Aceștia lansează astfel, ca un simbol al rezilienței în fața suferințelor provocate de corupție, The Memento Project, un proiect caritabil dedicat omagierii victimelor tragediilor care au marcat România în ultimul deceniu. Este vorba despre înregistrarea în formă acustică și reorchestrată a două dintre melodiile emblematice ale Goodbye to Gravity, The Day We Die și The Cage, prezentate sub forma unui videoclip cu filmări din studio.

Componența proiectului reunește nume celebre din undergroundul românesc și este următoarea:

The Day We Die: Cristian Răducanu (Bucium) la tobe, Vlad Bușcă (L.O.S.T.) la bas, Cosmin Lupu la chitară și voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Alex Penescu la pian, Costin Dumitrache la mellotron, Mihai Balabaș (Bucium) la vioară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

The Cage: Pavlos Popovici (The Longest Heartbreak) la tobe, Andrei Zamfir la bas, Cosmin Lupu la chitară & voce, Mircea Becherescu la chitară, Mihai Grecea la chitară, Costin Dumitrache la chitară și Andrei Găluț (Goodbye to Gravity) la voce & chitară.

Melodiile au fost înregistrate la studioul lui Mihai Grecea, El Studió, unde a fost filmat și videoclipul. De mixingul cântecelor s-a ocupat Dan Georgescu, iar masteringul a fost realizat de Costin Dumitrache la Constantine Mastering.

The Memento Project reprezintă prima apariție publică a solistului Andrei Găluț după 10 ani de absența de pe scena muzicală, din cauza tratamentelor medicale, traumelor suferite și a operațiilor de reconstrucție, la care este nevoit în continuare să se supună. Artistul explică motivația demersului comemorativ într-un mesaj cuprinzător:

„Cele două piese reprezintă ambele albume ale formației. The Cage a fost single-ul pentru care am realizat, în 2012, primul nostru videoclip artistic, iar The Day We Die este piesa care a devenit emblematică în mișcările civice anti-corupție din țară. Am văzut versurile ei scrise pe pancarte și pe mașini, brodate pe haine și purtate în sufletele oamenilor care își doresc schimbarea în bine a României.

Am început să lucrez la aceste variante ale melodiilor ca parte a procesului meu de recuperare, încă de pe patul de spital.

Proiectul pieselor Goodbye to Gravity reorchestrate în manieră acustică a debutat cu Back to Life – Acoustic Reprise, lansată în 2014 printr-un videoclip pe Youtube. Ulterior, am observat că oamenii au transformat-o într-un un simbol dulce-amar al bucuriei descoperirii laturii mai melodioase a muzicii noastre, dar și al regretului că nu au făcut asta mai devreme, înainte de tragedie.

Această perspectivă m-a inspirat și m-a determinat să pun în acțiune mesajul de reziliență al versurilor pe care le-am scris pentru Goodbye to Gravity. Mereu i-am încurajat pe ascultători să nu se dea bătuți. Mi-am asumat acest îndemn și am decis să fac tot ce ține de mine ca muzica noastră să meargă înainte.

Așa că, în vara acestui an, când Mihai Grecea m-a invitat să văd noul lui studio, am luat chitara cu mine. Încă de la prima vizită am început să înregistrăm ideile care se regăsesc în acest proiect. Ele au fost îmbogățite și orchestrate alături de ceilalți 10 supraviețuitori muzicieni, cărora țin să le mulțumesc și pe această cale pentru curajul de-a accepta o astfel e colaborare.

Știu că a fost un proiect aproape imposibil, având în vedere că nu suntem o trupă închegată și nici nu mai lucrasem împreună. Însă, în ciuda tuturor provocărilor, am reușit să dăm pieselor această formă unică. Sunt sigur că pasiunea pe care am pus-o în demers și însemnătatea uriașă pe care o are pentru noi vor ajunge la ascultători și vor rezona cu ei, indiferent că ne cunosc povestea sau abia acum o află.

Ideea numelui de Memento mi s-a părut potrivită pentru acest proiect muzical, care vine să marcheze punctul comemorativ de 10 ani.”

Toate fondurile strânse ca urmare a exploatării videoclipului și a pieselor vor fi donate Asociației „În numele lui Alexandru”, înființată de Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru Hogea, tânărul de 19 ani care a murit din cauza infecțiilor nosocomiale contractate în spitalele românești. „În numele lui Alexandru” oferă sprijin persoanelor care au suferit arsuri și familiilor acestora. Cei care doresc să facă donații directe către asociație, o pot face în IBAN-ul acesteia, direcționând 3,5% din impozitul pe venit sau 20% din impozitul pe profit al companiei.

Dincolo de-a fi un demers muzical, The Memento Project este o mărturie a rezilienței oamenilor, dar și a creației artistice, în fața celor mai cumplite circumstanțe pe care le poate crea corupția. 10 ani mai târziu, 10 muzicieni supraviețuitori, alături de solistul Goodbye to Gravity, Andrei Găluț, omagiază memoria victimelor incendiului, dar și pe cea a tuturor celor care au murit sau au fost răniți în tragediile care n-au încetat să se petreacă în România, ca un semn sfâșietor că suntem departe de-a fi învățat ceva din Colectiv.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post 10 ani de la Colectiv. Prima apariție publică a lui Andrei Găluț, solistul și singurul supraviețuitor al trupei Goodbye to Gravity appeared first on Cultura la dubă.

Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut vă invită la expoziția de fotografie Curaj!, între 6-19 octombrie 2021.

Proiectul “Curaj!” este o invitație la adevăr, într-o lume în care anxietatea și angoasele oamenilor devin din ce în ce mai apăsătoare, sub presiunea fericirii false și a perfecțiunii promovate pe rețelele sociale.

Vor fi expuse portretele unor artiști români și germani, realizate de fotografii 𝐀𝐝𝐢 𝐁𝐮𝐥𝐛𝐨𝐚𝐜𝐚̆, 𝐁𝐨𝐠𝐝𝐚𝐧 𝐈𝐨𝐫𝐝𝐚𝐜𝐡𝐞, 𝐀𝐝𝐞𝐥𝐢𝐧𝐚 𝐌𝐢𝐫𝐨𝐧, 𝐈𝐨𝐚𝐧𝐚 𝐃𝐨𝐝𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐑𝐨𝐢𝐛𝐮, precum și fragmente din poveștile lor, publicate pe Cultura la dubă.

Nouă dintre interviuri au fost realizate de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă și fondatoarea Cultura la dubă, iar două sunt semnate de Mălina Gîndu, studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și contributor Cultura la dubă.

Printre personajele pe care le veți putea descoperi în cadrul expoziției se numără Istvan Teglas, actor, Pavlos Popovici, toboșar și supraviețuitor Colectiv, Alina Șerban, actriță și regizoare, Christian Jankowski, artist vizual, Eugen Jebeleanu, regizor de teatru și film, Roxana Lupu, actriță, Ada Galeș, actriță sau Magda Mihăilă, stand-up comedian.

Mărturiile personajelor prezentate deschid discuții profunde despre depresie, sărăcie, traume, riscuri, eșecuri sau defecte și sunt, în același timp, exemple de curaj prin asumarea lor publică și mai ales prin depășirea lor.

Ideea proiectului Curaj! s-a născut în luna decembrie 2020, la sfârșitul primului an al pandemiei, și îi aparține regizorului de film Sorin Tănase, colaborator al publicației Cultura la dubă.

Încă de la început, seria de interviuri Curaj!, realizată de Alexandra Tănăsescu de-a lungul anului 2021, și-a propus să arate că lumea reală este altfel decât fericirea și filtrele afișate pe Instagram, iar oameni de succes pe care îi admirăm de la distanță se luptă cu momente dificile și vulnerabilități, la fel ca noi toți.

Vernisajul are loc miercuri, 6 octombrie, la Pavilion 32, Goethe-Institut București, începând cu ora 17.00. De la ora 19.00, publicul este invitat să participe la o dezbatere despre curaj, la care vor lua parte și artiști prezentați în expoziție. Discuția va fi moderată de Alexandra Tănăsescu.

Conform normelor impuse de autorități, accesul se face pe baza certificatului verde, iar purtarea măștii este obligatorie.

Expoziția e deschisă până pe 19 octombrie, cu excepția zilelor de 12 și 13.

𝐎𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢:
𝐋𝐮𝐧𝐢-𝐯𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢: 𝟏𝟔:𝟎𝟎-𝟐𝟎:𝟎𝟎
𝐒𝐚̂𝐦𝐛𝐚̆𝐭𝐚̆: 𝟏𝟏:𝟎𝟎-𝟏𝟕:𝟎𝟎

The post Cele mai curajoase povești publicate pe Cultura la dubă vor fi expuse la Goethe-Institut appeared first on Cultura la dubă.

“N-aș mai pleca de aici vreodată în viața asta. Mi-a fost prea dor de casă.” – o spune Pavlos, un tânăr cu care România nu a fost tocmai blândă.

Pavlos Popovici abia împlinise 15 ani când se afla în clubul Colectiv, pe 30 octombrie 2015, alături de doi prieteni de vârsta sa. A reușit să iasă din acel infern, salvându-și unul dintre prieteni, aflat în scaun cu rotile.

El s-a mai trezit abia două luni mai târziu, la Spitalul Militar din Belgia, țară în care a mai stat un an de la Colectiv. În tot acest timp, viața lui Pavlos a atârnat de un fir de ață. A avut arsuri pe 60% din suprafața corpului, infecții intraspitalicești luate din spitalele bucureștene, iar spatele și mâinile i-au fost serios afectate.

Anii ce au urmat au fost un calvar pe care noi nici măcar nu îndrăznim să ni-l imaginăm. Totuși, Pavlos a reușit să termine liceul și să ia examenul de bacalaureat, luptându-se în paralel cu o depresie care i-a măcinat sufletul zile și nopți.

Statul român nu i-a oferit niciun fel de sprijin psihologic, așa că greul a fost purtat de familia sa.

Un psiholog, muzica și sufletul unui cățel l-au păstrat pe Pavlos printre noi, iar azi zâmbește și ne roagă să îl privim ca pe un om normal, fiindcă nu își dorește mila nimănui.

L-am întâlnit prima dată la un an de la Colectiv, în Belgia, când am făcut primul interviu împreună, pentru Știrile Pro tv.

Acum ne-am revăzut acasă și l-am găsit pe Pavlos încărcat de iubire de viață, pasiune pentru muzică și deschidere față de oameni.

A început să cânte la tobe și s-a alăturat trupei lui Sergiu, un vocalist care îi este și prieten.

A simțit emoțiile uriașe de a cânta pe o scenă adevărată și speră să devină un toboșar din ce în ce mai bun.

Pavlos are acum 20 de ani, zâmbește, are o inteligență sclipitoare și un umor pe măsură. Pavlos e o minune de om, care ne arată că bucuria vieții, pe care o căutam cu toții cu atâta îndârjire, poate fi, de fapt, simpla respirație.

Pavlos, nu ne-am mai văzut de 4 ani. Ce ai mai făcut tu între timp?

Am plecat din Belgia, m-am întors acasă, unde m-am ocupat de chestii administrative: școală, bac, să le termin, să le dau, să scap de ele. Și am și scăpat de ele cu brio. Hahahaha.

Acum, de curând, cânt alături de Sergiu, într-un proiect care ne ajută să ne descărcăm. Contribuim fiecare creativ la asta și e foarte helpful totul.

Când te-am cunoscut erai la stadiu de pasionat de tobe. Între timp, cum au evoluat lucrurile?

Între timp am negociat în primă fază cu profesorul meu de tobe, cu care sunt prieten de aproape 8 ani de zile. Am vorbit prin mesaje când eram plecat: “Când vin acasă, ne apucăm?” – “Da, ne apucăm, sigur.”

Am venit acasă, sunt doi ani de când m-am apucat de tobe și treaba merge foarte bine.

Cum ai investit în pasiunea asta? Ce demersuri ai făcut ca să ajungi să cânți?

Mi-am cumpărat tobe electrice acasă, iar treptat am început să repetăm și la sală, fiindcă trebuia, iar cu timpul am început să investesc în sculele mele, să îmi cumpăr pedale, tot felul de unelte de genul ăsta.

Și vecinii nu se supără că repeți la tobe acasă?

Nu s-a supărat nimeni până acum și, să fiu sincer, nici nu prea mă interesează. (râde)

Ai tăi ți-au susținut pasiunea?

Da, le-a fost greu inițial să înțeleagă care va fi restul viitorului meu dacă eu voi face treaba asta. Adică “băi, dar tu o muncă serioasă nu vrei să faci?”

Și au înțeles, până la urmă, că e un hobby, o descărcare, în care mai mult investești decât să câștigi, cel puțin momentan.

Deocamdată sunt dispus să investesc, ca să mă pot descărca, apoi dacă vine și susținere financiară de undeva o să fie wow.

Observ că ai tot pomenit de “descărcare”. Ce înseamnă, mai exact, pentru tine?

Să mă descarc…Uite, pățeam înainte să cânt în formula asta de band, când cântam o anumită piesă care mă atingea pe mine sau mă reprezenta cumva, începeam să plâng.

Ba la repetiții, ba la concert mă abțineam să nu plâng. Nu știu, sunt niște chestii care, cum zic americanii, “hit home” și vin așa ca niște palme care te trezesc la realitate.

Și cum te simți după ce cânți la tobe?

Liber. Mai liber decât în momentul în care cânt. Culmea, mă simt relaxat după. E bine că e și efortul fizic care te obosește și oboseala asta lasă frustrările să răsufle afară din corpul tău și din capul tău. Și e foarte folositor.

Ai avut toamna asta și primul tău concert pe o scenă adevărată, la Sibiu Sounds Festival. Cum te-ai simțit?

Înaintea concertului eram în spate cu un prieten bun și îmi tremurau picioarele, mă plimbam de colo colo, iar când am dat să urc pe scenă m-am împiedicat de scări (râde). Am avut foarte foarte mari emoții, dar când am început să cântăm, totul s-a legat.

Și după concert cum te-ai simțit?

Obosit. Fiindcă toată ziua am avut emoții colosale la gândul că o să cânt, tremuram din toate încheieturile.

Dar mă simt onorat și mulțumit de eforturile mele, în primul rând.

Deci acum nu mai ești un fan, ești și tu membru al unei trupe.

Da, dar încă sunt fanul altora. Sunt cel mai mare fan al trupei In Flames, ironic sau nu, hahahaha. Dar, în apărarea mea – sunt fan In Flames de la 13 ani, am făcut 20, deci sunt niște ani. Însă cel mai mult m-au ajutat când îmi era greu. Ascultam muzica lor și mă descărcam.

Când aveam 16 ani am fost la concertul lor și am plâns tot concertul. Două ore jumate, de la prima până la ultima piesă am plâns, era incredibil că pot să trăiesc un vis al meu. Atunci a fost unul dintre momentele în care am simțit că muzica vindecă.

“Am ajuns la concert tensionat, trist, cu depresia din momentul respectiv și în timpul concertului am zis: stai puțin. Simțeam că ceva în mine se reaprinde și viața mea a avut mult mai mult sens după concertul ăla. Am plecat de acolo fără să am vreo decepție.”

Pavlos Popovici

Și cum te vezi în viitor, în industria muzicii?

În primul rând vreau să continui să îmi construiesc o carieră de toboșar și vreau să ajung să fac și producție muzicală, live recording, sunet.

Mă gândeam să fac o școală în sensul ăsta, dar acum e Covid și toate s-au schimbat. Mă gândeam să investesc timpul ăsta în mine, dacă altfel nu pot.

Cum ar fi?

Cum ar fi să devin un muzician mai bun. Cum ar fi să studiez mai mult. Ca toboșar trebuie să ai și condiție fizică bună, fiindcă necesită mult efort.

Și tu te simți în putere?

Daaa. Vorba aia, sunt tânăr. (râde)

Și mă ajută mult să cânt cu Sergiu și cu trupa, inclusiv profesorul meu mi-a zis că de când cânt cu trupa, am început să mă dezvolt ca toboșar.

În afară de descărcarea prin muzică, ce altceva te-a ajutat să o iei de la capăt?

Câinele meu – prietenul meu cel mai bun. Câinele meu, pe care l-am găsit pe stradă acum vreo 2 ani și mi-a dat efectiv un restart al conștiinței și al puterii propriei mele asumări.

Cum te-a ajutat?

Asta e o chestie foarte interesantă. Eu am găsit câinele meu sub o bancă, în Sinaia, avea aproape două luni. M-am întors cu el în brațe, pe tren, din Sinaia.

Eu am mai avut câine și știam că le ia aproximativ o săptămână-două să se acomodeze cu casa, cu oamenii.

Ei, câinele ăsta avea deja 3-4 săptămâni de când era la mine și nu voia să iasă de sub pat. Și am zis că ceva nu e în regulă. El la mine venea, când eram eu acasă era bine, dar, în rest, era foarte distant de tata, de mama, de sora mea.

Stăteam într-o seară și mă întrebam: “măi, ce e în neregulă cu tine, ce nu-ți place?”. Am stat să studiez câteva zile comportamentul și la un moment dat am găsit pe Google o carte din Marea Britanie, despre psihopatologie canină. Și am studiat-o, să înțeleg de ce câinele meu are comportamentul ăsta.

“Și mi-am găsit câinele meu în mai multe descrieri, încadrat la sindrom post-traumatic. Lucru care…(începe să lăcrimeze) și acum îmi vine să plâng când mă gândesc.”

M-am uitat în ochii lui și i-am zis: “Tu ai același lucru pe care îl am și eu.”

Și m-am întrebat cum de am fost atât de nătâng încât să nu-mi dau seama de chestiile astea. Din seara aia l-am ajutat să treacă peste momentul ăsta. Știam și de ce am eu nevoie ca să trec peste asta și de ce nu pot să primesc din partea nimănui și i le-am oferit lui.

Puținele resurse pe care le mai aveam i le-am oferit lui.

Din fericire, azi e un câine foarte fericit.

De ce crezi că ți-a fost mai ușor să te apropii de un câine și ai simțit că trăiește aceeași stare pe care o aveai și tu, în loc să faci asta cu un om, cu un prieten?

Sau cu mine.

Nu știu. Eu încerc să fiu alături de orice prieten, așa cum pot. Dar e o chestie specială la oameni, că dacă ești într-o fază proastă, într-o depresie, deși ți-ai dori să primești ajutor, nu îl poți primi. Corpul tău, creierul tău refuză asta. Trebuie să vină din interiorul tău, la mine așa a fost.

Ce a declanșat în tine să îți acorzi tu ajutor?

Momentul în care mi-am dat seama că eu m-am pierdut pe mine și mă săturasem să fiu așa.

Am o toleranță destul de ridicată la durere, dar după doi ani și ceva am zis: “frate, eu nu mai suport să mă simt așa”.

Durere fizică sau emoțională?

Emoțională. Dar stai, nu sunt doi ani jumate. Sunt aproape 5 ani. Anul ăsta am început să mă simt mai bine.

Dar în momentul ăla am zis: “gata, stop.” Și am început să elimin fiecare chestie care făcea ca viața mea să fie toxică. Acum încă lucrez la asta, să elimin cam tot ce era nașpa. Și lucrez să acopăr lipsurile pentru că o chestie toxică în viața ta mănâncă un spațiu liber și spațiul ăla liber trebuie umplut cu altceva.

Și încerc să găsesc tot felul de chestii non-toxice, pe care să le pun acolo, ca și cum ți-ai aranja biblioteca după culorile cărților.

Ai avut și oameni care te-au ajutat?

Bineînțeles. Prietenii mei, familia mea, care m-a susținut financiar să merg la terapie, psihologul meu care merită toate aplauzele.

Dar, uite, foarte mult în perioada asta tranzitorie de la depresie la post-depresie sau starea asta în care mă aflu eu acum, cum am ieșit eu din ea…de fapt, ea există acolo, dar nu se mai manifestă.

În tranziția asta de la powerless la powerful am vorbit foarte mult cu Sergiu, ieșeam, iar lui îi sunt dator vândut, mi-a fost alături când mi-a fost foarte greu. Asta mi-a plăcut mult, că noi întâi am fost prieteni și apoi colegi de trupă.

Plus câinele meu, care a cam întors favorul. Eu l-am ajutat pe el și după aia el a început să mă ajute pe mine. El mă vedea nefericit și venea la mine, făcea orice prostie, se mușca de picior sau tragea de mine, mă baga în seamă și îmi dădea de înțeles că vrea să îmi spună: “hai, zâmbește un pic.”

În locurile în care cânți sau repeți ai simțit vreodată frică? Frica de a nu se repeta ce a fost în Colectiv?

Nu. Pentru că la sala de repetiții noi controlăm ce se întâmplă acolo. Și ce se poate întâmpla, hai să zicem o problemă de electricitate, care nu depinde de noi. Dar nu poți nici să stai cu frica asta, să trăiești cu ea.

Trebuie să ai cumva voința necesară să scapi de panicile astea, de fricile astea. Sunt locuri în care nu vreau să intru, pentru că nu mă simt în siguranță în ele.

Dar la sala de repetiții nu prea are ce să se întâmple, nu avem artificii, hahahaha. În cel mai rău caz, poate să pice clădirea pe noi. (râde)

Poate nu ai tu și ghinionul ăsta.

Eu am zis că al doilea ghinion de genul ăsta sigur nu îl mai am în viață. (râde). Am așa o intuiție că a doua oară nu o mai pățești, e ok. Sau dacă o pățești, o fi peste 35 de ani, nu acum.

Deci, gata, ce a fost mai rău a trecut și de acum te așteaptă doar bine.

Clar. (zâmbește)

La vot mergi?

Bineînțeles. E a doua sau a 3-a oară când votez.

Cu ce gând votezi când mergi la vot?

Cu dorința de a avea în fiecare zi apă caldă (râde). În primul rând îmi doresc din ce în ce mai mult ca orașul ăsta, București, să fie din ce în ce mai frumos. Să avem curățenie, drumuri, infrastructură.

Și tu te vezi rămânând aici în țară, în București?

Absolut.

“N-aș mai pleca de aici vreodată în viața asta. Mi-a fost prea dor de casă când am fost plecat și aici am crescut.”

E un loc în care eu îmi găsesc foarte multă liniște.

Mai plec cu prietenii în drumeții, în vacanță, dar când mă întorc mă simt liniștit.

Ajung în București și aerul ăsta așa jegos și poluat, cum e, mie îmi oferă satisfacție, pentru că știu că e acasă.

Dar ai reușit să treci peste diferența șocantă între cum arăta spitalul din Belgia și cum arată spitalele noastre?

Să trec peste diferență…treci peste ea, nu am stat aici (în spitale) prea mult și atunci nu prea știu cum e diferența. Dar fac tot posibilul să nu ajung în spital.

Raportat la ce s-a întâmplat în Colectiv, tu cum te situezi? Ai vrea să te detașezi de poveste, sau ai acceptat-o și e parte din viața ta?

O accept, fiindcă e parte din corpul meu, mai mult. Din mintea mea nu mai e chiar atât de mult o parte. Am început să mă vindec de ceva vreme, mă vindec din ce în ce mai mult.

Mă mai simt legat suflește fiindcă, așa cum zic mulți, când mergeai la un concert, te știai cu toată lumea. Sunt legat de faptul că îmi e dor să dau noroc cu oamenii pe care îi știam înainte și azi nu mai sunt.

Când vine vorba de mine și problema mea personală cu el, totul se răsfrânge asupra părții legale care a făcut ca toată tâmpenia asta să se întâmple.

Tu ai mers la proces, ai depus mărturie?

Am fost o singură dată, anul trecut. Și am stat 4 ore în sala de judecată ca să vorbesc 10 minute și ca să fiu constant întrerupt de judecător. Și ca la final, declarația pe care am primit-o prima dată, să fie incompletă, să nu conțină tot ce am spus eu, tot ce era necesar să fie spus. M-am dus cu ea înapoi la grefier și i-am spus că nu semnez nimic și vreau să o rescrie.

Au rescris-o și după aia am semnat-o. Eu nu accept să mi se răstălmăcească cuvintele.

Tu ai 20 de ani acum. Ce vârstă crezi că vei avea când se va finaliza procesul Colectiv?

Eu sper că 30, dar estimez că 80. (râde).

“Mă aștept ca poate nepoții mei să primească ceva din procesul ăsta, eu nu cred că prind. Din capul meu a ieșit total ideea că aș putea primi vreo despăgubire, că vinovații vor fi pedepsiți.”

Se mișcă lucrurile atât de lent, încât nu îți dau dreptul să speri.

Totuși, vorbeai mai devreme cu drag despre “acasă”. De unde găsești resurse pentru a simți dragul acesta, după dezamăgirile legate de proces?

Pentru că, din fericire, viața mea nu include în fiecare zi dezamăgirile astea. Viața mea le include doar când mă sună avocatul și îmi spune “vezi că trebuie să vii la tribunal, vezi că una, vezi că alta”. Dar gândul meu nu stă acolo.

Viața mea este ceea ce este și eu mă ocup de ea, să o fac cât mai frumoasă.

Încerc să mă detașez de stigmatul de victimă din Colectiv, pentru că social vorbind, te dezavantajează total. În primul rând, te dezavantajezi tu pe tine, pentru că te privești ca pe un om care merită milă, iar eu nu sunt un om care să vrea milă. Nu accept, nu primesc de pomană și nici de milă.

“Sunt un om ca oricare altul, care a pățit un mare rahat și cam atât. Dacă eu pot să merg mai departe cu mine, cu chestia asta, și oamenii din jur ar trebui să înțeleagă să mă ia ca atare.”

Cam atât îmi doresc. Nu mai vreau să fiu privit și să aud: “vai, săracul!”

Sărac, de ce? Nu sunt sărac, nu am întins mâna. (râde)

Ai vorbit despre depresie și vorbești despre unele dintre stările pe care le-ai avut. Știm că e o boală cu care se confruntă mulți oameni, dar nu știu să ceară sau nu au șansa să primească ajutor. Ce sfaturi ai avea pentru ei sau pentru cei din jurul lor?

Pe oamenii care știu că au o putere mai mare de a ajunge la un om cu inima frântă, pe ei îi sfătuiesc să facă ceva să îi ajute. Sunt unii oameni care au acest har, care se pot conecta mai bine și în fața cărora te poți deschide.

Și, bineînțeles, recomand terapia. Asta e cel mai bun sfat pe care îl pot da. Eu am schimbat 3 sau 4 psihologi până am ajuns la cel cu care pot rezona.

Mă gândesc ce m-aș fi sfătuit pe mine. Și nu știu ce m-aș fi sfătuit. E foarte ușor să rănești un om care suferă. La fel cum pentru cel aflat depresie e foarte greu să accepte ajutor. Dar nu are cum să strice să îi spui: “Hey, nu ești singur. Sunt aici dacă ai nevoie de mine.”

“Eu m-am simțit singur o viață întreagă. Și am trăit 5 ani de depresie, “înconjurat de toți, dar singur”. Am trăit, știu cum e, dar trebuie să te lași ajutat.”

Și dacă ai posibilitatea, fă din când în când un mic cadou unui prieten, ceva ce știi că îi place. Sau dacă nu îl poți lua în vacanță, măcar adu-i un magnet și spune-i că te-ai gândit la el.

Contează mult ca oamenii să nu se simtă singuri.

Ai zis de muzică, de prieteni, de cățel, de terapie. Mai e și altceva care te ajută, ce îți place să faci?

Respiratul.

Fără glumă. Pur și simplu. Viața în sine îmi place.

Acum văd totul cu alți ochi și sunt foarte fericit cu ceea ce sunt și cu ceea ce am.

“Am făcut o tranziție foarte mare de la trezitul dimineața și plânsul că n-am murit în somn la respiratul adânc pe balcon, când zic “ah, ce mișto! și astăzi pot să respir.”

În fiecare zi încerc să îmi găsesc o ocupație sau să fiu semi-ocupat. Ieri am avut repetiții, am fost entuziasmat pentru asta, azi toată ziua m-am gândit că o să vin și o să vorbesc cu tine despre chestiile astea. Și îți dă așa un vibe pozitiv când ai lucruri de făcut.

Toate, plecând de la omul care nu s-ar fi dat jos din pat și ar fi plâns până la 4 după-amiaza sau stătea noaptea, se uita în tavan și nu își găsea răspunsuri la întrebări.

Iar acum că le am și mă ocup de ele, totul are alt sens.

The post Renașterea lui Pavlos appeared first on Cultura la dubă.