Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

ICR Londra îl prezintă pe Andras Demeter, ministrul Culturii, drept unul dintre invitații speciali ai unui “excepțional recital de poezie” care va marca Ziua Culturii la Londra, pe 17 ianuarie. Potrivit comunicatului transmis în engleză publicului britanic, Andras Demeter este “un actor aclamat”, precum și “un actor poliglot care pornește într-o călătorie artistică și intelectuală de o amploare excepțională”. Acesta va recita poezii eminesciene precum “Lacul”, “Dintre sute de catarge”, precum și “Flori de mucigai”, de Tudor Arghezi, sau “Vârsta de aur a dragostei”, de Nichita Stănescu.

ICR spune că evenimentul “oferă publicului britanic o experiență care deschide noi perspective asupra textelor clasice și moderne.” Demeter va apărea alături de actrița Emilia Popescu și de pianistul Cătălin Răducanu, iar recitalul se intitulează “Aplauze pentru poet”.

“Actorii Emilia Popescu și András Demeter dau viață poeziei lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Marin Sorescu și Nichita Stănescu, într-o interpretare susținută de universul sonor creat de pianistul și compozitorul Cătălin Răducanu. Recitalul este completat de proiecții video cu lecturi în limba engleză realizate de Anamaria Marinca și Sir Michael Pennington, precum și de o intervenție de arhivă a regretatului Ion Caramitru.” – se arată pe site-ul ICR

În variantă în limba engleză a evenimentului, publicată pe site-ul ICR Londra, Andras Demeter și Emilia Popescu sunt prezentați drept “acclaimed actors” (actori aclamați).

”A fi pe un podium artistic la Londra, cu poezia românească în centrul atenției e un prilej rar, care ne pune în fața unui public obișnuit cu diversitatea culturală, dar și cu rigoarea artistică. Cred că poezia noastră are forța de a traversa granițe și limbi, iar aici, la Londra, poate fi ascultată cu o altă curiozitate şi alt interes, nu doar cu o altă căldură.” spune actorul Demeter András, ministrul Culturii.

Deși recitalul se numește “Aplauze pentru poet”, pe site-ul ICR nu există nicio prezentare a poeților români incluși în program, ci doar prezentarea interpreților.

Programul cuprinde:

Piano interludes and jazz improvisations throughout the recital – Cătălin Răducanu

Mihai Eminescu

Din manuscrise – VIDEO – Ion Caramitru (RO) / From the Manuscripts – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„Și dacă” – Emilia Popescu (RO) / And if… – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„Lacul” – András Demeter (RO) / The Forest Pool – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„Dintre sute de catarge” – András Demeter (RO) / Of the Masts – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„Trecut-au anii” – Emilia Popescu (RO) / Sonnet (The Years Have Passed) – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„Cu mâine zilele-ți adaugi” – András Demeter (RO) / With Tomorrow You Add to Your Days – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„La steaua” – VIDEO – Ion Caramitru (RO) / To the Star – VIDEO – Michael Pennington (EN)

„La steaua” – Live dialogue Emilia Popescu & András Demeter (RO)

All translations by Corneliu M. Popescu.

Tudor Arghezi

„Flori de mucigai” – András Demeter (RO) / Mould Flowers – VIDEO – Anamaria Marinca (EN) Translation: Andrei Bantaș

Marin Sorescu

„O amoebă” – Emilia Popescu (RO) / An Amoeba – VIDEO – Anamaria Marinca (EN)

„Segment” – András Demeter (RO) / Segment – VIDEO – Anamaria Marinca (EN)

„Trebuiau să poarte un nume” – Marin Sorescu – Emilia Popescu (RO)

Nichita Stănescu

„Necuvintele” – Emilia Popescu (RO) / The Non-Words – VIDEO – Anamaria Marinca (EN) Translation: Andrei Bantaș

„Vârsta de aur a dragostei” – András Demeter (RO) / The Golden Age of Love – VIDEO – Anamaria Marinca (EN) Translation: Andrei Bantaș

O altă variantă a spectacolului Aplauze pentru poet a mai fost prezentată anterior și în Italia și Spania, în 2024 și 2025. Inițiatorul proiectului și regizorul spectacolului este Ovidiu Miculescu, conceptul video este semnat de Virgil Oprina, iar regia muzicală de Oltea Șerban-Pârâu.

România sărbătorește anual Ziua Culturii Naționale pe data de 15 ianuarie, ziua nașterii lui Mihai Eminescu.

The post Ministrul Andras Demeter, invitat de ICR Londra să recite poezii de Ziua Culturii, în calitate de “actor aclamat” appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul Iulian Tănase a fost invitat în cadrul FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași – să vorbească în fața deținuților de la Penitenciarul Iași. Acesta semnează un editorial pentru Cultura la dubă, în care povestește întreaga experiență.

***

Pe 22 octombrie, la ora 11, am ajuns la închisoare. Mai exact, la Penitenciarul Iași. Era prima zi de FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Cu vreo două săptămîni înainte, Florin Lăzărescu (scriitor, scenarist, organizator FILIT și prieten) mă sunase să-mi propună „afacerea“ asta.

— Te bagi? m-a întrebat Florin.

N-am avut nici o ezitare:

— Normal că mă bag.

Discuția cu Florin s-a mutat apoi pe WhatsApp.

— Cum punem titlul evenimentului: „Scriitor la bulău“? m-a întrebat Florin.

Am râs. „Scriitor la bulău“ chiar nu suna rău, poate un pic prea colocvial.

— „Scriitor aflat într-o zi de gratie“, am zis eu. Sau „Literatură cu executare“.

— „FILIT la pîrnaie“, a spus Florin.

— Cred că o să le spun deținuților că literatura e un spațiu de evadare, am spus eu.

— Eu aș spune mai degrabă că literatura tot te prinde la un moment dat, a spus Florin.

Pe măsură ce se apropia ziua, m-a cuprins un soi de neliniște: ce le spun oamenilor ălora? cum mă conectez cu ei? o să fiu în stare să găsesc o limbă comună? Mi-am amintit de ce spunea Karl Jaspers despre comunicarea autentică: „comunicarea care se stabilește nu de la intelect la intelect, de la spirit la spirit, ci de la existență la existență“.

Când am ajuns în fața celor 15 deținuți, prima mea grijă a fost să le vorbesc nu în calitate de scriitor, deși exact în această calitate mă aflam acolo. A fost destul de simplu să mă concentrez pe calitatea mea de simplu om, mai ales că eram chinuit de vreo câteva zile de o criză de discopatie lombară. Arcoxia și Ketonal au fost principalii mei aliați la această întîlnire.

Am început cu o poveste. Le-am spus că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Ciprian, a făcut 3 ani de închisoare. În fața mea erau, aveam să aflu asta curînd, oameni cu condamnări mult mai grele, însă, chiar și așa, am observat că au devenit dintr-odată atenți.

Cu Ciprian mă cunoșteam de vreun an, când, într-o zi, acum vreo 10 ani, mi-a spus la o cafea că are să-mi zică ceva. După ce mi-a povestit experiența cu condamnarea și detenția, Ciprian s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

— Am vrut să știi asta. În caz că nu vrei să mai fim prieteni, e OK, pot să înțeleg.

M-am ridicat de pe scaun, l-am îmbrățișat și i-am spus:

— Abia acum vreau să fim prieteni.

Mă rog, am și prieteni care n-au făcut închisoare, dar ei sunt mai puțin interesanți decât Ciprian.

Glumesc: toți prietenii mei sunt extraordinari. Ciprian e un om minunat, prietenia cu el e unul dintre darurile importante pe care mi le-a făcut viața.

Povestea acestui început de prietenie a părut să aibă avut efect asupra asupra oamenilor de-acolo. Totul a curs apoi natural. Am vorbit despre viață și filosofie, am ajuns să le vorbesc puțin despre procesul lui Socrate, în mod special despre ce înseamnă că „o viață neexaminată nu merită să fie trăită“, le-am spus și că Socrate a fost ceva mai ghinionist decât ei, căci el a fost condamnat la moarte. Mă rog, Socrate putea să evadeze dacă voia, s-ar fi ocupat prietenul său Criton de toate, doar că a refuzat. Le-am vorbit puțin și despre iertare și căință, fără să dau, totuși, citate din Hannah Arendt, Vladimir Jankélévitch, Jacques Derrida sau mai știu eu cine.

Cineva mi-a pus o întrebare despre Spinoza și așa am ajuns să vorbim despre cât de important e să ne păstrăm cât mai mult timp viața, că viața nu se termină aici – asta are legătură cu conceptul spinozian conatus, care se poate traduce prin persistență în existență, prin „năzuinţa naturală a fiecărui individ de a-şi păstra atât cât poate propria viaţă“. Nu știu cât i-a ajutat ideea că lumea e o închisoare ceva mai mare, că nici afară nu suntem întru totul liberi, dar, mă rog, eu am încercat să lărgesc puțin tabloul.

Cele mai interesante momente ale întîlnirii au fost atunci când am dialogat efectiv cu unii dintre ei, și asta s-a întâmplat după ce le-am spus câteva lucruri despre intrigă, anume că intriga este alcătuită din evenimente semnificative pentru o anumită poveste, inclusiv pentru o poveste de viață, semnificative pentru că au consecințe importante.

— Care este intriga poveștii tale? l-am întrebat pe un tip.

— Tentativă de omor.

— Cât ai luat?

— 12 ani. Am executat deja 2. Dar merit pedeapsa, e OK.

— Ce vîrstă ai?

— 27.

— Nu-ți zic mulți înainte, că aici, la penitenciar, se poate interpreta.

La faza asta s-a rîs.

Unui alt tip, tot tînăr, tuns scurt, cu barbă și ochelari i-am spus că arată ca un scriitor.

Mi-a spus fără să clipească:

— Conform procurorilor, eu arăt ca un violator.

Pe asta n-am văzut-o venind. Colegii „scriitorului“ au rîs.

Spre finalul întîlnirii, le-am scris pe un flip chart schema Pixar Pitch (o schemă narativă simplă și utilă), în caz că vor dori să insiste cu scrisul. Din ce-am văzut ulterior în revista Clepsidra (n.r. revista penitenciarului), oamenii se concentrează, în zona de creație literară, exclusiv pe poezie, dar și în poeme se pot spune povești. De la autorul Constantin Zaharia am primit chiar și un autograf.

Experiența a fost una intensă, mult mai intensă decât se poate înțelege din această simplă relatare, și ea nu s-a întâmplat de la sine. Le datorez mulțumiri în primul rând oamenilor de la FILIT, lui Florin Lăzărescu, în mod special, inspectorului principal Sorin Stan și Dianei Lona Leonte, precum și domnului Cristian Cristofor, comisar-șef de poliție penitenciară, director-adjunct Reintegrare Socială.

Am citit zilele astea câteva zeci de poezii publicate în revista Clepsidra. Autorii sunt persoane private de libertate. În aceste poezii, regretul, tristețea, durerea sunt la ele acasă:

Liviu Constantin Ursu

(Penitenciarul Vaslui)

TRISTEȚE

“Cu ochii triști și-atât de grei,

cu gratii în geam și uși de fier

Privesc la vânt, privesc la ploi,

Mă rog, blestem și strig la cer.

(…)

Aici, cazat într-un infern

Unde un an înseamnă doi,

Durerea-n versuri o aștern

Cu ochii triști și mereu goi.”

Vlad-Mihăiță Stamatin

(Penitenciarul Iași)

TRISTEȚE

“Mă uit pe geam, mă întristez,

Aceleași lucruri văd mereu

E frig, e ceață, e pustiu.

La fel ca în sufletul meu.

(…)”

Andrei Bîrjovanu

(Penitenciarul Iași)

STRĂINUL

“Nori negri în suflet mă apasă

Și dor îmi e de cei de-acasă

(…)

Toamna frunzele-s aprinse,

Capul mi-e bolnav de vise,

Se duc păsările-n rânduri

Și mi-e dor de-atâtea gânduri.”

Mihai Gabriel Pătrașc

(Penitenciarul Iași)

ETCETERA

“Iar cade-un strop de timp și iar

Mai pun o cruce-n calendar,

Mai cade-un dinte, o măsea,

Etcetera…

Iar mă gândesc, iar mai regret

Iar mă topesc încet, încet

Mai sap un rid pe fruntea mea

Etcetera…

Iar mă gândesc la câte-un vis

Pe care vremea l-a ucis,

Mai moare-un om, mai cade-o stea

Etcetera…

Iar joc un rol de bighidiu,

Gălăgios și inutil,

Mă duc și eu, se duce ea

Etcetera…

Și nu găsesc în nici un chip,

Să-mi dea o mână de nisip

Vreun milostiv pe undeva

Să-mi umplu iar clepsidra mea.

E viața sumbră, slută, rea

Etcetera…”

Unele poezii sunt pur și simplu amuzante, fie că umorul e involuntar sau voluntar:

Mihai Acatrinei

(Penitenciarul Vaslui)

CHIAR ȘI-AȘA

“Trecut prin vremuri grele și amare

M-am tot gândit să-mi fac reabilitare,

Cât am fost tânăr, am fost un inocent,

La bătrânețe, greșeli nu vreau să mai repet.

Acum, când am ajuns bătrân neliniștit

Voi merge-n libertate, voi merge la iubit

Femei de vârsta mea, poate și prospături,

Dar după gratii, frate, n-am să mai vin, vă jur!

(…)”

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

DISTRATUL

“Merg pe drum, visez plăcinte

Lumea zice că n-am minte!

Stau pe pat, visez pupat!

Parc-aș fi un om stricat.

(…)”

Însă poemul care m-a impresionat cel mai tare este Vecinul meu de pat, care spune o poveste teribilă:

Constantin Mandric

(Penitenciarul Iași)

VECINUL MEU DE PAT

“Vecinul meu de pat s-a sinucis

După un an și jumătate-n pușcărie.

A folosit o lamă. Scurt, precis,

dar despre-așa ceva nu se prea scrie.

Era un găinar, un hoț mărunt,

Obișnuit cu viața de-nchisoare.

Umbla după băieți, juca barbut,

Se descurca mai bine ca oricare.

(…)

De ce? Ce naiba l-o fi apucat,

Ce l-a făcut să-și pună capăt vieții?

Să fi ținut în inimă ceva?

Vreo taină, vreun regret, o amintire?

Ori, cine știe, poate că avea

Ascunsă vreo poveste de iubire.

Poate că între două condamnări

O fi-ntâlnit vreo fată, cine știe…

Sub perna lui erau niște-nsemnări

Făcute pe un petic de hârtie.

Le-am luat și am citit ce-a scris

De zeci de ori doar un cuvânt:

„Rezistă“!

Vecinul meu de pat s-a sinucis

Și a luat cu el o taină tristă.”

***

Iulian Tănase este scriitor premiat la nivel internațional. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar in 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate / Literatură (Graz, Austria). Printre volumele publicate în România se numără “Poeme pentru orice eventualitate” (2000), “Iubitafizica” (2002, 2003, 2013), “Sora exactă” (2003), “Ochiul exploziv” (2006, “Oase migratoare” (2011), “Manualul Îmblânzitorului de Cafele” (2013), “Teoria tăcerii” (2015). Recent, el a publicat la Editura Trei romanul “Te rog să nu vii în timp ce dorm”

Citește și: “M-am întrebat de multe ori cum e să trăiești cu toate aceste cataclisme emoționale, cu inima coborâtă-n bernă de atâtea ori. Mama trăiește.” – Iulian Tănase

Citește și:

“În clasa a XII-a, am fost singurul din clasă care a ales să susțină examen de Bacalaureat la germană. O făcusem pentru el, nu pentru mine. L-am rugat într-o zi să mă primească la meditații pentru că nu credeam că mă descurc la Bac fără. M-a refuzat.

În schimb, mi-a propus să ne întîlnim prin oraș și să vorbim și îmi amintesc de cîteva plimbări prin oraș, ca doi peripateticieni germanofili care vorbeau în germană despre Goethe, Brecht, Böll și așa mai departe.” – Iulian Tănase

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Iulian Tănase, scriitor: “Lumea e o închisoare ceva mai mare, nici afară nu suntem întru totul liberi.” appeared first on Cultura la dubă.

Uniunea Scriitorilor din România a anunțat în această seară că poetul Ioan Es. Pop a decedat la vârsta de 65 de ani. Mai mulți scriitori și-au manifestat deja tristețea la aflarea veștii și au vorbit public despre valoarea poetului Ioan Es. Pop.

Pentru poeziile sale, Ioan Es. Pop a fost premiat în repetate rânduri de Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din Moldova, Academia Română sau la diverse festivaluri de literatură. Totodată a fost distins cu Premiul Naţional Lucian Blaga 2024.

“Cu tristețe am aflat că a murit Ioan Es. Pop, unul dintre cei mai importanți poeți români din ultimele decenii. Odihnească-se în pace!”, a transmis Mircea Cărtărescu.

“Drum bun în lumină, Ioan Es. Pop. Câtă vreme va exista limba română, poezia ta va ține pentru noi la un loc realitatea lumii. Îți mulțumesc pentru toată iluminarea (inclusiv & mai ales cea nocturnă). Și sper că te vei bucura în sfârșit de lumina pe care atât de mult ai dorit-o – și ai iubit-o.”, a scris Radu Vancu.

Ioan Es. Pop s-a născut la Vărai, judeţul Maramureş, la 27 iunie 1958. A absolvit în 1993 Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română – limba şi literatura engleză a Universităţii din Baia Mare.

Potrivit News.ro, “ca student a activat în cenaclul “Nord” al revistei studenţeşti omonime, fiind, între 1981 – 1983, şi redactorul-şef al acestei publicaţii. Din 1987 a participat la şedinţele cenaclului “Universitas” din Bucureşti, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994. A fost editor-şef al “Ziarului de duminică”, supliment al “Ziarului financiar”, şi editor senior al revistei „Descoperă”.

Ioan Es Pop a debutat editorial cu volumul “Ieudul fără ieşire” în 1994. A publicat apoi volumele “Porcec”, 1996, “Pantelimon 113 bis”, “Podul, antologie”, 2000, “Rugăciunea de antracit / The Anthracite Prayer”, antologie bilingvă, 2002, “Petrecere de pietoni”, 2003, “Confort 2 îmbunătăţit” (împreună cu Lucian Vasilescu), 2004, “Lumile livide/ The Livid Worlds”, antologie bilingvă, 2004, “No Exit”, antologie, 2007, “Unelte de dormit”, 2011, “Arta fricii”, 2016. Poezia lui a fost tradusă în mai multe limbi europene şi asiatice.

lumina s-a-mplântat în sol până la douăzeci de

centimetri adâncime.
ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile.
vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez
asupra unor lucruri mai adânci.

muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.

niște brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară
bărboase și pline de brumă,
ca pentru a recrea seminția
unor barbari ce ară pe dedesubt,
sumbri și cu ochii plini de lacrimi.

muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.

Ioan Es. Pop

The post A murit poetul Ioan Es. Pop appeared first on Cultura la dubă.

Beatrice Stăncioiu este psiholog, consilier școlar și profesoară în învățământul primar și ne-a explicat ce efecte poate avea forțarea unui copil de a spune poezii la serbări, dar și cum îi putem atrage pe cei mici în universul magic al cărților.

Cum am putea explica, de fapt, beneficiile cititului? De ce este important să citim?

Cred că primul lucru care ni s-a spus este că cititul îmbogățește vocabularul. Și așa este. Îmbogățește vocabularul, prin expunerea la cuvinte noi sau expresii, este o oportunitate de a învăța ceva nou, îți oferă și o altă perspectivă asupra lucrurilor.

Sunt momente dificile în viața fiecărui om, iar citind te poți regăsi în poveștile altor oameni. Aceste experiențe te pot ajuta să te înțelegi, să descoperi lucruri noi despre tine, să înțelegi că nu ești singur.

Altfel, cititul ajută foarte mult la concentrare și la conectare, conectarea la poveste, dar și conectarea la sine. Ai nevoie să fii într-o anumită stare ca să poți să citești, trebuie să fii prezent.

Apropo de momentul potrivit, mulți spun că e bine să citim înainte de culcare, de ce este special acest moment?

Îți oferă o stare de liniște și de relaxare. Depinde mult și de ceea ce citim înainte de culcare, dacă citim lucruri care ne afectează emoțional, e posibil să ne agite.

Când te așezi în pat și începi să citești, practic te deconectezi de la o zi plină și îi permiți creierului să se relaxeze puțin. Îi dai o pauză de la rutină, probleme, griji.

Pentru că, de fapt, toate astea ne împiedică să adormim, frământările și agitația de peste zi. Cărțile te scot din povestea ta și te introduc în a lor.

Plăcerea de a citi este ceva ce se câștigă în copilărie și nu se mai schimbă pe parcurs sau se poate schimba și la maturitate?

Se poate schimba, însă dacă nu descoperi plăcerea asta din copilăria mică, va fi greu să îți placă la adolescență. Se mai poate să o descoperi după 25 de ani.

Copilăria mică înseamnă de când înveți la școală să citești, clasa I, clasa a II-a. Eu am copii la clasele a II-a și a III-a care citesc cărți, dar fac asta pentru că au fost încurajați de părinți. Părinții le-au prezentat copiilor lumea magică a cărților, a poveștilor, iar atunci este mult mai ușor pentru acei copii să găsească bucuria de a citi.

“Ca să ajungă să citească în școală, copiii trebuie obișnuiți cu universul cărților încă de când sunt foarte mici, ar fi bine ca părinții să le citească în momente de relaxare, înainte de culcare. Sau nu neapărat să le citească, ci pur și simplu să le spună povești.”

Beatrice Stăncioiu, psiholog

Copiii își creează cu ochii minții imaginile din povești. În schimb, televizorul, telefoanele, îți prezintă totul de-a gata, pe când cartea te ajută să îți creezi tu povestea, să îți dezvolți creativitatea și să faci conexiuni.

Citind, copiii își antrenează memoria și apoi pot face conexiuni.

Sunt unii părinți care folosesc cititul drept pedeapsă sau obligație pentru copii. Ce efecte are o astfel de abordare?

Cu pedeapsa nu rezolvi nimic, copiii se simt umiliți și neînțeleși atunci când îi pedepsești. Nu poți să îi spui “trebuie să citești”. De ce? Copilul trebuie atras, iar copiii învață prin joc. Cu forța nu se învață nimic.

Cât de importantă este și puterea exemplului? Ca cei mici să îi vadă pe adulții lor răsfoind o carte, în loc să stea tot timpul pe telefon?

E esențială. Copiii sunt o reflexie a noastră, a adulților, apoi noi, ca adulți, repetăm inconștient anumite tipare din copilărie.

Creștem în familie, vedem anumite lucruri, apoi le facem și noi, pentru că acesta e normalul în viața noastră. Dacă noi stăm toată ziua cu telefoanele în mână și ne uităm la televizor, copiii vor face același lucru, ei nu au de unde să își ia informația că există și altceva. Doar școala le mai poate deschide orizonturile, dacă în familie nu se întâmplă asta.

Pentru că e Ziua Poeziei, aș vrea să te întreb ce rol are memorarea de poezii în copilărie? Practic, la serbări, la gradiniță, copiii iau contact cu poezia.

“Noi am crescut fiind forțați să memorăm poezii, toți aveam emoții. Sunt copii care atunci când îi pui pe un podium se blochează, pentru că nimeni nu îi pregătește dinainte.”

Totul e pentru adult, nu pentru ei. Ei sunt atât de mici încât nu înțeleg fenomenul și se blochează. Serbările sunt un spectacol pentru părinți. Sunt unele grădinițe care nu fac asta exact din această cauză, să nu supună copiii unui stres.

Da, îți poți antrena memoria, dar e esențial să îți placă și să înțelegi ceea ce memorezi. Dacă înveți ceva mecanic, după 10 minute ai uitat. Dacă înveți ceva logic și înțelegi ceea ce ai memorat și îți și place, atunci ții minte foarte mult timp.

Dar nu e nevoie să memorezi poezii sau informații ca să îți antrenezi memoria. E suficient să citești. Cititul e pentru creier cum e sportul pentru corp, singura modalitate prin care ți-l antrenezi.

Copiii pot rămâne cu traume din cauza unui moment de blocaj la serbare?

Da, ei cred că îi dezamăgesc pe părinți și ajung să creadă că ei nu sunt suficient de buni, doar fiindcă nu au putut spune poezia.

“Asta le zdruncină încrederea în ei, dar ei nu au nicio vină că sunt supuși la asta de către propriul părinte.”

Un părinte poate să îi spună copilului “Dacă nu vrei să spui asta, nu e nicio problemă, e ok.”

Nu să îi spună: „Învață poezia, că trebuie să o spui la serbare”. Stai, ce înseamnă serbare? Copiii au nevoie de predictibilitate, să știe la ce să se aștepte. Dacă nu știu la ce să se aștepte, ei devin anxioși.

E nevoie ca părinții să le explice ce înseamnă acest eveniment la sfârșitul anului. Ce sărbătorim? Noi vă sărbătorim pe voi, copiii, că după un an greu, ați reușit să terminați. Serbarea e despre ei, nu despre nevoia părintelui de a-și vedea copilul acolo, e o bucurie că cei mici au încheiat o etapă din viața lor și vor începe alta.

The post Obligația de a spune poezii la serbări îi poate traumatiza pe copii. Interviu cu psihologul Beatrice Stăncioiu appeared first on Cultura la dubă.

Radu Nițescu a fost desemnat Tânărul scriitor al anului 2020, pentru volumul „Satao” (Casa de editură Max Blecher). Dacă pentru el premiul a fost o surpriză, pentru criticii contemporani pare să fi fost, mai degrabă, o confirmare, o dovadă a sedimentării unui talent deja intuit de la volumul de debut, „gringo” (2012, Casa de pariuri literare).

Iar asta cu atât mai mult cu cât și volumul următor, „Dialectica urșilor” (2016, Casa de Editură Max Blecher), atrăsese remarci laudative din partea unor nume precum Mihai Iovănel sau Octavian Soviany și fusese nominalizat la categoria Tânărul poet al anului 2016 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori.

Acum, într-un interviu realizat de Cultura la dubă, Radu Nițescu vorbește despre traseul înțesat de literatură pe care l-a parcurs încă din școala generală, despre poeții pe care îi admiră și ce face o poezie să fie bună, dar și despre cum pot fi atrași tinerii spre literatură.

Radu, ce înseamnă să fii Tânărul scriitor al anului 2020, anul în care cultura a parcurs o perioadă dificilă atât în țară, cât și în afara ei?

E un premiu care m-a luat pe nepregătite, nu mă așteptam la asta, și care înseamnă mult pentru mine, mai ales că în anii trecuți a fost câștigat de scriitori pe care i-am citit și îi admir. Mă bucur mult că Satao e o carte citită și apreciată.

Sigur, a fost un an dificil pentru cultură și pentru orice, totuși cărți au apărut destule foarte mișto. Pentru poezie chiar a fost, aș putea spune, un an bun – citiți-i pe Ruxandra Novac, Andrei Dosa, Gabi Eftimie, Mircea Andrei Florea, Olga Ștefan, Adrian Diniș, Andrei Doboș, Vlad Drăgoi, Deniz Otay sau Teona Galgoțiu – ca să enumăr doar câțiva din autorii volumelor pe care le-am citit și mi-au plăcut.

E și un premiu care mă responsabilizează cumva, sper ca ceea ce voi scrie în viitor să nu dezamăgească cititorii.

Când ai început să scrii și de ce? Cum a arătat drumul spre publicarea primului volum?

Prin liceu, chiar prin generală. Tata a fost profesor de română și avea pe-acasă destule volume de poezie din anii 60-70-80, sau volume traduse ale unor poeți de-afară, pe care le-am citit și unele mi-au plăcut, de multe ori mai mult decât poeziile de prin manuale.

Am continuat cu căutările, mi se părea ceva mișto, subversiv, și cred că din cauza asta am început să scriu și eu. Aveam și un cenaclu la liceu, la Sava, coordonat de Irina Georgescu. Mergeam la lecturi publice, am descoperit poeți contemporani și mi-au plăcut: erau tineri, scriau despre lucruri care mă interesau și pe mine, lucruri reale, pe care le vedeam întâmplându-se în jurul meu. Cu unii m-am și împrietenit.

Când am publicat gringo, adică-n 2012, eram deja student la Litere, publicasem poezii prin mai multe reviste și participasem la câteva concursuri pentru nedebutați, pe unde m-am împrietenit cu alți tineri de vârsta mea care scriau poezie. Deja eram pasionat.

Și la facultate am avut un cenaclu, Vorba vine, pornit de Cosmin Ciotloș și o parte din studenții lui. Mergeam pe la Institutul Blecher, unde am și avut una din primele lecturi, în 2011, împreună cu Nora Iuga, moment foarte emoționant pentru mine, pe la Atelierele relaționale, ținute de Răzvan Țupa, și-n general la orice lectură de poezie care avea loc prin București și de care aflam.

Tot scriind, am adunat de un volum, pe care l-am și publicat (cam grăbit, aș zice acum – s-ar mai fi putut lucra destul la cartea aia, dar așa ești la 18 ani, e și asta o parte din farmecul primului volum) la Casa de pariuri literare în 2012, editură care tocmai începuse o serie de evenimente în București și în țară (CDPL-festuri), și căreia îi mulțumesc pentru tot sprijinul acordat. Sigur, am mai sărit etape, dar în mare, cam ăsta ar fi traseul.

Ce crezi despre programa școlară la limba și literatura română? Îi atrage sau îi îndepărtează pe adolescenți de literatură?

Nu-s chiar la curent cu programa actuală, s-a mai modificat în ultimii ani, nici n-am făcut la facultate modulul psihopedagogic, așa că n-aș vrea să vorbesc în necunoștință de cauză. Cu siguranță ea poate fi îmbunătățită, de asta sunt sigur.

Pe de altă parte, depinde mult și de ce fel de profesori ai norocul să nimerești. Ei citesc literatură contemporană? Cunosc scriitori vii, pe care să-i recomande elevilor?

Dacă treaba se temină cu tine învățând pe dinafară comentarii lungi, obositoare și de cele mai multe ori idioate, asta n-are cum să-ți placă; un rol foarte important îl are și profesorul în a te face să iubești literatura.

E o discuție lungă asta…

“Introducând un autor în manual, îi faci întrucâtva și un deserviciu, îl faci obligatoriu, și asta n-are cum să placă elevilor. Dar dacă ei descoperă că scriitorii sunt (și) oameni vii, mișto, cool, asta o să-i apropie de literatură și o să-i facă să vrea să citească mai mult.”

Radu Nițescu

În sensul ăsta, în ultimii ani au mai avut loc întâlniri între scriitori și elevi de la diverse școli sau licee; în direcția asta cred c-ar trebui mers.

Despre volumul tău anterior, „Dialectica urșilor”, Octavian Soviany spunea că împrumută tehnici din Bacovia. Tu ce influențe resimți în poezia ta? Ai anumite modele, scriitori pe care îi admiri?

Zicea Eliot într-un eseu pe care l-am recitit de curând (Tradiția și talentul personal) că niciun poet, niciun artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur; însemnătatea lui, felul în care e privit, e felul în care e privită legătura lui cu poeții sau artiștii dinaintea lui.

Bănuiesc, totuși, că unul dintre target-urile cuiva care scrie e să fie original, să aibă un stil propriu. Mie nici nu-mi trecea prin gând, când scriam poeziile din Dialectica urșilor, că (să) împrumut tehnici din Bacovia, cum zicea Soviany în cronica aia.

Mai ales că nu mai citisem poezii de Bacovia de cine știe când. Dar de destule ori lucrurile astea se întâmplă fără să-ți dai seama de ele.

Sigur, sunt poeți care-mi plac foarte mult – Andrei Doboș, Alex Văsieș, Mircea Ivănescu, Dan Sociu – ca să spun doar patru nume dintr-o listă foarte lungă, dar îmi place să cred că nu am luat pe nimeni drept model, cât mai degrabă am învățat mereu, din poeții pe care i-am citit, câte ceva.  

În volumul „Satao”, reflecția e de multe ori provocată de pretexte neașteptate: documentarele cu animale, checul cu afine sau chiar cursele de Formula 1. Crezi că orice poate fi transformat în poezie? Din punctul tău de vedere, ce face o poezie să fie bună?

Da, poezia e despre oameni, deci poate fi despre orice.

“Pentru mine, o poezie bună e o poezie pe care vreau s-o citesc de mai multe ori, la care revin cu gândul, sau pe care vreau la un moment dat s-o arăt și altora.”

Mai greu e să-ți dai seama, cel puțin la început, când ai scris o poezie bună; de multe ori, ce scrii într-o seară ți se pare stupid a doua zi sau peste o săptămână. În ultimii ani n-am prea arătat nimănui un text până când n-am fost sigur de el și împăcat cu mine; mai demult, o făceam mai des.

Mă opresc asupra unor versuri din poezia „Gata cu încercatul”, volumul „Satao”: „Cine sunt eu să pot schimba/ ceva în dinamica lumii,/ mi-am zis, și am adormit.” Tu ce crezi, pot scriitorii să schimbe ceva în dinamica lumii? Trebuie scriitorii să schimbe ceva în dinamica lumii?

Eh, versurile alea se referă la refuzul de-a acționa într-o situație concretă. Cu siguranță pot, și cu siguranță au și făcut-o, de nenumărate ori până acum. Uneori intenționat, alteori, ca în povestea aia cu efectul fluturelui, fiindcă așa s-au întâmplat lucrurile.

Acum vreo două luni, după ce apăruse Satao, mi-a scris pe Facebook un tip pe care-l cheamă tot Radu Nițescu, cam de aceeași vârstă cu mine, cu care nu mai vorbisem niciodată. Voia să mă întrebe de unde poate cumpăra cartea, fiindcă își dorea s-o facă cadou iubitei lui.

A fost unul dintre momentele în care chiar am simțit ce importantă poate fi poezia mea în viața altora. Dar nu știu dacă e bine să te gândești prea mult la asta când scrii.

La inaugurarea noului președinte al Statelor Unite, a fost invitată în fața lumii întregi o tânără poetă. De ce crezi că România se agață de poezia din trecut și își promovează atât de puțin poeții din prezent?

Da, am văzut, și m-am bucurat să văd asta; poezia scrisă într-un anumit moment spune multe despre o societate în momentul cu pricina. N-aș zice că România promovează atât de puțin poezia contemporană; cel puțin în ultimii ani – poate mai puțin în 2020, că deh – au existat multe festivaluri, lecturi, tot felul de evenimente dedicate poeziei.

Depinde, sigur, și de cât de capabili și bine-intenționați sunt cei care le organizează – uite câte critici au fost aduse, și pe bună dreptate, felului în care funcționează astăzi Uniunea Scriitorilor.

Ai vreun sfat pentru tinerii poeți încă nepublicați?

Să citească cât mai mult și cât mai multă poezie, să nu se grăbească, să-și acorde timp – sigur, nu-i nimic nou în sfaturile astea, dai de ele peste tot.

“Publicatul e oricum o chestie secundară, cel puțin în ce privește poezia, când scrii, n-ar trebui să te gândești la publicat.”

Să învețe să fie sinceri cu ei în primul rând, și să scrie dacă asta îi bucură sau îi ajută în vreun fel, cred că asta i-aș sfătui.  

Există această idee preconcepută că poeții mor de foame în România. Tu cum vezi aspectul financiar? Poți trăi din poezie? Dacă nu, din ce?

Nu, n-am câștigat niciodată prea mulți bani din asta, aproape deloc, de fapt. Dar nici n-am scris vreodată cu gândul la bani, poate doar prin liceu, când mai trimiteam poezii pe la vreun concurs, ca să câștig câteva sute de lei bani de buzunar, dar și acolo, de fapt, de cele mai multe ori participam mai mult ca să mă întâlnesc cu alți prieteni, să petrecem niște timp împreună.

Am lucrat ca barman, apoi ca librar o vreme. Acum nu mai lucrez nicăieri, din vară o să-mi caut de lucru iar, după ce termin masterul pe care-l fac acum. E drept că, deși ai mei n-au fost niciodată prea bogați, mereu am avut unde să stau și ce să mănânc, n-am fost nevoit să mă întrețin singur.

Pe de altă parte, cum spunea un prieten, poet și el, într-un interviu, poți trăi din poezie dacă n-o vinzi ca poezie, poezia e și ea o formă de comunicare. Dar în sensul ăsta deja e un pic metaforă, vinzi și poezie lucrând copywriter, să zicem, ok, dar e ca și cum ai zice că vinzi teatru când lucrezi ca ospătar.  

Radu, ce îți place să mai faci, dincolo de a scrie poezii? Ce te bucură?

Drumețiile pe munte, călătoriile în general, șahul – cam asta aș trece la alte pasiuni.


Volumul „Satao”poate fi parcurs și aici, într-o versiune scrisă de mână de Radu Nițescu și ilustrată de Ramona Iacob.

The post Radu Nițescu, Tânărul scriitor al anului 2020: “Introducând un autor în manual îl faci obligatoriu, iar asta nu are cum să placă elevilor.” appeared first on Cultura la dubă.