec la clasa a VI-a. Hahaha. Dar o să mai învăț, nu o să mă duc chiar fără să știu nimic.

Am această problemă, poate e exagerată, poate vine din copilărie, nu am fost vreun copil strălucit la școală, dar am nevoie să știu că știu.

Pe termen lung care ar fi planul tău, după ce termini această facultate?

Pe termen lung mi-ar plăcea să trăiesc de luni până joi la oraș și de joi până duminică la margine de oraș, într-un mediu natural, unde să pot dezvolta agricultură, un business în direcția asta. Sau pur și simplu să o fac pentru mine, de plăcere.

Apollo rămâne parte din acest plan?

Da, Apollo rămâne în picioare. Ne gândim destul de serios dacă mai dezvoltăm încă unul, suntem în căutare de locație. Dar da, și Apollo e un mediu în care se întâlnesc mai multe tipuri de cunoștințe care mă provoacă și mă face să mă simt bine atunci când reușesc ceva acolo, la fel ca la cinema.

***

Filmul “Trei kilometri până la capătul lumii”  va putea fi văzut și la Festivalul Internațional de Film Anonimul, între 12-18 august 2024, la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării, chiar unde a fost filmat. Din toamnă va intra în cinematografele din țară.

The post Bogdan Dumitrache, actor: “Nu mai vreau să fiu internațional. Vreau să îmi văd de arta mea și de copiii mei.” appeared first on Cultura la dubă.

17 producții sunt disponibile în cadrul acestei oferte, cele mai multe dintre ele premiate la festivaluri importante din întreaga lume: Another Round (2020), On Body and Soul (2017), Corpus Christi (2019), Utoya: July 22 (2018), Amanda (2018), Babyteeth (2019), Dovlatov (2018), Falling (2020), God exists, Her Name is Petrunya (2019), God’s Own Country (2017), Mo (2019), Pororoca (2017), The Guilty (2021), The Nest (2020), The Workshop (2017), System Crasher (2019), Birds of Passage (2018).

Iată 5 recomandări Cultura la dubă:

Another Round

Dacă aveți prieteni care nu au văzut încă acest film, atunci merită să le faceți cadou aceste bilete și poate chiar să îl urmăriți în gască. E un film despre prietenie, despre bucuria de a trăi, dar și despre singurătate, dependențe sau eșecuri.

“Ideile sunt incontrolabile, ele vin către tine, nu le poţi planifica, nu iei ideile, ci ele vin, e ca atunci când te îndrăgosteşti, nu poţi controla asta, şi despre toate astea este filmul meu, despre lucrurile pe care nu le poţi avea tot timpul sub control.”, spunea regizorul Thomas Vinterberg despre Another Round, filmul cu care a câștigat numeroase premii importante, printre care Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, Premiul BAFTA, Premiul Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor și cel mai bun actor – Mads Mikkelsen.

Pororoca

Este unul dintre cele mai bune filme românești ale ultimilor ani, care i-a adus actorului Bogdan Dumitrache multiple premii și nominalizări, printre care premiul pentru cel mai bun actor la San Sebastian.

Regizorul Constantin Popescu pune spectatorul în fața unui caz tulburător: dispariția unei fetițe și lupta familiei pentru găsirea ei. Finalul este cu totul neașteptat și memorabil. E drept, nu e o poveste pe care cineva ar vrea să o vadă de Crăciun, mai ales dacă are copii mici în familie, însă dacă aveți cunoștințe care iubesc cinematografia și apreciază filmele puternice, atunci acesta este unul dintre cele care merită văzute.

On Body and Soul

Câștigător al Ursului de Aur de la Berlin și nominalizat la Oscar, filmul este de o sensibilitate aparte. Spune o poveste bizară de dragoste, între o femeie și un bărbat, colegi de lucru într-un abator.

Cele două personaje timide descoperă că au același vis în fiecare noapte. Ceea ce părea să fie o întâmplare se transformă într-o frumoasă poveste despre emoție și iubire dar, mai ales, despre doi oameni care învață să-și exprime adevăratele sentimente, în ciuda barierelor pe care și le-au impus ei înșiși.

De Crăciun, poate fi un cadou potrivit pentru persoane mai introvertite sau pentru cei care au nevoie de speranța că vor (re)descoperi iubirea atunci când se așteaptă mai puțin.

Babyteeth

Babyteeth: Prima iubire este filmul de debut al regizoarei australiene Shannon Murphy și a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film de la Veneția. În România a câștigat Trofeul Transilvania la TIFF 2020 și Premiul Publicului pentru Cel mai bun film din competiție.

În centrul poveștii se află Milla, o adolescentă de 16 ani – un rol interpretat minunat de actrița Eliza Scanlen.

Milla, fiica unui psihiatru și a unei pianiste care se confruntă cu instabilitatea emoțională și psihică, se îndrăgostește de băiatul rău, pe care nu și l-ar dori niciun părinte pentru fata lui. Moses (interpretat de Toby Wallace) are 23 de ani, e dependent de droguri și locuiește pe străzi, după ce familia sa l-a gonit de acasă.

Din iubire pentru Milla, bolnavă de cancer, părinții îl invită pe Moses în sânul familiei, pentru a-i oferi Millei o formă de iubire pe care ei nu i-o pot da și pe care Milla nu mai are timp să o cunoască mai târziu.

E un film cu adevărat emoționant, potrivit pentru adolescenți și tineri, dar și pentru adulții nostalgici care vor să își reamintească fiorii tinereții.

God exists, Her Name is Petrunya

În limba română, titlul a fost tradus astfel:  “Dumnezeu există și numele lui e Petrunija”. Filmul spune povestea unei femei care prinde întâmplător crucea aruncată de preot în apa rece de Bobotează. Aceasta e supusă apoi unor abuzuri ale comunității locale, ale bisericii ortodoxe și ale poliției, pentru a returna crucea bisericii, participarea ei la tradiția de Bobotează fiind considerată o blasfemie.

Filmul a câștigat în 2019 premiul LUX al Parlamentului European. Partea și mai interesantă este că o poveste similară a avut loc în România în 2020, după apariția filmului.

Cultura la dubă a scris despre acel caz AICI.

Cele 17 filme disponibile pentru cadoul de Crăciun pot fi găsite AICI. Biletele pot fi achiziționate individual sau în pachete de 5 bilete.

The post Filme pe care le poți face cadou de Crăciun appeared first on Cultura la dubă.

Bogdan Dumitrache este unul dintre cei mai cunoscuți actori ai generației sale, având până acum roluri importante în peste 29 de filme. Printre acestea se numără rolurile din Portretul luptătorului la tinerețe, Poziția copilului sau Pororoca, pentru care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian.

A ajuns să se dedice filmului după ce teatrul l-a dezamăgit. Pe când era angajat al Teatrului Național din Craiova, a dormit timp de 3 ani într-o cabină a instituției.

Ulterior, a reinvestit în teatru nu doar energie, ci și bani. Din 2016 este co-fondatorul teatrului privat Apollo 111, iar de un an încoace se confruntă cu criza care a lovit sectorul cultural independent.

După ce autoritățile au ignorat complet această criză, Apollo a lansat recent o campanie prin care cere ajutorul publicului.

Am stat de vorbă cu Bogdan Dumitrache despre situația în care se află Apollo, despre reacția autorităților, dar și despre cariera sa de actor și viața de tată.

***

Bogdan, în primul rând aș vrea să te întreb de ce ai vrut tu să faci un teatru privat.

Pentru că era o extensie firească a cunoștințelor pe care le am. Așa am fost format. De când am terminat facultatea, întotdeauna am făcut și altceva în paralel cu actoria, de la firma de casting, care a fost prima mică afacere, apoi a fost barul Frame, apoi încă alte două baruri.

Și mi s-a părut că aici am expertiză, pe zona de antreprenoriat și horeca. Și s-a dovedit că mi-a prins foarte bine. Teatrul aduce reputație, dar nu aduce venit către Apollo. Și a durat destul de mult să îl creștem, timp în care barul a susținut teatrul.

Până să vină pandemia, cum mergea Apollo din punct de vedere financiar?

Foarte bine. Rețeta noastră e așa: teatrul aduce reputație, pe lângă care pot crește și alte lucruri. Cum ar fi barul, unde pot să rămână după spectacol sau pot veni în orice altă seară. Pe lângă asta, spațiul poate fi închiriat pentru evenimente corporate, iar acest ansamblu ne făcea stabili.

Stabilitatea ne-a permis să investim în spectacole, business-ul era în creștere și era profitabil.

Cum ați supraviețuit voi de un an și ceva încoace?

La minima rezistență. Am căutat pierderea minimă. Pentru o bună bucată de vreme, absolut toată lumea a fost în șomaj tehnic, chiria a fost renegociată, am închis ușile și am acceptat că pentru un timp o să pierdem niște bani.

Apoi am încercat să revenim în activitate cu minim de personal, dar fluctuațiile constante, pe care nu le-am putut controla, închis-deschis, restricții, eliberări.

În februarie lucrurile se relaxaseră puțin, am reangajat personal, iar în martie s-a închis.

Noi nu putem să ne jucăm cu oamenii ca și cum ar fi păpuși. Acum te repun în activitate, ai salariu, dar mâine nu mai poți și te duc înapoi în șomaj. Și iar te chem și iar te duc înapoi.

Este epuizant să fii în conflict cu propria ta echipă.

Iar la această revenire, eu nu pot să readuc toată echipa în activitate. Asta înseamnă incapacitate de plată. Va trebui să aleg o echipă restrânsă, cu care să încerc să funcționez, iar celorlalți să le promit o soluție din toamnă, o parte dintre ei rămân descoperiți, nu vom mai avea șomaj tehnic.

Ce fel de joburi există aici, ce specialiști lucrează?

Teatrul are un director, trei tehnicieni angajați și colaboratori mașiniștii, pentru că avem decoruri cu volume mari, nu putem numai noi să le cărăm. Există personal de acces, personal de garderobă, personal de securitate.

Voi ați apelat la varianta de teatru online?

Nu. Noi avem o părere despre teatrul filmat. În special în contextul ăsta, în care nimeni nu avea resurse să îl filmeze așa cum trebuie.

Pentru mine, teatrul filmat nu este o soluție. Consider că epuizez spectacolul și îl devalorizez așa. Eu cred că teatrul filmat e o formă slabă a spectacolului și aș vrea, totuși, să îl păstrez pentru revenire, în condiții optime de joc.

Nu ați apela la asta nici ca ultimă soluție, pentru supraviețuire?

Am încercat să nu, am ales să facem asta atunci când am avut o filmare profesionistă a unui spectacol – Neverland, regizat de Iulia Rugină, care e și regizoare de film și apucase înainte să vină pandemia să realizeze o filmare bună, fiind un spectacol multimedia, la granița dintre teatru și cinema.

Acel spectacol a avut un traseu bun așa, filmat. Acolo da, a avut sens să facem asta.

Cum îți explici tu reacția autorităților la criza din cultură?

Cred că vizavi de sectorul independent există ignoranță și lipsă de înțelegere, pe de altă parte, există lipsa unei voci unitare, mai puternică, a sectorului independent. Avem nevoie de o astfel de voce.

De-a lungul timpului am asistat la mai multe încercări de formare a unui sindicat al actorilor liber profesioniști, dar nu au avut niciun rezultat, zero. Nu există actorii liber profesioniști, nu se pot apăra în mod organizat, iar între ei nu pot ajunge la un consens.

Și atunci crezi că o parte din responsabilitate o aveți și voi?

În mod cert.

Cum îți explici lipsa acestei voci comune?

Imaturitate antreprenorială, la un moment dat trebuie să îl lași să vorbească pe cel mai priceput, nu să vrei tu cu orice preț să conduci.

Și e și nivelul în sine, al industriei. Există business-uri foarte mici, făcute cu investiții foarte mici și interese foarte diferite. Și atunci nu ne putem uni într-o voce unită și auzită.

Și între teatrele independente sunt diferențe mari?

După mine, diferența între un teatru independent și un teatru privat este faptul că teatrul privat este orientat spre profit. Dar ce înseamnă asta? Nu înseamnă că urmăresc să am un profit enorm. Înseamnă că totul este calculat și planificat de la bun început, că orice proiect încep, înseamnă că mi-l asum, pe cheltuiala mea.

Dacă reușesc să atrag surse externe de finanțare, cu atât mai bine, valoarea producției crește, dar eu îmi asum de la început ca în cazul în care am greșit, iar ideea mea nu funcționează, o să pot supraviețui.

Apollo a reușit, după 3 ani de funcționare, să atingă un echilibru, să nu piardă. Dar vorbim de profituri de 1000 de euro, 2000 de euro, totuși nu asta e ideea, ci disciplina mentală a exercițiului pe care îl fac. Totul trebuie foarte bine planificat.

Tu, artist fiind, de unde ai învățat partea asta de business?

Filmul este o industrie foarte scumpă. Acolo timpul pierdut costă mii de euro, fiecare oră. Într-o echipă de filmare, nu există om care să nu știe exact ce are de făcut.

De acolo am învățat, de la filmări. O zi de filmare costă între 20.000 – 100.000 de euro. Ai pierdut ziua, ai pierdut banii.

Revenind puțin la discuția despre criza din cultură, tu dacă ai avea ocazia să vorbești cu ministrul Culturii sau cu premierul, ce ai spune astfel încât să înțeleagă nevoile voastre?

Le-aș spune că teatrul independent, alternativ la o cultură subvenționată, este un lucru foarte necesar. Aici se dezvoltă noile curente, aici își găsesc loc ideile care nu își găsesc loc într-o structură fixă, conservatoare. Aici se dezvoltă noul limbaj teatral. Aici își găsesc loc absolvenții, copiii care nu sunt absorbiți de sistem.

Sistemul absoarbe foarte puțini absolvenți, pentru că posturile sunt ocupate. Toți copiii ăia care au fost finanțați de stat să învețe, pierd tot ce au învățat, pentru că nu au unde practica.

Asta suntem noi pentru ei, suntem tranziția între școală și muncă. E ca la sport – nu te antrenezi, nu faci performanță.

Voi ați vrea să deveniți o instituție din subordinea unei primării?

Modelul ăsta funcționează și în Germania. După ce câțiva ani, un spațiu capătă o anumită vechime și un anumit portofoliu și poate demonstra că e relevant pentru societate, atunci automat începe să primească o finanțare de la stat. Ăsta ar fi un plan bun și pentru noi.

Întotdeauna cultura alternativă trebuie ajutată, cum e și filmul de autor, care nu se poate bate cu o producție americană cu buget de promovare de 300 de milioane. Dacă nu îl protejezi, o să fie înghițit.

Cu campania voastră de strângere de fonduri ce intenționați să faceți? Să folosiți banii pentru a reporni teatrul, altfel nu veți putea redeschide?

E foarte greu de spus, fiindcă nu pot face nicio previziune pentru vară. Vara e un sezon estival, oamenii au fost ținuți din a călători, nu știu dacă cultura va fi o prioritate în lunile iulie și august.

Ai putea să ne spui ce costuri implică să puneți în scenă o reprezentație, cu condițiile actuale, versuri încasări?

Sigur. O reprezentație costă între 3.500-4000 de lei, iar noi la 50% din capacitate putem încasa 3.500 de lei. Asta înseamnă că reprezentația își acoperă costurile, dar teatrul nu. Nu am bani să plătesc oamenii care au lucrat, să acopăr sala, cu utilitățile.

Cum crezi că pot fi atrase mai mult companiile private către cultură?

Cred că ele vor deja să investească în cultură, fiindcă asocierea cu cultura e dezirabilă. Întrebarea e dacă tu poți colabora cu ei, astfel încât colaborarea să fie benefică la nivel de imagine pentru amândoi?

Cred că trebuie găsit un echilibru, astfel încât ambele părți să fie mulțumite.

Tu faci parte și din industria de film. Acolo cum crezi că s-ar putea produce niște schimbări, astfel încât filmul să nu mai sufere atât de tare de subfinanțare?

Din punctul meu de vedere, cinema-ul a făcut niște pași majori în ultimii ani, spre deosebire de teatrul independent, în a democratiza mecanismul de aplicare la CNC, de finanțare a filmelor. Sigur, întotdeauna va exista loc de mai bine.

Cred că punctual, în situația de anul trecut, CNC-ul a avut o reacție slabă.

Vorbeai mai devreme despre lipsa unei voci comune a breseli. Ce ați putea face voi, pentru a îmbunătăți situația?

Am putea alege pe cineva care să ne reprezinte în tot demersul, până la capăt, indiferent că suntem parțial de acord sau nu. El nu poate fi 100% reprezentativ pentru toți, dar poate fi 80% reprezentativ pentru majoritate.

Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!

Tu cum ai mai găsit resurse pentru a-ți face meseria de actor, în paralel cu această criză? Știu că anul trecut ai filmat la 4 producții.

S-a potrivit, fiindcă nu am stat foarte mult la Apollo. Aici efectiv au fost perioade când am fost închiși. Și atunci am avut timp să joc. Am filmat 3 filme și un serial la HBO.

Deci asta a fost partea bună a pandemiei, pentru tine?

Da. Și timpul cu copiii.

Am renunțat la bonă, m-am făcut eu bonă și am stat cât am putut de mult cu copiii. Ceea ce cred că o să le prindă și lor foarte bine, am compensat școala online, care nu funcționa.

Pe fiica mea, de 9 ani, o găseam în dulap. (râde) În fiecare zi se plictisea, se bâțâia pe scaun, cădea. O găseam cu camera închisă, făcându-și de joacă. Era clasa a II-a.

Și cum arăta școala online la clasa a II-a?

Cu noi acasă, făcând tot ce trebuia să facă școala. Am reluat în fiecare zi ora cu ea, am făcut temele. Altfel pierdea foarte multă informație și era periculos.

Revenind puțin la cariera ta de actor, tu ai un agent străin?

Am pe cineva la Berlin, dar eu nu cred în cariera mea internațională. Nu am disponibilitatea de a învăța, nu am o engleză suficient de bună. Nu mă văd plecând 6 luni undeva, să filmez, am doi copii, vreau să mai fac copii.

Cred că ceea ce fac aici îmi e suficient.

Eu fac artă, în principiu. Dincolo de valoarea comercială a filmului, dacă va fi un film de anvergură internațională sau este doar un film de artă local, pe mine mă interesează doar arta.

Să înțeleg că scenariul te poate convinge sau nu să accepți un proiect?

Bineînțeles. Este primul pas. Cred că dacă vreodată va exista oportunitatea de a juca în afara țării, se va naște din ceea ce fac aici și din participările din festivaluri, unde regizorii mă văd.

Am fost în discuții pentru un proiect care era într-o limbă inventată, dar nu s-a mai făcut. Mi-ar plăcea un exercițiu de genul ăsta.

Tu de unde ai învățat să faci actorie de film?

De la castinguri. Adică au fost doi factori: dezamăgirea mea în teatru, eram la Craiova de 3 ani și dormeam într-o cabină de 3 mp a teatrului, la 6 trebuia să mă car, să îmi strâng tot, că veneau actorii să se machieze.

De ce dormeai acolo?

Asta mi-a oferit teatrul, cazarea mea în Craiova, ca angajat al teatrului. (râde) 3 ani am dormit acolo.

Plecasem acolo fiindcă m-a trimis Vlad Mugur, de la Nottara. Mi-a zis: „Du-te și angajează-te la Craiova, că vin și eu după tine, vine și Silviu Purcărete și îi zic și lui să te ia, că îmi place de tine.”

M-am dus. Vlad Mugur a murit, Purcărete a venit și nu m-a luat. (râde)

După 3 ani, jucam mici roluri, dormind în cabină. Și am plecat. Asta se întâmpla în 2001-2004.

Între timp, deschisesem agenția de castig în București, care mergea foarte bine. La agenție am început să lucrăm în primul rând cu regizorii de film, care făceau și publicitate și castingurile de film.

Am venit aici și am dat probe cu mii de actori. Am văzut ce cereau regizorii de film.

Pentru tine, Poziția copilului a fost un moment care ți-a schimbat cariera?

Nu. Cred că Portretul luptătorului la tinerețe a fost punctul ăla, iar restul a fost o creștere progresivă, pe măsură ce am acumulat experiență și informație nouă. Am devenit mai performant, ceea ce îmi place cel mai mult acum este lejeritatea cu care pot performa.

Sunt pregătit întotdeauna, dar când ajung acolo, e așa de tare…îmi e ușor, totul e ușor. Nu vreau să sune arogant, nu sunt un arogant, dar pot executa lucruri incredibile cu destulă lejeritate, cât să nu se vadă că mă chinui. (zâmbește)

Cum a fost pentru tine, tată fiind, experiența filmărilor la Pororoca?

Dură! Sigur, există un filtru, o plăcere, dar până la urmă o încasezi acolo. Încasezi emoția aia. Și e dureros.

Ai rămas cu o teamă, după acel film, când ieși cu copiii în parc? Te gândești la povestea din film?

Nu, aș putea spune că prin film am consumat acea teamă. Știu că sună dur, dar așa e. Am, pe de altă parte, alte frici. De exemplu, îmi e frică să nu se înece cu oase de pește. Sentimentul acela al neputinței, când un copil se îneacă, e copleșitor.

Pororoca mi se pare un film românesc foarte bun care, din păcate, nu s-a bucurat de un mare succes la public.  Cum îți explici tu felul în care sunt percepute filmele românești de către publicul larg?

Așa e cu Pororoca, e și unul dintre marile mele regrete. Nici unul dintre prietenii mei nu s-a uitat la filmele mele. Sau dacă s-a uitat, nu i-a plăcut. (râde)

Glumesc, o bună parte din prietenii mei.

Ei ce zic? De ce nu se uită la filme românești?

Cred că nu vor să confrunte încă o dată realitatea pe care o trăiesc. Nu e convenabil. Cred că în România, cinema-ul e perceput ca o evadare din realitate, te închizi într-o cutie neagră și visezi la o lume mai bună.

E o evadare, da.

Tu la ce filme te-ai uitat în pandemie?

Și și. Mă uit și la filme de autor și la cinema american, mă uit la film în general. Îmi place să mă uit la filme.

În final, poți să ne recomanzi un film la care să ne uităm?

Nu, dar pot să vă spun ce vreau să văd! Filmul cu Mads Mikkelsen, despre care vorbește toată lumea.

Another Round. E extraordinar.

L-ai văzut?

De două ori.

Vreau să îl văd și eu!

***

Dacă vreți să susțineți Teatrul Apollo 111, o puteți face cu o donație de 2 EURO prin SMS la 8846. Detalii AICI.

The post Bogdan Dumitrache, Teatrul Apollo 111: “Avem nevoie de o voce comună a sectorului independent. Să lăsăm pe cineva care chiar se pricepe!” appeared first on Cultura la dubă.