Vestea dispariției sale a fost prilej de elogii venite din partea figurilor marcante ale PSD – Ion Iliescu sau Adrian Năstase, dar și din partea fostului ministru PSD al Culturii, Ionuț Vulpescu.

Acesta a scris într-o postare publică pe facebook că Oliviu Gherman a fost “un veritabil intelectual de stânga, care și-a asumat identitatea într-o Românie în care ostilitatea față de stânga este tot mai evidentă.” precum și “un model pentru cei care văd în politică un instrument de servire a binelui public.”

Puțini oameni știu, însă, că Oliviu Gherman se afla la conducerea Senatului României, pe când Ion Iliescu era plecat din țară, iar Regele Mihai încerca să revină la București, în 1994.

După vizită acceptată, dar condiționată, din 1992, în 1994 liderii PSD i-au interzis Regelui Mihai să intre în țară. Acesta a fost ținut pe pista Aeroportului Otopeni, alături de Regina Ana și forțat să se întoarcă.

Pașaportul său britanic nu a fost acceptat de autoritățile partidului aflat la putere – PDSR – deși orice cetățean britanic avea la vremea respectivă dreptul de a obține viza pe loc, în aeroport.

“Sunt aici pentru a oferi deschis, în mod public, ocazia autorităților să dea poporului român și mie însumi un răspuns clar la o întrebare decisivă: reconciliere sau nu? poporul român așteaptă acest răspuns astăzi. Numai el, poporul român ne va judecă pe toți.”

Regele Mihai I al României, 1994, Aeroportul Otopeni

Mai mult, liderii social-democrați de la București propuneau ca Regele Mihai să fie declarat persoana non-grata.

Oliviu Gherman declara atunci: ““Nu știu la cine va referiți. Eu știu că există un Mihai de Hohenzollern, nu știu să existe o Majestate a Sa Regele Mihai.”

Iar Ion Iliescu, întors ulterior de la Strasbourg, a declarat:

“Ce să caute vineri la ora 2?

Asta presupune un cadru normal. Este un cadru normal al relațiilor cu cetățeni străini sau cu cei care vor cetățenie, deci trebuie să depună o cerere pentru a obține viza și care să fie însoțită de motivația corespunzătoare și nu să facă trimitere la nu știu ce declarație de acum un an sau 2, ci să exprime în mod expres astăzi cadrul în care să vină, în acest context să ceară viza și guvernul să judece.”

Astfel, PDSR, în frunte cu Ion Iliescu și Oliviu Gherman nu îl recunoșteau pe Regele Mihai ca român.

2 ani mai târziu, sub conducerea lui Emil Constantinescu, Regelui Mihai i s-a acordat cetățenia română.

Ionuț Vulpescu

Ionuț Vulpescu a avut două mandate de ministru al Culturii, în guvernul Ponta, 2014-2015 și în guvernul Grindeanu, 2017. Din 2012 până în 2016 a fost deputat al României din partea PSD, iar din 2016 este senator și membru al Comisia pentru Cultură.

Nu este prima dată când acesta se arată admiratorul unor lideri politici controversați, declarând în mai multe rânduri că Ion Iliescu este un lider desăvârșit, de la care orice politician ar trebui să învețe.

“Ion Iliescu este, totuşi, politicianul din PSD cel mai apt să răspundă misiunilor unui şef de partid, până la urmă. Trec peste activitatea sa în stat, ca preşedinte al Republicii şi senator.

Experienţa politică se transmite. Am mai spus aceste lucruri: şi PSD, şi celelalte partide, suferă de pe urma unui soi de ruptură generaţională. Puţini mai sunt cei care vor să înveţe, să facă politică profesionist.

Politica nu este doar un instrument de a atinge nişte obiective personale. Servirea binelui public s-a pierdut pe drum, se pare. Şi se vede.” – Ionuț Vulpescu, Decembrie 2018

The post Un fost ministru al Culturii îl elogiază pe omul care l-a umilit pe Regele Mihai: “A fost un model” appeared first on Cultura la dubă.

Pe 20 mai 1990 s-a desfășurat primul scrutin în noua republică; a fost și singura dată când președintele a fost cunoscut după un singur tur – Ion Iliescu (de la FSN) a obținut 85,07% din voturi (peste 12 milioane) în fața lui Radu Câmpeanu (PNL) cu 10,64% (un milion și jumătate) și Ion Rațiu cu 4,29% (peste șase sute de mii de voturi).

De notat că până în 2004, alegerile prezidențiale și parlamentare au avut loc în același timp, încercând să mențină o sinergie între instituția prezidențială – parlament – guvern. Astfel, FSN-ul lui Iliescu a luat atunci 67% în Senat și 66% în Camera Deputaților – un total de 354 de parlamentari din 514.

În 1991 a fost votată prin referendum noua Constituție, care îi garanta președintelui un mandat de patru ani, o șansă pentru Ion Iliescu de a avea două mandate, deși la bază a fost și interimar și președinte ales într-o conjunctură delicată pentru politica românească.

Astfel, în 1992 au avut loc alegerile prezidențiale, decise în două tururi – pe 27 septembrie 1992, Ion Iliescu (FDSN), cu 47% și Emil Constantinescu (CDR), cu 31% s-au calificat în turul doi.

În turul doi, pe 11 octombrie, Iliescu l-a învins cu un procentaj de 61,43% – peste 7,3 milioane de voturi pe Constantinescu, care a acumulat doar 38,57% – peste 4,6 milioane de voturi. În Parlament, poziția partidului condus și reprezentat de Iliescu s-a șubrezit după scindarea grupării Petre Roman (FSN), câștigând 166 de poziții în Parlament, urmat de CDR (116) și FSN, care a devenit PD (61).

Pe 3 noiembrie 1996 s-a disputat primul tur al noului scrutin prezidențial, al doilea sub noul format constituțional și Ion Iliescu (PDSR) a câștigat primul tur la o diferență fragilă. Acesta obținut peste 32% din voturi (peste 4 milioane de voturi), puțin peste Emil Constantinescu (CDR), care a primit 28% din voturi (peste 3 milioane și jumătate) și Petre Roman care a reușit un 20% impresionant (cu un milion și jumătate mai puțin decât Constantinescu).

Pe 17 noiembrie 1996, profesorul de geologie al Universității București și-a luat revanșa și a câștigat poziția de președinte, obținând 54,41% din sufragii (cu peste 7 milioane de voturi) în fața lui Iliescu, care a obținut 45,59 (aproape 5,9 milioane de voturi). Alegerea lui Constantinescu a marcat sfârșitul unei epoci complicate – epocă în care timp de treizeci de ani, țara a fost condusă doar de două figuri centrale.

În 2000, s-a înregistrat un curent alarmant deoarece venea după o perioadă de reforme economice încercate de CDR și, evident, o opoziție a PDSR-ului care a reușit să profite această scădere în popularitate a partidelor de dreapta. Același Iliescu a revenit în lupta pentru scaunul de președinte, după ce Constantinescu a anunțat că nu va mai candida. De această dată, rivalul a fost unul mai imprevizibil, în persoana lui Corneliu Vadim Tudor (PRM).

Astfel, pe 26 noiembrie 2000, în primul tur, Ion Iliescu s-a clasat pe primul loc cu 36% (cu 4 milioane de voturi), având un avantaj fragil în fața următorului – CV Tudor cu 28% (cu 3,1 milioane) și apoi Stolojan (de la PNL) care a obținut doar 1,3 milioane de voturi.

Deși Iliescu reprezenta o umbră a vremurilor comuniste pentru o mare parte din populație, perspectiva CV Tudor părea mult mai periculoasă pe termen mediu și lung, fiind o figură extremistă, naționalistă.

În consecință, două săptămâni mai târziu, Iliescu a câștigat în turul doi cu peste 6,69 milioane de voturi – 66,8% în fața lui CV Tudor cu peste 3,3 milioane de voturi – 33,2%.

La fel ca în 1992 și 1996, candidatul prezidențial a fost o locomotivă pentru partid, iar acest lucru s-a evidențiat – PDSR-ul luând 220 de posturi și PRM-ul cu 121 de poziții, urmat de PNL și PD care au avut în total 87 de parlamentari. 

După votarea constituției din 2003 care a fost vitală pentru procesul de integrare în structurile Uniunii Europene, mandatul președintului a fost schimbat ca durată de la patru la cinci ani, fapt care a făcut momentul 2004 unul interesant din multe puncte de vedere.

A fost ultima dată când alegerile parlamentare au avut loc simultan și prima dată când un președinte a fost ales pentru un mandat de cinci ani. Cei doi protagoniști ai acestui moment au fost Adrian Năstase, prim-ministrul României și președintele PSD-ului după alegerea lui Iliescu în 2001 și Traian Băsescu, primarul capitalei din 2000 și reales în vara lui 2004.

Ultimul a devenit candidat al alianței DA (dintre PNL și PD), după retragerea lui Stolojan, lucru care a făcut ca posibila poziție de prim-ministru să fie ocupată de PNL, Băsescu fiind președintele PD între 2000 și 2004.

În primul tur, desfășurat pe 28 noiembrie 2004, Adrian Năstase (PSD+PUR) a obținut aproape 41% (peste 4,2 de milioane de voturi), urmat de Traian Băsescu (Alianța DA) cu aproape 34% (peste 3 milioane și jumătate de voturi) și CV Tudor, care a ajuns la nivelul lui Stolojan din 2000 (puțin peste 10% și puțin peste un milion de voturi).

În turul doi, la fel ca și 1996, s-a produs o rocadă, pe 12 decembrie 2004, Traian Băsescu devenind președinte cu peste 51,2% din voturi (peste 5,1 milioane) în fața lui Adrian Năstase (care nu a reușit să-și însușească un număr mai mare de voturi decât în primul tur) – 4,8 milioane de voturi (48,8%).

La fel ca în celelalte ocazii, Parlamentul a reflectat același fenomen de sinergie – PSD-ul obținând 189 de poziții, urmat de Alianța DA cu 161. Cei din urmă au reușit să-și creeze o coaliție care a susținut un guvern timp de patru ani, alături de UDMR și minoritățile naționale (care au avut în total 10 senatori și 40 de deputați). 

În 2009, Traian Băsescu (PDL) a candidat pentru un al doilea mandat consecutiv la Palatul Cotroceni și a avut cea mai dificilă situație din istoria tuturor câștigătorilor acestor alegeri.

În primul rând, venea pe valul unor nemulțumiri privind relația cu prim-ministrul Tăriceanu și desincronizarea cu alegerile parlamentare – care a produs un rezultat de compromis (colaborarea forțată între PSD și PDL) cu Boc ca prim-ministru, urmată apoi de o serie de crize și moțiuni de cenzură.

De asemenea, același Băsescu a fost suspendat de Parlament în 2007, fiind salvat de votul populației și rămânând în funcție. În acest timp, din partea PSD-ului venea noul lider al partidului – Mircea Geoană, al doilea om în stat, din poziția de președinte al Senatului din 2008 și fost ministru de Externe și ambasador al României în SUA (actualmente secretarul general adjunct al NATO).

Pe fondul acelei situații, pe 22 noiembrie 2009, a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale, câștigat de Băsescu cu 32% (peste 3,1 milioane de voturi), urmat de Geoană cu 31% (peste 3 milioane de voturi) și Crin Antonescu – PNL (cu peste 20% și aproape 1,95 de milioane de voturi).

PNL a intrat apoi într-o alianță neobișnuită cu PSD, iar ceilalți candidați și-au afirmat suportul lor și al partidelor lor pentru Geoană.

În acest context, pe 6 decembrie 2009, s-a desfășurat turul doi: Geoană a fost anunțat câștigător de sondajele de exit-poll de la ora 21, dar după numărarea voturilor în totalitate, salvat de votul Diasporei,  Băsescu a fost desemnat câștigător.

Acesta a câștigat la o diferență de aproape 70,100 de voturi, obținând și el, ca și Geoană peste 5,2 de milioane de voturi. Astfel, Băsescu a devenit primul președinte al României care a fost reales și prin realegerea lui l-a egalat pe Ion Iliescu ca și durată / longevitate – 10 ani.

În 2014, s-a repetat într-o oarecare măsură episodul 2004, în care un primar de oraș important a avut de înfruntat prim-ministrul în funcție al partidului de guvernământ. Este vorba de Klaus Iohannis (primarul Sibiului din 2000 până în acel an, președintele PNL în același an) și Victor Ponta (prim-ministrul României din 2012 și președintele PSD din 2010).

Pe 2 noiembrie 2014, Ponta a reușit să obțină 40% cu peste 3,8 milioane de voturi, cu un milion mai mult decât Iohannis, care s-a calificat astfel în turul doi.

Ca și în 2004 (și în 1996), în turul doi desfășurat pe 16 noiembrie 2014, s-a produs o rocadă care l-a propulsat pe Iohannis drept câștigător cu 54,43 în fața lui Ponta cu 45,56%, diferența dintre cei doi fiind de 2,2 milioane de voturi, multe venite în urma scandalului din diaspora, când mii de români au stat ore în șir la coadă la secțiile de votare, fără a li se acorda dreptul de a vota, organizarea defectuoasă intrând în responsabilitatea Ministerului de Externe al guvernului PSD.

De asemenea, prezența la vot a fost cea mai mare din 1996 încoace, cu peste 64% din populație prezentă la scrutin.

După acest episod, Iohannis a devenit primul președinte român de etnie minoritară, venind din etnia germană a saxonilor transilvăneni (stabiliți în provincie în secolul XII).

Acum, alegerile de duminică, 10 noiembrie 2019, vor aduce în față un președinte în funcție care dorește să fie reales – Iohannis, un prim-ministru demis al unui guvern susținut de un partid în scădere populară – Dăncilă, un antreprenor din noua generație și membru important al opoziției în ultimii ani – Dan Barna, un actor – Mircea Diaconu, un filosof – Theodor Paleologu și binecunoscutul Kelemen Hunor de la UDMR, precum și alți candidați care se vor strădui să ajungă la cel mult 1% fiecare.

The post Istoria alegerilor prezidențiale din ultimii 30 de ani appeared first on Cultura la dubă.