“Nu există plagiate în proiecte de management. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat. O lene de redactare a făcut ca lucrurile să fie luate așa.” – Adrian Păduraru, managerul Teatrului Matei Vișniec din Suceava, acuzat de plagiat

În urmă cu aproximativ două săptămâni, o publicație din Suceava, Crai Nou, publica pentru prima dată știrea că actorul Adrian Păduraru a plagiat în proiectul de management cu care a câștigat luna trecută concursul public organizat de Primăria Suceava pentru ocuparea postului de manager general al Teatrului Matei Vișniec, pe un mandat de 5 ani. Știrea a fost preluată atunci de Observatorul Antenei 1, iar Păduraru declara că „sunt greșeli omenești”.

Actorul a copiat integral numeroase paragrafe dintr-un alt proiect de management, depus în 2021 la concursul pentru funcția similară a Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti și a uitat să scoată din textele copiate „Consiliul Județean Argeș”. Cu toate acestea, niciun membru al comisiei de evaluare nu a observat plagiatul.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, managerul Adrian Păduraru admite că mai multe paragrafe au fost copiate și că sursa nu a fost precizată din “lene”. Cu toate acestea, consideră că “Nu există plagiate în proiecte de management. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat.“

Un avocat îl contrazice. Dacă a plagiat în cadrul unui concurs public, de pe urma căruia a obținut foloase materiale, potrivit legii, concursul a fost viciat și orice parte vătămată poate cere anularea lui în instanță, spune avocata Carmen Crețu.

Mai mult decât atât, deși proiectul candidaturii ar trebui să fie, conform legii, realizat chiar de către candidat, Păduraru declară că a fost scris de mai mulți oameni. Și că ideile au fost preluate fiindcă el însuși contribuise la proiectul depus la Pitești, de către un alt candidat, în 2021.

Matei Vișniec, marele dramaturg care dă numele acestui teatru, declară pentru Cultura la dubă: “Am vrut ca numele meu să fie un simbol al încrederii în cuvânt, în rolul artei și al creativității, chiar al rezistenței prin cultură în fața industriei de divertisment cu totul devoratoare, precum si a multor ideologii și obscurantisme toxice. Nu aprob și nu justific nici o formă de plagiat.“

***

Adrian Păduraru a absolvit IATC în 1984. În comunism a avut mai multe roluri în filme, printre care cele mai cunoscute în filmele Extemporal la dirigenție și Declarație de dragoste. A continuat să activeze pe marele ecran și în anii 2000, cu roluri modeste. A fost activ și în teatru, dar nu s-a remarcat cu vreun rol memorabil. În 2020 a devenit consilierul ministrului Culturii de atunci, Bogdan Gheorghiu, un influent lider al PNL Suceava.

5 ani mai târziu, Păduraru a fost invitat în iunie 2025 de către autoritățile locale din Suceava să preia interimatul Teatrului Matei Vișniec. Iar în septembrie 2025 a câștigat mandatul de manager general, în urma unui concurs public, la care a depus un proiect de management și a susținut un interviu în fața unei comisii de specialitate. Pentru performanța sa de la concurs, a primit nota câștigătoare – 9.75.

Doar că publicațiile locale Cortina și Crai Nou au dezvăluit că acesta a copiat fragmente întregi dintr-un alt proiect de management, depus la Pitești în 2021. Jurnalista Luana Popa de la Crai Nou demonstrează cu documente furtul intelectual.

Am stat de vorbă cu mai mulți oameni din domeniu și cu părțile implicate, cu excepția primarului sucevean Vasile Rîmbu, care nu a oferit până la această oră un punct de vedere, deși consilierii săi ne-au confirmat primirea solicitării. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, managerul acuzat de plagiat admite că a copiat, dar neagă că ar fi vorba despre plagiat.

ADRIAN PĂDURARU, managerul Teatrului Matei Vișniec Suceava

“Vă rog să vorbim puțin despre contextul relației dumneavoastră cu Teatrul Matei Vișniec din Suceava. În primul rând, cum ați ajuns să colaborați ca manager interimar?

Da, e o istorie veche, pentru că eu am luat repartiție la Suceava. Era anul 1984, secția Suceava a Teatrului Național din Iași, deci debutul meu pe scenă ca actor profesionist a fost la Suceava.

Ați avut un proiect de management în minte? Știați că urma să se organizeze concursul?

Nu, nu aveam de gând. A fost o propunere care a venit dinspre autoritățile locale de la Suceava. Inițial am zis că interimatul nu e un lucru care mă interesează, dar după aceea am hotărât să fac acest interimat ca să vedem dacă eu corespund la ceea ce vor și autoritățile, dar mai ales publicul din Suceava și, de asemenea, să văd dacă ceea ce e acolo corespunde planurilor mele de viitor, proiectelor de viață. Și așa am acceptat acest interimat.

Și apoi cum v-ați hotărât să candidați la concurs?

Mi s-a părut că e o foarte mare zonă de dezvoltare a Teatrului din Suceava, în sensul că destul de puțin public, din păcate, a fost la teatrul ăsta, care a însemnat că avem unde crește. Mi s-a părut că se poate crește și pe diversificarea repertorială, pentru că a fost destul de unilateral stilistic ceea ce s-a pus, dar și pentru că am văzut unele spectacole pe viu, altele înregistrate, și unele dintre ele mi s-au părut o premiză foarte bună pentru viitor, cum e Pădurea Asumaților, pusă de Andrei Măjeri, de exemplu, sau Pisici 1 și 2, făcute de Bobo Burlăcianu, spectacole care mi s-au părut că sunt o bază bună pentru plecare.

Am văzut o trupă dornică să lucreze, acceptând și roluri mici, fără discuții, am avut și o primire foarte caldă a oamenilor pe stradă. Toate ăstea m-au făcut să mă gândesc că am putea face acolo niște lucruri importante.

Ok, eu am în față documentele publicate de Luana Popa în Crai Nou și sunt în mod evident mai multe paragrafe copiate din proiectul de management de la Pitești 2021. Cum comentați, cum v-ați gândit să copiați acele paragrafe?

Nu sunt copiate. S-a acreditat o idee falsă pentru publicul care nu știe. Nu există plagiate în proiecte. Proiectul nu este nici o operă literară, nici o lucrare de doctorat, este un instrument de lucru pe baza căreia se va face activitatea ulterioară, nefiind nici în punctul ăsta ceva definitiv, pentru că, în funcție de echipa cu care lucrez într-un teatru și pe care nu o cunosc înainte de a fi acolo, în funcție de dinamica actorilor, spectatorilor, se modifică.

Dar, îmi cer scuze, trebuie să vă întrerup, pentru că spuneți că nu este plagiat. Conform legii și conform marilor universități, plagiat înseamnă copierea unor paragrafe fără ca acestea să aibă sursa inițială atribuită. Aici sunt copiate cuvânt cu cuvânt, fără sursă.

Da, doar că asta spuneam: în mediul academic, în mediul de creație, acolo există plagiatul. Nu la proiecte. Pentru că un proiect de management e obligatoriu să știe de bunele practice din alte teatre.

Are o structură obligatorie de analiză, de factori care sunt în toate proiectele. E o structură obligatorie care vine din caietele de sarcini, care caiete de sarcini, de obiective, sunt la rândul lor destul de asemănătoare.

Da, înțeleg, doar că plagiatul este plagiat oriunde el ar fi practicat, indiferent că e o instituție de cultură sau de educație, e o lucrare scrisă.

Nu. Înseamnă că dumneavoastră nu ați preluat aici niște idei generale, ați copiat cuvânt cu cuvânt, conjuncție cu conjuncție, virgule, puncte, exact ordinea din proiectul de la Pitești 2021. Or asta este copiere fără atribuirea unei surse.

Sunt două aspecte aici.

Unul dintre ele se referă la faptul că tot ceea ce este proiect aplicat este conținutul dur al proiectului, este tot gândit pentru Suceava și atunci sunt ideile de noutate care nici vorbă să fi fost copiate și, pe de altă parte, am lucrat cu o echipă de-a lungul timpului, eu lucrând pentru alții și dând idei.

Iar când a venit momentul să fac proiectul meu, am luat din ideile personale și din ideile comune.

Păi și cui i-a fost lene să precizeze sursa?

Cu autorii proiectului din care s-a luat lucrasem eu însumi când au făcut ei proiectele.

N-am înțeles, puteți să repetați, vă rog, că nu este clar ce ați spus mai devreme.

Am lucrat cu o echipă care a făcut proiectul de acolo, despre care vorbim acum. Acum nu știu despre care proiect vorbiți, pentru că eu n-am vrut să spun, dar din proiectul original s-au luat lucruri și în proiectele următoare acolo.

Dar ce înseamnă “s-au luat”? Dumneavoastră ați redactat acest proiect sau ați avut o echipă?

Am avut o echipă cu care am lucrat și echipă pentru care lucrasem și înainte, când au fost proiectele lor.

Dumneavoastră ați participat la un concurs public ca persoană fizică, nu cu o echipă. Adică trebuia să fiți autorul proiectului de management.

Faptul că am lucrat cu o echipă nu mi se pare nimic rău. Nu poate fi din capul unui singur om ceea ce se scrie într-un proiect de management. Nu se poate să nu te consulți, așa cum lucrez și mai departe ca manager.

Înțeleg, una este să te consulți cu colegi de breaslă și alta este să asumi niște paragrafe copiate dintr-un proiect anterior.

Care au fost, la momentul respectiv, gândite împreună cu mine sau, una dintre ele, de către mine.

A, deci dumneavoastră ați fost coautor al proiectului de la Pitești 2021?

Să nu-i spunem coautor, să spunem că am făcut parte din echipă și sunt și idei de-ale mele și idei reieșite din discuții într-o echipă.

Deja există mai multe luări de poziții publice ale unor oameni de cultură care spun că dumneavoastră nu mai aveți credibilitate să conduceți o instituție publică de cultură. Cum le răspundeți acestora?

Cu fapte.

Adică?

Cu ceea ce am început deja să fac acolo și cu faptele care vor urma. Am făcut deja un proiect care este, nu știu dacă unic, ca să nu mă laud, cum face toată lumea, un proiect care se numește Festivalul Cetății, un festival de întreținere a interesului public pentru teatru, pe parcursul întregului an. Am invitat, în deschiderea lui, Teatrul Bulandra, cu spectacolul Artă, și vor continua lucrurile astea. Am început repetițiile cu Horia Suru pentru un spectacol.

Acum că s-a dat derogare la OUG 52 începem lucrul pentru un spectacol pentru copii, ceea ce nu s-a mai făcut demult acolo, un festival de teatru pentru copii. Ele tocmai certifică faptul că sunt elemente gândite special pentru Teatrul din Suceava.

Vom face, din câte știu eu, nu mai există un festival târg de inteligență artificială și noi tehnologii aplicate și aplicabile în teatru, în așa fel încât să fie interesant pentru specialiști și public din toată țara, dar mai ales pentru publicul tânăr și foarte tânăr.

Am înțeles, este evident că aveți foarte multe proiecte, dar aș vrea să vă întreb ce veți face în situația în care artiștii angajați ai Teatrului Matei Vișnec și colaboratori ai teatrului vă vor cere demisia în urma acestei situații?

Ce să spun? Vom vedea dacă se va întâmpla lucrul ăsta, vom vedea la momentul respectiv. Am fost un generator de idei tot timpul. M-am rugat la Dumnezeu să fiu sănătos, să le pot pune în practică, nu să iau de la alții.

Aveți vreun regret legat de copierea acestor paragrafe fără să spuneți care este sursa?

Da, odată că nu am știut și nu am văzut în niciun proiect de management citarea altor surse. Vă rog să-mi spuneți dacă dumneavoastră ați văzut, dar eu nu am văzut nicăieri citarea.

Dar e o chestie elementară pe care o învățăm în școală, în gimnaziu, că dacă luăm un paragraf de undeva, spunem sursa.

Înseamnă că nu e școala generala dacă se întâmplă lucrul ăsta și nu e singurul proiect. Sigur că am regretul unei atenții care ar fi trebuit să fie mai mare în ceea ce mă privește. Învățăm cu toții din lucrurile astea. Eu sunt pucul într-un meci de hochei care are echipe cu interese politice, financiare. Și s-a găsit chestia asta care, da, e regretabilă. Da, e regretabilă. M-ați întrebat dacă îmi pare rău. Îmi pare rău, nu sunt nebun.”, a declarat azi Adrian Păduraru pentru Cultura la dubă.

Teatrul Matei Vișniec din Suceava a luat naștere în urmă cu 10 ani și poartă numele celui mai cunoscut dramaturg român contemporan, Matei Vișniec, decorat de președintele Franței cu ordinul de Cavaler al Artelor. Recent, Matei Vișniec a fost invitat recent să și monteze la Suceava un spectacol, în calitate de regizor, după cartea sa, Cabaretul cuvintelor.

Acesta se declară amărât de situația expusă de presa locală și vorbește despre o ingerință sistemică a politicului în cultură.

MATEI VIȘNIEC, dramaturg

“Există o ecuație greu de rezolvat nu numai în România, ci și în alte țări, precum Franța: cum să asiguri independența sferei artistice față de cea politică? Într-un oraș mic, în care un teatru municipal este finanțat exclusiv din bugetul local, această “ecuație” a independentei artistice ține de “cvadratura cercului”.

Într-o democrație, cultura, ca si justiția, ca și presa, ar trebui să fie forme de contraputere, și își pot exercita acest rol dacă sunt independente. Când creativitatea și independența artiștilor depind, însă, de bugetele acordate de putere, ceva se complică.

Poate că membrii juriului care analizează proiectele de management ar trebui trași la sorți (dintr-o listă de profesioniști ai culturii recunoscuți ca valoare și onestitate), astfel încât să nu mai poate exista “aranjamente”. Dar chiar și în acest caz, dacă un proiect valoros nu este susținut financiar la nivel local, el nu are nici o șansă de a se concretiza.

Poate că pe acest plan o dezbatere la nivel național ar fi importantă. Chiar și în Franța, unde bugetul pentru cultură este de peste 1% din PIB, apar uneori scandaluri legate de numiri “politice” în fruntea unor teatre. Cum să reziste, deci, o eventuală “independență” a sferei artistice în România, când bugetul la noi este de 0,07% din PIB?

Recent am montat la Suceava un spectacol intitulat “Cabaretul cuvintelor” pentru a marca 10 ani de la crearea acestui teatru care îmi poartă numele. Am vrut ca numele meu să fie un simbol al încrederii în cuvânt, în rolul artei și al creativității, chiar al rezistenței prin cultură în fața industriei de divertisment cu totul devoratoare, precum si a multor ideologii și obscurantisme toxice. Chiar și în acest moment în care resimt o puternică amărăciune, mă oblig să nu întrerup dialogul cu cuvântul speranță.

Evident că nu aprob și nu justific nici o formă de plagiat.”, a declarat Matei Vișniec pentru Cultura la dubă.

Regizorul Andrei Măjeri, premiat cu Premiul UNITER pentru regie, dat de către Adrian Păduraru exemplu de bună practică pentru spectacolul Pădurea Asumaților, montat însă în mandatul managerului interimar anterior, spune că e necesară o anchetă în acest caz. “Dacă se dovedește a fi reală situația plagiatului, atunci aș vrea să nu fiu asociat cu un asemenea context, pentru că bunul meu nume, la care am muncit, ar fi afectat.”, declară Măjeri pentru Cultura la dubă.

ANDREI MĂJERI, regizor

“Plagiatul este furt. Punct. Nu există furt mai mare, furt mai mic. Furtul intelectual este extrem de grav. Vorbesc din perspectiva unui om care a trecut prin rigoarea academică a unui doctorat. Cred că și concursurile pe posturi publice ar trebui să aibă sisteme de verificare a plagiatului. Sper ca situația de la Suceava să se investigheze asiduu, pentru a nu plana ecoul acestui incident pe bunul renume al instituției.

Am avut plăcerea să lucrez la Suceava iarna trecută, unde am întâlnit un mediu de lucru extraordinar și un public inteligent. Spectacolul nostru a fost extrem de bine receptat de critică și s-a plimbat în această toamnă la festivaluri de renume, la Constanța, Brăila, Chișinău și Iași. Un adevărat tur de forță. Pentru cei care nu cunosc sistemul teatral, regizorul își cedează drepturile asupra actului artistic către producător (reprezentat vremelnic de te miri cine), dar poate fi alături pe cât posibil în aspecte care țin de mobilitatea și promovarea spectacolului semnat.

M-aș fi bucurat ca noul manager să aibă curiozitatea să mă cunoască, fie doar și telefonic, să ne ureze baftă la vreuna dintre aceste deplasări. Culmea, tot “fosta manageră” m-a sunat. Sigur că ce vorbesc eu aici sunt aspecte legate de etichetă și bună creștere.

Sper ca actorii să decidă să vorbească (deși e greu sub instabilitatea contractelor pe termen determinat), toți cei din instituție care pot ajuta la clarificarea acestui incident să se poziționeze, iar autorul dramatic al cărui nume îl poartă teatrul să aibă o opinie fermă.

Nu se poate construi calitate decât cu o reală coloană vertebrală. Poate e un semnal trist către noi ca breaslă, dar și pentru minister și alți ordonatori de credite, că aceste concursuri ar trebui mai puțin politizate. Consider că și comisiile din aceste locuri unde planează suspiciuni ar trebui să fie anchetate. Altfel, practica se va perpetua, dacă nu e deja încetățenită.

Consider că e important să aibă loc o anchetă. Totodată, cred în prezumția de nevinovăție a oricui, căci am urticarie la artiștii care fac din orice prilej un statement pe teritorii pe care nu le cunosc, sau pe care le compilează urechistic. Toți managerii trec prin momente de contestare, dar aici probele par (la o primă vedere) vehemente, limpezi. Totuși, un context jurnalistic nu e 100% probat juridic. Dar e nevoie să nu fie îngropat sub preș. E un prim pas, alături de solidarizarea breslei.”, spune Andrei Măjeri.

Pentru a înțelege ce implicații legale are această situație, am solicitat un punct de vedere avocatei Carmen Crețu. Iată ce spune aceasta:

“Concursul pentru funcția de manager al unei instituții publice de cultură este reglementat de O.U.G. nr. 189/2008, care impune criterii stricte de legalitate. În situația în care numirea a fost deja validată, suspiciunea de plagiat a proiectului de management nu poate fi ignorată.

Dacă suspiciunea se confirmă, fapta constituie temei suficient pentru revocarea numirii și rezilierea unilaterală a contractului de management.

În ipoteza în care Primăria refuză să intervină, singura cale de restabilire a legalității rămâne acțiunea în contencios administrativ, formulată de către candidatul care a pierdut concursul sau de cǎtre orice persoană ori instituție cu interes legitim. Prin această acțiune se solicită anularea hotărârii/dispoziției de numire, iar instanța poate dispune efectuarea unei expertize de specialitate pentru a stabili în mod definitiv existența sau inexistența plagiatului.

O suspiciune serioasă de plagiat, odată confirmată, face ca rezultatul concursului să fie vulnerabil. Fie că acționează Primăria din oficiu, fie că intervine instanța, legea oferă instrumente solide pentru ca un concurs viciat să fie anulat.”, declară Carmen Crețu, avocată.

Contracandidatul lui Adrian Păduraru la concursul de management a fost tânărul Horia Andrei Butnaru, actor angajat al Teatrului Matei Vișniec. Acesta declară că se gândește să boicoteze colaborarea cu actuala conducere și să consulte un avocat pentru a acționa în instanță.

HORIA ANDREI BUTNARU

“Legea spune că acel proiect de management trebuie elaborat de către candidat. Eu, ca artist, în mod normal, aș refuza în continuare lucrul mai departe la această instituție. E și un risc pe care mi l-am luat de la început oricum, din momentul în care am candidat pentru această funcție, pentru că, odată ce câștigam acest concurs, puneam pe primul plan managementul și lăsam cariera artistică la o parte complet. Așa că nu am de pierdut foarte mult din punctul ăsta de vedere.

Colegii din teatru ce spun despre situația asta?

Pentru colegi nu pot să vorbesc în numele lor. Dar pentru colegii din teatru este destul de complicată situația și pentru mine este complicată, de asemenea. Noi întotdeauna am avut, adică de la început, acum 9 ani – 10 ani de la înființare, contractele pe perioadă determinată, pe un an. E destul de sensibil. Oamenii se tem că-și pierd locurile de muncă. Ceea ce este absolut de înțeles din punctul meu de vedere.”, declară Horia Andrei Butnaru.

Primăria Suceava nu a oferit până acum un punct de vedere.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Lene de redactare”. Cazul plagiatului de la Teatrul Matei Vișniec din Suceava appeared first on Cultura la dubă.

„Mă aflu într-un loc în care emoția a căpătat, într-o anume zi de decembrie, culoarea și puterea focului. Este o emoție care mi-a revenit când am realizat că voi vorbi aici, unde acum 35 de ani vedeam flăcări.”

Într-un București ticsit de panouri publicitare care ne invită să ascultăm în conferințe diverse minți “iluminate”, o prezență cu adevărat relevantă a trecut aproape neobservată.

Anca Vasiliu este unul dintre cei mai importanți filosofi români în viață. În 2022, Academia Franceză i-a acordat Marele Premiu pentru Filosofie pentru întreaga sa operă.

De mai bine de 30 de ani locuiește la Paris, unde activează la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice și este cercetător principal în cadrul Centrului Léon-Robin de filosofie antică, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne. Este doctor în filosofie, coordonează doctorate în Franța, însă statul român, condus de oameni care au ridicat plagiatul la grad de normalitate, nu i-a recunoscut doctoratul timp de 27 de ani.

Recent a fost prezentă la București, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie organizat de Muzeul Literaturii Române. În fața unui public restrâns, a susținut la Biblioteca Centrală Universitară o conferință profundă despre emoție, în locul în care în decembrie 1989 au ars cărți și manuscrise.

Acordă rar interviuri, dar a acceptat să deschidă pentru Cultura la dubă o fereastră către sine, de la străzile copilăriei la legătura cu grupul intelectualilor care au constituit prima organizație a societății civile după căderea comunismului, de la Istoria Artei la Filosofie, trecând prin ideile care îi ghidează existența și ne fac pe noi înșine să ne întrebăm cine suntem.

***

Este duminică dimineață și abia s-a deschis la Capșa. Ne așezăm la cea mai retrasă masă din acest local istoric al scriitorilor români și descoperim pe o plăcuță că acolo obișnuia să stea Arghezi. Dar pentru Anca Vasiliu, Capșa este mai degrabă madlena lui Proust. Privește pe fereastră și spune: „Aici veneam cu mama în copilărie. Să fie vreo 50 de ani de când nu am mai fost aici.”

Este o prezență elegantă, discretă și caldă. O privire pătrunzătoare îi însoțește gândurile și cuvintele care croiesc povești fascinante.

A copilărit pe Calea Victoriei, în Cișmigiu și pe lângă Mănăstirea Antim, unde avea școala generală. „Din clasă priveam turlele de la Antim”. Se întâmpla înainte de demolările care au schimbat iremediabil orașul.

Cu mama economist și tatăl inginer agronom, Anca Vasiliu a crescut înconjurată de cărți.

“Interesul pentru artă cred că a fost întotdeauna în mine. Am făcut liceul Nicolae Bălcescu, care în prezent este Colegiul Sfântul Sava. Și am avut șansa de a avea o profesoară de limbă română care era mai mult de atât. Maria Pavnotescu a fost o inițiatoare în cultură, în filosofie, în artă. Ca să facem Miorița treceam prin studii de etnografie și istoria religiilor, pentru a face Eminescu treceam prin cursuri despre Nietzsche și Shopenhauer.

Am știut că voi urma o cale umanistă, dar nu literară, ci mai degrabă de cultură și filosofie.

Filosofia era greu de realizat în acea vreme pentru că era orientată ideologic, ceea ce nu corespundea cu opiniile părinților mei și ale mele. Și am ales calea Istoriei Artei printr-o serie de întâlniri fortuite.

Ceea ce am învățat din Istoria Artei e mai puțin important decât ceea ce am învățat la orele de practică artistică, am făcut pictură, gravură, modelaj, aveam profesori plasticieni importanți de la care am învățat să privesc, să înțeleg ce înseamnă vizibilitatea lumii și gestul artistic, care nu înseamnă copierea, evident. A fost esențial în profesia ulterioară, cea teoretică, filosofică.”

În anii ‘80 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române. Îar încă dinainte de Revoluție, a făcut parte din grupul intelectualilor români care au încercat să conteste regimul lui Ceaușescu.

“Revoluția, să îi spunem așa că e mai simplu, dar știm ce a fost, a fost un moment pe care îl așteptam cu toții, generația mea.

În ‘89 au fost mai multe proteste timide, văzute acum, dar atunci destul de curajoase, printre care și o scrisoare de protest a unor tineri intelectuali, care protestau în favoarea lui Andrei Pleșu, care era în reședință supravegheată undeva la Tescani, în nordul țării.

Am semnat acea scrisoare, a ajuns la Europa Liberă și s-a citit. Eram 17 colegi din generația mea, istorici de artă și scriitori. Printre ei, Andrei Cornea, Magda Cârneci, Stelian Tănase.

Ceea ce este emoționat e că după aceea, când am ajuns la Paris, am întâlnit-o pe Monica Lovinescu, care citise acea scrisoare și eram prima de pe acea listă pe care o întâlnea. Mi-a dat hârtia care ajunsese la ea, cel mai probabil prin serviciile secrete franceze.

Am la Paris acea hârtie bătută la mașină, cu notițe ale Monicăi Lovinescu.

Era o scrisoare timidă prin care încercam să ne liniștim propria noastră conștiință, că nu stăm pasivi într-o situație care era din ce în ce mai inaceptabilă. Când acea scrisoare a fost citită la Europa Liberă, părinții mei au ascultat și știau foarte bine ce riscuri sunt. Dar ei mi-au spus: suntem mândri de tine. Faptul că ei au avut acest sentiment de mândrie, pentru mine a fost extrem de important.”

Vizibil emoționată când vorbește despre părinți, spune “nu știu de ce vă povestesc aceste lucruri”.

Scrisoarea de susținere a lui Andrei Pleșu, la vremea aceea coleg la Institutul de Istoria Artei, le-a adus semnatarilor interdicția de a mai publica articole, dar și urmăriri până în scara blocului. Însă inevitabilul s-a produs, iar revoluția a surprins-o pe străzi.

“Când am auzit că se întâmplă ceva în Piața Universității am fost acolo cu tata până când am dat nas în nas cu scutierii și nu am insistat, ne-am întors acasă.

Apoi a fost acea adunare la sediul PCR și eram acolo când s-a ridicat elicopterul și au început să cadă literele Partidului Comunist, pe seară au început împușcăturile și flăcările. Muzeul de Artă era în flăcări, ceea ce a fost o panică pentru mine și colegii mei.

Apoi am văzut flăcările de la BCU și nu am să uit acea imagine niciodată. Știam că acolo sunt manuscrise extrem de valoroase. Două-trei zile mai târziu am intrat la BCU și era un strat mare de cenușă, cenușa cărților.

A ajunge, 35 de ani mai târziu, să țin o conferință acolo, a fost un moment de emoție pe care nu am putut să nu îl evoc.”

După Capșa, ne îndreptăm către Piața Universității. Pe zidul Facultății de Arhitectură, lângă plăcuța memorială a Revoluției, un drapel pictat cu spray-ul în grabă încearcă să evoce un spirit uitat de unii, netrăit niciodată de alții.

Peste drum, Anca Vasiliu observă clădirea Intercontinental și își amintește că era acolo când s-a înfăptuit Grupul pentru Dialog Social, pe 31 decembrie 1989. Este unul dintre membrii fondatori, alături de Doina Cornea, Andrei Cornea, Petru Creția, Alexandru Paleologu, Andrei Pleșu sau Mihai Șora, câțiva dintre intelectualii care sperau să contribuie la schimbare.

“În ianuarie Andrei Pleșu a devenit ministrul Culturii și ne-a chemat pe unii dintre noi să facem echipă și să schimbăm lucrurile. Am mers acolo și era foarte multă confuzie, erau minerii care veneau, nu au venit doar în iunie, ci și în ianuarie și februarie.

Era o luptă internă în spatele ușilor închise, dusă de facțiunea care de fapt pusese la cale această revoluție, zisă Revoluție.

Am rămas în preajma lui Andrei Pleșu, el dorea să îmi dea posibilitatea să organizez un Muzeu de Artă Sacră, Horia Bernea înființa Muzeul Țăranului Român, dar toate lucrurile se întâmplau într-o stare de confuzie, nu aveam toate reperele necesare, nimeni nu era, de fapt, pregătit să preia niște responsabilități la acest nivel. Sigur, Andrei Pleșu a făcut-o magistral, dar era din altă generație decât mine.

Mi-a propus să mă ocup de patrimoniu, dar i-am spus că nu mă simt capabilă să preiau o asemenea responsabilitate.

Este un om pe care îl respect enorm și ne leagă o prietenie foarte veche, chiar dacă ea acum s-a rărit ca momente de întâlnire.”

A ales calea doctoratului în Franța, iar de atunci s-a dedicat cercetării în filosofie. A ajuns în Franța cu o bursă a guvernului francez și a avut șansa să lucreze cu Jean-Luc Marion, acum unul dintre cei mai mari filosofi francezi în viață, atunci tânăr profesor.

A devenit doctor în filosofie în 1996, cu lucrarea Despre diafan, o cercetare complexă care implică atât studii de filosofie, cât și literare și de optică.

“Diafan este un cuvânt de origine grecească – diaphanes – care înseamnă apariția a ceva printr-un mediu proprice apariției. Aristotel spune: ca să putem vorbi despre vedere, trebuie să spunem ce este lumina. Și răspunde: este diafanul.

Situația provine din dialogul Timaios, al lui Platon, în care Timaios povestește formarea universului și constituția omului. Când vorbește despre vedere și posibilitatea de a vedea culorile spune așa: atunci când raza luminoasă a ochiului întâlnește raza luminoasă a obiectului pe care ochiul îl vede, acea rază poate fi mai mică una față de cealaltă sau invers, iar în funcție de proporția dintre raza oculară și raza obiectului vizibil, se produc diferite culori.

Când ele sunt egale, se produce diafanul, adică vederea perfectă a lucrului. Acolo unde diafania se oprește, se produce o culoare.”

Nu avea în plan să se stabilească neapărat în Franța, dar când a venit în România să își echivaleze diploma, a realizat că locul său firesc nu mai este aici.  

“Andrei Pleșu a scris un raport pentru echivalarea diplomei, am depus dosarul cu toate cele necesare, nu primeam niciun răspuns, am întrebat ce se întâmplă și mi-au spus că s-a pierdut dosarul.

Am depus încă o dată anul următor, că eram niște termene în care puteam depune, și nu mi-a fost echivalată diploma.

Nici până azi?

Nu.

Adică în România nu sunteți recunoscută ca doctor în filosofie?

Ba da, doar pentru că anul trecut am primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. (zâmbește) Deci pot conduce doctorate, dar doar la Cluj.

Revenind la povestea cu dosarul, nefiindu-mi recunoscută teza, am rămas cumva în vid, trebuia să mă întorc la Institutul de Istoria Artei, dar eu nu mă mai ocupam de Istoria Artei, între timp.”

A intrat, în schimb, la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Paris în 1998, și a început un proiect de cercetare pe termen lung.

“A vorbi despre identitate și despre gen este o știință. Ai nevoie să îți domini pasiunile sufletului, dar și expresia sufletului, care este limbajul.”

“Tema mea de cercetare a fost aceea a statului imaginii în discursul filosofic al Antichității și Evului Mediu. Dar imagine nu înseamnă pictură sau fotografie, ci tot ceea ce determină raportul nostru cu lumea. Noi nu avem un raport direct cu obiectele sau cu lumea, ci o imagine mentală, de tip literar, lingvistic, pe care o dăm lumii pe care o vedem. Imaginea este vizuală, dar nu numai vizuală, ci una în primul rând mentală.

Plecând de la vocabularul grecesc, care e foarte bogat în a desemna diferitele tipuri de imagine, cele mai cunoscute sunt eidolon, care a dat idol și eikon, care a dat icoană, dar sunt multe care desemnează raportul imaginal cu lumea.

De la problema aceasta a imaginii, tot ceea ce este legat de distincția între a vedea și a privi, vederea fiind exact funcția ochiului, deci a unui organ senzorial, privirea fiind un act mental.

Am lucrat în primul rând pe un text extrem de important pentru problema imaginii, care este Sofistul lui Platon. În Sofistul, străinul care vine din Elea este întrebat de Socrate cine este el? Un retor, un sofist, un filosof sau un om politic?

Pentru a răspunde la întrebarea cine sunt?, o întrebare homerică, el definește raportul pe care un sofist îl are cu lumea și definește problema imaginii înainte de a defini genurile ființei, ceea ce este identitate și alteritate, ceea ce este în mișcare sau în stază, în imobilitate.

Acest dialog platonician este unul dintre cele mai importante pentru determinarea genurilor ființei și fondator al ontologiei, prima știință a filosofiei.

Cât de pregătiți sau de nepregătiți suntem să avem discuțiile care sunt purtate azi în spațiul public despre identitate și gen? Acum pare că identitatea și genul sunt ceva foarte volatil, credeți că reprezintă o nouă provocare și pentru filosofi?

Da. Eu n-am ales întâmplător tema de cercetare.

Pe mine mă interesează în mod special condiția străinului. Eu cunosc această condiție, am cunoscut-o în Franța și o cunosc acum în România.

Nefiind în permanență aici, am perspectiva unui om care e străin în propria țară, e firesc.

Deci am ales acest dialog pentru că vorbește despre condiția străinului, dar nu în sensul anecdotic, ci în sensul în care Ulise este străinul care traversează lumea pentru a se întoarce la el.

Cunoașterea de sine perfectă este a celui care a atins axa propriului său eu. Or, atingerea axei propriului eu este exercițiul filosofic suprem.

Faptul că unii oameni nu se pot identifica cu un anumit gen, masculin sau feminin, vine din această lipsă de cunoaștere a propriului eu?

Cred că este o plasare a eului în câmpuri neaxiale. Eul este dincolo de gen. Determinarea prin gen este anecdotică, accidentală – cum spune Artistotel. Sigur că există o determinare, dar ea este socială.

Societatea și sistemul ei de practici sociale și culturale determină povestea cu fetița în roz și băiatul în bleu, iar aceste lucruri trebuie depășite. Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.

Eu n-am lucrat pe probleme de acest fel, dar ele se pun acum. Ele nu se puneau neapărat cu Ulise, dar Ulise își are un dublu – Telemac, fiul lui, un alt dublu – Penelopa, cu care împărtășește anumite proprietăți comune și un alt dublu – Atena, care îi spune: ai aceleași calități ca și mine, adică ești foarte șiret. Numai că la tine este mai puțin perfectă șiretenia decât este la mine. Este o problemă a eului și a dublului în care te poți regăsi, fie că el este feminin sau masculin, uman sau divin.

Eul este unul și acest unu trebuie regăsit, filosoful Plotin spune că perfecțiunea o atingi atunci când intelectul se întoarce către unul, intelectul fiind stadiul cel mai înalt al desăvârșirii ființei.

Filosofia a fost dintotdeauna și este și în prezent un domeniu dominat de bărbați. De ce sunt atât de puține femei filosof?

Filosofia este foarte grea. Formarea în filosofie o trăiești ca pe o vocație de tip monastic.

În momentul în care intri și vrei să o faci mai mult decât ca pe o știință și vrei să ai un raport filosofic cu textele filosofice, îți trebuie o anumită disciplină, care îți impune să lucrezi tot timpul, la foc continuu. Ești în permanență cu un text pe care l-ai citit. Îl aduci atât de aproape de tine încât încerci să îl duci mai departe, cu propria ta posibilitate de a-l gândi.

Nu poți face meseria asta de la ora D la ora D și apoi pleci în vacanță. În absolut orice activitate pe care o ai trebuie să continue raportul filosofic.

Condiția feminină impune niște rupturi. Nu înseamnă că dacă ai un copil și e greu să îl crești, întrerupi firul gândirii filosofice permanente. Dar îți reduce capacitatea de a avansa în zonă sau, dimpotrivă, îți dă o profunzime mai mare. Am multe colege cercetători, autori, dar e mult mai greu.

Determinarea filosofiei ca fiind o profesie a bărbaților este în continuare o evidență, cel puțin în Franța. Cred că lucrurile se schimbă, încet încet. În SUA lucrurile stau altfel, s-a produs un echilibru. În Franța, mai ales la Sorbona, care este un fief conservator, dominația masculină este clară. Vocile feminine sunt destul de rare, dar importante, totuși.

Condiția mea a fost una de marginalitate dublă: pe de o parte pentru că eram străină, nu am ieșit din școlile lor. Când am intrat în învățământ și m-am confruntat cu colegii care veneau de acolo, trebuia să fiu nu doar la fel de bună ca ei, ci mai bună, ca să mă accepte. A fost o provocare.

Dar am avut și marginalitatea condiției feminine care, de asemenea, m-a provocat.”

“Când un om a lucrat 4 ani la o lucrare, iar la final este considerată plagiat, el pierde 4 ani. Nu doar că pierde 4 ani, dar nu se mai poate înscrie niciodată.”

Ca profesoară, Anca Vasiliu încearcă să le aducă studenților săi ceva ce nu pot găsi în cărți sau pe internet, acel ceva care să îi ajute să își găsescă propriul drum, să îi provoace și să le deschidă orizonturile, la fel cum a făcut-o și profesoara sa de română din liceu.

“Niciodată nu apelăm la un student să facă activități de tipul bibliografie sau muncă pentru echipa noastră. Ei au munca lor, de a învăța, noi o avem pe a noastră.

Modul meu de a acționa cu cei foarte tineri, în anul ll sau lll, la licență, este să pun ștacheta foarte sus. Este de preferat ca cei care nu sunt făcuți să facă filosofie să nu piardă timpul până la capăt, să realizeze că există o barieră și să se orienteze către alte direcții.

Punând ștacheta foarte sus le spun: nu veți înțelege totul, dar este provocarea de a vă face să înțelegeți mai departe de ceea ce știți deja. Dacă vă spun ceea ce găsiți pe internet, nu folosește la nimic. Asta însemna o triere și cred că trierea ieșe puțin din această ipocrizie că toată lumea trebuie să facă studii. Dacă nu știi de ce ești la filosofie, mai bine iei altă cale.

Pentru doctoranzi aplic lecția pe care am primit-o de la Jean-Luc Marion, să nu ai teama de a fi original, de a face ceea ce consideri că te reprezintă, cu condiția să argumentezi și să știi foarte bine tot ce s-a făcut până la tine.”

Dacă în România Curtea Constituțională a stabilit că ministrul Educației nu va mai putea retrage titlurile de doctor obținute prin plagiat dovedit de Comisiile de Etică sau de către CNATDCU, ci va trebui să meargă în instanță pentru a dovedi frauda, în Franța, sistemul universitar este adevărata instanță care filtrează plagiatorii de doctori.

„În primul rând, în Franța înscrierea la doctorat e condiționată de obținerea unei burse pentru a avea un contract doctoral, aceste burse fiind extrem de puține, deci cu atât mai mare concurența.

Un doctorat trebuie să ducă la continuarea meseriei la nivelul de sus.

Iar scrierea lucrării se întinde pe minimum 4 ani și trebuie să fie originală. În acești ani, nu ai numai unul sau doi directori de cercetare, ci ai și doi tutori care văd fiecare doctorand fără directorii respectivi. Apoi, doctoranzii trebuie să țină cursuri, să vină la seminarii. Lucrăm foarte mult cu ei, îi vedem săptămânal, lunar, îi dirijăm realmente.

Când lucrarea este terminată, ea este verificată de școala doctorală, apoi pleacă la referenți exteriori. Lucrarea poate fi stopată înainte de susținere. Riscul este imens, nu trece mai departe lucrarea.

Dacă trece, se face susținerea și nu sunt probleme de plagiat, dar, continuând să lucreze, plagiază într-un articol sau două, ori cartea pe care o scrie este considerată plagiat, atunci pierde automat titlul de doctor și este implacabilă decizia. Am avut cazuri și au fost excluși din comunitate.

Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai rapidă, în care ne petrecem timpul în fața ecranelor și nu mai putem păstra privirea asupra unui lucru mai mult de câteva secunde, care mai este acum relevanța filosofiei? De ce este ea importantă?

Filosofia continuă să fie o disciplină a sinelui. Ea nu se oprește la a cunoaște niște date istorice și texte fundamentale, este o disciplină a facultăților sensibile, văzul – cum privim, ce auzim din tot ce ascultăm, e o disciplină a emoției, a memoriei, a imaginației, este o disciplină a cunoașterii de sine și a cunoașterii lumii, la care, evident, avem spiritul critic, puterea de distincție, discernământul între ceea ce este valabil pentru tine, bun pentru lume și ceea ce pot face eu ca să nu las lumea să se dizolve în tropie, în rău, în dispersie.

Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să facă filosofie.

“Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.”

Privind acum către România, la aproape 35 de ani de la momentul în care aveați atâtea speranțe legate de schimbare, cât de mari sunt diferențele între ceea ce așteptați atunci și ceea ce trăim acum?

Cred că așteptările erau atât de utopice, așteptam o schimbare, dar nu știam cum și ce. România nu se putea transforma brusc în Statele Unite sau Elveția. Ea și-a continuat drumul. Cred că am fost cu toții bulversați de ceea ce s-a întâmplat, apoi ne-am reașezat pe o cale sau pe alta și cred că se întâmplă lucruri bune și rele peste tot, atât timp cât nu se întâmplă catastrofe.

Cred că România și-a câștigat libertatea, ceea ce este imens. Mai are de câștigat ceva în direcția egalității șanselor, a distanței critice față de sine, în primul rând, adică întâi să ne criticăm pe noi și apoi pe celălalt.

România a păstrat o generozitate și o fraternitate, care acum se manifestă altfel decât altădată, dar ea există. Există un spirit de comunitate care se ajută și se unește când este cazul.

Am venit tot timpul aici, nu pentru că îmi era dor, ci pentru că era firesc să vin. Nu am întrerupt niciodată relația cu România. Uneori am venit la câteva luni, alteori la un an, dar nu a trecut niciodată mai mult de un an să nu vin.

Sigur că v-am spus că mă simt străină într-un fel în România, am continuat să vin aici, dar nu am mai funcționat în mediul intelectual din România multă vreme. Nici nu am fost solicitată, nici nu am solicitat. Dar relația cu lumea românească, în sensul larg al cuvântului, a fost neîntreruptă. Drept dovadă, vorbesc limba perfect, deși la Paris nu vorbesc româna cu nimeni, că n-am cu cine.”

“Condiția străinului este condiția omului pe pământ.”

Anca Vasiliu a fost decorată în decembrie 2022 cu Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler,  prin decretul președintelui Emmanuel Macron.

La Paris locuiește la 5 minute distanță de Place Furstemberg, piața în care a fost realizată celebra fotografie cu Emil Cioran, Eugene Ionesco și Mircea Eliade.

Cărțile sale de filosofie sunt scrise exclusiv în limba franceză. În România sunt traduse și publicate de Editura Polirom.

Când vine la București se cazează de fiecare dată în apartamentul copilăriei de pe Calea Victoriei, o rădăcină care hrănește amintirile de familie și provoacă emoții necesare existenței.

“Emoția este ceea ce ne afectează, grecii spun pathos, patetic, evidența e ceea ce ne clarifică, dar între ele este o relație dialectică, pentru că emoția conduce către a clarifica și a produce o evidență, dar evidența nu poate să acționeze ea însăși dacă nu produce, la rândul ei, o emoție.

Spuneți că v-ați simțit străină în Franța, dar vă simțiți așa și în România. Aceasta devine condiția permanentă a unui om care pleacă din locul în care a crescut și se stabilește în altul, dar nu simte că aparține în totalitate nici unuia dintre locuri?

Condiția străinului cred că este condiția omului pe pământ. Este mai mult decât deplasarea noastră dintr-o lume în alta, lumile se apropie între ele, până chiar a se confunda, dar omul își caută condiția sa proprie până la sfârșit.

Să fii străin nu este o durere, este șansa de a putea privi lucrurile cu puțină distanță și de a încerca să discerni ceea ce se întâmplă în jurul tău, este șansa de a te pune în condiția de a ști cine ești în această lume. Plecarea a provocat această condiție pe care apoi o trăiești. Trăiești cu ea.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filosof, dincolo de gen. Anca Vasiliu, laureata Marelui Premiu pentru Filosofie al Academiei Franceze: “Să fii gen masculin sau feminin nu este determinarea ultimă a eului.” appeared first on Cultura la dubă.

Un tribunal din Iran l-a găsit recent vinovat că a plagiat premiza filmului câștigător la Cannes, A Hero/Un Erou, de la o fostă studentă.

Potrivit Hollywood Reporter, tribunalul a stabilit că Farhadi a copiat povestea unui documentar realizat de tânăra Azadeh Masihzadeh în 2015 – All Winners, All Losers.

Decizia nu este definitivă, fiind contestată de regizor.

Documentarul studentei spune o poveste similară cu cea din filmul lui Farhadi și a fost realizat în cadrul unui workshop la care Asghar Farhadi a fost profesor, iar Azadeh Masihzadeh a fost participantă.

Tribunalul a decis că numeroase elemente cheie din filmul lui Farhadi sunt luate din documentarul All Winners, All Losers, fără ca realizatoarea acestuia să fie creditată.

Într-un alt proces, în care Farhadi a dat-o în judecată pe Masihzadeh pentru defăimare, curtea a decis tot în favoarea tinerei, potrivit Hollywood Reporter.

Aflați mai multe despre acuzația de plagiat AICI.

Președintele juriului de la Cannes va fi actorul francez Vincent Lindon. Pe lângă Asghar Farhadi, din juriu mai fac parte Rebecca Hall, Deepika Padukone, Noomi Rapace, Jasmine Trinca, Ladj Ly, Jeff Nichols și Joachim Trier.

The post Festivalul de la Cannes l-a inclus în juriu pe Asghar Farhadi, regizorul acuzat de plagiat appeared first on Cultura la dubă.

Emilia Șercan a dezvăluit săptămâna aceasta că a fost victima unei acțiuni de kompromat orchestrată de statul român, după ce în luna ianuarie a publicat un material care dovedește că teza de doctorat a premierului Nicolae Ciucă conține porțiuni plagiate. 

„Solicităm demisia imediată a prim-ministrului României, Nicolae-Ionel Ciucă, a ministrului de interne, Lucian Bode, și a inspectorului general al Poliției Române, Benone-Marian Matei.

Cei trei au ignorat recenta campanie de intimidare și ponegrire publică a jurnalistei Emilia Șercan și, mai grav, scurgerea de probe dintr-o anchetă penală în curs chiar din cadrul Poliției Române. Au dat astfel un semnal că instituții chemate să apere interesele cetățeanului se întorc împotriva lui fără să fie sancționate prompt. Considerăm că siguranța jurnalistei este pusă în pericol, la fel ca libertatea de exprimare a presei și a oricărei voci critice din țara noastră.

De aceea vă invităm să vă alăturați în număr cât mai mare protestului nostru”, transmit organizatorii protestului, printre care se numără organizațiile non-guvernamentale Funky Citizens și Declic.

Jurnaliștii care au suferit de-a lungul timpului acte de intimidare din partea autorităților din România sunt invitați să ia cuvântul și să-și povestească experiențele la eveniment. 

Redacția Cultura la dubă este solidară cu Emilia Șercan și se alătură acestui demers.

The post „Alături de Emilia Șercan”. Protest împotriva ignoranței autorităților în fața acțiunilor de intimidare a jurnaliștilor appeared first on Cultura la dubă.

Grupul Humanitas organizează joi, 7 aprilie, la ora 13.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, o conferință de presă privitoare la cazul jurnalistei Emilia Șercan, care a fost supusă în ultimele luni unei campanii de intimidare și discreditare.

Emilia Șercan va participa la o discuție moderată de Radu Paraschivescu, iar gazdă va fi Gabriel Liiceanu.

La eveniment a fost invitat inclusiv premierul Nicolae Ciucă, cel care a fost subiectul unei investigații realizate de Emilia Șercan, care a demonstrat că acesta a plagiat în lucrarea sa de doctorat.

Redăm, mai jos, scrisoarea trimisă de Gabriel Liiceanu lui Nicolae Ciucă:

“Stimate Domnule Prim-Ministru,

Știți, desigur, că meseria de jurnalist e una sacră în orice democrație și că orice atentat la profesiunea sau la integritatea lui ne trimite cu gândul la cele mai negre autoritarisme ale istoriei.

Pentru intelectualii care cred în menirea lor de voci ale societății, orice adiere de agresare a unui jurnalist ne duce automat cu gândul la soarta pe care au avut-o în anii din urmă în Rusia jurnaliștii care și-au ridicat glasul în numele adevărului. Ei au plătit fidelitatea față de mandatul lor cu viața: de pildă, au fost împușcați, precum Anna Politovskaia în 2006 în casa scării unui bloc din Moscova.

Am avut prilejul să pășesc într-o bună zi, ca invitat la o dezbatere în jurul statului de drept în România, în sala Parlamentului Europei care poartă numele acestei eroine. Și vă rog să nu vă mire faptul că pentru noi, intelectualii umaniști, orice agresare a unui ziarist ne trimite cu gândul la aceste orori la care poate ajunge un stat în derivă.

Despre un jurnalist, de astă-dată român, este vorba în rândurile mele acum: despre doamna Emilia Șercan. În 2019, în urma „crimei” de a fi denunțat plagiatele doctorale în serie care aveau loc la Academia de Poliție, Emilia Șercan a fost amenințată cu moartea – iar Poliția și DNA au făcut lumină în acest caz în două luni – de rectorul Academiei de Poliție, Adrian Iacob, și de prorectorul acestei instituții, Mihai Marcoci.

Acest comportament mafiotic nu s-a terminat aici. Începând cu data de 19 ianuarie a acestui an, doamna Emilia Șercan a fost supusă unei campanii susținute de amenințări, intimidări și denigrări, în urma căreia a făcut repetate plângeri penale.

La acestea, autoritățile statale, a căror menire este să apere pe orice cetățean amenințat sau pus sub presiune de infractori, au răspuns prin derobări și tăcere și au ales practic să blocheze ancheta ce ar urma să ducă la depistarea și pedepsirea făptașilor.În punctul de vedere pe care l-a transmis ieri, guvernul a afirmat că susține libertatea de exprimare (deși, în treacăt fie spus, rolul unui guvern nu e să susțină, ci să garanteze libertatea de exprimare).

Am dedus, așadar, că v-a intrigat, ca pe noi toți, acest straniu și îngrijorător comportament al autorităților statului nostru.Stimate Domnule Prim-Ministru,Grupul Humanitas organizează joi, 7 aprilie, la ora 13.00 o conferință de presă privitoare la cazul jurnalistei Emilia Șercan.

Mi s-a părut firesc să vă adresez invitația de a participa la această conferință de presă, socotind că un punct de vedere al dumneavoastră în legătură cu atacurile la care a fost supusă Emilia Șercan și, deopotrivă, cu ceea ce are aerul unei tergiversări a rezolvării pe cale instituțională a obstrucționării statului de drept, ar duce la o clarificare a unei situații care ne îngrijorează pe toți cei care credem că rolul dumneavoastră este și acela de garant al democrației în România și de funcționare imparțială a instituțiilor statului.

Vă așteptăm, așadar, cu speranța că veți găsi timp pentru noi.

Gabriel Liiceanu, Președinte al Grupului Humanitas”

The post Emilia Șercan susține joi o conferință de presă, alături de Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit Hollywood Reporter, tribunalul a stabilit că Farhadi a copiat povestea unui documentar realizat de tânăra Azadeh Masihzadeh în 2015 – All Winners, All Losers.

Decizia nu este definitivă, fiind contestată de regizor.

Documentarul studentei spune o poveste similară cu cea din filmul lui Farhadi și a fost realizat în cadrul unui workshop la care Asghar Farhadi a fost profesor, iar Azadeh Masihzadeh a fost participantă.

Tribunalul a decis că numeroase elemente cheie din filmul lui Farhadi sunt luate din documentarul All Winners, All Losers, fără ca realizatoarea acestuia să fie creditată.

Într-un alt proces, în care Farhadi a dat-o în judecată pe Masihzadeh pentru defăimare, curtea a decis tot în favoarea tinerei, potrivit Hollywood Reporter.

A Hero/Un Erou este bazat pe o poveste reală a unui bărbat aflat în permisie din închisoare, care găsește o pungă cu monede de aur. Bărbatul nu le păstrează, în schimb decide să le returneze proprietarului de drept. De fapt, această poveste a fost spusă în documentarul realizat de studenta lui Farhadi în 2015.

Până în prezent, filmul regizat de Asghar Farhadi s-a bucurat de succes internațional. Documentarul All Winners, All Losers, realizat de Azadeh Masihzadeh în 2015, este disponibil gratuit, pe YouTube:

Regizorul iranian Asghar Farhadi este unul din cei mai de succes cineaști din Orientul Mijlociu, fiind câștigătorul a două premii Oscar pentru cel mai bun film străin cu filmele A Separation (2011) și The Salesman (2016). De-a lungul timpului, filmele sale au fost selecționate și premiate la numeroase festivaluri prestigioase, cea mai recentă performanță fiind chiar cea de la Cannes.

The post Regizorul Asghar Farhadi, câștigătorul Marelui Premiu la Cannes, a fost găsit vinovat de plagiat appeared first on Cultura la dubă.

A fost prima decizie importantă luată în domeniul culturii de către noul guvern PNL, ministrul Culturii, Bogdan Gheorghiu, declarând că va reformara ICR alături de Ministerul de Externe.

Dar, imediat după numirea de vineri, jurnalista Emilia Șercan a atras atenția că lui Petcu i-a fost retras titlul de doctor în teologie de către CNATDCU, pentru plagiat. Aceasta e cerut explicații Partidului Național Liberal și, după ce informația a fost preluată de întreaga presă, liberalii au revenit azi asupra deciziei și au anunțat revocarea din funcție a lui Cristian Vasile Petcu.

În timpul guvernării PSD, ICR a fost condus de Liliana Țuroiu, o apropiată a partidului. În timpul mandatului său, aceasta a fost acuzată de un posibil conflict de interese, după ce a devenit candidat pentru postul de director al ICR Bruxelles, în condițiile în care propunerea trebuia făcută de președintele ICR, adică ea însăși.

La vremea aceea, Liliana Țuroiu a intrat în concediu pe 19 iunie, în lipsa sa venind la conducere vicepreședintele Institutului, Mirel Taloș. În aceeași zi, ea a fost propusă director al ICR Bruxelles.

Pe 25 iunie, Liliana Țuroiu a primit aviz favorabil din partea plenului reunit al Comisiei pentru cultură și media și al Comisiei de politică externă din Senatul României, devenind astfel director al ICR Bruxelles și preluând cel mai important proiect al ICR de anul acesta – Europalia.

Din 3 iulie, ICR este conduse de președintele interimar Mirel Taloș.

The post Plagiatorul Cristian Vasile Petcu a fost revocat din funcția de secretar general al ICR, la doar 3 zile de la numire appeared first on Cultura la dubă.