Dana Ciocârlie este azi una dintre cele mai apreciate pianiste române la nivel internațional, câștigătoarea unor prestigioase premii și colaboratoare fidelă a unor mari dirijori, precum maestrul american Lawrence Foster sau dirijorul german Christian Zacharias.

A cântat la Carnegie Hall și Lincoln Center din New York, în fața ultimului guvernator englez al Hong Kong-ului sau pe scena Festivalului George Enescu. În 2017 a primit titlul de „Artist Yamaha” din partea celebrului producător de piane.

Iar în 2018 a impresionat lumea muzicii clasice cu înregistrarea integralei de pian de Robert Schumann, albumul său de 13 discuri fiind finalist al premiului „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique” – acordat în fiecare an excelenței în muzica clasică. Publicația de critică muzicală American Record Guide a descris-o drept “un uragan venit din Romania”.

Născută la București, locuiește în Franța de 35 de ani și este profesoară la cele mai prestigioase două școli de muzică – École normale de musique de Paris “Alfred Cortot” și la Conservatorul Național Superior de Muzică din Lyon.

Povestea sa de succes nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut șansa plecării din România, imediat după Revoluția din 1989, și nici dacă în spatele ei nu ar fi existat talent, foarte multă muncă și o imensă iubire pentru muzică.

Dana Ciocârlie ne-a primit în casa sa de la Paris și a acceptat să relateze parcursul său într-un interviu amplu pentru Cultura la dubă.

***

“Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât, măcar vizual, înainte să-i conving pe ai mei să-mi ia o pianină.”

Pe marea pianistă română Dana Ciocârlie am găsit-o într-o superbă curte interioară a ansamblului rezidențial în care locuiește, la marginea Parisului. Tocmai își lua rămas bun de la o tânără vecină care o ajută cu udatul plantelor și îngrijirea pisicii sale, Gaia, în timpul frecventelor sale plecări.

„Aici suntem ca o familie, mai am un vecin care e muzician, ne ajutăm reciproc cu îngrijirea grădinii, luam mese împreună în curte, e foarte frumos”.

Povestea sa începe în 1968, la București.

“Mama este dintr-o familie foarte simplă de țărani din Mureș, iar tata a crescut la Timișoara, într-o familie mai literară. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, este, poate, cel mai cunoscut din familia Ciocârlie (n.r. scriitor, eseist, memorialist, critic literar și profesor universitar de literatură franceză, iar verișoara mea, fata lui Livius, Corina Ciocârlie, este și ea scritoară bilingvă în franceză și română. Matușa mea și dânsa era profesoră de franceză la universitate. Iar tata a fost bacteriolog și cercetător, făcând și un stagiu de perfecționare la Institutul Pasteur. Dar familia nu era deloc înclinată spre muzică.

Și cum ați ajuns să studiați pianul? V-au îndemnat părinții?

Nu, nu, deloc. Tata fusese traumatizat de părinții lui când a fost mic. A fost obligat să facă vioară pe stilul vechi, adică un profesor îl încuia în cameră, trebuia să stea trei ore cu ceasul să studieze, nu-i plăcea deloc, a fost o trauma pentru el și a zis: niciodată muzică clasică!

După care m-am lăsat de balet și ai mei m-au trimis la înot la Dinamo foarte intensiv, chiar trebuia să încep competițiile balcanice.

Dar, în paralel, eu îmi desenasem acasă pianul meu de carton, iar tata a avut un fel de intuiție, a zis că poate, totuși, este ceva ce ratăm. Avea un fost coleg care devenise compozitor. L-a rugat să mă audieze și i-a spus: <într-adevăr are ceva>.

Însă era un pic cam târziu, pe vremea comunistă era stilul sovietic, copiii studiau instrumente de la grădiniță. Iar eu eram în clasa 6-a.

Prietenul lui tata a spus: <este ultima sută de metri, deci ori vă decideți să înceapă acum, dar trebuie să recupereze timpul pierdut, adică să lucreze enorm, ori lăsați muzica fiindcă e deja un pic prea târziu.”

A studiat intensiv alături de doi profesori, câte 12 ore pe zi, a intrat la Liceul de Muzică George Enescu și apoi la Conservatorul din București, într-o promoție în care erau doar două locuri la pian. Dar marele său noroc avea să se numească revoluția – “Ultimul meu an de Conservator a fost 89-90, iar cu asta am spus totul.”

Nu avea în plan să se mute din țară, ci doar să participle la concursuri internaționale. Se pregătise în acest sens de prestigiosul Concurs Ceaikovski de la Moscova.

“Era singura țară unde puteam să merg fără probleme de viză. Mă pregătisem pentru concurs timp de un an și jumătate, așa că am participat în iunie 1990 și am ajuns în semifinală, ceea ce era enorm pentru că din 200 am rămas 24. Acolo am cunoscut doi membri din juriu, un rus și o doamnă franceză care mi-au propus să vin la un fel de masterclass în Franța, chiar o lună după aceea.

Am mers în Franța, iar acolo am cunoscut o familie de români plecați de multă vreme, care aveau mijloace financiare, erau foarte melomani și mi-au zis: <dacă vă interesează să veniți să continuați studiile de perfecționare în Franța, noi vă primim.> Ei au devenit sponsorii mei, am locuit la ei acasă și mi-au pus un pian la dispoziție.

Am intrat la École Normale de Musique de Paris “Alfred Cortot”, acolo unde sunt și profesoară acum. Acolo fuseseră elevi Lipatti și Clara Haskil, avându-l profesor Alfred Cortot, celebrul pianist francez. Cortot este fondatorul acestei școli, care este o universitate privată, cea mai bună, de altfel.

Această școală, unde predau acum câteva ore pe săptămână, este un fel de Julliard School. Doar că aici studenții plătesc mult mai puțin decât în Anglia sau în America, și o altă diferență este că nu există limită de vârstă. De intrat, se poate intra la orice vârstă, dar diploma este foarte greu de obținut.”

Dana Ciocârlie a obținut diploma de concerist la École Normale, apoi a primit o bursă pentru continuarea studiilor timp de 2 ani.

“Atunci m-am mutat ca să fiu independentă și am început să câștig tot felul de concursuri, l-am cunoscut pe soțul meu și așa a început viața.”

Datorită premiilor câștigate, a fost invitată să cânte în Statele Unite sau la Hong Kong. Iar de la un recital la altul, invitațiile de a susține concerte s-au înmulțit. Însă vremurile s-au schimbat mult, iar nivelul de interpretare la pian a crescut odată cu apariția unui număr imens de pianiști chinezi – spune pianista.

“Asta observ mergând în jurii de concursuri internaționale. Acum este mai greu.

Cum vă explicați acest fenomen, acest interes uriaș al chinezilor pentru pian?

Am cântat de multe ori în China, iar în public am văzut mereu foarte mulți bunici sau părinți cu copiii. Și pentru ei ori este așa un fel de vis, de fantasm, din cauza unor vedete ca Lang Lang sau Yuja Wang și părintii au impresia că există un fel de ascensor social dacă ești pianist sau violonist, dar în special pianist. Este exact opusul de pe vremea lui Mao, unde pianul era un simbol al culturii occidentale. Era absolut interzis. Acum e inversul. Adică este cel mai chic lucru în China să fii pianist.

Lang Lang este pur și simplu peste tot. Este un fel de marcă în China. Când ajungi într-o gară din China, îl vezi pe Lang Lang făcând reclama la un deodorant sau la altceva.

Și atunci pentru un tânăr român poate fi cu atât mai dificil să răzbată pe scena internațională, chiar și dacă avem în istorie pianiști români extraordinari, precum Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu?

Pentru mine, Lang Lang e ca un personaj de film. E ca un actor care cântă la pian. E adevărat că este extrem de talentat.

Dar, după părerea mea, când spun Lipatti și Haskil, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, ei sunt imaginea unei pianistice spirituale, mult mai interiorizate și mai spre artă. Cum spunea și Lipatti, nu vă serviți de muzică, ci serviți voi muzica.

Într-adevăr este mult mai multă sobrietate în interpretarea pianiștilor români, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că în această lume foarte extrovertită și concentrată pe vizual, ar trebui cultivată această specificitate românească.”

Când vine vorba de sfaturi pentru tineri, pianista și profesoara Dana Ciocârlie îi îndeamnă pe aceștia să participe la concursuri, să aplice pentru burse și să încerce toate căile, dacă simt că asta este chemarea lor.

“Există și internet. Cunosc un pianist care a luat diploma aici, la Paris, și care improvizează foarte bine și a început să pună videouri pe YouTube cu el improvizând în gară, de exemplu. În aproape toate gările de TGV din Franța, Yamaha a montat pianine. Și așa s-a făcut cunoscut.”

Cariera Danei Ciocârlie s-a îmbogățit odată cu înregistrarea integralei pentru pian de Schumann la casa La Dolce Vita, un proiect care s-a întins pe parcursul a 6 ani și a culminat cu nominalizarea la „Victoriile Muzicii Clasice”/„Victoires de la Musique Classique”, fiind una dintre cei trei finaliști, selectați din peste 400 de înregistrări audio. Albumul său cuprinde 13 discuri.

“Am înregistrat cele 16 concerte de pian tocmai la Ambasada României în Paris, între 2012-2018.

De ce ați ales muzica lui Schumann?

Pentru că am fost câștigătoarea Concursului Schumann și, în al doilea rând ,pentru că de la început, de prima oră când am început să cânt Schumann, simțeam un fel de adecvare, îmi era ușor de înțeles. Parcă vorbeam o limbă cunoscută. Ceea ce nu e același lucru, de exemplu, cu Chopin. Nu am deloc aceeași ușurință.

Mi se părea important să se cânte în public. Pentru că publicul aduce o mult mai multă spontaneitate și un fel de gust al riscului. Microfoanele au tendința de a aplatiza, aseptiza mesajul muzical. Ori publicul este exact invers, te pune să depășești într-un fel, să îndrăznești mult mai multe nebunii, ceea ce este benefic, cel puțin pentru Schumann.”

Între timp, a început să întregistreze integrala de Mozart, tot în concert, alături de Open Chamber Orchestra, din care face parte și românul Teodor Coman, prim solist la violă al Orchestrei Naționale a Franței.

De asemenea, va lansa în curând un album dedicat rădăcinilor muzicale românești, intitulat chiar “Ciocârlia”.

“Sunt vreo 38 de piese, printre care colinde colectate de Béla Bartók în Transilvania, colinde românești, e Ciocârlia interpretată la pian.”

Pe lângă activitatea concertistică, artista româno-franceză iubește să predea și face frecvent drumul de la Paris la Lyon, cele două orașe în care lucrează ca profesoară.

“Eu predau în trei ipostaze diferite, deci nu e aceeași provocare. Dacă ai elevi buni și talentați și motivați, este ușor. Dacă nu sunt motivați e mai greu și dacă nu sunt talentați e și mai greu.

La Conservatorul Național Superior de Muzică de la Lyon sunt profesoară de muzică de cameră, ceea ce este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie.

De altfel, unul dintre sfaturile pe care aș putea să le dau tinerilor ar fi să se îndrepte către muzica muzica de cameră. În primul rând că este o imensă satisfacție de a cânta un repertoriu extraordinar, sonate, triouri, quartete, quintete. Și sunt mult mai multe șanse de concert decât ca solist.

În vest pianul începe să-și piardă din atracție în special din motive economice, pentru că e foarte scump de închiriat pentru organizatori. Apoi e transportul mai dificil. Și atunci preferă să contracteze artiști care vin cu propriul instrument. Sau să înlocuiască pianul cu acordeonul. Sunt mulți acordeoniști clasici care preiau piese de pian.

Muzica de cameră este muzica pură, este bucuria de a împărți repertoriul cu cineva. Iar ca profesor de muzică de cameră este secundar să te ocupi de tehnică, de probleme de postură. Pur și simplu este vorba de cum să dezvolți imaginația, urechea, atenția față de o ambianță sonoră mai mult decât față de meseria pură.

Dar, ca profesoară de pian, pot spune că elevii buni te odihnesc, iar elevii care nu sunt buni te obosesc. Asta e concluzia.

Cum ați defini talentul și cum îl identificați?

Este adevărat că noțiunea de talent e foarte ambiguă. Enescu spunea că talentul este 10% inspirație și 90% sudoare, de exemplu. Antrenorul Nadiei Comăneci spunea că un sportiv talentat este cineva căruia nu trebuie să-i spui de două ori același lucru. Sunt de acord cu asta.

Talentul este un cumul de ureche muzicală, de interes față de arta sunetelor, de sensibilitate, față de combinațiile sonore. În ceea ce privește instrumentul, există o abilitate pe care nu pot să o inventez de la zero. O mică abilitate se poate dezvolta, se poate cultiva, dar zero abilitate nu va duce la mare lucru.

Și acest talent se poate identifica la un copil?

Da, este un tip de sensibilitate intuitivă pentru cineva care este deja în meserie. E foarte rar să existe un copil talentat și să spui că nu e talentat.”

Dincolo de numeroasele concerte susținute la nivel internațional, Dana Ciocârlie poate fi văzută din când în când și pe scenele românești, la Ateneul Român sau Sala Radio. A cântat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu alături de dirijorul Lawrence Foster și speră să revină cât de des posibil în țara natală.

Cum mai este văzut Festivalul Enescu, la nivel internațional, în breasla dumneavoastră?

Unul dintre cele mai importante din Europa, ce puțin. Dacă nu chiar din lume. Și în Franța, cu atât mai mult cu cât Cristian Macelaru este dirijorul Orchestrei Naționale a Franței. În plus, înregistrează integrala Enescu, iar asta are rezonanță și pentru festival.”

Impresarul Danei Ciorcârlie este un tânăr francez de 24 de ani, iar agenda sa este deja încărcată pe următorii doi ani. Este conectată atât cu elita culturală franceză, cât și cu diaspora culturală românească, lucrând îndeaproape cu muzicieni români, la nivel internațional.

A trăit mai mult în Franța decât în România, deține ambele cetățenii și votează cu interes pentru ambele țări, dar se prezintă cu mândrie ca fiind pianistă română.

Cum vă simțiți când cântați la pian?

Lucrul cu pianul se întâmplă acasă, iar momentul de bucurie este cântatul în public, fiindcă atunci ai libertatea de a te exprima fără nicio noțiune de timp, fără nicio încercare de a perfecționa. Pur și simplu te lași în mâinile compozitorului sau în inspirație, dacă e vorba de improvizație.

E un fel de abandona egoul, de a te uita pe tine însuți, în așa fel încât să te lași ghidat de aceste mari genii care au compus muzica de pian. Suntem ghidați de partitură, de o foaie de hârtie imprimată. Așa se face un fel de comunicare aproape post-mortem cu o lume misterioasă. Este un fel de pierdere a noțiunii de existență proprie.

Și prin această comunicare post-mortem practic păstrați muzica vie. Exact asta este măreția muzicii clasice, că, de fapt, nu moare niciodată?

Exact așa este și sper din tot sufletul să își dea cât mai multă lume seama de asta.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Marea pianistă Dana Ciocârlie: “Când eram copil, îmi desenasem un pian pe un carton, ca să pot să studiez cât de cât.” appeared first on Cultura la dubă.

Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

Pianista Alexandra Dariescu va prezenta pentru prima dată în România spectacolul multimedia The Nutcracker and I, un concept care îmbină muzica clasică, dansul și tehnologia, prezentat de artistă în mai multe colțuri ale lumii.

Spectacolul a avut premiera la Barbican Milton Court în decembrie 2017 și a obținut recunoașterea internațională în timpul turneelor susținute în Europa, Australia, China, Emiratele Arabe și SUA.

Evenimentul va avea loc marți, 19 decembrie 2023, ora 18:00, la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”.

Cu peste 75 de reprezentații la nivel mondial, în spații precum Wiener Konzerthaus, Philharmonie Luxembourg și Sydney City Recital Hall, povestea multimedia a Spărgătorului de nuci a adus în săli peste 70.000 de spectatori. Pianista a vorbit despre proiectul acesta într-un interviu realizat de Cultura la dubă în 2020. Atunci, aceasta declara:

“Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci. A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme. Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.”

Recent, The nutcracker and I a apărut și sub formă de audiobook, narat de Lindsey Russell – celebră prezentatoare a programului de televiziune Blue Peter de la BBC (cea mai longevivă emisiune TV pentru copii din lume) și câștigătoare a premiului BAFTA.

Regia este semnată de Nick Hillel, iar spectacolul a fost nominalizat la prestigioasele Premii Opus Klassik din Germania în anul 2019.

Alexandra Dariescu este o pianistă de origine română ce s-a remarcat la nivel internațional ca o voce originală ale cărei valori fundamentale sunt de a pune în lumină egalitatea de gen atât în programele sale de concerte, cât și în cele de recitaluri, susținând și prezentând în premieră lucrări mai puțin cunoscute, compuse de femei.

Solicitată ca solistă în întreaga lume, Alexandra Dariescu a cântat cu orchestre de prestigiu precum Orchestra Filarmonică din Londra, toate orchestrele regale simfonice din Marea Britanie (RPO, RLPO, RNS, RNSO), Orchestra Națională a Franței, Orchestra Filarmonicii din Oslo și Orchestra Simfonică din Sydney, în timp ce lista dirijorilor cu care a lucrat îi include pe Adam Fischer, Cristian Măcelaru, Fabien Gabel, Jun Märkl, Vasily Petrenko, Ryan Bancroft, James Gaffigan, Jonathon Heyward, JoAnn Falletta și Michael Francis.

Dariescu deține numeroase distincții speciale, inclusiv Ambasadorul Cultural al României, Ordinul “Coroanei Române” in grad de Ofițer de la Familia Regală și Young European Leader de către Friends of Europe. În 2020, Dariescu a primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler de la Președintele României și a devenit Membru Asociat al Conservatorul Regal de Muzică Manchester, unde este profesor de pian din 2022.

Spectacolul este  coprodus de ARTEXIM, Fundația Art Production și Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”.  Biletele sunt puse în vânzare AICI.

The post Pianista Alexandra Dariescu aduce în România spectacolul “The Nutcracker and I” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

În inima Parisului, lângă Catedrala Notre-Dame, pe malul Senei, ne întâlnim cu Ramona Horvath, cea mai apreciată pianistă română de jazz a momentului, stabilită în capitala Franței de aproape 15 ani.

Povestea ei artistică începe în familia sa din București, cu un tată violonist și mamă restaurator de artă, într-o casă cu pian. La doar 3 ani, Ramona se împrietenea cu clapele și știa că vrea să cânte la acel instrument, în ciuda dorinței familiei de a studia vioara.

Azi cântă în cele mai importante cluburi de jazz din Paris și la mari festivaluri din Europa, alături de unii dintre cei mai apreciați muzicieni francezi.

„Familia (mama și bunicii) au încercat să mă dea la vioară, argumentând că am mai multe șanse, că într-o orchestră sunt mai multe viori, pian e unul. Dar eu am vrut pian. Am început să cânt după ureche la 3 ani și la 6 să merg la școală.”

Era elevă de liceu când Irina Margareta Nistor, profesoară de engleză, a pus-o în contact cu directorul Cinematecii pentru a participa la un eveniment special.

„Fusese restaurat un film mut, prima coproducție româno-franceză – Războiul de independență, Grigore Brezeanu, 1912, și a fost organizată o proiecție la Cinemateca Română. Directorul de atunci (regizorul Savel Stiopul) căuta un pianist care să facă o ilustrație muzicală în timp real cu filmul. Fiind un film de război, cu multe lupte, muzica era foarte greu de creat.”

Remarcată încă din școală pentru spontaneitatea sa muzicală, Ramona a fost aleasă pentru acest cineconcert, care avea să îi marcheze cariera. În public se afla un celebru producător de film francez, Pierre-Henri Deleau, co-fondatorul Quinzaine des Réalisateurs la Cannes.

“Lui i s-a părut o idee nemaipomenită, că o fată așa tânără face muzica în timp real pe acest film istoric și a decis să includă filmul în festivalului lui de film de la Strasbourg. Și așa am ajuns prima dată în Franța.”

“Am avut parte de o primire regească. Pierre-Henri Deleau mi-a devenit prieten și m-a tot invitat la alte festivaluri de film.”

La vremea respectivă, tânăra pianistă a continuat să studieze pian clasic la Conservatorul din București, iar plecarea în Franța, la care nu se gândea încă, avea să se întâmple peste câțiva ani. Totuși, cunoștințele pe care și le-a făcut în Franța, au ajutat-o să întâlnească o mare personalitate a jazzului, pe pianistul român Jancy Korossy, emigrat în SUA la sfârșitul anilor 60, după ce a fost remarcat de impresarul Ellei Fitzgerald.

„El tocmai se întorsese în Europa când am terminat eu școala, se stabilise în Germania. Și m-am dus acolo să iau lecții de jazz. Am ajuns la el cu ajutorul tatălui compozitorului Vladimir Cosma, Theodor Cosma, fostul dirijor al Orchestrei Electrecord în România, care îl avea ca pianist și aranjor pe Jancy Korossy.

Jancy Körössy a fost profesorul sever care avea să îi devină mentor și cel mai bun prieten. Ramona și mama sa l-au primit pe Korossy în casa lor și l-au îngrijit până la finalul vieții lui. Datorită lui, Ramona a decis sa se dedice muzicii de jazz, chiar dacă studiase pianul clasic.

„Eu sunt o combinație de foarte multe lucruri și genuri, cred că toți suntem făcuți din mai multe lucruri.

Melanjul meu e cu tot felul de muzici pe care le iubesc, pe care le-am făcut în viața mea. Am ascultat foarte multă muzică tradițională românească, muzică țigănească, muzica ușoară, muzica r&b americană, muzica latino-americană, jazz, clasică, sunt făcută din toate lucrurile astea.

Cred că e important să avem perioade de căutari, să nu avem numai concluzii certe că suntem ceva și facem doar acel ceva. Dacă gândești așa, poți să treci pe lângă chestii importante în viață.

Muzica de jazz îmi corespunde cel mai bine în primul rând datorită spontaneității. Este o muzică care se creează spontan. Indiferent cât te-ai pregătit acasă, rezultatul nu îl vezi decât atunci când ești pe scenă. Asta e ceea ce m-a atras cel mai mult. Mie îmi plac mult provocările vieții și spontaneitatea.

Și muzica de jazz e cu atât mai grea cu cât nu doar că nu știi ce vei face tu, dar nu știi nici ce vor face ceilalți muzicieni cu care vei cânta. Aici intervin arta, talentul, pregătirea, să știi cum să potrivești spontaneitatea ta cu spontaneitatea celuilalt.”

Plecată inițial în Franța în vizită, ca tânără pianistă de liceu, Ramona s-a întors la Paris ca elevă a lui Jancy Korossy, la o rezidență artistică.

“Am venit aici, nu cunoșteam pe nimeni, abia vorbeam puțină franceză. Rezidența avea 4 luni și am prelungit pentru 2 ani. Pe timpul celor 4 luni am încercat să fiu activă, să prezint niște concerte, care se pare că au impresionat. La finele rezidenței, ei mi-au propus să stau până la finele anului, să fac un concert mai mare atunci.”

Plecarea de 4 luni s-a transformat într-o plecare ce adună azi 15 ani.

 “Am câștigat bani doar din concerte. Nici nu prea știu să fac altceva, în afară de muzică. Apoi, am venit într-un punct în care avusesem deja niște experiență. E greu să vii adult în Franța. Franța e o țară foarte bună să-ți crești copiii.

Trebuie să te instalezi aici foarte tânăr, când ești copil, când ești la școală. Franța e o țară de relații. Nu poți să faci nimic dacă nu ai relații.

Când vii adult, timpul necesar pentru a face ceva, se înmulțește cu 100.”

La Paris i-a cunoscut și pe unii dintre marii muzicieni de jazz din Franța, care apoi i-au devenit colegi de scenă.

“Cred că e un cumul de lucruri ce face ca un artist să placă, să se mențină, să fidelizeze publicul. E o rețetă unică de fiecare dată, ține de fiecare artist, dar conține câteva ingrediente, cum ar fi carisma, norocul, să fii la momentul potrivit în locul potrivit.

Sunt foarte mulți oameni talentați, dar care nu sunt carismatici. Sunt foarte muți carismatici, care nu sunt neapărat excepționali în ceea ce fac. Cred că trebuie să fie un echilibru între aceste ingrediente.

Nu cred că este foarte greu să ajungi pe o scenă importantă o dată. Cred că pentru un artist, cel mai greu este să se mențină. Zi de zi sunt valuri de noi artiști care vin din urmă.”

Chiar dacă viața în Paris nu i-a fost ușoară, Ramona Horvath s-a remarcat ca artistă și se află într-o continuă evoluție. Pe lângă concerte, mai multe albume înregistrate, pianista a devenit la rândul său profesoară la un Conservator din apropierea Parisului.

În rest, în timpul liber îi place să meargă la concertele prietenilor și savurează orice ocazie de a întâlni muzicieni pe care îi admiră.

“Dacă nu aș fi fost aici, cred că nu aș fi putut cânta niciodată ce fac acum. Când eram la început în Paris, am avut șansa să văd în cluburile de jazz artiști foarte mari, pe care îi ascultam pe discuri. Să îi ascult, să vorbesc cu ei, pentru mine a fost ceva ieșit din comun și am știut că asta nu pot avea în altă parte.

Parisul e o destinație cheie a tuturor muzicienilor de jazz, de renume mondial.

În România nu aș fi avut parte de așa ceva, sigur, se schimbă multe lucruri în România, în bine, poate peste câțiva ani va fi așa. Dar, geografic vorbind, noi nu suntem în aceeași zonă de interes pentru muzicienii americani de jazz. Cu trenul ei fac câteva ore între țările de interes, Belgia, Franța, Germania, etc. E mult mai simplu pentru un om care organizează un turneu când logistic drumurile se leagă.”

Printre francezi a devenit cunoscută drept o excelentă interpretă a muzicii lui Duke Ellington, însă ei nu îi plac etichetările și rămâne deschisă la varientatea genurilor muzicale pe care le iubește.

„Duke Ellington înseamnă foarte mult pentru mine, pentru că reprezintă exact două lumi care îmi sunt mie foarte apropiate, un fel de intersecție între muzica clasică și jazz. Mie îmi vorbesc lucrurile astea, le înțeleg și le aud.”

Când vine vorba despre România, Ramona zâmbește larg și vorbește cu căldură. Spun că va rămâne legată de rădăcinile sale pentru totdeauna.

„De România mă leagă în primul rând mama. Mama îmi lipsește foarte mult, ea nu prea vine pe la mine, anul trecut a Pevenit pentru prima dată. Eu o vizitez cât pot de des.

Mama mi-a insuflat dragostea pentru Franța, ea este o francofilă înrăită, nu fusese niciodată în Franța, dar iubea cultura franceză – filmele, muzica, literatura. Eu nu eram deloc francofilă în copilărie, mie îmi plăcea America.

Pe de altă parte, tot timpul am considerat că atunci când ești muzician, ești un cetățean universal, nu contează de unde vii. Dar cred că numai eu cred asta, ha ha ha. Când ești născut și crescut într-o țară, asta nu o să dispară niciodată, ești legat de ea orice ar fi.

Apoi, ține de fiecare individ cum se raportează la asta, dacă vrea să cultive anumite lucruri care îi plăceau sau vrea să închidă pentru totdeauna lucruri care nu îi plăceau. Ce îmi place cel mai mult de români este căldura umană. Românii sunt foarte prietenoși, deschiși, calzi din prima. Nu trebuie să petreci 2 ani, 5 ani, până când devii prietenul unui român.”

După câteva ore petrecute împreună, Ramona se potrivește întocmai descrierii de mai sus, despre români. Ne arată clubul de jazz deschis recent pe un vapor de lux de pe Sena, unde va susține un concert pe 13 iulie, înainte de Ziua Națională a Franței.

Pentru ea urmează o vară plină de evenimente, printre care Festivalul de Jazz de la Barcelona, Festivalul de Jazz din Serbia, iar în toamnă își va lansa un nou album.

„- Ce i-ai zice Ramonei de acum 20 de ani?

– I-aș spune să vină mai repede la Paris.

Pe de o parte, mi-a prins bine tot ce am învățat din punct de vedere muzical în România. Cred că asta face marea diferență pentru mine în peisajul muzical de aici, faptul că am un bagaj muzical atât de divers.

Pe de altă parte mi-ar fi plăcut să fac șoala aici, dar dacă s-ar fi întâmplat asta, nu l-aș fi cunoscut pe Jancy Korossy, iar asta ar fi fost cea mai mare pierdere a vieții mele. Tot ce am învățat de la el a fost o școală acasă. El mi-a înmânat totul despre muzica de jazz, cântându-mi zilnic, eu stând lângă el, furând meserie de la el.

A fost cea mai importantă școală pe care am făcut-o vreodată.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Ramona Horvath, pianistă: „Când ești muzician, ești un cetățean universal. Nu contează de unde vii.” appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu a fost interpretat Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Sergei Rachmaninoff, alături de Chineke Foundation și de dirijorul și actorul american Damon Gupton.

Prestația a fost aplaudă în picioare minute în șir.

“Din asta sunt făcute visurile. Muncește mult, nu renunța niciodată și asumă-ți riscurile! A fost o noapte extraordinară! Aceasta a fost a 4-a mea reprezentație în această faimoasă sală, fiind prima femeie din România care a cântat vreodată la Royal Albert Hall”, a scris artista pe pagina sa de facebook.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Alexandra Dariescu a povestit că debutul său la Royal Albert Hall e cea mai frumoasă amintire din cariera sa de până acum.

Pianista este din Iași și locuiește de mai mulți ani la Londra. Aflați aici povestea sa.

The post Pianista Alexandra Dariescu a cântat la aniversarea a 150 de ani de existență a Royal Albert Hall appeared first on Cultura la dubă.

Violonistul Alexandru Tomescu şi pianista Sînziana Mircea vor susţine, duminică, de la ora 16,00, un concert de muzică clasică, la Centrul de Vaccinare din incinta Bibliotecii Naţionale Bucureşti, informează Agerpres.

“Cred că vaccinarea este crucială pentru o revenire cât mai grabnică la o viaţă normală. Pentru mine, viaţa normală nu poate exista fără muzică, fără concerte şi fără public, iar muzica vine să reamintească despre frumuseţea uitată a vieţii noastre. Yo-Yo Ma a cântat imediat după ce a fost vaccinat, în sala de aşteptare post vaccinare.

Pe 9 mai, la ora 16,00, împreună cu pianista Sînziana Mircea vom prezenta celor veniţi la vaccinare, la Biblioteca Naţională a României, un recital de vioară şi pian cu lucrări dintre cele mai spectaculoase. Muzica ne poate reda speranţa! Muzica înseamnă conexiune în ciuda distanţării şi merge mai departe, cu fiecare dintre noi. Vă aşteptăm la vaccinare şi la concert!” a declarat violonistul Alexandru Tomescu, potrivit unui comunicat transmis Agerpres.

Programul va avea durata de 40 minute şi va conţine lucrări de Ciprian Porumbescu – Balada, Johann Sebastian Bach- Preludiu în Mi Major, Bach meets Haendel – compoziţie Sînziana Mircea, Fritz Kreisler- Libesleid şi Liebesfreud, Camille Sans Saens – Introducere şi Rondo Capricioso, Constantin Dumitrescu – Dans ţărănesc.

“A fost o perioadă extrem de dificilă pentru noi toţi, dar parcă artiştii au trecut prin cele mai grele momente, lipsindu-le scena, actul artistic şi mai ales energia publicului. Vaccinarea este un moment important pentru întreaga omenire şi cu încredere sperăm că ne vom relua vieţile şi reveni la normalitate”, a declarat pianista Sânziana Mircea.

Alexandru Tomescu va concerta cu vioara Stradivarius Elder-Voicu, obiect de Patrimoniu Naţional, Categoria Tezaur.

Maratonul de vaccinare – Ediţia Bucureşti, va avea loc la Biblioteca Naţională a României şi la Sala Palatului, începând de vineri, 7 mai, ora 16,00 până luni, 10 mai, ora 8,00 şi este organizat de Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”.

La Biblioteca Naţională vor fi 10 cabinete de vaccinare şi pot primi toate persoanele doritoare, indiferent dacă sunt din Bucureşti sau alte localităţi, doar cu buletinul, fără a fi nevoie de programare.

Maratonul bucureştean include şi Sala Palatului şi cuprinde 50 de cabinete de vaccinare, în care se vor folosi doar doze Pfizer/BioNTech, şi 1200 de voluntari, pentru a oferi oportunitatea unui număr crescut de persoane să se vaccineze.

De asemenea, Teatrul Naţional de Operetă şi Musical “Ion Dacian”, Centrul Naţional de Artă Tinerimea Română şi Filarmonica George Enescu vor asigura momente artistice pe parcursul tuturor zilelor maratonului.

The post Violonistul Alexandru Tomescu va susține un concert la maratonul vaccinării de la Biblioteca Națională București appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. Pianista născută în Iași a cucerit întreaga lume cu stilul său fermecător de a mângâia pianul și a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

Însă, deși are șansa de a călători pe orice continent, inima sa bate cel mai tare atunci când cântă în România, o țară de care nu se dezice în fața colegilor de breaslă, din contră, se mândrește cu ea și cu valorile pe care le-a dat.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. A urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Dincolo de viața dedicată pianului, luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Anul pandemiei i-a schimbat perspectiva asupra propriului program și asupra viitorului. A avut 55 de concerte anulate, iar recent a reauzit aplauzele publicului live.

Interviul a fost realizat pe Skype, pe când Alexandra era izolată în camera sa de hotel din Oslo, înainte de a avea primul concert cu public, în pandemie.

Alexandra, cum ai trăit tu anul pandemiei până acum, cum te-a afectat?

Din martie până acum a fost o tăcere adâncă. În martie, eu venisem după un turneu foarte mare, fusesem în Australia, Noua Zeelandă și Canada, a fost un val-vârtej în jurul lumii, iar peste o săptămână ajunsesem acasă, în Marea Britanie, s-au închis granițele și am considerat momentul ca pe un respiro.

Dar asta a durat vreo două-trei săptămâni. Începuse să vină frica aceea în toată lumea, iar pentru mine a durat cam 5-6 săptămâni până când am realizat că treaba asta va fi de foarte mare durată.

Încă am concerte anulate anul viitor, nu se știe nimic. Până la momentul acesta am avut 55 de concerte anulate.

Aveam turneu în China, de 20 de concerte, trebuia să merg în America de două ori, în toată Europa, bineînțeles.

În iulie am reușit să am primul concert, fără public, la Berlin. Mi-a fost frică pe avion, sincer. Dar am ajuns la Berlin și am avut una dintre cele mai frumoase și spirituale experiențe din viața mea. Erau vreo 10 camere și microfoane peste tot. Am terminat de cântat fiecare piesă și era liniște, o liniște din aia care te apasă direct pe inimă.

“Când am intrat la Royal Albert Hall erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.”

Alexandra Dariescu, pianistă

Cum te-a schimbat pandemia?

Mă gândesc că am fost din Australia în Canada înainte și că a devenit prea ușor să călătorim. Și toată plimbarea asta, de pe un continent pe altul, trebuie să se mai oprească, trebuie să ne gândim și la planeta noastră.

Și ți-ai regândit cumva viața, din punctul acesta de vedere?

După debutul meu, la 9 ani, am zis că eu vreau să fac asta toată viața. Și asta e sigur, vreau să cânt toată viața, să am concerte. Nimic nu se compară cu ceea ce simt pe scenă, nici nu am cuvinte să descriu.

Dar, bineînțeles, trebuie să regândesc anumite chestii. Cel puțin călătoritul mă doare, fiindcă mă gândesc la situația planetei și cred că toți avem o responsabilitate socială, să o păstrăm pentru generațiile care vin.

Tu cum ai ajuns să cânți la pian?

Mama mea învățase să cânte la pian după ureche și tot timpul, când eram eu micuță, a economist bani ca să cumpere o pianină. Voia să învăț să cânt la pian, fiindcă era un lucru frumos, deosebit. Încă avem pianina acasă, la Iași.

Apoi am mers la Liceul de Arte, iar acolo am avut o profesoară foarte bună.

Ce le-ai zice unor copii care ar vrea să urmeze o carieră în muzică?

Că este nevoie de multă muncă, perseverență și răbdare. Niciodată nu te oprești din a învăța.

Tănăra generație este foarte preocupată acum de a deveni faimos, e generația insta, youtube. Dar cel mai mult contează calitatea în absolut tot ce faci.

Iar dacă viața ta e muzica, te vei lupta oricât pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Însă trebuie foarte multă răbdare, nimic nu vine foarte ușor.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar aș vrea să te întreb dacă e un concert anume care ți-a rămas în suflet.

Bineînțeles, e debutul la Royal Albert Hall în 2013, am fost prima pianistă din România care a concertat acolo.

Când am intrat acolo, erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.

Și debutul la Carnegie Hall a fost foarte special. De asemenea, prima dată când am mers în Australia.

Dar fiecare concert e o provocare, mai ales când cânt cu o orchestră, fiindcă fiecare are sunetul ei unic.

Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci.

A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme.

Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.

Am mers cu el în toată lumea, am avut peste 75 de concerte în 2 ani, în China, Australia, America, Europa, Emirate. Am vrut să atrag generația tânără în sala de concerte și am reușit să am chiar 3 generații prezente la spectacole.

“Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.”

Ai încercat să aduci producția și în România?

Da, de 3 ori. Total eșuat.

De ce?

Sincer, nu știu. Am încercat pe absolut fiecare plan, cred că erau oameni de nădejde, am și anunțat un turneu, am avut sponsori, dar la un moment dat pur și simplu echipa a zis că nu se poate face.

Nu ți-au dat niciun argument?

Nu. Și am încercat de 3 ori. Chiar îmi doream ca prima dată să aduc acest concert în România, iar apoi să mergem peste tot.

S-a putut peste tot în lume, dar în România încă nu.

În lumea internațională a muzicii, colegii te știu ca fiind din Marea Britanie sau din România?

Din România. Iar noi avem o cultură extraordinară. Când mă întreabă lumea care sunt pianiștii la care te uiți cu admirație și spun dintr-o suflare: Radu Lupu, Clara Haskil și Dinu Lipatti, iar oameni din China, Japonia, America spun exact la fel.

Deci e minunat cum școala românească pătrunde în atât de multe locuri și e extraordinară.

Ai menționat niște scene foarte importante pe care ai cântat. La noi, cel mai important eveniment de muzică, Festivalul Internațional George Enescu, are loc, în continuare, la Sala Palatului, o sală care nu a fost prevăzută pentru concerte. Cum a fost pentru tine să cânți acolo?

Da, am cântat de două ori la Sala Palatului, o dată cu Royal Philharmonic Orchestra, din Londra și o dată cu Orchestra Națională a Franței.

Pentru mine Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante din lume. Și nu numai pentru mine. Cu oricare coleg internațional cu care vorbesc, spune exact la fel. E în top 3 festivaluri din lume.

Parcă e emblema țării Festivalul Enescu.

Dar diferența dintre prestigiul festivalului, al artiștilor invitați și sala în care au loc marile concerte, cum ți se pare?

Fiecare sală are problemele ei. De exemplu, lumea din Marea Britanie se plânge de Royal Albert Hall, care e o bijuterie, dar acustica este foarte grea.

La Sala Palatului, într-un fel, pentru că sunt atât de multe emoții când mergi acolo și vezi marea de lume, mai ales că e acasă pentru mine, uiți de treaba asta.

Știu, festivalul merită să aibă o altă sală mult mult mai bună, dar într-un fel se compensează cu tot ce face Festivalul Enescu.

Cum au fost procedurile pentru participarea la concertul de la Oslo, în contextul pandemiei?

Eu trebuia să stau 10 zile în izolare, fiindcă Marea Britanie e pe lista roșie pentru Norvegia. Dar pentru că am contract cu Filarmonica, am făcut primul test din aeroport, am mers la hotel, nu am avut voie să ies decât dacă aveam nevoie la farmacie, mesele sunt aduse în cameră, de către un domn cu mănuși, le lasă la ușă.

M-am testat vineri, am primit rezultatul luni și am făcut al doilea test. După ce a ieșit și al doilea negativ, am avut voie să merg la repetiții.

În sală, publicul va fi distanțat, cred că se va ocupa cam 40% din capacitatea sălii.

Ce concert vei cânta?

Cânt un concert în premieră norvegiană, de Nadia Boulanger, una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Acum, unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

E o chestie pe care tu o ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal.

Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orechestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie?

Niciodată nu poți să spui forever. Nu știu, Brexitul ne-a afectat foarte mult și a afectat cultura din Marea Britanie. Eu sunt pro-europeană, sunt parte din Friends of Europe. EI selectează 40 de tineri sunt 40 de ani, în fiecare an, sub schema Young European Leader, cei mai buni din domeniul lor. Cei mai mulți sunt din politică, jurnalism, sportivi, iar eu sunt prima instrumentistă care face parte din acest grup.

Și ne întâlnim și vorbim despre policy making, egalitate, același drept la plată, e o schemă extraordinară.

Iar eu cred foarte mult în a învăța de la fiecare, nu în naționalismul acesta care promovează egoismul și pune bariere.

Spuneai ceva și despre salvarea planetei. În sensul acesta, faci ceva anume?

Nu avem mașină, e o decizie conștientă, însă avem 5 biciclete acasă, dintre care una e o bicicletă pentru 2, e ca un Ferrari al bicicletelor. Și facem foarte multe călătorii cu bicicleta.

În toată izolarea din timpul verii, cred că asta ne-a ținut sănătoși la minte pe mine și pe soțul meu.

Soțul tău ce naționalitate are?

E german. Ne-am cunoscut la Londra acum 11 ani și ne-am căsătorit în 2014. Amândoi ținem foarte mult la sănătatea mentală, e un subiect care mă pasionează foarte mult și am grijă de asta.

Iar când călătorim cu bicicleta parcă descoperim distanțele în alt fel. E un hobby al meu. Și îmi mai place foarte mult să fac prăjituri, dar nu mănânc mult, că după aia nu mai încap în rochii, hahahaha.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România e una dintre cele mai frumoase țări. Și toată lumea care o vizitează spune că oamenii sunt atât de generoși și de primitori.

Avem o cultură extraordinară și prin oameni ca tine reușim să o facem mult mai cunoscută.

Dar cred că mai avem mult de lucru, împreună. Să avem Festivalul Enescu, dar să avem și alte lucruri pe care să le promovăm.

De fiecare dată când vin în România, vin acasă, cu cele mai mari emoții, mai ales atunci când cânt.

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Tânăra generație e preocupată de faimă, de Insta, Youtube, dar tot ce contează e calitatea în ceea ce faci.” appeared first on Cultura la dubă.

Stabilită la Londra, celebra pianistă română Alexandra Dariescu a transmis azi un mesaj autorităților din UK, după ce și în Marea Britanie s-au redeschis mall-urile, la fel ca în România.

Artista a postat un text pe facebook prin care critică decizia de a redeschide magazinele, în timp ce sectorul cultural se confruntă cu o criză serioasă, dat fiind că multe entități culturale se afla în imposibilitatea de a își relua activitatea.

“În timp ce azi este marcată redeschiderea magazinelor non-esențiale în UK, sper ca liderii noștri își vor aminti și de sectorul cultural și de contribuțiile sale.

În ultima săptămână, mai multe organizații artistice au anunțat că nu își vor relua activitatea până, cel mai devreme, în primăvara lui 2021, chiar dacă ele, spre deosebire de alții, chiar pot lua măsuri pentru a îi ține pe toți în siguranță.

Să nu uităm că sectorul muzical contribuie cu 5,2 miliarde de lire sterline anual la economia Marii Britanii și susține 190.000 de locuri de muncă, dintre care mulți nu au putut beneficia de ajutoarele financiare de la stat.”, a scris Alexandra Dariescu.

În completarea mesajului său, pianista română a publicat și un fragment în care interpretează muzica lui Edvard Grieg. Azi s-au împlinit 177 de ani de la naștere compozitorului norvegian.

The post Mesajul pianistei Alexandra Dariescu: “În timp ce azi s-au deschis magazinele non-esențiale, sper ca liderii noștri să își amintească și de sectorul cultural” appeared first on Cultura la dubă.

Pianista Elisabeth Leonskaja este invitata Filarmonicii George Enescu, în anul „Beethoven 250“. În această seară și mâine seara, solista va urca pe scena Ateneului Român și va interpreta Concertul nr. 2, în si bemol major, pentru pian şi orchestră, op. 19 al marelui compozitor german, alături de Filarmonica George Enescu, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu.

Elisabeth Leonskaja, care de mai multe decenii se numără printre cei mai renumiţi pianişti ai epocii noastre, a fost descrisă drept „leoaica pianului”, „la dernière grande Dame de l’Ecole Soviétique” sau „Anti-Diva”, se arată într-un comunicat transmis de Filarmonica George Enescu.

Modestia sa aproape legendară îi accentuează timiditatea, dar, imediat ce intră pe scenă, publicul percepe forţa care a susţinut-o permanent în devotamentul său faţă de muzică.

De altfel, publicul din România s-a bucurat de măiestria pianistei în mai multe rânduri, în cadrul Festivalul George Enescu.

Orchestra simfonică a Filarmonicii “George Enescu” va mai avea în program, joi și vineri, în Sala Mare a Ateneului Român, Uvertura Egmont și Simfonia nr. 4, în si bemol major, op. 60 de Ludwig van Beethoven. La 250 de ani de la naştere, compozitorul german, născut în decembrie 1770 la Bonn, este sărbătorit în întreaga lume. Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost întemeietorul unei ere noi în muzică, creațiile sale fiind o punte între clasicism și romantism. În 2020, „an Beethoven“, Filarmonica „George Enescu“ îi dedică nemuritorului creator numeroase concerte.

PROGRAM

Joi, 6 și Vineri, 7 februarie ora 19, Ateneul Român

Concert vocal-simfonic

Orchestra simfonică a Filarmonicii “George Enescu”

Beethoven 250

Dirijor
HORIA ANDREESCU

Solistă
ELISABETH LEONSKAJA

Ludwig van Beethoven
Uvertura Egmont
Concertul nr. 2, în si bemol major, pentru pian şi orchestră, op. 19
Simfonia nr. 4, în si bemol major, op. 60

Biletele se pot procura de la Casa de Bilete a Ateneului Român.

HORIA ANDREESCU

Horia Andreescu întreține o relație specială cu Filarmonica „George Enescu” de la debutul său din anul 1987. Până în 2010, pentru mai bine de 18 ani, a fost Directorul Artistic și Dirijorul Șef al Orchestrelor și Corurilor Radio România. În anii ’80 și ’90 a fost Dirijor Invitat Permanent al unor importante ansambluri germane: Orchestra Radio din Berlin, Filarmonica din Dresda și Capela de Stat din Schwerin.

Recunoscut mai ales pentru interpretările de referință ale capodoperelor lui Haydn, Beethoven, Berlioz sau Bartók și pentru relația privilegiată pe care o are cu superstarurile artei interpretative, Horia Andreescu este, în același timp, un remarcabil promotor al muzicii noi și al tinerelor talente. Este frecvent invitat să participe la jurizarea unor competiții internaționale, iar prin activitatea sa de profesor asociat al Universității Naționale de Muzică din București contribuie esențial la creșterea noilor generații de instrumentiști și dirijori. De-a lungul timpului, a dirijat ansambluri de excepție precum Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Capela de Stat din Berlin, Opera Comică din Berlin, Orchestra Simfonică din Londra, Filarmonica Regală din Londra, Orchestra Națională a Rusiei, Orchestra Simfonică BBC Scotland, orchestrele simfonice din Viena, Ierusalim, Rejkjavik, Alabama și Taipei, orchestrele radio din Viena, Leipzig, Hamburg, Köln, Copenhaga, Madrid, Katowice, Sofia și Ljubljana, cele trei ansambluri ale Radioului Olandez, orchestrele filarmonice din Amsterdam, Stuttgart, Budapesta, Johannesburg și Nagoya, orchestrele de cameră din Israel și Olanda, Orchestra Arenei din Verona, Collegium Musicum Copenhaga și ansamblul Modern din Frankfurt.

ELISABETH LEONSKAJA

Născută la Tbilisi, în Georgia, într-o familie rusă, a fost considerată copil-minune şi a concertat pentru prima dată la vârsta de 11 ani. Talentul său excepţional i-a deschis porţile Conservatorului din Moscova. În timpul studiilor a obţinut premii la concursurile internaţionale de prestigiu printre care Enescu, Marguerite Long şi Regina Elizabeth. Muziciana s-a format sub îndrumarea lui Sviatoslav Richter, colaborarea cu maestrul contribuind în mod decisiv la dezvoltarea carierei sale. Recunoscând talentul de excepţie, marele pianist a invitat-o pe tânăra solistă să cânte împreună cu el în duet. Colaborarea pe scenă şi prietenia personală dintre Sviatoslav Richter şi Elisabeth Leonskaja a durat până la dispariţia maestrului în 1997. În 1978 pianista a părăsit Uniunea Sovietică şi s-a stabilit la Viena. Interpretarea sa remarcabilă de la Festivalul de la Salzburg din 1979 a reprezentat debutul carierei sale concertistice în ţările occidentale. Elisabeth Leonskaja a concertat cu aproape toate orchestrele importante din lume. Numeroasele sale înregistrări au fost distinse adesea cu premii, cum ar fi Caecilia Prize pentru discul cu sonatele de pian de Brahms sau Diapason d’Or pentru înregistrarea lucrărilor de Liszt. Alte discuri importante includ concertele pentru pian de Ceaikovski cu New York Philharmonic Orchestra sub conducerea lui Kurt Masur, concertele pentru pian de Chopin cu Czech Philharmonic Orchestra şi Vladimir Askenazy şi concertele pentru pian de Şostakovici cu Saint Paul Chamber Orchestra. În Austria, a doua sa patrie, meritele excepţionale ale pianistei au fost recunoscute prin acordarea unor importante distincţii: Elisabeth Leonskaja este Membru de onoare la Konzerthaus din Viena şi în 2006 i-a fost decernată distincţia Austrian Cross of Honor, First Class pentru serviciile deosebite aduse vieţii culturale, aceasta fiind cea mai înaltă distincţie de acest fel din Austria.

sursa: Filarmonica George Enescu

The post Mare pianistă Elisabeth Leonskaja susține două concerte la Ateneul Român appeared first on Cultura la dubă.