Invitat la Academia Română pe 31 martie 2026, regizorul Cristi Puiu, unul dintre pionierii noului val românesc, a susținut o conferință de aproximativ două ore, pe tema “De ce filmez? Cineastul – un alt administrator, un alt Jonas pironit între Scila și Caribda”. Evenimentul a avut loc în Aula Academiei Române și face parte din seria de conferințe „Ora de știință. Invitații Academiei Române”, un proiect inițiat în urmă cu patru ani și care a reunit nume sonore ale culturii și științei românești. Coordonator și moderator: acad. Marius Andruh, vicepreședinte al Academiei Române.

Cristi Puiu a povestit în fața academicienilor și a studenților UNATC prezenți la eveniment parcursul său profesional, a vorbit despre eșecuri și frica cu care se confruntă un regizor, dar și cum este lucrul cu actorii și cum încearcă să transpună în filme cele mai intime gânduri ale sale.

Redăm aici câteva dintre ideile prezentate în conferință:

• “Nu m-am socotit niciodată cineast. Nu mi-am găsit niciodată locul. Am ajuns să fac liceul în 7 ani, am fost și repetent și exmatriculat. Am avut un parcurs foarte accidentat și asta cred că din pricina faptului că nu mi-am găsit locul.

• Relația mea cu filmul s-a născut din poziția de spectator. Nu am visat să mă fac regizor. Am dorit toată viața mea să fac pictură. S-a întâmplat un accident. Am picat la admiterea la Tonița la treapta I. Lucrul ăla m-a modificat destul de zdravăn. Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Matei Șerban Sandu, prietenul meu, nu m-aș fi întors la pictură niciodată și poate că n-aș fi ajuns niciodată aici, la cinema.
• Drumul către cinema a trecut, în cazul meu, prin pictură.

• De ce filmez? Iată o întrebare care pare a rezolva, în mod paradoxal, dilema lui André Bazin, conținută în celebra interogație «Qu’est-ce que le cinéma?». Cu adevărat, dacă înțeleg de ce filmez e posibil să înțeleg și ce este cinemaul.

Parafrazându-l pe Camus, voi spune că nu există decât o singură problemă fiozofică cu adevărat importantă atunci când vorbim despre cinema, iar aceasta este filmarea propriu-zisă, alegerea pe care eu o fac între a filma și a nu filma. Sau, și mai precis, cum spune David Perlov în Yoman/Diary: «The warm soup is tempting, but I know I must choose from now on: to eat the soup or to film the soup.»

• Eram student în anul 1, la Geneva, studiam pictura la Ecole Supériore des Arts Visuels, iar facultatea avea o secțiune de cinema. Și după anul 1 am zis că o să dau examen la cinema, fiindcă aș vrea să învăț ceva. Să rămân la secția de pictură nu mai aveam mare lucru de învățat. Să nu mă înțelegeți greșit, învățăm tot timpul, dar la un moment dat trebuie să ieși din școală și să înveți tu, de unul singur, în atelier, de capul tău, să-ți cauți vocea.

• Curiozitatea m-a împins să fac cinema și din curiozitate am ajuns să fac și pași ulterior. După ce m-am întors din Elveția, nu am crezut că voi putea face film în România, din cauza felului în care era administrat acel domeniu, cum ai fi putut ajunge să obții fonduri. Și am rămas cumva în atelier. Am pictat.

Iar la un moment dat s-a întâmplat o întâlnire cu oameni activi în lumea filmului. Găsindu-mă la Timișoara, preluând un documentar de televiziune, pentru Atomic TV, am ajuns să întâlnesc niște oameni care să intre apoi în proiectul de film pe care-l pregăteam cu Răzvan Rădulescu, care a devenit ulterior Marfa și banii.

• Întâlnirea cu cinemaul a fost destul de violentă. Era o epocă destul de tulbure, nici acum nu este mai luminoasă, dar anul 1999 a fost un an cât se poate de tulbure. Iar această dorință de a face film vine la pachet cu compromisuri de tot felul. Dar lucrul cel mai greu n-a fost legat de chestiunile administrativ-financiare.
• Lucrul cel mai greu a fost și este în continuare cel mai greu – să articulez, să traduc într-o limbă comună, să găsesc tonul potrivit, vorbele potrivite, pentru a putea ajunge la colaboratorii mei atunci când le vorbesc despre intențiile mele de regizor. Trebuie să pui în cuvinte lucrurile cele mai importante, iar lucrurile cele mai importante, evident, nu poți să le pui în cuvinte.

• Actorii mă întreabă, cum să fiu, așa ca-n viață?  Nu, tocmai. Nu. Pentru că în viață mințim. În viața reală purtăm măști, fără să vrem să mințim, fără să vrem să ascundem adevărul, dar nici nu ne grăbim să-l spunem.

• Nu există adevăr dacă nu există dragoste.

• În momentul în care am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.

• Acum am scris un text îngrijit, dar sunt mai importante crochiurile, ciornele, cum am ajuns să pun cuvintele alea împreună.

• Lucrul la film este o luptă pe care o duci permanent cu frica. E o frică permanentă, iar asta-i afectează și pe actori și pe oamenii din celelalte departamente, care-și pun semnătura pe film.
• Vei fi pus în situația de a da afară actori, scenografi, operatori, de a lua niște decizii care nu te așază tocmai în poziția artistului, ci mai degrabă în poziția vătafului pe moșie, lucru pe care, în mod real, nu și-l dorește niciun regizor. Dar trebuie să faci lucrurile astea pentru a trage barca la mal.
• Și ca să faci ce, în final? Să faci un film despre care apoi publicul să spună: nu mă interesează filmele astea care-mi arată fața asta tristă a României, pentru că o văd în fiecare zi. Și asta e o minciună. Nu e adevărat. N-o vezi în fiecare zi. Pentru că în momentul în care apare în fața ochilor tăi, întorci privirea. Iar oamenii care se duc să vadă filmele astea își asumă condiția și se uită la fața asta întunecată a României, a lumii.”

Conferința poate fi văzută aici:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Cristi Puiu: “Nu există adevăr dacă nu există dragoste. Când am făcut Marfa și banii îmi doream foarte mult să fiu onest față de mine însumi, pentru că în viața reală nu sunt.” appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.

Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.

Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.

***

Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.

“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”

Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.

“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”

În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.

Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?

Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.

M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.

Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?

Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”

A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.

“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.

Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?

E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.

În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.

Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?

Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”

Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.

“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.

Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?

Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.

Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?

Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.

Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?

Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”

Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.

“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.

Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?

Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.

Că nu contează, de fapt?

Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.

Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.

Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”

Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.

“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.

Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?

M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.

Tu ai găsit Chișinăul schimbat?

Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.

Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?

Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.

Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?

Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.

Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?

Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.

În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.

Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.

De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.

Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?

Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.

Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.

Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.

Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.

Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?

Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.

Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.

Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?

Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.

Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?

Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.

Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?

Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.

De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?

Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.

Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.

Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?

O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.

Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.

Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.

Cum ar fi?

Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.

Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.

Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.

Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.

Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.

Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?

E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.

Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?

E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.

Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”

În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.  

„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?

De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)

Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?

Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.

Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.

Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?

E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.

Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?

Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.

Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.

Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?

Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.

Dar ți-ar plăcea?

Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.

Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?

Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”

Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”

Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.

„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.

Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?

Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Gamarț, pictor și poet: “Lumina este cea care leagă lucrurile.” appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Național Brukenthal și Fundația IACOB vernisează 5 aprilie 2024 de la ora 17.00, în sala de expoziții temporare de la parterul Palatului Brukenthal, expoziția IN|SHADOW a artiștilor Viorica și Gheorghe Iacob.

Viorica Iacob (n. 1935, Găvănești, jud. Buzău) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – 1956-1962 la clasa Maria Buescu, studiind în paralel artă decorativă și pictură. Are o activitate expozițională impresionantă începând cu anii 1960, prin  participare la numeroase expoziții personale și de grup, atât în țară cât și în străinătate.

Opera Vioricăi Iacob include lucrări de artă monumentală mozaic, tapiserie de mari dimensiuni, dar și pictură de șevalet, fiind  considerată un nume de referință în tapiseria românească. Lucrările artistei se găsesc în colecții muzeale naționale și în colecții private din țară și de peste hotare.

Gheorghe Iacob (1925, Scutelnici, jud. Buzău – 2020, București) a studiat pictură și sculptură la Institutul de Arte  Plastice „Nicolae Grigorescu”, avându-i profesori pe: Octavian Angheluță, Eustațiu Stoenescu, Nicolae Dărăscu, Al. I. Steriadi, M. H. Maxy, Camil Ressu și Al. Ciucurencu.

A fost exponent al unei generații de artiști extrem de prolifici care au activat constant în perioada  anilor 1960 – 2000, fiind una dintre personalitățile artistice recunoscute și apreciate de critică și public. A abordat diferite medii precum: pictură și grafică, sculptură și artă monumentală – mozaic.

În anul 2001 i-a fost acordat premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar în 2004 a fost distins cu Ordinul „ Meritul Cultural” în grad de Comandor. Lucrările lui Gheorghe Iacob sunt păstrate astăzi în numeroase colecții muzeale din România, dar și în importante colecții private naționale și internaționale.

În cazul Vioricăi Iacob, selecția va fi compusă din lucrările cu structură geometrică în valențe monocrome din seria  Pământ arat, selecția extinzându-se către mai multe medii și tehnici specifice  procesului de lucru al artistei: pictură, grafică și tapiserie.

Pe de altă parte, lucrările semnate de Gheorghe Iacob, care vor fi integrate în expoziție pot fi asimilate în seria compozițiilor care au drept element central modulații cromatice abstracte, geometrizante, dar și câteva  exemple  de sculpturi care  urmăresc aceiași structurare formală (două sculpturi din seria Antropomorfisemelor Abstractizate).

“În ambele cazuri putem identifica o anumită preferință, care va fi diferit transpusă, pentru  texturi, structuri, arii cromatice, geometrizări care sunt relaționate cu structuri plastice ale umbrei; în cazul lui Gheorghe Iacob vorbim despre compoziții  de mari dimensiuni cu forme și cromatică aerată, volatile, aproape non-gravitaționale care creează iluzia verticalității. Lucrările Vioricăi Iacob, selectate pentru  această expoziție, se înscriu la polul opus propunând structuri vizuale dense, cu culoare frământată, telurice, compoziții solidificate, profund gravitaționale care se  spiritualizează  prin prezența  unei discrete  forme de smerenie care se reflectă atât în operă cât și  în prezența publică a artistei.”, transmite Fundația Iacob.

The post Expoziție eveniment a artiștilor Viorica și Gheorghe Iacob, la Muzeul Național Bruckenthal appeared first on Cultura la dubă.

“Dacă eu te duc pe tine într-un peisaj clișeic, plajă, apus, răsărit de soare, prima ta reacție vine din lumea veche – „mamă, ce mișto e!”. A doua, scoți telefonul, vrei să prinzi chestia aia. Te oprești din a contempla, te concentrezi pe poză. După care apare frustrarea „nu a ieșit. Poți să-mi faci, te rog, alta?”. Așa vedem noi acum. Așa ne uităm la artă, la oameni. Ceva ne blochează și suntem asaltați de un stream de emoții. Avem o anxietate în a privi tot.

Am senzația că tehnologia pe care am dezvoltat-o este ceea ce am vrut dintotdeauna. Cred că asta am vrut tot timpul, să nu mai privim realitatea.

Că o să ne-o luăm, că o să fie rău, asta nu știu. Specia umană e mult mai impredictibilă decât credem noi.

Eu vreau să pictez schimbarea, nu să o înțeleg.”

Îmbrăcat în negru, bătând frecvent din picior, dar zâmbind, având în față microfoane ale televiziunilor și reportofoane, precum și 100 de oameni în public, Adrian Ghenie, la rândul său anxios, ca noi toți după 3 ani de pandemie, răspunde cu calm într-un dialog menit să dizolve vălul de mister care l-a înconjurat în ultimii 10 ani și să îl arate mai aproape de adevăr.

Este probabil cel mai mediatizat nume al unui artist vizual român în viață, după ce picturile sale au atins vânzări record, de zeci de milioane de euro, la cele mai mari case de licitații din lume.

În realitate, preocupările sale sunt departe de lumea materială. Frământarea de a transpune imaterialul în pictură, de a surprinde în arta sa noua realitate pe care o trăim, este ceea ce îl face să continue. Și nu îi e ușor.

Însăși schimbarea suferită de umanitate, pe care vrea să o picteze, își pune amprenta și asupra sa.

“Dacă ar trebui să definesc “acum”, aș zice că e imposibilitatea de a fi singur. Am impresia că trăim într-o zonă gri. Când ești singur, ai senzația că e un multiplu care vine spre tine, sub forma informației. Când ești în public, ai sentimentul că ești singur.”

“În mijlocul epocii informației și a tehnologiei, începem să ne simțim singuri. Mă interesează cum se reflectă asta în practica artiștilor, cum o schimbă.

Eu, de exemplu, când intru în atelier am senzația că nu sunt singur. Și ca să îmi induc senzația singurătății bune, aia care te ajută să gândești, îmi pun teatru radiofonic, voci din copilărie. (n.r. vocea lui Victor Rebengiuc în Inimă de câine).

Pentru toți artiștii cred că e un ingredient esențial, câtă singurătate pot duce, de câtă singurătate au nevoie.”

“Nu îmi imaginez că arta se poate face fără singurătate.”

“Și dat fiind că tehnologia influențează exact chestia asta, cred că arta va fi influențată enorm. Dacă va fi bine sau rău, asta nu pot să zic.”

Locuiește la Berlin și a expus în galerii și muzee de prestigiu, precum Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Tate Liverpool, Villa Medici sau Centrul de Artă Contemporană din Malaga, iar acum a venit la Timișoara, Capitală Culturală Europeană în 2023, cu prima expoziție personală din România, după 14 ani.

The Impossible Body/ Corpul imposibil, curatoriată de Diana Marincu și organizată de Art Encounters, înseamnă o serie nouă de lucrări, desene și picturi, realizate de Ghenie în 2023 pentru acest eveniment și arătate în premieră. Artistul născut la Baia Mare transpune de această dată preocuparea sa legată de schimbarea pe care umanitatea a suferit-o în relație cu tehnologia, mai ales în perioada pandemiei.

“În toată istoria noi nu am avut alt limbaj corporal decât propria fizicalitate, oamenii se trezeau dimineață, mergeau la lucru, săpau pământul, făceau sex, etc. În artă găsim limbaje corporale foarte specifice. Astăzi e o altă viziune.

Noi nu mai avem o reprezentare vizuală care să definească clar psihologia epocii, în schimb, avem un limbaj corporal de facto. Și chestia asta mă fascinează, că în timpul vieții mele am putut să asist la nașterea unui limbaj corporal uman, de la noi putere făcut. Practic, ce avem toți – un gadget în mână care creează un soi de postură.

Eu aș defini acest limbaj corporal prin pasivitate anxioasă. Telefonul nu e un instrument. Instrumentul participă la fizicalitate. O greblă îți induce o postură, mașina de scris la fel.”

“Telefonul te pune într-un soi de suspans, te face pasiv. Stai pentru că urmează să sugi de acolo o infomație care după aia îți va defini o stare.”

“În prima fază te paralizează, îți induce o pasivitate, după care devii anxios, fericit, furios, etc. Pasivitatea asta va fi cu noi de acum încolo, nu e ceva care să dispară, indiferent de gadgeturile care vor apărea.

Părerea mea este că transformarea asta e ireversibilă. Nu știu dacă e bună sau rea, asta nici nu mă interesează. E un fapt, o mutație. Mă interesează să îi găsesc o reprezentare în pictură.”

Lucrările expuse la Timișoara ne arată nu doar corpuri umane grotești, vii, dar în stadiu de descompunere, ci și ura care se revarsă tastând în fața unui laptop, ură pe care am remarcat-o cu toții în ultimii ani, pe social media.

Încă din 2008, Ghenie încearcă să stea departe de lumea virtuală, cea a pozelor din vacanțe, a corpurilor perfecte sau a agresivității în limbaj. La scurt timp după ce și-a creat contul de facebook, l-a și abandonat.

„Aveam impresia că lumea se îmbarcă într-un soi de caravană, iar eu nu o să particip la asta. De la zi la zi simt că e mai departe de mine. Eu deschid telefonul ca să citesc știri sau ca să dau un telefon. Cred că o să fiu din ce în ce mai pe dinafară până în punctul în care nu o să mai văd caravana asta.

Mă fascinează, culmea, efectele pe care le produce.”

“Dacă ar fi să mai vină o pandemie și ar fi liniște, să am un an fără niciun deadline, în care să pictez ce vreau, cred că m-aș preocupa de o singură chestie. Aș încerca să pictez pe o dimensiune mare un telefon mobil. Fiindcă are o textură imposibilă.”

“Ca pictor, te uiți la un obiect și te gândești cum traduc, cum amestec culorile ca să iasă coș cu flori, măr, etc. Dar telefonul aproape că nu are traducere, are un luciu abstract, e o suprafață goală care e încărcată psihologic, nu material. Sau o telecomandă. Sunt texturi pe care creierul le vede, dar nu le poate traduce. Eu n-aș ști să pictez un telefon. Decât așa, figurativ, dar nu ar fi textura aia.

De exemplu, merele lui Cézanne. Te uiți la merele lui Cézanne și vezi că nu sunt mere. Trece dincolo, înțelege mărul ăla ca pe o realitate psihologică, poate să îl încarce cu aia.”

“Practic, asta fac artiștii. Găsesc forme pe care reușesc să le traducă. Le iau din natură, din viața de zi cu zi, le traduc artistic și le încarcă.”

“Eu nu aș ști cum să le încarc. Aș putea să le reprezint, dar nu aș ști să le încarc psihologic.

Și mă uit în jurul meu, sunt din ce în ce mai multe astfel de obiecte pe care creierul nostru nu le poate încărca. Nu sunt niște unelte, ci niște porți prin care trece o informație și aia e încărcată psihologic.

Și eu, pentru că nu știu să pictez un telefon, am pictat o mână cu un telefon. Pentru că mâna este o textură pe care știu să o traduc pictural și pe care pot să o încarc psihologic. Prin extensie, speram că și telefonul sau telecomandă capătă încărcătură, dar singure, telefonul și telecomanda, nu știu să le pictez. Asta m-ar incinta.”

Dincolo de realitățile care se schimbă de la o zi la alta, îl inspiră istoria și operele clasice. Unora încearcă să le găsească un corespondent în arta sa.

“Cred că gelozia este unul dintre motoarele esențiale ale unui artist. Te uiți la lucruri și unele te fac gelos. Ca atare, ai vrea o variantă personală. Dar nu gelozia în arta contemporană. Aia e cumva toxică.”

“De exemplu, mă uitam la un El Greco și erau două personaje care se uitau la o ceva aprins, fețele lor erau luminate de acel jar. Și mă gândeam că ar fi ca două personaje în beznă care se uită la telefon. Mi-a plăcut lucrarea, m-am gândit că aș putea să îi găsesc o variantă. Îmi place genul ăsta, să mut o chestie dintr-o parte în alta, mai ales că e cumva servită pe tavă. Dar cred că așa s-a făcut toată pictura într-un fel sau altul…”

Istoria recentă îl face, însă, să creadă că arta, indiferent de valoarea ei, a devenit vulnerabilă chiar până la o posibilă dispariție, în fața unor mișcări activiste de mediu precum Just Stop Oil. În 2022, două tinere activiste au aruncat cu supă de roșii în celebra lucrare Floarea Soarelui, de Van Gogh, la National Gallery din Londra.

“Dacă arta ar fi o religie, Van Gogh ar fi unul dintre mucenici, icoana stângii, artistul care n-a vândut nimic, s-a sinucis, genial, singur, exact ce iubim la nivel uman.

Dacă aruncau sucul de roșii pe un Rubens, am fi zis dă-l în mă-sa, că oricum reprezintă aristocrația. Dar faptul că au aruncat pe un Van Gogh spune cumva că nu vor mai exista sfinți pe viitor.”

“Epoca aia e terminată. Ce efect va avea asta asupra artei? Cred că unul major. Dar nu știu dacă o să vedem asta în următorii ani. Și cred că va apărea o generație de artiști care va avea ca unic criteriu, criteriul ecologic.

Noi avem senzația că dacă un lucru e frumos, o să scape, că trebuie protejat. Antichitatea era plină de chestii frumoase și n-a scăpat mai nimic.”

“Odată mutația produsă, nu avem nicio problemă să distrugem tot.”

“Să nu ne facem iluzii că legile patrimoniului și 500 de ani de educație vor ține arta în muzee ca acum.

Performance-ul celor de la Just Stop Oil pune ca un parpriz în față avertismentul că s-ar putea să urmeze o epocă de tipul ăla, în care vor face o listă cu lucruri care știm că sunt bune și de aia le vor distruge.”

Într-o lume fragilă, imprevizibilă, dependentă de tehnologie și anxioasă, Adrian Ghenie își găsește cu greu liniștea interioară. Se refugiază în locuri mai puțin cunoscute, puțin populate, care își păstrează autenticitatea.

„Încerc de multe ori să nu fac nimic și asta e o chestie destul de complicată. Am observat că în Berlin nu mai funcționează asta, îmi vine să fac ceva. Ca să mă relaxez, trebuie să nu fac nimic. Și atunci mă duc în tot felul de excursioare total nepitorești și încerc să nu fac nimic.”

“Am descoperit în ultimii 20 de ani valorea plictiselii – e mare lucru să ajungi în punctul ăla în care ești atât de plictisit încât ești creativ, ai curaj. Pare o banalitate, dar nu e ușor să mai ajungi acolo, să nu faci nimic fără să ai sentimentul de vinovăție că nu faci nimic.”

Revine constant în România fără să facă, însă, din asta, un eveniment. La Cluj, locul unde s-a școlit și dezvoltat în prima parte a carierei sale, odată cu Galeria Plan B, se regăsește din ce în ce mai puțin fiindcă noile cartiere apărute de pe o zi pe alta nu mai au nicio legătură cu orașul studenției sale. În schimb, i-a plăcut să descopere farmecul Deltei Dunării.

Acum, din mijlocul Capitalei Culturale Europene, apreciază tocmai partea încă neoccidentalizată.

“Mă raportez la România ca la o textură anume pe care am regăsit-o la Timișoara, o anumită eroziune, o lume încă nelocuită de materiale de construcții, acolo mă simt acasă, creierul meu se simte într-o zonă de confort fantastic. Dacă aia dispare, cred că aș avea o problemă.”

A ajuns la Berlin pentru că, oricât de banal ar suna, acolo l-a dus viața. Întâmplări simple și umane l-au făcut să rămână.

„Am fost invitat acolo de un revelion, mi-a plăcut la revelionul ăla foarte mult, mult mai mult decât revelioanele petrecute la Baia Mare și Cluj, după revelion am mai fost o dată, ală cu revelionul mi-a oferit un atelier mult mai mare decât am avut vreodată și încet încet am plecat, a fost un proces.

Mi se părea că era un loc în care puteai să fii cu adevărat anonim, ceea ce e fantastic.

E locul din lumea asta care oferă acest sentiment genuin. Te simți anonim în sensul sănătos al cuvântului.”

A reprezentat România la Bienala de la Veneția în 2015, când a renovat cu banii săi Pavilionul construit din fondurile lui Nicolae Iorga.

“Eu mă prezint ca artist român. Nu vă imaginați ce diasporă interesantă are România. Nu mă refer doar la cei care au plecat în ultimii 30 de ani.”

“De multe ori cei care locuiesc în România uită că există o a doua Românie afară și e foarte interesantă. E dincolo de clișee.”

“Am fost surprins de multe ori să dau peste oameni extrem de sofisticați, veniți din România. Afară e o Românie sofisticată care reduce mult din senzația asta că „am plecat din România.”

Dar ca să lămuresc povestea cu renovarea pavilionului, am făcut-o în primul rând pentru mine. Știți de ce? Când m-am dus acolo să verific pereții, mi-au spus că nu au mai fost refăcuți de 50 de ani, că bați un cui, pui o pictură grea și pică. Deci am refăcut pavilionul, în primul rând, ca să pot să-mi atârn lucrările.

O lucrare de 3 metri are 150 de kg cu ramă, nu ține cuiul în peretele făcut pe vremea lui Iorga. Asta nu are deloc o conotație patriotică, că am cheltuit bani și am salvat nu știu ce pavilion. Nu. Pur și simplu cădeau lucrările.”

Dacă în restul lumii vernisajele sale adună oameni interesați strict de artă contemporană, deschiderea expoziției sale la Timișoara a avut mai degrabă un caracter familial. S-a întâlnit cu foști colegi de liceu sau vecini, veniți să îl vadă, a stat la povești cu jurnaliștii sau cu oameni sosiți din diverse colțuri ale țării pentru a-l întâlni, a obține un autograf sau un selfie.

Dincolo de lucrările expuse, chiar și desfășurarea evenimentului confirmă credința sa, că umanitatea a suferit o modificare iremediabilă. Noi, simpli vizitatori sau jurnaliști, am văzut lucrările sale și prin ecranele telefoanelor, fiind irezistibilă tentația de a poza un tablou de Ghenie și a posta apoi pe social media. În mijlocul acestei lumi, artistul a rămas răbdător, sociabil și singur în același timp.  

Dintr-un generos respect față de entuziasmul publicului, a acceptat glumind toate solicitările de poze sau autografe, făcând cu zâmbetul pe buze ceva ce nu și-ar fi dorit, de fapt, să facă.

În definitiv, celebritatea nu are nicio legătură cu arta sa. Procesele emoționale și cognitive prin care trece atunci când pictează sunt departe de ideea de satisfacție sau bucurie. Ele se apropie mai degrabă de o luptă cu propriile frici.

“Cuvântul ăsta “bucurie”… eu nu înțeleg nimic din el. Nu știu la ce se referă.”

“Nu am reacția asta în atelier când pictez să zic “pfoai, ce bine a ieșit! Sunt bucuros”. Nu am avut-o niciodată. Nu știu cine o are. Am senzația că e un cuvânt care nu ar avea ce căuta într-o relație cu un artist.”

“Imaginează-ți un scriitor care e într-o depresie și termină un roman. Sunteți bucuros că ați terminat? Da. În ce constă bucuria? Păi, vreau să mă arunc de la etaj. Au fost artiști consacrați, de succes, care s-au sinucis. Pur și simplu cred că bucuria nu are nicio legătură cu zona asta.”

“De ce face lumea artă? Aici e o listă întreagă…nu e nici că se descarcă, nici că vrea să fie creativă, că se plictisește. E o complicățenie de ce face lumea artă, ce e artă. E ca la Google Maps. De sus pare simplu. Bagi zoom, te sperii cu cât mergi mai aproape.

Toată arta e un eșec cumva controlat. De aia pui a doua pensulă pentru că nu a ieșit prima. Eșecul primului gest duce la al doilea. Și de la un punct încolo speri că o să apară succesul. Dar vorbim strict de succesul acelei suprafețe, nu de succesul în sens social.

E o administrare a eșecului până când la un moment dat ai senzația unei victorii, dar strict în zona aia, nu are legătură cu percepția socială.”

Expoziția Corpul Imposibil poate fi văzută la Timișoara, la Pavilionul ISHO, până pe 18 iunie. Intrarea este liberă.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Umanitatea a suferit o mutație. Adrian Ghenie vrea să o picteze. “Transformarea e ireversibilă. Mă interesează să îi găsesc o reprezentare în pictură.” appeared first on Cultura la dubă.

Peste 70 de lucrări de pictură şi grafică din perioada 1934-1992, care nu au fost expuse public niciodată în Cluj-Napoca, vor putea fi văzute acum.

Lucrările provin din colecția Muzeului de Artă clujean, colecţia artistului, dar și dintr-o colecţie particulară.

Lucrările din colecţia particulară au fost expuse în străinătate la Galeria Naţională din Sofia în 2021, precum şi în cinci oraşe importante din China, în cadrul expoziţiei itinerante dedicată marelui pictor român, între 2018-2019.

Prezentul demers expoziţional pune la dispoziţia iubitorilor de artă din Cluj-Napoca, în premieră, opere reprezentative pentru creaţia maestrului, care ilustrează temele sale atât de cunoscute: naturi statice, peisaje, portrete, autoportrete, arlechini, regi, Pieta, spaime.

Pentru întregirea portretului unei personalităţi, care a generat, prin demersul său artistic şi pedagogic, o întreagă moştenire culturală, în expoziţie, într-o încăpere special amenajată cu toate afişele expoziţiilor Baba, vor fi proiectate trei filme documentare despre maestru:

● Pictorul omului – scenariu şi regie Florin Holban;
● Un artist şi secolul său – Corneliu Baba, scenariul şi imaginea Ion Cristodulo;
● Libertatea acidă a singurătăţii – texte Corneliu Baba şi Andrei Pleşu, scenariul şi imaginea Ion Cristodulo.

Expoziţia In Memoriam Corneliu Baba (1906-1997) se va deschide joi, 8 decembrie 2022, începând cu ora 18.00, şi va putea fi vizitată de miercuri până duminică, inclusiv, în intervalul orar 10:00-17:00. Ultimul bilet de intrare va fi emis la ora 16:30.

The post Expoziție “In Memoriam Corneliu Baba”, la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, la 25 de ani de la moartea artistului appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

După Revoluția din 1989, cei mai mulți români au experimentat pentru prima dată gustul libertății. Au ars fotografiile cu Ceaușescu, au stat la coadă pentru a vota, au băut Coca-Cola sau pur și simplu au plecat.

Ceea ce se numea înainte fugă a devenit din 1990 drept de a călători, iar în special cei care au avut posibilități, au ales calea străinătății și nu s-au mai întors.

Dorin Crețu era logodit cu o franțuzoaică și aștepta de 3 ani permisiunea de a se căsători și a pleca în Franța. Nu a primit-o, ba chiar simpla cerere de plecare din țară i-a adus suspiciunea de trădare de neam și interogatorii, așa că abia revoluția i-a dat șansa unei noi vieți.

Locuiește de 32 de ani la Paris, unde s-a remarcat ca pictor și a primit sprijinul statului francez pentru a-și dezvolta pasiunea pentru artă, născută undeva în copilăria de la Brașov.

Fără să facă parte dintr-o familie de artiști, a trăit, totuși, într-un mediu care iubea frumosul. La rândul său, s-a simțit încă de mic copil atras de culori. Picta, realiza măști africane, iar părinții i-au dat libertatea de a merge la Liceul de Arte Plastice.

A urmat apoi Facultatea de Arte Plastice la București și o scurtă carieră de pedagog.

„Am fost numit profesor de desen undeva în Moldova, la o școală generală. Având un fel de neastâmpăr, am părăsit pedagogia și am hotărât să devin liber profesionist.”

Ce însemna freelancingul în România comunistă, e greu de spus. Cert e că alegerile făcute nu i-au atras o imagine pozitivă în ochii oamenilor de partid și a trebuit să penduleze între pasiunea pentru pictură și obligațiile de cetățean.

„Era destul de complicat, eram bursier și trebuia să fac un stagiu de cel puțin 3 ani.

M-am dus la Trustul Carpați, gospodăria de partid care construia Casa Poporului, și, pentru că nu mai erau posturi la restaurare pictură, am fost transferat la sculptură.

Mi-am epuizat stagiul acolo, ca sculptor în piatră.”

În paralel a primit de la Uniunea Artiștilor Plastici un atelier pe Strada Mendeleev din zona Amzei din București, iar seara, după muncă, mergea acolo să picteze.

Cu setea de a picta a plecat și la Paris, alături de partenera franțuzoaică. Doar că acolo nu avea niciun fel de sprijin și a luat viața de la zero. Deținea doar un dosar artistic, cu care a bătut la uși în Ministerul Culturii din Franța.

“M-am plimbat prin toate birourile alea cu fotografii după lucrările mele, rugându-mă de ei să se uite la munca mea. Și am dat de un inspector căruia i-a plăcut ce a văzut și el mi-a deschis drumul și mi-a arătat primii pași pe care trebuie să îi fac.

Așa am depus candidaturi pentru burse, pentru achiziția de lucrări la Fondul Național de Artă Contemporană. Iar statul francez mi-a cumpărat o lucrare, apoi am fost bursier, au urmat expoziții și premii care nu însemnau doar diplome, ci un sprijin financiar important.”

Mai mult decât atât, a participat la un concurs organizat de Comisia de Atribuții de Ateliere și a primit primul său atelier, undeva la marginea Parisului.

“Pe atunci cred că România avea altă imagine.

După Revoluție, era o atenție pozitivă îndreptată către noi, ceva sincer din partea francezilor. Am fost foarte mulți artiști veniți la Paris și am putut beneficia de avantaje.”

“Atunci românii erau luați în brațe și sprijiniți. Acum imaginea României nu e tocmai glorioasă. E a celor care cântă prin metrou, a celor care te plimbă cu bicicleta pe lângă Turnul Eiffel.”

Dar viața nu a fost tocmai roz nici măcar cu sprijinul obținut de la stat. Așa că a fost nevoit să lucreze pentru a se întreține.

“Este îngrozitor de frumos să faci pe artistul, dar e greu să trăiești doar din artă.”

“Având prieteni sculptori care deja lucrau la restaurarea Luvrului, mi-am amintit de anii în care am pendulat între culoare și cioplitorie în România, și timp de 2 sau 3 ani am cioplit pe fațada Luvrului.

Eram în curtea Piramidei și ciopleam, în afară de capiteluri și forme geometrice, ciopleam chiar figurile. Erau niște personaje pe care le-am sculptat integral.

Îmi aduc aminte cum se insera blocul. Făceam o mica gaură în sculptura care era stricată și se punea blocul de piatră pe care tu trebuia să cipolești, să completezi în forma existentă ceea ce lipsea.

Echipele de români și de francezi au terminat tronsonul de restaurat și au continuat în alte părți, însă eu m-am oprit și am hotărât să reîncerc să trăiesc din pictură.”

Chiar dacă la vremea respectivă nu era încântat că a fost nevoit să lucreze altundeva decât în atelierul său, acum ne arată cu mândrie personajele de pe fațada Luvrului cărora le-a redat viața.

Locuiește în nordul Parisului, pe Canalul Saint Martin, într-un duplex obținut tot de la statul francez. La un etaj este locuința, iar deasupra se află atelierul său.

Chiar dacă nu e gratuit, ci presupune o reducere de aproximativ 50% din prețul chiriei, atelierul obținut prin concurs este în continuare un privilegiu, dată fiind concurența uriașă într-o capitală culturală precum Paris.

“În zona asta sunt foarte multe ateliere de artiști, unele date de Primăria Parisului, altele date de Ministerul Culturii, altele private.

Vii aici cu energia și cu dorința de a arăta ce faci, vrei să răstorni nori. Ceea ce e mai greu e să ai o continuitate, fiindcă viața la Paris nu e ieftină și te lovești de probleme materiale.”

Dorin Crețu a vândut de-a lungul carierei aproape 300 de lucrări și a expus la Paris, București, Londra sau Cracovia.

În lucrările sale regăsim frecvent motivul vegetal, care ne întâmpină chiar la intrarea în apartamentul din Paris.

Pe pereți stau înrămate pagini din ierbarul mamei, din casa de la Brașov.

„La început eram atras de ideea de a face pictură altfel. Și am dat cu nasul de un curent artistic francez – Supports/Surfaces.

Și am văzut că poți face pictură nu neapărat cu culori de ulei pe pânză. Se picta pe prelate, fașe militare, decupau lemn. În felul ăsta am reușit să dezvolt un fel de tehnică ce a fost apreciată. Una dintre lucrările făcute atunci a fost achiziționată de Fondul Național de Artă Contemporană din Franța.

Era o lucrare cu o stelă antică pe care am lipit benzi de dantelă, peste care am aruncat bitum. Iar dantela și bitumul făceau un fel de caligrafie care se potrivea perfect cu forma de stelă.

La un moment dat, de la excesul de pastă și de materie, am simțit nevoia să fac un fel de tabula rasa și să încerc să fac pictură cu absență de materie.

Ceea ce e un fel de experiență chimică nu foarte ușoară.

Am ajuns să lucrez cu niște rășini acrilice care îmi dădeau posibilitatea să realizez foarte multe transparențe și acele raporturi picturale, fără de care pictura nu poate să existe.

Și am dezvoltat timp de ani buni, având motivul floral și vegetal, această temă.

Chiar dacă acum am în vedere un alt motiv – muntele – eu mă întorc la acea formă vegetală. Abia aștept să merg în tabără (nr. în județul Bistrița, România) și să desenez niște copaci, care probabil mai târziu o să mă hrănească să fac ceva de dimensiuni mai mari, cu aceeași temă vegetală.”

“Forma vegetală e un fel de reflexie a existenței, un fel de fragilitate a vieții, dar și de vanitate, trăiește o clipă și după aia moare.”

Între timp, a devenit la fel de preocupat de motivul muntelui, fără să poate identifica originea acestui interes. Își amintește, totuși, că în adolescența de la Brașov era pasionat de fotografia de peisaj și a adunat acasă zeci de fotografii cu peisaje montane.

„Viziunea artistică se schimbă de-a lungul timpului, se adaugă, se îmbogățește. Sigur că păstrez tot timpul amintiri sau ceva de la care am pornit.

Muntele am zis că e un motiv suficient de plastic încât să pot să îl pun pe pânză, mă atrage această formă solidă pe care poți să o pui pe pânză, e un fel de soliditate solitară.”

Dorin Crețu este un artist reprezentativ al generației ’80 din România și a revenit de câțiva ani și la București, unde a recăpătat atelierul din Strada Mendeleev, după o pauză de aproape 30 de ani. De asemenea, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a cumpărat două dintre lucrările sale.

“Am fost achiziționat în urma unei expoziții pe care am avut-o la Mogoșoaia. Directorul de atunci al MNAC, Oroveanu, mi-a propus achiziționarea a două lucrări, lucru care m-a umplut de fericire.”

Merge la București aproape lunar și este reprezentat de AnnArt Gallery, alături de artiști de renume precum Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția.

Se bucură de reluarea legăturii artistice cu țara natală și speră să își câștige constant libertatea de a picta.

“Mă frământă degetele, îmi plac culorile, găsesc plăcere personală în ceea ce fac.”

“Suprafața poate să fie hârtie, pânză, bucată de lemn sau altceva. Dar toate plăcerile astea se plătesc într-un anumit fel. Viața de artist nu e simplă, fie că e la București, fie că e la Paris.

E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.”

Pentru asta, la Paris lucrează uneori și ca designer de interior, în colaborare cu arhitecți francezi, asigurându-și astfel, partea financiară.

Este cetățean francez, dar și-a păstrat și cetățenia română.

“Vorbesc franceză, dar nu m-am debarasat de accentul estic și imediat sunt reperat. Iar eu spun natural că sunt român, locuiesc la Paris, sunt cetățean francez, dar sunt de origine română.”

“Însă statutul unui artist nu se oprește la frontiere. Vreau să cred că viziunea lui e mai largă, mai împinsă spre umanitate.

Acum orice artist poate să ia un avion și să plece oriunde, să vadă expoziții, să se impregneze cu locuri noi, apoi să se întoarcă. Nu mai ești nevoit să iei decizii importante de emigrație.”

“Artistul de azi e liber să își aleagă locul de creație. Arta este un fel de fluid, de flux, ea trebuie să se miște peste tot.”

Român sau francez, Dorin Crețu este artist, tată și un individ care luptă constant pentru pasiunea sa. Este recunoscător pentru șansa pe care a primit-o în 1990 și și-ar dori ca românii să recapete imaginea pe care o aveau pe atunci.

Poartă înrădăcinată eticheta de imigrant, iar asta îl motivează să evolueze.

“Mă forțez ca sentimentul de dezrădăcinare să nu existe și să mă vreau undeva suspendat între România și Franța.”

“Dar în același timp există un fel de sentiment a ceva care nu este pe deplin al tău, că ești un spectator permanent și nu un participant. Sunt stări de moment în care simt asta, dar sunt și clipe în care simt că Parisul îmi aparține.

Pe de altă parte, bariera culturală care apare uneori nu e neapărat ceva rău. Te motivează să arăți mereu ce poți și să fii mai bun.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Dorin Crețu, pictor româno-francez stabilit la Paris: “E un lux extraordinar să faci ce îți place, iar el trebuie cumva plătit.” appeared first on Cultura la dubă.

Ieri s-au împlinit 154 de ani de la nașterea lui Ștefan Luchian, iar ziua a fost celebrată la Muzeul Ștefan Luchian din Ștefănești, Botoșani cu o slujbă religioasă la care au fost aduși elevi ai liceului cu același nume, a fost vernisată o expoziție a unui alt pictor și prezentat un film despre viața lui Luchian.

În imagini, lângă bustul lui Luchian, pot fi observați mai mulți colaci împletiți, o pâine cu chipul pictorului, o sticlă de vin Cotnari și lumânări aprinse. Deși organizatorii precizează că au fost respectate toate condițiile sanitare, în fotografia de mai sus se vede că oamenii bisericii nu au purtat masca de protecție.

Evenimentul a fost organizat de Muzeul Județean Botoșani, Secția de Artă Plastică și Etnografie, sub numele „Omagiu lui Ștefan Luchian”, cu prilejul sărbătoririi a 154 de ani de la nașterea, pe plaiuri botoșănene, a marelui artist.”

Ceremonia a început cu un Te Deum și a continuat cu o prezentare despre viața și opera pictorului, susținută de muzeograful Carmelia Munteanu.

A avut loc și vernisajul expoziției „Magia Punctului 5 – Trinitate”, a artistului Victor Foca, realizată în onoarea lui Luchian, iar evenimentul s-a încheiat cu vizionarea filmului „Ștefan Luchian”, în regia lui Nicolae Mărgineanu.​ În postarea de pe pagina de Facebook a muzeului, regizorul a fost confundat cu cântărețul Mihai Mărgineanu.

Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868 la Ștefănești, județul Botoșani, și a urmat cursurile Școlii de Belle-Arte din București, avându-l ca mentor pe Nicolae Grigorescu. A studiat, de asemenea, la München și Paris.

Ca pictor a fost interesat de natură și de viața clasei de jos, portretizând oameni simpli cu povești speciale și folosind pictura ca formă de protest față de segregarea claselor sociale. El a rămas, însă, cunoscut drept “poetul plastic al florilor” pentru picturile sale cu anemone.

The post Pictorul Ștefan Luchian, omagiat cu colaci împletiți și o slujbă religioasă la 154 de ani de la nașterea sa appeared first on Cultura la dubă.

Mesajul abia vizibil, notat în creion, se află în partea de stânga sus a operei, și a fost, vreme de decenii, subiectul unor îndelungi dezbateri în rândul criticilor de artă. În vreme ce unii specialiști erau de părere că însemnarea ar fi fost un act de vandalism din partea unui privitor scandalizat, alții considerau că ea ar fi fost adăugată chiar de artist.

Acum, curatorii Muzeului Național al Norvegiei au dezlegat misterul, dovedind „fără nicio urmă de îndoială” că mesajul a fost lăsat de Edvard Munch. În acest sens au fost realizate scanări cu raze infraroșii, iar scrisul a fost comparat cu cel din jurnalele pictorului. 

„Scrisul însuși, precum și evenimentele petrecute în anul 1895, când Munch și-a prezentat lucrarea pentru prima oară, în Norvegia, conduc la aceeași concluzie.”, a declarat curatoarea Mai Britt Guleng.

Într-adevăr, la momentul lansării, „Țipătul” a provocat reacții acide și speculații publice privind starea mentală a pictorului. Conform însemnărilor din jurnal, Edvard Munch a fost profund afectat de acest lucru, ceea ce se pare că l-a determinat să revină asupra tabloului și să noteze mesajul „Doar un nebun l-ar fi putut picta”. 

„E o combinație de ironie și manifestare a vulnerabilității”, apreciază Gulent.

În anul 1908, artistul a fost spitalizat din pricina unei căderi nervoase. După un tratament de opt luni, el a reușit să recapete controlul asupra stării sale mentale și a continuat să picteze, adoptând un stil mai colorat și mai puțin pesimist.

Tabloul expresionist „Țipătul” a rămas, însă, până astăzi, o reprezentare inconfundabilă a spaimelor umane. Despre momentul care i-a servit drept sursă de inspirație pentru această lucrare, Munch nota:

„Mă plimbam cu doi prieteni la apus de soare. Cerul a devenit roșu ca sângele. M-am oprit și m-am sprijinit de un gard, simțindu-mă, în mod inexplicabil, extrem de obosit. Limbi de foc și sânge se întindeau pe fiordul albastru. Prietenii mei au continuat să se plimbe, în timp ce eu am rămas în urmă, tremurând de spaimă. Atunci am auzit țipătul enorm, infinit al naturii.”

Sub impulsul acestei trăiri, pictorul norvegian a realizat patru versiuni ale aceleiași lucrări. În 2012, singura variantă aflată într-o colecție privată a fost adjudecată contra sumei de 120 de milioane de dolari, în cadrul unei licitații organizate de Sotheby’s.

Versiunea aflată în posesia Muzeului Național al Norvegiei va fi prezentată din nou publicului începând cu anul 2022, odată cu inaugurarea noii clădiri a instituției.

The post “Doar un nebun l-ar fi putut picta” – Edvard Munch este autorul mesajului misterios înscris pe tabloul „Țipătul” appeared first on Cultura la dubă.

Mobius Gallery prezintă ECLIPSE, o expoziție solo care reunește peste 35 dintre cele mai recente lucrări ale artistului Andrei Gamarț, create între anii 2017 și 2020. ECLIPSE este rezultatul explorării relației construite între memorie – care este un proces continuu atât al individului, ca unitate, cât și al umanității, ca ființă colectivă – și lumină, văzută ca materia primară care continuă să existe într-o stare constantă de uitare.

“O eclipsă, ca fenomen natural, arată un „corp străin” care obturează sursa de lumină. S-ar putea ca acest corp străin să fie de fapt parte din noi, un teritoriu ascuns despre care știm puțin – aproape de nimic?

„Umbra” din noi, subiectul explorărilor lui Jung, ar putea fi acel corp străin care ne șterge viziunea, latura necunoscută a noastră care iese la suprafață pentru momente scurte din propriul abis și care ia cele mai neașteptate forme de manifestare.

Expoziția formulează o invitație pentru privitor să mediteze asupra echilibrul fragil dintre cunoaștere – conștiința superioară – și necunoscut; spirit și corp; materie și conștiință.“, spune pictorul Andrei Gamarț.

În aceste lucrări, artistul își concentrează efortul pe modelarea într-o formă vizibilă a relației dintre sursa de lumină, obiectul și umbra acestuia, pentru a defini acele momente speciale și rare în care conștiința vederii este activată și recunoscută.

Expoziția va putea fi vizitată în perioada 29 ianuarie – 1 martie, de miercuri până sâmbătă, între orele 14:00 – 20:00, la Mobius Gallery, pe strada Dumbrava Roșie 18, sector 1, București.

Andrei Gamarț (n. 1980, Republica Moldova) locuiește și lucrează la București. Este un artist educat la Chișinău, care explorează constant alte domenii creative, cum ar fi poezia și literatura. Picturile, desenele și lucrările sale grafice dezvăluie fracturi ale unei lumi care pare suspendate între timp și spațiu.

Temele majore care populează această „contra-realitate” tenebră și uneori suprarealistă abordează relația dintre memorie și materie, inocență și eroare.

The post Pictorul Andrei Gamarț și eclipsa din oameni appeared first on Cultura la dubă.