“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare expoziție dedicată lui Constantin Brâncuși, deschisă la Centrul Pompidou din Paris între 27 martie și 1 iulie 2024, a adunat 390.498 de vizitatori, potrivit informațiilor obținute de Cultura la dubă de la organizatori.

Media zilnică a fost de 5000 de vizitatori, iar numărul total reprezintă un record printre toate evenimentele organizate de Pompidou după măsurile de izolare luate în 2020 din cauza pandemiei.

Ultima mare expoziție Brâncuși care a avut loc la Pompidou a înregistrat o medie zilnică de 4000 de vizitatori.

Cultura la dubă v-a prezentat pe larg un reportaj de la expoziție în aprilie 2024.

Un alt eveniment grandios dedicat sculptorului român va avea loc la Amsterdam în 2025.

The post Expoziția Brâncuși de la Paris a fost văzută de 400.000 de oameni, record pentru Centrul Pompidou în ultimii 4 ani appeared first on Cultura la dubă.

2024, anul în care Paris va fi gazda Jocurilor Olimpice de vară, va reuni o serie de evenimente culturale impresionante. Totodată este anul la sfârșitul căruia Centrul Pompidou din Paris va fi închis pentru un amplu proces de renovare.

Cu această ocazie, organizează câteva expoziții extraordinare, menite să atragă numărul uriași de turiști prezenți în capitala Franței în anul Olimpiadei.

Printre acestea se numără expoziția Brâncuși, care va avea loc între 27 martie iulie și 1 iulie 2024.

Potrivit site-ului oficial al Centrului Pompidou, expoziția Brâncuși este “un omagiu adus părintelui sculpturii moderne”. Atelierul său ar urma să fie reamplasat chiar în centrul expoziției, din care vor face parte și fotografii, desene, filme și alte documente de arhivă. Brâncuși s-a născut în 1876 în România, s-a mutat la Paris în 1904 și a trăit și creat acolo până în 1957.

Cele mai multe dintre lucrările sale aparțin Centrului Pompidou, ca moștenire lăsată de sculptor statului francez. Dar numeroase alte opere celebre se află în marile muzee din lume. Acestea vor fi reunite în 2024 la Paris. Prima și singura retrospectivă Brâncuși organizată la Pompidou a avut loc în anul 1995. Afișul de anul acesta este inspirat de afișul de atunci, având în centru o fotografie cu lucrarea Muza adormită.

O importantă expoziție Brâncuși a fost organizată în 2023 la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, fiind deschisă până pe 28 ianuarie 2024, însă aceasta nu este o retrospectivă.

Centre Pompidou a fost deschis publicului în 1977, din dorința președintelui francez Georges Pompidou de a dărui francezilor și turiștilor din toată lumea o instituție dedicată artei contemporane și moderne.

La Pompidou se află celebrul Atelier Brâncuși, recreat după fotografiile lui Brâncuși de către arhitectul Renzo Piano.

Centrul Pompidou primea înainte de pandemie aproximativ 7 milioane de vizitatori pe an, fiind cel mai mare centru de artă modernă din lume, alături de MoMA, New York.

The post Centrul Pompidou va găzdui în 2024 o impresionantă expoziție Brâncuși, reunind aproape 200 de sculpturi appeared first on Cultura la dubă.

Expoziția prezintă, prin intermediul a peste 100 de exponate, sursele inițiale ale creației artistului, provenite din spiritualitatea populară și din sensibilitatea sa pentru ocult și practicile ezoterice, precum și evoluția mijloacelor sale artistice spre o estetică suprarealistă care, prin Victor Brauner, a cunoscut noi dimensiuni de manifestare pe coordonatele oniric și ocult.

Expoziția subliniază caracterul original, cu surse autohtone, al creației lui Victor Brauner precum și contribuția lui la mișcarea suprarealistă de la a cărei lansare se împlinesc în anul 2024 o sută de ani.

Publicul va fi transpus în universul specific artistului printr-o scenografie ce evocă universul suprarealist, având ocazia să vadă, în unele cazuri pentru prima dată, un material expozițional format din: lucrări de pictură și grafică de la Muzeul Național de Artă al României, Musée national d’art moderne – Centre Pompidou, Musée d’Art moderne et contemporain de Saint-Etienne Métropole, Musée d’Art moderne et contemporain de Strasbourg, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor Oradea și din colecțiile particulare Octavian Brândeu, Gheorghe Burtea, Béatrix și Christian Derveloy, Damian Florea, Adrian Năstase, Andrei Năstase, Mihnea Năstase, Cristinel Popa, Jean-Michel Runacher, Anca Vlad, cărți cu caracter ezoteric și ziare de epocă, reviste de avangardă și cărți ilustrate de artist de la Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, documente inedite provenind de la Arhivele Naționale ale României, obiecte etnografice, fotografii și filme documentare din perioada interbelică provenind de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.

În expoziție va fi proiectată secțiunea „Les illuminations successives” din filmul „Victor Brauner – Le grand illuminateur totémique” (2014) în regia lui Fabrice Maze.

Muzeul Național de Artă al României deține un număr de opt lucrări de pictură și două de grafică ale artistului Victor Brauner, printre care „Fata și floarea” donată la începutul anului 2023 de către Mircea Barzuca.

Expoziția „Victor Brauner. Între oniric și ocult” este un proiect conceput și coordonat de Călin-Alexiu Stegerean și dezvoltat împreună cu o echipă formată din Costina Anghel, conservator, dr. Patricia Bădulescu, muzeograf, Miruna Moraru, muzeograf și drd. Ileana Mitu, responsabil de comunicare.

Cu ocazia Zilei Naționale a României, va putea fi vizitată gratuit în intervalul orar 10.00 – 18.00. Expoziția va fi deschisă până pe 30 aprilie 2024.

The post Expoziția „Victor Brauner. Între oniric și ocult” se deschide pe 1 decembrie la MNAR. Intrarea va fi liberă în această zi appeared first on Cultura la dubă.

_{We recommend that you listen to Erik Satie’s Gymnopedies while you read this article.}

Constantin Brâncușii and Erik Satie met in Paris in 1910.

Brâncuși was 34 at the time and was known amongst the circle of artists working in France. He already had shown his works in 1906 at the Société Nationale des Beaux-Arts and at the Salon d’Automne in Paris and was a friend to Modigliani, Marchel Duchamp and Apoliinaire.

Satie, a French composer and pianist, was 44 and was considered an influential artist of the Parisian avant-garde, after becoming known through his works – Gymnopedies, in 1887.

Even though they had different personalities, historians say, the two found a common artistic language and a human connection that they enjoyed until the death of Satie, in 1925.

It appears that the wooden sculpture “Socrates”, made by Brâncuși in 1922 and currently owned by MoMA is a form of gratitude for his friend, Erik Satie, who he called Socrates, due to his wisdom.

The two would spend a lot of time together, especially in Brâncuși’s workshop on Rue de Montparnasse and they shared a common passion for music. Critics even would say that Satie’s music was influenced by Romanian popular music, which he had heard at an event in Paris.

Brâncuși also had a strong connection to music. During his studies in Bucharest, he played in the choir of the Mavrogheni Church, and in his workshop in Paris he build two violins on which he would play Romanian music. He was friends with the Romanian folklorist, Constantin Brăiloiu, who would bring records of Romanian music to the sculptor, in Paris. Brancusi had, in total, a collection of about 2000 records. He wasn’t, though, a fan of symphonic music and it seems that Satie was the only composer who managed to reach the soul of the Romanian sculptor, through his music.

It’s a fact that their friendship birthed a successful collaboration in the world of Parisian dancing, considered an important step towards contemporary dance. This was a ballet show, to Satie’s music, featuring Lizica Codreanu, the dancer.

Lizica’s costumes, herself close to Brancusi, were created by the sculptor, his mark being obvious, through the geometrical shapes of the dresses.

The photograph above was taken by Constantin Brancusi in 1922, in his workshop in Paris, and recently, the famous auction house Christie’s evaluated it’s worth to 50.000 EUR.

The post The creative friendship between Brâncuși and the composer Erik Satie appeared first on Cultura la dubă.

In Romania, his messages and drawings could be seen year after year at Sibiu, on a wall close to the Radu Stanca Theater, in galleries in Cluj, Timisoara or Bucharest, or in the campaign to built the first onco-pediatric hospital in the country, in which his involvement was pro-bono.

We spoke to Dan Perjovschi about that campaign, about the authorities’ reaction, but mostly about how the artists see the pandemic and what will happen to the art created during this period.

How has this period affected you, as an artist? How has your work transformed during this period of isolation?

I have seven postponed shows and two completely cancelled. I should have been in Bogota and all around the planet and I’m not going anywhere. Which is complicated financially, because I earn by drawing, and also regarding the experience, that I’m missing. I’ve been taken out of a rhythm.

I haven’t stayed in a single place for more than two months for about 15 years or so.

Other than that, the same as everyone. It can seem absurd sometimes.

But there’s another aspect. As an artist, I observe things and compare them, filtered by experience. And people are yelling that this is a dictatorship. They have no idea what a dictatorship is about.

They sit on their sofas and write what they feel like on Facebook.

It’s a time when we’ve become divided. You get the feeling that if everyone says their opinion, it’s more diverse, when, actually, it’s more polarized.

Everyone’s nerves are stretched, not only here, but everywhere. Both you and I have more time to think about things and get more angry about them.

But creatively ,regarding inspiration, did you manifest your art differently, given that it’s something that you haven’t lived through before?

No, on the contrary. Artistically, I’ve done more work now than ever. I’ve said that my shows have been postponed. So that physical practice is gone. But, on the other hand, my type of artistic practice, drawing things responding to current events, this has accelerated because there are countless websites, projects, magazines all over the world asking for my drawings.

I’m working with 4 international galleries and they all are asking for drawings on a weekly basis, only online this time.

“First of all, as an artist, I am for freedom of expression. The idea of censorship is unacceptable in a democracy.”

Dan Perjovschi

Have any companies or advertisers reached out to you?

I don’t work with companies or advertising companies, unless it’s a charity thing, without pay. I generally work With NGO’s.

And another thing. I’m not controversial enough. My drawings are.. someone says that they are intelligent graffiti, that they are deeper and they don’t stir hatred or division, as you’ve seen, but they try to bring people together.

So it doesn’t work like that, I can’t sell hot dogs with my drawings.

Regarding what happened with the images depicting doctors as saints, what do you think that was about?

There are many aspects here. First of all, as an artist, I am for freedom of expression. The idea of censorship or trying to take down those things, is unacceptable in a democracy.

Have you heard of other cases, in other countries, where the authorities step in in regards of street art?

Yes, of course. The Vienna authorities took down some posters from an art project, depicting Angela Merkel in a sexual position. So it also happens in this Europe that walks hand in hand saying “je suis Charlie”.

I thought that only in Romania this could happen.

No. But, it’s true that in Romania, the Orthodox Church gets a way to big piece of the pie.

Do you remember when there was a wall painted in Sfântul Gheorghe square? It was the same thing then. The church didn’t protest out loud back then, they made some phone calls, on the low, to the owner of the building, who got scared and asked the artists to redo their work.

Now there were public about it and maybe that’s to be appreciated.

So, first of all, this is unacceptable and every time it will happen, including regarding art that I donțt like, I will support the art and not the church.

“If the purpose was to get more people to thank doctors, to be close to them, then it’s a failed campaign. There’s more hatred than an aura around the doctors’ heads.”

Did you like it, from an artistic point?

It’s not a question of linking. To me, street art is a little different, this was a little bit to much an advertising campaign and a pot-stirrer.

In the end, what was the purpose of the campaign? To make saints out of doctors, yes? Is the world standing with the doctors now or has another rift been made in society?

If the purpose was to get more people to thank doctors, to be close to them, then it’s a failed campaign. There’s more hatred than an aura around the doctors’ heads. Who won from all of this? The artist and the agency, right? Not the subject.

I think that when you get out in the public space with a divisive message, you should face the consequences. You can’t play around.

It’s easy to say “Oh, look, they’re censoring us!”, yes, but what is your message?

I’m not saying that it’s a bad work, everyone is free to do their work as they can. All I mean is that if it’s purpose was to smoothen out the harshness of society, it was missed and the faithful world can now frown upon doctors, instead of art.

“These doctors aren’t saints, they’re people who did their jobs. They had moments of bravery, good for them. But they shouldn’t be turned into something you visit with a lit candle.”

Is there a morality limit for the artists when they are creating something?

To me there is. I’m criticizing the Orthodox Church, but I mind my language when I do it.

Art in a public space doesn’t mean that I, the artist, can do as I please. That public space has the right to answer – hey, I don’t like what you’ve done.

I think that artists need to have responsibility and especially these advertisers. On the other hand, these people should be free to express their message.

The Orthodox Church and the people have no reason to get upset, because, in the end, this campaign is less offensive than the guy making a cross sign before stealing from your pocket.

This shouldn’t be the big problem for the Orthodox Church. The Orthodox Church got people out of their houses, put them in danger, they couldn’t help themselves, like the other churches, to stay home. So they wanted special treatment. Well, that special treatment comes with a bill.

Let me say one more thing about those images. A lot of young artists have a Taschen catalogue culture. When you use Buddhist or Christian symbols, you should know what they’re about. They’re not simply decorative.

On the other hand, yes, it wasn’t a bad idea to say that doctors should be shown as icons, though it seems a bit far-fetched to me. These doctors aren’t saints, they’re people who did their jobs. They had moments of bravery, good for them. But they shouldn’t be turned into something you visit with a lit candle.

In my opinion, the artists needs to carry the responsibility of their discourse. That doesn’t mean censoring themselves or being censored by others.

You’re working along side a group called White Cuib. What is that all about?

White Cuib is a non-profit space in Cluj. The title is a word-play. The main container of contemporary art is a white cube, meaning the gallery, the white wall, grey floor.

I was supposed to do a show there and then the virus came. I said we’ll do it online. And I started doing an online journal and after a week I started inviting other artists and now there are 22 of us from all over, Jakarta, Bogota, etc.

These people post daily messages reflecting what is happening in the world right now, with this virus.

How do you think this period will remain documented artistically?

Some works will remain online and others will be transferred offline. We’ll also do a show out of what we’ve created, there are hundreds of messages posted. We’ll show it at Cluj and then all over the country and, hopefully, abroad. Because there’s an interesting diversity of reactions and messages. I find it an extraordinary creativity, not only at artists.

A lot of artists need time to react. Me, coming from a newspaper, I react immediately. Others may need a few years.

So, what’s going to happen? All the shows from now on will have to touch this subject. And the rest will reorganize. I’m in a show in Vienna. It has been closed and will reopen. You can’t show the same things now. You must nuance and change some works. It’s about readapting everything to a subject that has touched everything.

I have in the journal a Colombian artist who photographs his soap. And he’s invited people from all over the world to photograph their soap. And it’s a really nice collection.

If you’re creative, you have to fight the situation. Otherwise, we’ll all get depressed.

A final question. As a human being, how has this isolation period affected you?

I’ve had a difficult relationship with time. Some days seemed endless while others went by fast. I stayed up nights, woke up late. I need to recalibrate.

As a human being… we’ve all received an opportunity. Nobody would stop this mad run even if you’d pay them. We were given time to reflect.

I’ve done shows all over the world, for 15 years. Maybe I shouldn’t have done all of them, perhaps I shouldn’t have flown 4 times a month. Maybe I’m rethinking some things, perhaps some things are not as important and I won’t be doing them again.

I’ve had the time to look at my own archive and the projects that I would like to do.

Generally speaking, the communities have reacted great. You’ve seen, they’ve made masks, they’ve brought food for the elderly. I believe that those people deserve more attention than some agency’s icons.

The post Dan Perjovschi: “Art in a public space doesn’t mean that I, the artist, can do as I please. That public space has the right to answer – hey, I don’t like what you’ve done.” appeared first on Cultura la dubă.

Ministrul Roselyne Bachelot a declarat pentru publicația Le Figaro că “ Aveam două opțiuni pe masă – să ținem centrul deschis și să efectuăm lucrări în paralel sau să îl închidem complet. Am ales-o pe cea de-a doua fiindcă ea va dura mai puțin și va fi mai ieftină.” Aceasta a adăugat că “Nu avem de ales, clădirea este în suferință.”

Clădirea va fi închisă la finalul lui 2023, urmând ca lucrările să se termine la finalul anului 2026, iar în 2027 Centrul să fie redeschis.

Centre Pompidou a fost deschis publicului în 1977, după dorința lui Georges Pompidou, președinte al Franței, de a dărui francezilor și turiștilor din toată lumea o instituție modernă, dedicată artei contemporane și moderne.

La Pompidou este și celebrul Atelier Brâncuși, unde sunt expuse lucrările sculptorului Constantin Brâncuși.

Centrul Pompidou primea înainte de pandemie aproximativ 7 milioane de vizitatori pe an, fiind cel mai mare centru de artă modernă din lume, alături de MoMA, New York.

The post Centrul Pompidou din Paris va fi închis între 2023 și 2027 appeared first on Cultura la dubă.