Când vorbește despre iubirea sa pentru muzică, i se luminează chipul și este toată un zâmbet. Locuiește la Londra de peste 20 de ani, dar viața sa se împarte între nenumărate zboruri către destinațiile de concert.

Anul acesta va putea fi revăzută în România, pe 28 august, la Sala Palatului, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Va interpreta alături de Orchestra Philharmonia din Londra și de dirijorul finlandez Santtu-Matias Rouvali Fantezie pentru pian și orchestră, de George Enescu.

Pe lângă cariera de pianistă, este profesoară la Guildhall School of Music & Drama din Londra și susține masterclassuri în toată lumea, în încercarea de a ghida tinerii care își doresc o carieră la pian.

Are un program extrem de încărcat, dar a acceptat cu generozitate un nou interviu pentru Cultura la dubă, la 5 ani distanță de la prima noastră întâlnire.

***

“Alexandra, tu călătorești și cânți în toată lumea, cu cele mai mari orchestre. Cum te simți când participi la Festivalul Enescu sau pe orice altă scenă din România și știi că ești în fața unui public preponderent românesc?

Știu că probabil mă voi repeta, dar este cea mai mare bucurie să vin acasă. E un alt tip de emoție pe care o simți în momentul când vii în țara ta natală și, de fiecare dată când vin, publicul este atât de generos, atât de entuziasmat, atât de iubitor, iar toată dragostea se simte pe scenă. E foarte frumoasă, e așa o energie care începe cu câteva luni înainte.

Iar apariția în festivalul de anul acesta e una dublă pentru mine, pentru că e o piesă total nouă, pe care o învăț special pentru festival. E Fantezia de George Enescu și, bineînțeles, în momentul când vin acasă cu o lucrare a unui compatriot, e dublă emoția. E o mare onoare și un privilegiu, mai ales la comemorarea a 70 de ani de la dispariția marelui compozitor.

De-a lungul timpului, artiști pe care i-am intervievat la festivalul Enescu spuneau că e destul de dificil să cânti Enescu, dar odată ce ajungi să înțelegi și să simți muzica lui, devine o plăcere și atunci vrei să descoperi și mai mult. Sunt curioasă cum e pentru tine relația cu muzica lui Enescu.

Am cântat Enescu mult. Concertul pe care l-a scris el, numit Concertul pentru Pian și Orchestră, a fost scris când avea 16 ani. Am făcut premiera în America și în Germania. Este o performanță să faci o premieră în oricare teritoriu, dar mai ales în America. Chiar a fost o surpriză. A fost o lucrare foarte tânără a lui Enescu, pe care am cuplat-o cu Clara Schumann, care a scris concertul ei tot la vârsta de 16 ani, așa că a fost o conexie foarte frumoasă.

Concertul lui Enescu l-am interpretat de câteva ori. Am cântat tot în festival împreună cu Remus Azoiței. Am interpretat și Sonata lui Enescu numărul 3, care a fost scrisă într-o perioadă foarte matură a sa, cu un limbaj total diferit.

Iar această Fantezie pe care o interpretez anul acesta e o lucrare unică, cel puțin așa o simt eu, scrisă tot la 16 ani, de micul Enescu, are un limbaj foarte brahmsian. Dacă ascult și orchestrația și scriitura, zici că ar fi o lucrare necunoscută de Brahms.

Așa că pentru public cred că va fi o surpriză foarte frumoasă să asculte ceva. E foarte melodioasă această fantezie. E pur și simplu o lucrare foarte romantică, cu o scriitură, mai ales la coarde, foarte puternică. Iar partea de pian e scrisă cumva în stil Liszt (n.r. Franz Liszt, compozitor maghiar). Arată foarte multe și din punct de vedere al coloristicii și al sunetului.

Ce ne poți spune despre partenerii de scenă? Presupun că ai mai cântat cu Orchestra Philharmonia din Londra, dar cu dirijorul Santtu-Matias Rouvali?

Cu Santtu va fi prima colaborare, dar cu Orchestra Philharmonia am înregistrat ultimul meu album, care a fost concertul de Grieg și concertul de Clara Schumann. Așa că ne știm foarte bine, sunt foarte mulți prieteni în orchestră, mai ales că suntem cu toții în Londra și lumea muzicii e mare, dar e și foarte mică. Foarte mulți sunt colegi ori de la Royal College of Music din Manchester, ori de la Guildhall School, unde am studiat.

Orchestra este una dintre cele mai bune din lume și are o capacitate incredibilă de a scoate niște nuanțe într-adevăr fermecătoare. Va aduce foarte multă emoție în festival. E un vis să vin cu orchestra Philharmonia din Londra.

De obicei ai cunoscuți în public, la Festivalul Enescu? E o experiență personală mai specială?

Familia tot timpul e acolo. Familia și familia muzicală, sunt spectatori care mă urmăresc peste tot. De exemplu, data trecută a fost un grup din Australia care a venit la festival, iar după concertul meu am mers la masă împreună. E un grup de vreo 25 de oameni care mă știu din toate turneele din Australia și care au venit special în festival să mă vadă. Sunt și mulți spectatori din toată Europa care călătoresc și le place stilul ăsta de viață, avem o relație foarte frumoasă și am un grup strâns de fani cu care mă văd peste tot.

Lumea pianistică e una foarte singură, mă bucur extrem de mult când am oameni pe care îi știu și care vin așa cu mare drag și îmi aduc puțin din acasă, cum ar veni.

Și chiar ai ieșit cu ei la masă, cu fanii aceștia din Australia?

Da, da, da.

Și cum a fost experiența?

Foarte frumoasă, dar facem treaba asta foarte des, nu numai cu cei din Australia, de peste tot. Ori mergem la ceai, ori la cafea, la mese, sau vorbesc cu ei, poți și simplu și le explic. Împart cu ei experiența pe care o am acolo. Iar peste tot unde merg sunt foarte mulți muzicieni în orchestră care sunt români.

De exemplu, în Detroit, unde am cântat recent cu Detroit Symphony, au o asociație americano – română. Și au făcut o masă foarte mare, cu vreo 70 de români și m-au primit așa frumos, mai ales departe de casă. Când se organizează întruniri din astea, parcă e o îmbrățișare gigantică de la toată lumea, asta îmi dă așa de multă energie și mă face să mă simt din nou acasă oriunde merg.

Eu sunt o persoană a oamenilor, îmi place comunicarea, îmi place să fiu în jurul și împrejurul oamenilor, asta mă inspiră și îmi aduce bucuria aia care se transformă în energie.

Cum mai este văzut festivalul Enescu în breaslă, în elita muzicală la nivel internațional? A rămas la standardul înalt despre care se știa?

Da, și poate și mai mult. Mai ales acum, festivalul Enescu este tot timpul comparat cu BBC Proms din Marea Britanie.

Orice coleg, de oricare naționalitate, cu care vorbesc, crede că Festivalul Enescu este în top 3 din lume. Durează aproape o lună, vin atât de multe orchestre de renume. E probabil mândria noastră cea mai mare acest festival.

Pregătirea, organizarea, programul, tematica festivalului. Cred că este absolut minunat ca fiecare orchestră să fie invitată să cânte o lucrare de Enescu și apoi majoritatea orchestrelor, dirijorilor sau soliștilor care interpretează aceste lucrări le iau înapoi în teritoriul lor, în țara lor și cântă lucrările lui Enescu din nou.

E cea mai bună modalitate de a promova muzica lui Enescu. Câteodată lumea trebuie să deschidă ușa ca să intre în universul minunat al lui Enescu, ca să se îndrăgostească de acea muzică și apoi să o cânte din nou, din nou, peste tot unde concertează.

De-a lungul anilor, mai mulți artiști, și români și străini, au militat, au făcut lobby pentru construirea unei săli de concert propice pentru Festivalul Enescu. Ce părere ai despre asta? Crezi că ar fi nevoie în România, în București, de o sală nouă?

Absolut! Categoric da și bineînțeles toți artiștii am pune umăr la umăr ca să sprijinim această inițiativă.

Sala Palatului nu a fost concepută pentru așa ceva, e o sală de congres. Și, bineînțeles, în momentul când vrei să faci muzică la cel mai înalt nivel și să ai performanță și publicul să aibă experiența cea mai bună, îți trebuie o acustică anume, îți trebuie condițiile prielnice. Trebuie investit în cultură. Dacă nu investim noi în cultură, nu știu pentru ce luptăm.

Cum crezi că ar putea artiștii să contribuie? De exemplu, să facă niște concerte pro-bono și banii să meargă către construcția sălii?

Da, dar trebuie ajutor foarte mult de sus. De la stat, bineînțeles, și de la privat și sunt sigură că foarte mulți muzicieni ar sprijini, eu inclusiv, bineînțeles, am pune umărul.

O sală nouă de concerte este un templu al muzicii. Acolo noi putem împărtăși ceea ce lucrăm zi de zi, noapte de noapte. Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.

Și în Londra tot timpul se vorbește că nu sunt săli foarte bune exact pentru așa ceva, iar nivelul este oricum foarte înalt, dar și aici este foarte greu să se construiască o sală nouă.DespreSir Simon Rattle, care a fost la London Symphony Orchestra, se spune că a plecat din cauza asta, pentru că nu s-a reușit să se facă o sală nouă de concerte.

Cea mai nouă din Europa cred că este Elbphilharmonie din Hamburg, Germania, care a costat foarte mult, dar s-a mobilizat lumea și s-a mobilizat de sus. Concertele pro bono ar fi ok, dar nu poți doar din asta, evident. Trebuie să fie inițiativă de la stat și pot fi și fonduri europene.

Te-am mai întrebat și în celelalte interviuri, fiindcă mi se pare un aspect important, și aș vrea să reluăm un pic discuția în privința educației. Tu ești și profesoară. Ce sfat le dai tinerilor care poate te așteaptă după concerte și te întreabă asta sau celor care te roagă să-i asculți? Ce sfat le dai astfel încât să nu le tai elanul, dar să fii și foarte pragmatică?

Să creadă în ei. Cred că așa începe totul. Dacă au visul ăsta de a fi pe scenă, de a face muzică, dacă ăsta este într-adevăr visul lor și pornește din interior și nu există altceva, nimic la care ar putea aspira, să facă tot ce pot și să muncească cât pot de mult și să nu se dea bătuți niciodată, să-și urmeze visul. În lumea pianistică sunt foarte mulți copilași mici care încep să studieze pianul. Statisticile arată că este cel mai iubit instrument.

Dar foarte mulți copii tineri se lasă, pur și simplu, că văd că este puțin greu, iar acolo intervine familia. Părinții ar trebui să-i ajute cât pot de mult pe cei mici, iar tinerii, în momentul când ajung la o școală de muzică sau la liceu de muzică sau Conservator, să meargă la cât mai multe concerte, să fie acolo, să asculte, că așa se învață, asta e educația cea mai bună pe care o putem avea și așa îndrum și clasa mea. Le dau mesaj în fiecare săptămână, vedeți că e concertul ăsta în sala aia. Să meargă la concerte și să absoarbă din fiecare experiență, să meargă la repetiții, pentru că acolo se vede întreg procesul de a pune o lucrare împreună.

De exemplu, vorbim despre Orchestra Philharmonia. Săptămâna asta mi-am luat clasa și am dus-o la repetiția generală a orchestrei. Am vrut să-i fac să asculte, să-și pună telefoanele oriunde, dar nu în mână, patru ore, cât a durat repetiția generală. A fost un program extraordinar și un concert de pian, Rachmaninov III, cu Luganski, unul dintre cei mai mari interpreți.

Am vrut să vadă cum se pune o piesă împreună, cum își dozează fiecare energia, cum dirijorul orchestrează și cum aduce fiecare instrument să lucreze împreună. Iar clasa mea mi-a spus că n-au fost la așa ceva niciodată și că atât de multe au învățat în alea patru ore!

Iar probabil cel mai important este să fii autentic. Să înveți, profa mea îmi spunea, să furi de la fiecare, dar să-ți faci vocea ta și să fii într-adevăr, true to yourself, să fii autentic. Pentru că autenticitatea te va duce mult, mult mai departe decât absolut orice.

Și dacă ai un proiect în care creezi, luptă pentru el, vorbește cu lumea, încearcă să creezi conexiuni, colaborări, ca să poți realizezi acest vis.

Au crescut standardele în studiul pianului odată cu apariția unui val imens de tineri asiatici care se dedică pianului?

Da. Unele bariere au fost șterse, pur și simplu. Dacă te uiți la ce țări participă la concursurile internaționale, e foarte interesant. Asia domină absolut fiecare concurs. Iar dacă te uiți la cei care au ajuns la top, ei au fost ajutați de statele de unde provin.

În Asia e o sete enormă pentru pian. Lang Lang și Yuja Wang sunt niște fenomene, dar au fost ajutate foarte mult din spate. Apoi, turneele care au loc în Coreea de Sud, în China, deschid un nou univers.

Eu am fost în foarte multe turnee în China, și cu orchestre și cu spectacolul Spărgătorul de Nuci. A fost incredibil să văd săli de concerte de 3 – 4 mii de locuri, construite în 2 ani. În fiecare oraș tot mai apare câte o sală.

De multe ori am făcut eu inaugurarea sălii respective, dar erau săli în care, foarte interesant, aveau absolut totul din punct de vedere tehnic, de ultimă oră. Însă oamenii care lucrau în sălile respective nu știau cum să folosească toate echipamentele.

Dar asta se învață atât de rapid, setea lor de cultură este incredibilă. Fiecare concert, ori dacă vii tu din străinătate sau cântă de-ai lor, este full, este sold out, nu există să fie o sală goală sau să nu fie setea asta de cunoaștere și de a fi acolo. E absolut incredibil ceea ce reușesc să facă.

Și da, nivelul de pian, nivelul în general, a crescut enorm.

Cum se traduce această creștere de nivel? Că și în trecut existau pianiștii foarte buni, ce s-a întâmplat între timp?

Bun, acum 20 de ani nu aveam acces la internet. Se spunea despre cei din Asia că nu simt muzica. Azi sunt copii născuți acum 20 de ani sau acum 10 ani care trăiesc cu Rachmaninov, cu Chopin, cu absolut tot. Este în sângele lor, deci nu se mai poate spune treaba asta.

Și sunt foarte mulți! Un oraș micuț din China are 22 de milioane de locuitori. Nu se poate compara, e mai mult decât toată România noastră. Cariera lui Lang Lang a început foarte mult sprijinită de stat, când l-au invitat să cânte la Jocurile Olimpice, așa a devenit el faimos. Statul l-a ajutat foarte mult, statul a investit extrem de mult.

Și în România putem învăța foarte mult din treaba asta, ca să sprijinim tinerele talente, pentru că nu se știe cine poate ajunge absolut sus acolo. Dar fără ajutor, fără a crede în talentul pe care îl producem noi în România, nu putem ajunge nicăieri.

Iar faptul că există modele internaționale ca Lang Lang e un lucru extraordinar, așa devin mulți copii preocupați și încurajați să cânte la un instrument.

Care este nivelul standard al condițiilor de lucru într-o școală de muzică, fie liceu, fie Conservator, în ceea ce privește studiul pianului? Fiindcă am auzit povești de aici, de la noi, că sala de studiu de la pian este ținută sub cheie de profesori, iar studenții depinde de bunăvoința profesorului să le ofere acces.

La Guildhall, unde predau acum, dar la fel a fost și în Manchester, la Royal College of Music, totul este atât de transparent! Sistemul de rezervare a sălilor de studiu e online.

Totul este pe un program comun, orice student sau membru de staff poate vedea exact cât studiază, unde studiază, fiecare student poate să rezerve sala respectivă. Cred că au absolut garantat 4 ore pe zi, la pian vorbesc. Eu, ca profesor, pot vedea absolut oricând când studiază studenții, dar nu numai mei, absolut toți. Iar studentul poate vedea exact cine are ore, poate să-mi vadă mie programul de la Conservator.

Ce poate aduce interacțiunea cu pianul unei persoane care nu ajunge să facă performanță? Ce abilități îi dezvoltă studiul pianului?

La pian, pentru că folosim ambele mâini, e vorba de coordonare, de a dezvolta ambele emisfere ale creierului, abilitatea de a asculta, abilitatea de a te adapta foarte ușor, că fiecare pian e diferit, fiecare scaun, fiecare acustică, sală.

E coordonarea dintre mâini și picioare, pentru că ai și pedale.

Apoi, în momentul când cânti cu alții, în muzică de cameră sau într-un ansamblu sau cu cor, e vorba de a te asculta pe tine, dar îi asculți și pe ceilalți, îi înțelegi, te adaptezi, ești mai empatic. Extrem de multe poți învăța din studiul pianului.

Și am foarte mulți prieteni sau cunoscuți care îmi spun aș vrea copilul meu să învețe pian, dar nu cred că va ajunge. Încurajez pe fiecare să facă asta pentru că este un mod atât de frumos de a-ți petrece copilăria.

Chiar dacă nu ai niciun vis sau nu vrei să ajungi muzician sau drumul te duce altfel, este atât de constructiv! în loc să stai pe telefon, pe jocuri, pe orice instrument care efectiv îți închide creierul, pianul îți deschide un nou orizont.

Plus că muzica e și o formă de terapie. De câte ori nu ascultăm muzică clasică sau de oricare alt gen, ca să avem mai multă energie, să ne relaxăm, să devenim zen? Muzica este cu noi de la început, de la ritmul inimii, când mama e gravidă, apoi când cântă copilului și îl pune la somn. Deci muzica este în noi, tot ce contează este să deschidem ușa și să lăsăm muzica să pătrundă în sufletul nostru, pentru că muzica are abilitatea asta de a face oamenii să devină mai buni, mai deschiși, mai sociabili, mai pozitivi.”

***

Festivalul Internațional George Enescu are loc între 24 august și 21 septembrie 2025 și marchează 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român, George Enescu. În program se regăsesc peste 95 de concerte susținute de peste 4.000 de muzicieni.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Dacă nu ne dăm seama cât de mult înseamnă cultura pentru o societate, nu știu pentru ce altceva am putea să luptăm.” appeared first on Cultura la dubă.

Miercuri, 18 ianuarie, de la ora 19.00, violoncelistul Andrei Ioniță, singurul artist român distins (în 2015) cu Medalia de aur a Concursului Internațional „Ceaikovski” de la Moscova (în istoria de 64 de ani a celebrei competiții), este invitat special la Sala Radio.

Alături de Orchestra de Cameră Radio și sub bagheta dirijorului Johann Stuckenbruck (absolvent al Academiei Regale de Muzică din Londra), Andrei Ioniță va interpreta ca solist două lucrări: prima la pian (Mozart – Concertul nr. 23 în La major pentru pian și orchestră) și cea de-a doua la violoncel (Haydn – Concertul nr 1. în Do major pentru violoncel şi orchestră).

La finalul concertului, publicul este invitat în foaierul central al Sălii Radio pentru o sesiune de autografe oferite de violoncelistul Andrei Ioniță pe albumul „Beethoven – Ioana Cristina Goicea (vioară), Andrei Ioniță (violoncel), Daria Tudor (pian)”, un dublu-CD recent apărut la Editura Casa Radio.

În programul serii veți mai asculta și Prokofiev: Simfonia nr. 1 – Clasica și Haydn: Simfonia nr. 49 – La passione.

După debuturi de succes atât în teatrele de operă, cât și în sălile de concerte din Europa și America de Nord, dirijorul britanic-american Johann Stuckenbruck s-a afirmat ca un talent remarcabil pe scena internațională. Printre cele mai recente apariții sale se numără multiplele apariții cu San Diego Symphony și dirijarea premierei mondiale Pay the Piper, la Festivalul de la Glyndebourne (Marea Britanie).

În sălile de concert, printre angajamentele de marcă ale dirijorului se numără concertele la pupitrul orchestrelor Hallé, Royal Northern Sinfonia, Orchestre Victor Hugo Franche-Comté, Salomon Orchestra și Royal Academy of Music Symphony Orchestra. În plus, Johann Stuckenbruck l-a asistat pe Sir Mark Elder la pupitrul orchestrei Hallé (Manchester – Anglia) la numeroase concerte, inclusiv pentru pregătirea partiturii La Damnation de Faust pentru Festivalul de la Edinburgh.

Caracterizat în cunoscuta publicație londoneză „The Times” ca „unul dintre cei mai interesanți violonceliști care au apărut în ultimul deceniu”, violoncelistul Andrei Ioniță (28 ani) a fost invitat să cânte alături de mari orchestre, ca BBC Philharmonic Orchestra și Royal Philharmonic Orchestra – Londra, Filarmonica din München, Filarmonica din Dresda, Deutsches Symphonie – Orchester Berlin, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg ș.a.

În perioada 2016-2018, Andrei Ioniță a făcut parte din proiectul BBC New Generation Artists, înregistrări realizate pentru BBC fiind editate pe un disc lansat în martie 2019 la Casa de discuri Orchid Classics. Andrei Ioniță este beneficiarul unei burse oferite de Deutsche Stiftung Musikleben și interpretează pe un instrument de colecție: violoncelul realizat de Giovanni Battista Rogeri din Brescia în 1671, împrumutat de către fundație.

Andrei Ioniță a vorbit despre povestea sa de viață și parcursul artistic într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Biletele se pot achiziționa de pe iabilet.ro.

The post Andrei Ioniță concertează miercuri la Sala Radio în dublă ipostază (pian și violoncel) appeared first on Cultura la dubă.

Pianista Alexandra Segal din Israel a câștigat premiul I în finala de pian a Concursului Internațional George Enescu 2022, care a avut loc aseară, pe scena Ateneului Român.

Aceasta a interpretat Concertul nr. 3 în do major pentru pian și orchestră op. 26 de Serghei Prokofiev. Premiile II și III au fost acordate pianiștilor George Todică (România) și Chun Lam U (Hong Kong, China).

Juriul Secțiunii de Pian la ediția 2022 a Concursului Enescu a fost format din: Nelson Goerner (președinte), Luiza Borac, Dana Borșan, Philippe Dinkel, Peter Jablonski, Andrea Lucchesini, Andrei Pisarev, Matti Raekallio și Josu de Solaun.

Premiul I al Concursului Internațional George Enescu 2022 este în valoare de 15.000 de euro, premiul al doilea de 10.000 de euro, iar premiul al treilea de 5.000 de euro. De asemenea, câștigătorul Concursului Enescu 2022 are posibilitatea de a concerta în cadrul edițiilor 2023 și 2024 ale Festivalului şi Concursului Internațional George Enescu, precum și în concerte organizate în cadrul stagiunilor filarmonicilor din România.

Alexandra Segal reprezintă Israelul și s-a născut la Kiev, în Ucraina, în 1995. A început să studieze pianul la vârsta de șase ani cu prof. Natalie Tolpygo. În prezent, studiază la Universitatea de Muzică și Artele spectacolului din Graz cu prof. Milana Chernyavska.

Alexandra Segal a susținut concerte în Israel, Statele Unite ale Americii, Spania, Italia, Franța, Germania, Austria, Polonia, Letonia, Croația și Ucraina.

A câștigat premiul al III-lea la Concursul Internațional de Muzică Medici (2021), premiul al III-lea la Concursul Internațional de Muzică de la Chicago (2020), premiul I la Concursul Piano Forever (2017, Israel), premiul I la Concursul de Pian Arianne Katcz (2017), premiul I la Concursul Pnina Salzman pentru Tineri Pianiști (2017), premiul al III-lea la Concursul Internațional de Pian de la Riga (2012), premiul I la Concursul Internațional de Pian Crimean Spring (2010).

A concertat ca solistă alături de Orchestra Simfonică din Ierusalim, Orchestra Simfonică din Haifa, Orchestra de Cameră din Kiev, Orchestra Filarmonicii din Donețk, Raanana Symphonette și Orchestra Simfonică a Școlii de Muzică Buchmann-Mehta, sub conducerea unor dirijori precum Vag Papian, Avi Ostrowsky, Yoav Talmi și Guy Feder.

Ediția a XVIII-a a Concursului Internațional George Enescu a avut loc la București între 4 și 18 septembrie. În acest an, Concursul Enescu a marcat revenirea în sala de spectacol, după doi ani în care evenimentele culturale au fost nevoite să se reinventeze și să se mute parțial sau total în online. Mesajul pe care Concursul Enescu îl transmite anul acesta este acela al redobândirii speranței: Muzica speranței | Music of Hope. La etapa online a Concursului s-au înscris peste 100 de tineri muzicieni din toată lumea pentru secțiunile interpretative, la care s-au adăugat 22 de lucrări camerale și orchestrale la Secțiunea Compoziție.

The post Alexandra Segal este câștigătoarea secțiunii Pian a Concursului Internațional George Enescu appeared first on Cultura la dubă.

11 adolescenți români visează să devină pianiști concertiști. I-am întâlnit în cadrul programului Piano Star, o inițiativă a tinerei pianiste Kira Frolu, studentă la Royal Academy of Music din Londra.

După ce a descoperit diferențele uriașe între școala românească de arte și cea de peste hotare, Kira a vrut să îi ajute pe copiii români să descopere măcar puțin din universul din care ea face acum parte.

Așa că a adus la București profesori de la școli renumite din Marea Britanie, iar un juriu a selectat 11 adolescenți cu talent la pian.

“Familia mea a înlocuit o mașină mai veche cu un pian și atunci pot să studiez și acasă.

E nevoie de o îmbunătățire a instrumentelor din școli. Sunt școli în România în care ori sunt prea puține săli, ori sunt piane sau alte instrumente vechi.” – ne spune Ștefan, unul dintre participanții la programul Piano Star.

Ștefan are 14 ani și studiază pianul de la 7 ani. Acum este elev la Liceul de Muzică “Tudor Ciortea” din Brașov. Ca și în cazul lui, pentru cei mai mulți copii români, pianul e un privilegiu pe care nu mulți părinți și-l permit. Accesul la pianul școlii nu este suficient pentru a studia dacă vrei să faci performanță, iar să ai propriul pian acasă este un efort financiar considerabil.

Apoi, efortul trebuie susținut în toate demersurile. La fel cum spunea dirijorul Gabriel Bebeșelea într-un interviu pentru Cultura la dubă, pentru un muzician studiul peste hotare este o necesitate, astfel încât să își dezvolte cunoștințele, să aibă întâlniri cu maeștri din toată lumea și să își hrănească spiritul și mintea cu experiențe interculturale diverse.

Așa că nu e de mirare că toți tinerii pianiști cu care am stat de vorbă își doresc să plece și să studieze în țări occidentale.

„Mă văd având o carieră la pian ca solist, aș vrea să merg la Universitatea de Arte din Zurich, despre care am citit mai multe. Nu am nimic cu universitățile din România, dar văzând programele din afară, mi se pare că afară există mai multă deschidere.”, continuă Ștefan.

„La școala de muzică e bine, dar e foarte familiar deja și când am oportunitatea să lucrez cu alți profesori, ei pot să mă învețe tehnici noi, pe care să le aplic apoi la școala mea de zi cu zi. De mic mi-am dorit să fiu pianist concertist, chiar și să compun, o mai fac când am ocazia.” – spune Leonid, un alt tânăr pianist.

Leonid e în clasa a 9-a la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București și la 14 ani vorbește deja ca un om mare, extrem de matur, care știe foarte clar ce își dorește.

„Mi-aș dori să studiez și în alte țări, poate chiar la Conservator. Sunt școli mai dezvoltate în acest domeniu, pot întâlni maeștri, tot timpul e bine să ai noi experiențe.”

La Piano Star, cei 11 participanți nu au învățat doar tehnici de lucru, ci și informații prețioase despre prezența scenică sau marketarea ca artist, ceva ce lipsește cu desăvârșire din școlile de stat românești, ne spune Teodora, elevă în clasa a 9-a la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași.

„Aici învățăm să ne axăm mai mult pe actul scenic, despre cum ne putem prezenta noi. La noi în școli se axează strict pe partitură, dacă interpretăm corect sau nu. Nici nu avem timp de altceva.”

„Dacă nu ești capabil să te marketezi ca artist, va fi foarte greu. Te bazezi pe câștigarea concursurilor, care desigur sunt importante, dar un artist are și responsabilitatea de a se arăta pe sine publicului larg.

Artiștii trebuie să aibă și un simț antreprenorial, să debordeze de creativitate tot timpul. E, de fapt, valabil pentru orice profesie. Dacă ai impresia că tu stai și vin joburile la tine, nu o să vină.

Iar parte din educație este să îi înveți să facă asta. Noi la orele de comunicare vorbim despre partea de promovare a profesiei.” – spune profesorul William Fong, director muzical al proiectului Piano Star, profesor la Royal Academy of Music și sef catedră pian la Purcell School din Londra, școala specială de muzică pentru copii talentați.

Ideea este întărită și de Kira Frolu, studentă în ultimul an la Royal Academy of Music din Londra:

„La Royal Academy ești foarte tare încurajat să îți descoperi drumul tău, să te diferențiezi de ceilalți. Îți ia ceva timp să realizezi că tu ca artist trebuie să exiști și în afara studiului, a examenelor, a concertelor.

În liceul de muzică din România există tendința să te pregătești pentru olimpiadele naționale, pentru concursuri și să fie aproape de perfecțiune.

Și ajungi să studiezi aceleași piese tot timpul, iar profesorul îți cere să le cânți perfect și te atenționează dacă nu o faci, fiindcă tocmai ai studiat piesele respective atât de mult.

Și ajungi să te concentrezi pe aceste 3-4 piese, care devin un fel de chin, nu mai e o plăcere să le cânți. Asta îți ia din bucuria de a cânta și de a explora piese noi.”

De altfel, muzica ar trebui să fie constant o bucurie pentru cei care o cântă sau pentru cei care o ascultă, indiferent de vârstă, mai spune profesorul Fong.

Acesta susține, de asemenea, că mai presus de învățarea din școli este accesul la muzică, atât pentru copii, cât și pentru părinți și că educația muzicală trebuie să înceapă, la modul ideal, în familie, indiferent de clasa socială:

“Educația muzicală a elevilor din școli generale nu ar trebui să fie atât de mecanică precum scrierea notelor muzicale, nu asta e important.”

“Copiii trebuie să intre în contact cu evenimente la care muzica pare distractivă. Iar noi trebuie să fim atenți cum le prezentăm muzica clasică, să doborâm acele bariere care spun că muzica clasică se adresează unei categorii restrânse de cunoscători.

De fapt, noi tot timpul ascultăm muzică clasică, în vreun fel sau altul. De exemplu reclamele de la tv folosesc bucăți de muzică clasică.

Sau filmele Disney, care folosesc muzica clasică și animații extraordinare în același timp.”

„În Germania, la grădiniță și la școala primară, avem o abordare foarte ludică a educației muzicale. E despre joacă, exerciții, sunete mai mult decât e despre scrierea notelor.”

Joachim Umlauf, directorul Goethe-Institut București

“Apoi accesul la școlile de muzică, unde pot studia un instrument, e foarte ieftin, e plătit de stat, de primărie. Așa copiii sunt atrași de o educație mai formală în muzică.” – povestește Joachim Umlauf, directorul Goethe-Institut București, partener al programului Piano Star.

După cursurile de la Piano Star, când profesorii se retrag, câțiva dintre tinerii participanți se înghesuie pe băncuța de la pian și cântă la 6 mâini. Se distrează cântând, ceea ce nu au ocazia să fac în timpul școlii, ne spun chiar ei.

Ca ei au fost în trecut mulți muzicieni români acum celebri. Șansa lor au fost bursele de studiu peste hotare și masterclass-uri la care au întâlnit profesori renumiți.

România se contruntă, de altfel, cu un adevărat exod al muzicienilor, fie instrumentiști de orchestră, fie soliști sau dirijori, fiindcă și în școlile românești de artă, așa cum se întâmplă în mai toate domeniile, țara noastră refuză să modernizeze.

Iar de multe ori, deși vor să ofere tinerilor români ce au învățat ei în străinătate, artiștii români consacrați sunt refuzați de conducerile școlilor de stat, pe motiv că nu sunt ore sau săli disponibile.

Și ajung să îți canalizeze energia către inițiative private, care oferă tinerilor perspective noi și bucuria descoperirii lor.

The post “Copiii trebuie să intre în contact cu evenimente la care muzica pare distractivă” – William Fong, profesor la Royal Academy of Music appeared first on Cultura la dubă.

Pianistul român Florian Mitrea, profesor la Academia Regală de Muzică din Londra, va urca pe scenele filarmonicilor de la Brașov și Timișoara în cadrul unui eveniment inediat – Unseen. Concert in the dark – pian live ascultat în sala de concert cu lumina stinsă.

Recitalurile sunt programate să aibă loc pe 22 octombrie și 23 octombrie la Brașov, în Sala Patria a Filarmonicii Brașov șipe 25 octombrie la Timișoara, în Sala Capitol a Filarmonicii Banatul.

Florian Mitrea va interpreta: Sonata nr. 21 în Do Major Op. 53, de Ludwig van Beethoven, Für Alina, de Arvo Pärt, Fantezia Nr.3 în re minor K397, de Wolfgang Amadeus Mozart și Sonată după o lectură din Dante (Fantasia Quasi Sonata), de Franz Liszt.

Experiența va fi completată de instalația de artă contemporană intitulată Metamorface, realizată de artistul electronic Sebastian Florea.

Biletele sunt puse în vânzare aici.

Pianistul Florian Mitrea este stabilit la Londra, unde predă la Academia Regală de Muzică din Londra. Artistul a cântat pe scena Carnagie Hall din New York și este distins cu premii la unele dintre cele mai importante competiții la nivel mondial, precum Concursul Internațional de Pian de la Glasgow și Concursul de Pian de la Royal Overseas League.

The post Concerte de pian în întuneric deplin, susținute de pianistul Florian Mitrea la Timișoara și Brașov appeared first on Cultura la dubă.

Lucia, ca artistă, a apărut dintr-o greșeală, spune ea. În 2012, când avea 17 ani, a postat pe Youtube un cover al piesei „Silence”, a trupei românești The MooOd. Videoclipul a avut un succes neașteptat, câștigându-i deja Luciei fani la nivel internațional. Pe plan local, au venit propunerile de la case de discuri.

Așa a început să activeze pe scena muzicii românești.

Acum, Lucia are o direcție a ei. Și-ar dori să nu mai existe o ruptură atât de mare între mainstream și undeground în muzica românească, iar ca efect, ea a ajuns în zona de mijloc: „Underground-ul zice că sunt mainstream, mainstream-ul zice că sunt underground.”

În interviul de mai jos, Lucia ne-a vorbit despre avantajele și dezavantajele de a fi autodidact în muzică, parcursul către definirea ca artist și noile sale proiecte muzicale – piesa „WHO” lansată recent, primul single de pe EP-ul „Immersia” care va apărea toamna aceasta. 

***

Pentru început, ajută-ne să te cunoaștem. Cum a început cariera ta muzicală?

După piesa „Silence” am scris un album, l-am lansat. Nu s-a întâmplat mare lucru cu el. Acum uitându-mă înapoi, albumul respectiv e într-adevăr un punct de plecare, dar pe mine clar nu mă mai reprezintă. Au fost niște încercări într-o direcție bună, dar nu am reușit eu să ating maximul meu de potențial ca și compozitor.

Deci „Silence” a fost cumva un album test?

Exact. Eu mai avusesem înainte încercări de compus, dar nu scrisesem niciodată o piesă cap-coadă. Pentru mine a fost un teren de joacă în care m-am dat în toate leagănele. Până la urmă a fost un experiment, o rampă bună către al doilea album, care e până acum albumul de care sunt cea mai mândră, până îl lansăm pe următorul.

Și asta pentru că am găsit o echipă foarte faină cu care am lucrat, anume Alexei Țurcan și Dănuț Georgescu. Cu ei lucrez și pentru materialul ăsta. Am găsit, în sfârșit, echipa de vis cu care să lucrez. Ne-am găsit organic, prin comunitatea de aici de la Overground.

Cum ai început de fapt să scrii, să-ți compui? Care e procesul tău?

La început au fost foarte multe experimente care m-au ajutat, în primul rând, să-mi dau seama care e zona mea de confort. În al doilea rând, să-mi dau seama că mi-e foarte greu să ies din ea. Și, în al treilea rând, să-mi dau seama că am nevoie să am lângă mine oamenii care să mă împingă cu piciorul să ies din ea.

Asta fac Alexei și Dănuț, cei cu care lucrez.

Ce s-a întâmplat la albumul trecut e că eu am venit cu un pachețel de acasă cu 20 de demo-uri: piese întregi, refrene, fragmente de compoziție. Ei au început să facă niște schițe de producție, care m-au ajutat pe mine să le continui și să le ducem împreună la capăt.

Iar, în final, a ieșit pachetul complet finisat, ce-mi doream să fac eu, dar nu știam să verbalizez, să produc eu. Pentru că nici nu am skill-urile din punct de vedere muzical să fac chestia asta. Faptul că sunt autodidactă îmi pune limite la compoziție.

Exercițiul meu preferat, dacă am niște acorduri sau un instrumental pe care aș putea să compun, e ca la prima audiție să-mi pun căștile, să dau drumul la microfon și să trag primul lucru care-mi vine în minte. Și asta a funcționat la multe piese. E ce-mi inspiră mie prima dată sunetul acela.

Despre „WHO”, piesa pe care ai lansat-o de curând, ne spui că e despre acel animal care te face să te îndoiești de tine și de cei din jur. Cum te înțelegi tu cu acest animal al tău?

Sunt perioade și perioade. Orice om are animalul acesta, de aceea nu am vrut nici să intru foarte în detaliu. La fiecare face lucruri diferite, dar e tot entitatea aceea care aduce niște negativ în viața ta, negativitate de care nu ai nevoie.

Sunt perioade în care poți să-i dai cu flit și sunt perioade în care-ți stă mult mai mult pe creier. Piesa e un fel de ecou a ce zice animalul ăsta. Știu că fiecare dintre noi are câte unul, că-i mai mic, că-i mai mare, că-i mai țepos. Fiecare știe să-l recunoască și are metodele lui de protecție împotriva lui.

Spuneai că ai fost autodidactă. Cum ai început să studiezi muzică?

Tatăl meu a fost obligat să cânte la vioară. Și a rămas cu: „Eu n-o să-mi pun niciodată copilul să facă așa ceva”. Nu s-au gândit niciodată să mă dea la un instrument pentru că știa cât de neplăcut e să faci asta fără să vrei.

Prima dată am cerut să fiu dusă la cor, când aveam în jur de patru ani. Și am fost dusă, a fost foarte simpatic. Am apărut și la televizor și sunt niște imagini în care se vede cum eu cântam și din când în când vedeam pe ecranul din studio că mă filmează pe mine și zâmbeam în colțul gurii. În schimb, cred că de atunci s-a terminat dragostea mea de a apărea în fața camerelor.

De când am crescut, nu mai suport să mă văd filmată sau fotografiată.

După, în școala generală am fost în corul școlii și în paralel la Palatul Copiilor, la corul Carmina Tenera, corul care era dirijat de bunicul Teodorei care cântă cu mine în trupă ca backing vocals. Am fost acolo 4-5 ani, până în momentul „Silence”.

La Palatul Copiilor aveam și un cerc de chitară, unde cântam de la cenaclul Flacăra toate baladele.

Pe partea de instrument am vrut să mă apuc de pian pentru că artista mea preferată, Regina Spektor, cânta la pian. Când aveam 14 ani am avut o operație și când am ieșit din spital ai mei mi-au cumpărat cadou o clapă, ca să am ce să fac acasă.

Mi-aș fi dorit, totuși, să fi fost dusă măcar la un curs teoretic de muzică.

La Palatul Copiilor învățam totul mecanic. Nu era nimic de teorie muzicală. N-am înțeles niciodată ce fac.

La fel din punct de vedere vocal, noi când repetam la cor, repetam cu partiturile în față. Dar știa cineva să le citească? Nu. Vedeam doar că se duc notele în sus sau în jos.

În liceu am dat, evident, de gașcă de cântat la chitară în parc, pe păturică, și mers la concursuri de folk. Dar până la momentul „Silence”, când aveam 17 ani, nu am făcut niciodată asta la un nivel profesional. N-am studiat cum am început să studiez de atunci și până acum.

Și după liceu nu te gândeai să te duci la Conservator, de exemplu?

Nu. Știam că nu am background-ul necesar. Știam că am de recuperat foarte mult ca să ajung măcar la nivelul de intrare la Conservator. Iar pe toți oamenii din trupe pe care îi cunoșteam și care făcuseră Conservatorul nu i-a ajutat neapărat diploma pe care au obținut-o în viața de muzician.

În momentul în care te duci la un concert sau un festival să cânți, n-o să-ți ceară nimeni diploma. Te ajută cunoștințele pe care le ai, evident. Eu nici n-am vrut să fac o facultate, sinceră să fiu. Am făcut psihologia, dar am făcut-o ca pasiune, nu ca să ajung să lucrez în domeniu.

Care a fost momentul în care te-ai dedicat total muzicii?

Cred că a fost momentul în care mi-am dat seama de magnitudinea situației cu „Silence”. Am realizat în momentul în care am început să primesc telefoane de la case de discuri care voiau să mă semneze.

Când am avut primul meu concert la Summer Well în 2012, John și Andi, care fac festivalul, au fost incredibil de generoși. Era printre primele ediții și au construit o scenă micuță pe lângă scena mare pe care am cântat doar eu. Și au venit la acel concert câteva sute de oameni. Evident, uitându-mă acum la filmări zic: „Doamne ferește, cum m-a lăsat cineva să fac asta.”

Dar a fost un moment extraordinar pentru că am realizat că oamenii aceia  au venit la scena respectivă pentru mine. Și asta s-a întâmplat la câteva luni după „Silence”. Atunci mi-am dat seama că trebuie să depun efort ca performance-ul live să devină ceva pentru care merită ca oamenii să vină.

Ai avut job-uri în paralel?

Am lucrat câțiva ani la firma de închiriere de mașini a tatălui meu. Am făcut contabilitate primară și secretariat. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu voi mai face niciodată asta.

Și după aceea am început să lucrez ca traducător. Am lucrat cu diverse site-uri, firme, pentru prieteni. I-am ajutat cu diverse traduceri și transcrieri. Măcar asta știu că-mi place foarte mult ce fac. Exceptând partea cu statul cu ochii în calculator, e ceva către care sunt înclinată, pentru că am fost întotdeauna pasionată de limbi străine și nu cred că m-aș vedea făcând altceva ca side job.

Cum te simți acum legat de concerte?

La primul concert din 2012, frica a ținut tot concertul. Nu a existat moment în care să nu-mi tremure mâinile pe pian sau vocea.

Emoțiile, pentru că au și manifestări fizice, sunt un mare impediment. Când ai emoții nu prea poți să respiri.

Acum e mult mai okay, mi-e frică la primele piese. După intru în stare, mă bucur de ceea ce fac. La început nu exista să mă bucur de ceea ce fac până coboram de pe scenă, ceea ce era prea târziu.

Raportat la albumele tale, „Silence” a fost experimentul. „Samsara” a fost ca o consacrare. ți-a dat o direcție a ta și s-a simțit chestia asta. Cum te raportezi la EP-ul pe care îl vei scoate, „Immersia”?

Immersia e mai mult și mai bine… și mai riscant. Am primit comentarii și la piese de pe Samsara, „Nu vrei să mai faci muzică adevărată”. Oamenii rămân setați pe un anumit tipar, tiparul „Silence ”și vor același lucru din partea mea. Eu vreau să fac altceva. Evident că nu vorbesc de lucruri foarte experimentale, nu sunt Bjork, până la urmă. Vorbesc doar despre o îmbunătățire și o definire a stilului muzical. Dacă am fi vrut să rămânem în zona de confort, am fi făcut „Samsara” 2.

Pentru că știm ce am făcut acolo, știm că putem să replicăm. Era varianta safe, dar am zis că nu mergem pe safe. De ce? Viața e scurtă, hai să facem tâmpenii. Și evident că în studio, până să se ajungă la piese concrete, sunt și foarte multe tâmpenii pe care nimeni nu le va auzi niciodată. Dar dacă nu ne-am prosti nu am ajunge niciodată la nou.

Cum te raportezi tu la muzica românească?

Eu încerc să nu mai văd distincția între alternativ și mainstream. Dar lumea așa o vede. Și încă există divizarea asta, e foarte puternică. Fiecare vrea ce nu are.

Îmi imaginez că și artiștii din mainstream și-ar dori o comunitate de fani care chiar să-i susțină. Și prin asta nu mă refer la a veni la concertele lor gratuite. Fani care să le cumpere muzica, s-o înțeleagă și să fie aproape de ei. În schimb, alternativul nu are platforme mari pe care să se exprime.

Ce mi se pare mie bun în ultimii ani e că sunt câteva evenimente unde se face fuziunea. Cum e conferința „Mastering the music business”. Acolo se întâlnesc o dată pe an profesioniștii din industrie și se gândesc cum să facem să ne fie mai bine tuturor.

Și asta s-a văzut inclusiv în toate petițiile care s-au făcut către președinte, către guvern, în care se cereau niște indicații despre cum putem să ne repornim activitatea. Pandemia asta a dat în toți la fel, că suntem mainstream, că suntem underground. A dat în noi și a dat rău.

Să fii artist e o meserie în sine și presupune mult mai mult decât ceea ce se vede pe scenă.  Cum a fost procesul tău de a învăța partea din spate?

E un proces îndelungat. Nu le poți învăța din start. În 2012, când am intrat în industrie, nu știam nimic. Nu prea existau resurse la vremea respectivă. De atunci au apărut destul de multe cursuri, workshop-uri, conferințe.

Eu recomand oricărui om care vrea să intre în industria muzicală, în calitate de ce vrea el, să participe întâi la evenimente de profil, ca să aibă o bază. Acum că există aceste resurse nu mai ai nicio scuză să intri în industria muzicală și să lucrezi neprofesionist.

Se întâmplă să mai dai peste oameni care au impresia că știu ei cum să facă lucrurile, să sară peste pași, să ardă etape. Trebuie luat totul de la zero. Faptul că eu am făcut asta mai târziu de punctul zero a fost un lucru care m-a tras destul de mult înapoi.

De ce crezi asta?

M-ar fi ajutat mai mult să înțeleg tot ce fac. Au fost foarte multe momente în viața mea în care am zis da, deși nu înțelegeam ce se întâmplă. Mergeam cu lucrurile știind că așa se face. Dar nu m-am oprit o secundă să mă întreb cum funcționează, să citesc și eu legea drepturilor de autor.

Ce sfat ai pentru cei care sunt la început, care vor să se lanseze în muzică?

Unui artist tânăr i-aș recomanda să înceapă să facă lucrurile singur și dacă nu merge, să se orienteze spre o casă de discuri. Dacă știam că se pot face atâtea lucruri din propriile resurse, cred că aș fi încercat întâi să fac lucrurile singură, să-mi găsesc o echipă singură.

The post Lucia: „Au fost foarte multe momente în viața mea în care am zis da, deși nu înțelegeam ce se întâmplă.” appeared first on Cultura la dubă.

Sala Radio anunță reluarea concertelor live din sală, dar fără public. Miercuri, 27 ianuarie, ora 19.00, dirijorul Tiberiu Soare se va afla la pupitrul Orchestrei de Cameră Radio, într-un concert dedicat integral lui Mozart, de la a cărui naștere se împlinesc, chiar în ziua concertului, 265 de ani.

În concertul transmis LIVE de pe scena Sălii Radio veți asculta Simfonia nr. 35 – Haffner (creată cu prilejul înnobilării unui membru al familiei Haffner din Salzburg) și Concertul nr. 12, în interpretarea solistică a pianistului Horia Mihail.

Evenimentul va putea fi urmărit pe frecvenţele Radio România Cultural şi Radio România Muzical și în streaming live pe Internet, pe www.radioromaniacultural.ro și www.romania-muzical.ro. Concertul va fi transmis și în streaming live pe pagina oficială de Facebook a Orchestrelor și Corurilor Radio și pe cea a postului Radio România Muzical.

Dirijor al Operei Naționale București și dirijor principal al Filarmonicii din Sibiu, Tiberiu Soare îşi desfăşoară activitatea artistică din anul 1999. Între anii 2012-2015, Tiberiu Soare a fost dirijor şef al Orchestrelor şi Corurilor Radio România, înregistrând alături de aceste ansambluri numeroase succese atât pe scena Sălii Radio, cât şi în cadrul evenimentelor în aer liber sau a turneelor internaţionale.

În septembrie 2010, Tiberiu Soare a fost invitat să dirijeze primul său concert la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Londra (London Philharmonic Orchestra), alături de celebra soprană Angela Gheorghiu. Au urmat apoi alte concerte importante dirijate pe mari scene ale lumii, alături de Angela Gheorghiu: 2013 – Royal Festival Hall din Londra, alături de Orchestra Filarmonică Regală (Royal Philharmonic Orchestra), Praga (Sala Smetana), Munchen (Filarmonica din Munchen) şi Paris (Opera Royal – Palatul Versailles).

În 2014, în Germania, a dirijat Hof Symphoniker Orchester într-o gală de operă, în cadrul unui festival anual – Schlossfestspiele (Festivalul de la Castel), eveniment urmat în același an de concerte la Théâtre des Champs-Elysées – Paris, Musikverein Graz – Austria, Sala Concertgebouw – Amsterdam și Baden-Baden (Festspielhaus) – Germania.

După 14 ani de studii în România, pianistul Horia Mihail a urmat cursurile Universităţii din Illinois, obţinând diplomele de absolvire şi de masterat în 1995.

După ce a fost lector universitar la Boston University, Horia Mihail a revenit la Braşov în toamna anului 2002, ca solist al Filarmonicii. În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra ș.a. Horia Mihail este solist al Orchestrelor și Corurilor Radio și consilier pe probleme de cultură al Primăriei Municipiului Brașov.

WOLFGANG AMADEUS MOZART

Mozart se năștea în urmă cu 265 de ani la Salzburg.

Primele sale creații datează de la vârsta de 5 ani și în doar 35 de ani de viață genialul Amadeus a compus peste 600 de lucrări în aproape toate genurile muzicale ale timpului, dintre care 27 de concerte de pian.

Schumann spunea ”Sunt lucruri în lume despre care nimic nu poate fi spus, ca Simfonia nr. 41 a lui Mozart, Shakespeare sau pagini din Beethoven”, Ceaikovski îl considera un ”Cristos al muzicii” și apreciatul dirijor Georg Solti mărturisea ”Mozart te face să crezi în Dumnezeu pentru că nu este posibil ca un astfel de fenomen să sosească în lume și să lase în urma sa un asemenea număr de capodopere.”

The post Pianistul Horia Mihail revine la Sala Radio într-un concert special de ziua lui Mozart appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai apreciați artiști români peste hotare. Pianista născută în Iași a cucerit întreaga lume cu stilul său fermecător de a mângâia pianul și a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, printre care Royal Albert Hall sau Carnegie Hall.

Însă, deși are șansa de a călători pe orice continent, inima sa bate cel mai tare atunci când cântă în România, o țară de care nu se dezice în fața colegilor de breaslă, din contră, se mândrește cu ea și cu valorile pe care le-a dat.

A plecat din România la 16 ani, cu o bursă de studiu în Marea Britanie. Britanicii i-au remarcat talentul și au făcut tot posibilul să o păstreze. A urmat o altă bursă, la Conservatorul din Manchester și una la master, iar decizia de a se muta la Londra a venit ulterior natural.

Dincolo de viața dedicată pianului, luptă pentru egalitatea de șanse, pentru promovarea femeilor compozitoare și dirijoare, merge cu bicicleta și face prăjituri delicioase.

Anul pandemiei i-a schimbat perspectiva asupra propriului program și asupra viitorului. A avut 55 de concerte anulate, iar recent a reauzit aplauzele publicului live.

Interviul a fost realizat pe Skype, pe când Alexandra era izolată în camera sa de hotel din Oslo, înainte de a avea primul concert cu public, în pandemie.

Alexandra, cum ai trăit tu anul pandemiei până acum, cum te-a afectat?

Din martie până acum a fost o tăcere adâncă. În martie, eu venisem după un turneu foarte mare, fusesem în Australia, Noua Zeelandă și Canada, a fost un val-vârtej în jurul lumii, iar peste o săptămână ajunsesem acasă, în Marea Britanie, s-au închis granițele și am considerat momentul ca pe un respiro.

Dar asta a durat vreo două-trei săptămâni. Începuse să vină frica aceea în toată lumea, iar pentru mine a durat cam 5-6 săptămâni până când am realizat că treaba asta va fi de foarte mare durată.

Încă am concerte anulate anul viitor, nu se știe nimic. Până la momentul acesta am avut 55 de concerte anulate.

Aveam turneu în China, de 20 de concerte, trebuia să merg în America de două ori, în toată Europa, bineînțeles.

În iulie am reușit să am primul concert, fără public, la Berlin. Mi-a fost frică pe avion, sincer. Dar am ajuns la Berlin și am avut una dintre cele mai frumoase și spirituale experiențe din viața mea. Erau vreo 10 camere și microfoane peste tot. Am terminat de cântat fiecare piesă și era liniște, o liniște din aia care te apasă direct pe inimă.

“Când am intrat la Royal Albert Hall erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.”

Alexandra Dariescu, pianistă

Cum te-a schimbat pandemia?

Mă gândesc că am fost din Australia în Canada înainte și că a devenit prea ușor să călătorim. Și toată plimbarea asta, de pe un continent pe altul, trebuie să se mai oprească, trebuie să ne gândim și la planeta noastră.

Și ți-ai regândit cumva viața, din punctul acesta de vedere?

După debutul meu, la 9 ani, am zis că eu vreau să fac asta toată viața. Și asta e sigur, vreau să cânt toată viața, să am concerte. Nimic nu se compară cu ceea ce simt pe scenă, nici nu am cuvinte să descriu.

Dar, bineînțeles, trebuie să regândesc anumite chestii. Cel puțin călătoritul mă doare, fiindcă mă gândesc la situația planetei și cred că toți avem o responsabilitate socială, să o păstrăm pentru generațiile care vin.

Tu cum ai ajuns să cânți la pian?

Mama mea învățase să cânte la pian după ureche și tot timpul, când eram eu micuță, a economist bani ca să cumpere o pianină. Voia să învăț să cânt la pian, fiindcă era un lucru frumos, deosebit. Încă avem pianina acasă, la Iași.

Apoi am mers la Liceul de Arte, iar acolo am avut o profesoară foarte bună.

Ce le-ai zice unor copii care ar vrea să urmeze o carieră în muzică?

Că este nevoie de multă muncă, perseverență și răbdare. Niciodată nu te oprești din a învăța.

Tănăra generație este foarte preocupată acum de a deveni faimos, e generația insta, youtube. Dar cel mai mult contează calitatea în absolut tot ce faci.

Iar dacă viața ta e muzica, te vei lupta oricât pentru a ajunge acolo unde îți dorești. Însă trebuie foarte multă răbdare, nimic nu vine foarte ușor.

Ai cântat pe cele mai mari scene ale lumii, alături de cele mai importante orcheste. Dar aș vrea să te întreb dacă e un concert anume care ți-a rămas în suflet.

Bineînțeles, e debutul la Royal Albert Hall în 2013, am fost prima pianistă din România care a concertat acolo.

Când am intrat acolo, erau 6000 de oameni. Și pe scena aceea au cântat toți idolii noștri! A fost ceva extraordinar.

Și debutul la Carnegie Hall a fost foarte special. De asemenea, prima dată când am mers în Australia.

Dar fiecare concert e o provocare, mai ales când cânt cu o orchestră, fiindcă fiecare are sunetul ei unic.

Există un concert anume pe care îți place mai mult să îl cânți?

Probabil Spărgătorul de nuci.

A fost prima dată când am fost producătoare la un nou format de recital, pentru prima dată în lume – pian, balerină și animații digitale.

Ceea ce am făcut a fost să comisionez mai multe aranjamente, în loc să fie toată orchestra, a fost doar pian, în loc să fie 70 de balerini, a fost doar o balerină, în rolul Clarei, iar toate celelalte personaje au fost animate, arată ca niște holograme.

Iar când vezi prințul animat, care dansează cu Clara, efectiv nu îți mai dai seama ce e animat și ce e real.

Am mers cu el în toată lumea, am avut peste 75 de concerte în 2 ani, în China, Australia, America, Europa, Emirate. Am vrut să atrag generația tânără în sala de concerte și am reușit să am chiar 3 generații prezente la spectacole.

“Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.”

Ai încercat să aduci producția și în România?

Da, de 3 ori. Total eșuat.

De ce?

Sincer, nu știu. Am încercat pe absolut fiecare plan, cred că erau oameni de nădejde, am și anunțat un turneu, am avut sponsori, dar la un moment dat pur și simplu echipa a zis că nu se poate face.

Nu ți-au dat niciun argument?

Nu. Și am încercat de 3 ori. Chiar îmi doream ca prima dată să aduc acest concert în România, iar apoi să mergem peste tot.

S-a putut peste tot în lume, dar în România încă nu.

În lumea internațională a muzicii, colegii te știu ca fiind din Marea Britanie sau din România?

Din România. Iar noi avem o cultură extraordinară. Când mă întreabă lumea care sunt pianiștii la care te uiți cu admirație și spun dintr-o suflare: Radu Lupu, Clara Haskil și Dinu Lipatti, iar oameni din China, Japonia, America spun exact la fel.

Deci e minunat cum școala românească pătrunde în atât de multe locuri și e extraordinară.

Ai menționat niște scene foarte importante pe care ai cântat. La noi, cel mai important eveniment de muzică, Festivalul Internațional George Enescu, are loc, în continuare, la Sala Palatului, o sală care nu a fost prevăzută pentru concerte. Cum a fost pentru tine să cânți acolo?

Da, am cântat de două ori la Sala Palatului, o dată cu Royal Philharmonic Orchestra, din Londra și o dată cu Orchestra Națională a Franței.

Pentru mine Festivalul Enescu este unul dintre cele mai importante din lume. Și nu numai pentru mine. Cu oricare coleg internațional cu care vorbesc, spune exact la fel. E în top 3 festivaluri din lume.

Parcă e emblema țării Festivalul Enescu.

Dar diferența dintre prestigiul festivalului, al artiștilor invitați și sala în care au loc marile concerte, cum ți se pare?

Fiecare sală are problemele ei. De exemplu, lumea din Marea Britanie se plânge de Royal Albert Hall, care e o bijuterie, dar acustica este foarte grea.

La Sala Palatului, într-un fel, pentru că sunt atât de multe emoții când mergi acolo și vezi marea de lume, mai ales că e acasă pentru mine, uiți de treaba asta.

Știu, festivalul merită să aibă o altă sală mult mult mai bună, dar într-un fel se compensează cu tot ce face Festivalul Enescu.

Cum au fost procedurile pentru participarea la concertul de la Oslo, în contextul pandemiei?

Eu trebuia să stau 10 zile în izolare, fiindcă Marea Britanie e pe lista roșie pentru Norvegia. Dar pentru că am contract cu Filarmonica, am făcut primul test din aeroport, am mers la hotel, nu am avut voie să ies decât dacă aveam nevoie la farmacie, mesele sunt aduse în cameră, de către un domn cu mănuși, le lasă la ușă.

M-am testat vineri, am primit rezultatul luni și am făcut al doilea test. După ce a ieșit și al doilea negativ, am avut voie să merg la repetiții.

În sală, publicul va fi distanțat, cred că se va ocupa cam 40% din capacitatea sălii.

Ce concert vei cânta?

Cânt un concert în premieră norvegiană, de Nadia Boulanger, una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Acum, unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun că mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

E o chestie pe care tu o ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal.

Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orechestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.

Te gândești să rămâi pentru totdeauna în Marea Britanie?

Niciodată nu poți să spui forever. Nu știu, Brexitul ne-a afectat foarte mult și a afectat cultura din Marea Britanie. Eu sunt pro-europeană, sunt parte din Friends of Europe. EI selectează 40 de tineri sunt 40 de ani, în fiecare an, sub schema Young European Leader, cei mai buni din domeniul lor. Cei mai mulți sunt din politică, jurnalism, sportivi, iar eu sunt prima instrumentistă care face parte din acest grup.

Și ne întâlnim și vorbim despre policy making, egalitate, același drept la plată, e o schemă extraordinară.

Iar eu cred foarte mult în a învăța de la fiecare, nu în naționalismul acesta care promovează egoismul și pune bariere.

Spuneai ceva și despre salvarea planetei. În sensul acesta, faci ceva anume?

Nu avem mașină, e o decizie conștientă, însă avem 5 biciclete acasă, dintre care una e o bicicletă pentru 2, e ca un Ferrari al bicicletelor. Și facem foarte multe călătorii cu bicicleta.

În toată izolarea din timpul verii, cred că asta ne-a ținut sănătoși la minte pe mine și pe soțul meu.

Soțul tău ce naționalitate are?

E german. Ne-am cunoscut la Londra acum 11 ani și ne-am căsătorit în 2014. Amândoi ținem foarte mult la sănătatea mentală, e un subiect care mă pasionează foarte mult și am grijă de asta.

Iar când călătorim cu bicicleta parcă descoperim distanțele în alt fel. E un hobby al meu. Și îmi mai place foarte mult să fac prăjituri, dar nu mănânc mult, că după aia nu mai încap în rochii, hahahaha.

Când te uiți în urmă la România, cum ți se pare că arată?

România e una dintre cele mai frumoase țări. Și toată lumea care o vizitează spune că oamenii sunt atât de generoși și de primitori.

Avem o cultură extraordinară și prin oameni ca tine reușim să o facem mult mai cunoscută.

Dar cred că mai avem mult de lucru, împreună. Să avem Festivalul Enescu, dar să avem și alte lucruri pe care să le promovăm.

De fiecare dată când vin în România, vin acasă, cu cele mai mari emoții, mai ales atunci când cânt.

The post Pianista Alexandra Dariescu: “Tânăra generație e preocupată de faimă, de Insta, Youtube, dar tot ce contează e calitatea în ceea ce faci.” appeared first on Cultura la dubă.