Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

Having left Romania during her doctorate, almost convinced that she would not work as a director of photography in the film industry, after meeting Romanian misogyny full-on, Diana Vidrașcu got to Paris in 2013, studying at Sorbonne, and France gave her the chance to do what she had dreamed of doing.

It has enriched her cultural universe and not only she is working as a director of photography, but also as a film stock restoration specialist and the films she has directed were selected at major film festivals such as Locarno, Berlinale, Rotterdam IFFR or Chicago IFF.

A curious artist and determined to express through images, Diana Vidrașcu continues to fight each day in a field dominated by men, who still questions a woman’s capacity to operate a camera on her shoulder.

“It is the same thing for me to shoot a fixed shot, nice or move the 16kg camera in a certain way as it is for a man. Because it is about what is inside the frame and how you create a world through images.”, says Diana.

***

I first met Diana in autumn 2025, during Radu Jude’s retrospective at the Centre Pompidou and MK2 Library in Paris. I learned about her work as a director of photography and went on to discover more of her story, in the France Week project.

We met again in june. It was a rainy afternoon in Paris, and Diana was in a short break between shoots.

Diana Vidrașcu was born in Iași and remained there until the age of 14, when her father received a job in Timișoara, so she moved there with her family. At high-school in Timișoara she started taking photography, but this art form was already present in her family.

“My grandfather and mother were both passionate about analog photography. We had a small improvised dark room at home so I got to know the subject from the start. And in Timișoara I started going to the students photography club – Iris, that was in the same building with our high-school. I think that is what made me curious, so I got closer to photography.

I then made some contacts in different artistic fields and the idea of an admission to UNATC, at cinematography. I knew that I didn’t want to do photography in a classic sense, but try something that in closer to film, to cinema.

I was admitted on the first try and at 18 I moved to Bucharest by myself.

The first year was very difficult, and in my second year of college I went into a kind of sad period, in which I would seriously question whether I would have a career in this field or not.

I was the only girl in my class, out of about 10 students. At first the mood wasn’t very friendly from the direction of the teachers, so to say. I even received a comment on the first day of college that «this is not a woman’s career and you won’t last for more than a semester.»

All these experiences leave a mark, especially at this age, when you inevitably compare yourself to others. Eventually I survived, I got good grades, I graduated in the top of the class and I made a lot of films, which I think mattered the most. When I go back and speak about my school years, I can say that I went to a relatively good college, I had a solid education from a professional point of view, but on a human level, it was complicated.

How did you endure? Did you feel like giving up at times?

I think I was supported a lot by my circle and my parents, who, even if they didn’t fully understand my career choice, respected my decision and supported me both emotionally and financially.

In my second year, I started a second degree distance learning program: Communication at SNSPA. So in the end, I graduated from two universities, but I don’t use the second one at all and barely even list it on my CV.

During her study years, she tried to work behind the camera as much as possible, but opportunities for women in the industry were rare. She collaborated with Radu Gabrea and worked as a set assistant for Radu Muntean. Since she didn’t have ongoing projects, she started a PhD at CESI, studying image and communication theory.

That PhD would become her launching pad to Paris, earning her a study semester at the Sorbonne in 2013.

After spending three months in Paris, she did an internship at an experimental film distribution company, where she is now employed as a restorer of old heritage films.

“I learned film restoration on the job, and then I attended a school in Bologna. The FIAF school is there, which is quite respected for film restoration.

The place where I work now is quite special because it’s a distribution company, but not in the traditional sense of the word. We have a very diverse catalog of films, but they are all experimental, so it’s somewhat very niche. And generally, we only hold rights for physical editions, Blu-ray collector’s editions, DVD, or VOD.”

Contact with film stock, both in the restoration process and during shooting, is an essential component of Diana’s work, so much so that she is already recommended in the French film industry for working on film stock.

“I’ve shot mostly on film stock, people saw my work, sought me out to shoot other films with them, and in the meantime, I built a reputation in the industry. But of course, I shoot on digital too. I’m happy to shoot digitally if given the chance, especially if it’s the best option for the film.

And I’m not orthodox in the sense that every film must be shot on film stock. I believe the script will choose its own format. But indeed, people come to me for that. So I could say it has become a bit of a specialization.”

Still, making films on film stock is a luxury nowadays, says Diana, and sometimes this causes financial unfairness toward other departments.

“There are many directors who write thinking about how their film would look on film stock, but the truth is that very often directors, especially young ones, want to do this almost out of a fetishization of the image, to the detriment of the positions and salaries of certain technicians. They are willing to sacrifice sets, to sacrifice important scenes from the script, causing major imbalances that I do not support.

I don’t think we should make art on 35mm at all costs, to the point where the crew gets paid nothing and we suffer with overtime and impossible schedules for it.”

Have you noticed a trend in this regard here in France, an increased interest in shooting on film stock?

“It’s clear that for a few years now, in advertising, fashion, and beauty, a lot is being shot on film stock, even on small formats like 16mm and Super 8: they are very popular right now.

When it’s Fashion Week, you see nothing but people with Super 8 cameras walking around town, and all the professional 16mm cameras are rented out too. Here I really think it’s a trendy aesthetic. And Paris is often at the forefront of visual trends.”

Beyond her work as a cinematographer and film restorer, influenced by her almost daily work within the experimental cinema realm, Diana Vidrașcu wanted to develop her own cinematographic language, combining photography and moving images differently than in classic, narrative cinema.

She participated as a director at the London BFI Experimenta in 2017, and later her films were selected for numerous festivals, including Locarno, Berlinale Forum Expanded, Rotterdam IFFR, and Chicago IFF.

The film “Volcano: What Does a Lake Dream?” (2019) is an exploration of tectonic activity in the Azores Islands, Portugal. The film deconstructs and recomposes 16mm film negatives and was awarded prizes at the Image Science New York (2019) and Toronto Image festivals.

“Le Silence des sirènes” (2019) is an experimental work inspired by Kafka, combining documentary and fiction to depict a young woman’s journey to Martinique. And in “What Time is Made Of” (2017), Diana Vidrașcu explores childhood memory through 16mm film recovered from the sea.

Participating in major festivals brought Diana even more collaborations as a cinematographer.

“The fact that I started making films as a director also opened up new connections with other directors who, in turn, make somewhat different films, not strictly experimental, but less classical, non-narrative.

I like that experimental cinema isn’t repetitive at all, it’s very rich, even if it’s marginal cinema or cinema that is less known to the general public, but where there are so many languages, ways of working, and overlaps with contemporary art.”

“I think it was an important discovery to come here and find out, to learn what a different kind of cinema means than the one I studied in school, but I think most of all I wanted to leave the professional film environment in Romania because it seemed very complicated to work in that kind of atmosphere, in those kinds of professional relationships. Back then it was quite an aggressive and difficult environment, it felt almost impossible for me to be taken seriously, or to find my creative voice, to grow professionally, or to build a stable crew.

Because in the end, as a cinematographer, you are responsible for a team of X people. It can be two people or it can be twenty. But you also need to have the leadership capacity, and people have to listen to you and trust you.

Did you feel it was easier here?

Yes, definitely. It is still very hard here too, you have to fight twice as hard as a woman. It remains difficult in this profession, it’s hard to assert yourself, there are always issues with producers.

But I feel that there is still a different work ethic and that misogyny isn’t exacerbated, as was the case in Romania.

I don’t know if things will be good for my generation. Maybe for the generation coming after me things will be better. I try to fight for the women technicians I have on my crew, and for my female colleagues, so that they have an easier life than the one I had when I was 25. But it remains complicated.”

This year, for the first time in history, a woman won the Academy Award for Best Cinematography: Autumn Durald Arkapaw, for the film “Sinners”. The news went around the world because it was something unprecedented. Women in this industry continue to face stereotypes.

“There are many women who have technical jobs, and I don’t know how many people question their abilities. It seems to me that we suffer from a sort of false reputation, where the cinematographer is supposed to be a strong person who only knows what the focal length of a lens is.

The whole industry has contributed to this simplistic image of a position that is eminently masculine and technical, when, in fact, our work is based much more on a visual education that we receive, on a culture that we can accumulate, and on the ability to translate a text into a visual work. I find it very unfair to keep saying that a cinematographer is usually or would better be a man so that he is capable of working with a heavy camera.

It’s just as hard for me to make a stable, beautiful frame or move a certain way with that 16 kg camera as it is for a man. Because it’s about the content of the frame and how you create the world as an image.

In fact, as a woman, you are constantly facing a self-image problem, from the moment you leave the house and take a taxi until you arrive at work, meet someone who is or isn’t a colleague, go to the hospital, etc. These are problematic interactions at all levels of society, and this kind of discrimination manifests in every industry, it’s not just in the film industry.

But it’s clear that my position is very targeted and I have to make a constant, conscious effort. And in Romania, I felt like I was fighting windmills. I had no chance of making any real progress, and I felt that very quickly. And I left Romania when I was 25.

Has anything changed?

Maybe, I’m not sure, but now I see female colleagues in the industry who have very respectable careers, such as Ana Drăghici, a person I admire very much, or Boróka Biró, who is also very recognized and successful, and I am very happy for them.”

As a film restorer, Diana says her work can be compared to that of a detective, because it involves research and documentation before actually coming into contact with the film stock.

“We also need to understand the whole context: how the film was made, what kind of production it was, who worked on it. I need to know everything about how that specific shoot was done, the special effects techniques, or the interventions on the film stock, to understand how they were created so I can repair or reproduce them.”

And as a director, she wants to intellectually challenge the audience in a different, more subtle way than classic cinema, which tells stories through a script. Diana Vidrașcu’s films are stories told through images rather than words.

“I have always wanted the audience to be able to leave the cinema after seeing my film with more questions than they had before coming to see it. I want the film to be able to spark questions, a debate, or a kind of doubt in the person who watched it. And not necessarily to give immediate satisfaction, because I think that’s what narrative film does. It gives you the satisfaction of having understood a story, of having understood a character’s arc, whereas I have always wanted my film to be able to plant seeds of doubt in the viewer, rather than certainty.”

“I’m curious how you are perceived among French people or foreigners when you introduce yourself as a filmmaker from Romania?”

“I think we are living in a favorable moment as filmmakers from Romania. Generally, the reactions are very good, and not necessarily just in France, but across Europe and in the States. Romanian cinema is very well-known and appreciated, and people in the industry respect it a lot. Everyone will have a director’s name or two as a reference, or a film that impressed them greatly.

Romania is seen as a kind of magic ground that produces films and brilliant minds in cinema.”

“And do you think that helps you too? Is it like a positive business card?”

“Honestly, these kinds of discussions, about where you come from or what school you went to, come up at a later point. In general, what matters first and foremost is your portfolio, what recommendations you have, who you’ve worked with before, and what projects you’ve shot. And later on, we start talking about origins, film school, and your initial background.”

Diana Vidrașcu says she belongs to a generation of young Romanians who wanted to leave Romania and didn’t look back much. She visits her relatives back home, but doesn’t necessarily feel a professional desire to return to Romanian soil. France opened her mind and creative universe, and Paris has become an international film hub where she has the chance to work with directors from all over the world.

Paris is a unique phenomenon in itself. I live in an international environment, both professionally and personally, surrounded by close friends and relationships. I’m not just surrounded by French people. My partner is Swedish, I speak Swedish as well, I have friends of many nationalities, at work I speak French and English in almost equal measure, while with my partner at home I speak French and Swedish. My life now happens across at least four languages.

Paris is very cosmopolitan in that regard. And that reflects even more in daily life if you work in the cultural sector. Today I’m going to an art opening, tomorrow to another cultural event. Here it’s like this non-stop.

It’s a very vibrant life, and it’s clear that this has helped me enormously in my professional life as well. Paris is simply extraordinary for anyone working in art or culture.

And there are also fantastic opportunities in terms of funding and institutional support. Film funding doesn’t come from just a single place, it’s not just the CNC. There are galleries, institutions, private collectors, etc.

But even in France, everyone is very worried about next year’s elections and what might change if the far right comes to power. All these funding possibilities I’m talking about, and this broad range of support sources, could change drastically, or the topics and recipients could become restricted.

At major film festivals, the role of the artist in relation to politics has been widely debated in recent years. How do you see this role? Do you think an artist should express themselves politically?

Definitely, I feel that every gesture we make is political. And art carries an enormous responsibility; if art isn’t what speaks about the political world, I don’t know who should. Economists?! I think it’s very important to maintain a critical spirit, and I feel that we make political films no matter what we do, through the way we shoot, through the methods we use, through what we say.

Sometimes it’s not so obvious whether the story carries a specific weight or message, but the way you work in this industry is, in the end, still a political decision.

I think we also need to have a kind of clarity regarding who is behind these sources of funding or distribution and where that money comes from. In France, there is currently a debate about the Bolloré empire. And I don’t think we should be so naive as to claim that money has no color. There are certain artists who are very aware of this and choose whether or not to work with a particular funder.”

Beyond what Paris has offered her, Diana says the cultural background she received from Romania is part of who she is, and she looks back with melancholy at her childhood home in Iași. In the meantime, her parents have also moved to France, so visits back home have become rarer.

“I am, nevertheless, proud when I can say that I went to film school in Romania, and I tell everyone about it, despite everything I felt regarding misogyny. I feel that it remains a very important cultural and historical background, and it’s part of who I have become today as a person.

I get very nostalgic when I think about Iași, when I think about the house our family has had for four generations. I have a very intimate connection with that house, with that city, with the way I grew up there. At the same time, there is a kind of sadness; I realize that everything has changed enormously and that the city is becoming a victim of consumer society.

A lot of corruption is altering the real estate landscape, the architectural landscape, and human relationships in Romanian society. Everything somehow falls victim to a systemic corruption at all levels, and I have the impression that we, as individuals, still don’t have much power.

It feels like a sort of tragic destiny against which we cannot fully rebel, and it resembles the feeling I had as a student, in my own little world where I wanted to make films as a cinematographer.”

***

This material is part of the “France Week” series, a Cultura la dubă project supported by BNP Paribas.

The post Diana Vidrașcu, director of photography, director and film stock restoration specialist: As a woman, you have to fight twice as hard”. appeared first on Cultura la dubă.

While the Romanian language is increasingly less mastered in vulnerable environments with high dropout rates, and on the other hand, Gen Z youth feel they can express themselves better in English than in Romanian, Sylvain Audet-Găinar’s story is the exact opposite, one of fascination for the Romanian language.

The Frenchman Sylvain Audet loved his wife and her family from Romania so much that, completely of his own free will, he thought it only natural to take the name Găinar, knowing full well the meaning of the word.

A teacher of French as a foreign language, Sylvain lived in Romania for a few years and fell in love with our language. He started writing about Romanian expressions and proverbs and recording clips for social media. He quickly and unexpectedly gained popularity among both Romanians and the French.

“My goal was that when we had a child, I would be able to understand my wife’s language when she spoke to our kid. It was incredibly important to me that there wouldn’t be a disconnect, an imbalance, or even a cultural hierarchy,” the author explains.

Today, their son speaks both French and Romanian equally, and Sylvain Audet-Găinar is working on a Romanian language textbook for French speakers. We met him in Paris, and he told us his story, with the entire conversation taking place exclusively in Romanian.

***

Sylvain was born in a rural area near Lyon. He went to high school in the city, which would change his personal life and map out his path toward a career in linguistics.

“My high school was partnered with a school in Târgu Mureș. So, when I was in the tenth grade, they suggested I become pen pals with someone from Târgu Mureș. For a few years already, I had been very drawn to this country because when I was 9, I watched the 1989 Revolution on TV and it shocked me. Those images really stuck with me, everything seemed so cruel, so strange. I didn’t understand, like, is this what a real revolution looks like? It wasn’t idealized like what we learned about revolutions in school.

So, when I was in the 10th grade and they offered me the chance to write to someone there, I gladly accepted. I received the address of a girl named Maria Găinar. Today, she is my wife.”

“We started writing letters to each other in French, because I didn’t know a single word of Romanian back then. I didn’t even know how to pronounce the name of the city. After two years of corresponding, we were supposed to actually meet, the Romanian students were going to visit us, and we were going to go there. But the exchange fell through because we were the only two still writing to each other. The others weren’t.

So I waited a year, started university, and saved up money to pay for a plane ticket to finally see her.

Did you send photos to each other? Did you know what she looked like?

Yes, but back then, photos were very rare and sometimes older. It took time to get a picture taken, or it would get lost. I think in the photo she sent me, she was a few years younger than she was when we actually met.

It wasn’t like the days of WhatsApp, where you send a picture in a second. And when I went, I stayed for a month.

At her place?

Yes, her parents agreed to it. She invited me to come over because of the Solar Eclipse. And that’s pretty much how I entered the Romanian world.

And you fell in love with Maria, basically.

Exactly. I genuinely fell in love with her, but also with her language—the way it sounds, the way it’s hard to quite catch. It feels like such a playful language that it makes you want to learn it, just to reach a level where you can have fun with it too,” Sylvain tells us with a smile on his face at a café in Paris.

Back then, he was a Literature student studying French and comparative literature. To be closer to Maria, he signed up for an Erasmus year at the Faculty of Letters in Bucharest. Later, she got a scholarship in Strasbourg, and they both moved to France.

“I finished my studies there, and she did her PhD there. And we started moving back and forth between the two countries. I worked for the French Embassy in Romania, then in Sibiu, and in Cluj. At some point, I got a position in Bucharest, and our child was born in Bucharest.

I became a French teacher for foreigners. That’s what I did for many years. I was a French lecturer at the ‘Lucian Blaga’ University in Sibiu, but I also taught at the kindergarten of the French High School in Bucharest. I really loved it; I worked there for four years and it was a lot of fun. I liked this job because I worked with very different profiles, with very young children who couldn’t read yet, so I had to come up with very creative games and activities.

And I also worked with adults, sometimes with very little education, even illiterate—that was in Brussels.”

Was Maria your Romanian teacher, or were you self-taught?

“I was partly self-taught, but she also helped me a lot. Maria used to read to me when I was a beginner. I would ask her to read to me in Romanian. She read me the entire Harry Potter series, for example. I learned a ton of words. Though, mind you, not all of them are very easy to use in everyday speech. ‘Cauldron’ (ceaun), for instance, I haven’t really used since then, hahaha. Or ‘owl’ (bufniță).”

When we met Sylvain in Paris, he and his family had just returned from a funeral in Romania. Half-joking, half-serious, he knows exactly what an “alms” means.

He is incredibly attached to our country and his family here, and his interest in the Romanian language naturally evolved toward writing and translation.

“I started translating from Romanian into French, but I got a bit tired of translating other people’s books and figured I’d be better off writing my own books exactly the way I wanted. That’s how I started writing. I was living in Bucharest at the time, and my wife was pregnant. We had just found out we were having a boy. I was at an antique bookstore and stumbled upon a small, anonymous photo.

It moved me deeply to see a picture of a 4 or 5 year old boy whom I knew nothing about, whose life story no one was telling. I was thinking about our own boy and decided I wanted to tell him the history of Romania, and try to give that child in the photo a story of his own.

That’s how I started writing a detective novel. It felt like the most suitable format, given the mystery of it all. And I wanted it to be funny too, because that’s just my personality.

I started reading those chapters out loud, but it was actually a family novel. I would read a chapter every time we went for an ultrasound checkup. Then I started making such good progress that I realized it was becoming a real book, and I actually ended up writing a trilogy.”

The three novels written by Sylvain Audet-Găinar, inspired by the photo found in the antique bookstore, have been translated into Romanian: Tămbălău la București (Ruckus in Bucharest), Țap ispășitor (Scapegoat), and Balamuc la București (Madhouse in Bucharest).

His most recent book, launched right at the Romanian booth at the Paris Book Fair, is a volume about 80 Romanian words, explained in Sylvain’s signature style – “80 mots de Roumanie.”

“The format of this book is very strict. It is a series of 10 volumes, and Romania is the 10th one. You have to choose 80 words from a language, and each word gets a text of 2,500 characters maximum. So it’s a huge stylistic constraint. The publisher told me to make it more about myself. And I had a lot of stories to tell.

For example, I talk about it in the first chapter: when I was 19, I went to Bucharest, transitioning from being a teenager to a man. And I used to go get a shave because I liked being surrounded by Romanian men, to understand culturally how the Romanian way of being a man works.

And from there, I start explaining from my point of view what it means to be a man in Romania. So each word is actually just a pretext.”

Sylvain’s connection to Romania spans over 25 years now. It began in a communist-era apartment in Târgu Mureș and now encompasses a rich linguistic universe, a Romanian-French son, and a community of over 20,000 people who follow the funny clips the author posts on Instagram.

“What were the first things that amazed you about Romania?

The carpets, for example. I found it amazing.

The ones on the walls or on the floor?

Hahaha. On the floor. Then the sheer curtains. The smell in the building’s stairwell. The sound of cars when they put it in reverse. How could I, a country boy from France, look at a communist apartment block in Romania? I talk about this in the book. And actually, the book isn’t just about me. That’s what I found very interesting as a writer, that I was like a vector for an analysis. I try to bring a fair, honest look at Romanians, at Romania, something balanced.”

“How did your family and close friends react to you falling in love with Romania back when you were 19 or 20?

My folks worried when I left for Bucharest for a whole year. It was one thing to go for a month to see your pen pal, and another to be gone for a year. I couldn’t afford to come home often back then, and phone calls were expensive. I would call once every two weeks, and other than that, we wrote letters, I actually kept them.

I have really great parents; they didn’t project their fear onto me. They only told me after I got back: ‘Wow, we’re so glad you’re back, because we were actually scared for a year.’ Either way, I had parents who let me grow up pretty free. They didn’t restrict me too much. That’s the advantage of living in the countryside. You have space, go figure it out. That was pretty much their philosophy on life. And I’m grateful they didn’t box me into a specific way of looking at things. That was my luck. I was also lucky that I met my wife at 19 and that we were actually able to grow up together. We became adults together.”

“Did Romanian literature help you get closer to the Romanian language?

Yes, I read Romanian literature too. At the beginning, I was actually quite ambitious. My first book was Enigma Otiliei (Otilia’s Enigma). I don’t know why, but I found the title very catchy. I regretted my choice after 20 pages, but I pushed through to the end and ended up loving it. I think I didn’t understand 50% of the book, but I loved the atmosphere.

Then I started reading contemporary literature. Lately, I really like Lavinia Braniște. She is super, super talented, and I had the honor of translating her book Camping into French, it’s coming out in September.

And right now, I read a lot of children’s books for our son. We laugh out loud together.

When I look back at the beginning, I know I started writing literature so that my son would have reference books and learn about his culture and history for pleasure. Now he is very proud that he was born in Bucharest, and all my fiction books have the word ‘Bucharest’ on them. It was incredibly important, symbolically, for me, so that it would be something symbolic for him too.”

“But slowly, surely, I realized that what I was saying was also very useful for others. I started making the videos just to entertain myself. Then I realized a whole movement had started. People actually began sharing them with friends and colleagues. Some French people would tell me that, for example, on Monday mornings over coffee, they watch Sylvain’s video to teach their colleagues about the Romanian language. French people in mixed couples.

Or that the videos are important for some Romanian children living in France who hadn’t learned Romanian because they felt it was just an extra, useless language.

Now, every time I meet Romanians in the diaspora, I find out that these videos have, for instance, made kids actually want to speak, to learn strange and funny expressions. And now I feel a sense of responsibility; every time I post a video, I know people will watch closely and feel encouraged. People leave very long comments giving me all kinds of ideas or expressions I’ve never heard of in my life. I read them eagerly, linguistically and humanly speaking, it really feeds me intellectually.”

Sylvain confesses that he does, however, have one regret regarding the Romanian language. From one year to the next, he notices that people’s vocabulary is becoming increasingly limited, whether due to social media consumption or because they don’t read as much as before. In fact, the decline in reading interest is felt even in France, the heart of European culture.

“I’ve been able to observe the way people’s lexicon, their vocabulary, has shrunk. At one point I thought, okay, maybe it’s because I master the language well enough now and I’m just getting bored. Or people have become boring because they don’t use more interesting words anymore.

When I hear someone with a rich vocabulary, I feel so happy, so nourished to hear those rarer words; I feel like they’re giving me a gift. It’s obvious that people don’t read anymore.

I belong to a writers’ union created by Balzac in the 19th century to protect authors’ rights against publishers. And every year we receive a report on the status of writers or readers. Right now, 90% of French readers are women. And there are sociological explanations for this. Reading is not encouraged among men at all. It doesn’t look good to be a man who reads. If you read, you’re already considered too feminine or something like that. And this has long-term consequences for boys. If a boy doesn’t see his father reading, he tends to distance himself from books too.”

Sylvain Audet-Găinar now teaches at the National Institute of Oriental Languages and Civilizations in Paris, where 100 languages are studied, including Romanian. He works with first-year students, teaching them courses in general linguistics and anthropology. In parallel, he has written the first chapters of his Romanian textbook for French speakers and is working on a new fiction book.

He was recently in Bucharest for the launch of his book about Romanian words. In the long run, he doesn’t know if his family will stay settled in France or in Romania, but he is determined to keep developing other people’s interest in the Romanian language.

“Romania is a part of me. I don’t know, I feel at home. When I go there, I’m just like the Romanians, very critical of what’s happening there, I follow the news from there, I just don’t have citizenship to be able to vote. Maybe I’ll get it, who knows. I’ve never really thought about it. I feel like it would be a beautiful symbol. I don’t know how much I actually feel Romanian. In a way, I think I became one without meaning to. It happened naturally, to the point where it’s just a part of me.”

This article is part of the”French week” series, a project by Cultura la Dubă, supported by BNP Paribas

The post The story of Sylvain Audet-Găinar, the Frenchman in love with the Romanian language: “It’s such a playful language that it makes you want to learn it just so you can have fun with it too.” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

În timp ce limba română este din ce în ce mai puțin asimilată corect în mediile vulnerabile, unde rata abandonului școlar este ridicată sau, pe de altă parte, tineri ai generației Z simt că se pot exprima mai bine în engleză decât în română, povestea lui Sylvain Audet-Găinar este una la polul opus, de fascinație pentru limba română.

Francezul Sylvain Audet și-a îndrăgit atât de mult soția și familia ei din România încât de bunăvoie și nesilit de nimeni a considerat firesc să preia numele Găinar, știind foarte bine semnificația cuvântului.

Profesor de limba franceză pentru străini, Sylvain a locuit câțiva ani în România și s-a îndrăgostit de limba noastră. A început să scrie despre expresiile și proverbele românești și să înregistreze clipuri pentru social media. S-a bucurat repede și neașteptat de popularitate, atât printre români, cât și printre francezi.

„Idealul meu era ca atunci când vom avea un copil să pot înțelege și limba soției când va vorbi cu copilul nostru. Era super important pentru mine să nu existe o discrepanță, un dezechilibru sau chiar o ierarhie culturală.”, povestește scriitorul.

Astăzi, fiul lor vorbește în egală măsură franceza și româna, iar Sylvain Audet Găinar lucrează la un manual de limba română pentru francezi. L-am întâlnit la Paris și ne-a spus povestea sa, dialogul fiind purtat exclusiv în română.

***

Sylvain s-a născut într-o zonă rurală de lângă Lyon. La liceu a mers la oraș, iar asta avea să-i schimbe viața personală și să-i traseze drumul spre o carieră în lingvistică.

“Liceul meu era înfrățit cu un liceu din Târgu Mureș. Și atunci, când eram în clasa a zecea, mi s-a propus să am o corespondență cu cineva din Târgu Mureș. Eu de câțiva ani deja eram foarte atras de această țară, pentru că atunci când aveam 9 ani am văzut la televizor Revoluția din 1989 și m-a șocat. M-au marcat imaginile acelea, mi se părea totul foarte crud, foarte ciudat, nu înțelegeam, adică asta e chiar revoluția adevărată? Nu era idealizată, ca ceea ce învățasem noi la școală despre o revoluție.

Și atunci, când eram în clasa 10-a și mi s-a propus să corespondez cu cineva de acolo, am acceptat cu mare plăcere. Am primit adresa unei fete care se numea Maria Găinar. Acum este soția mea.

Am început să ne scriem scrisori în franceză, că nu știam o boabă de română atunci. Nici nu știam cum se pronunța numele orașului. După doi ani de corespondență trebuia să ne întâlnim cu adevărat, elevii români să vină și noi să mergem acolo. Dar nu s-a făcut schimbul pentru că eram numai noi doi care-și scriau. Restul nu.

Așa că am așteptat un an, am intrat la facultate, am pus bani deoparte să-mi plătesc un bilet de avion ca s-o văd într-un final.

V-ați trimis poze? Știați cum arată?

Da, dar pe vremea aia pozele erau foarte puține și uneori mai vechi, până îți făceai o poză, dura, se pierdea. Cred că în poza pe care mi-o trimisese, ea avea cu câțiva ani mai puțin decât vârsta la care ne-am întâlnit.

Nu era vremea aia WhatsApp, unde trimiți o poză într-o secundă. Și atunci când am fost, am stat o lună.

La ea acasă?

Da, părinții au acceptat. Mi-a propus să vin că era Eclipsa. Și cam așa am intrat în lumea română.

Și v-ați îndrăgostit de Maria, practic.

Exact. Efectiv m-am îndrăgostit și de ea, dar și de limba ei, de modul în care sună, modul în care ți-e greu să o prinzi. Parcă e o limbă atât de jucăușă încât îți vine să o înveți, să ajungi la un nivel în care te poți amuza și tu cu ea.”, ne povestește Sylvain cu zâmbetul pe buze, la o cafenea din Paris.

Pe atunci era student la Litere și studia franceza și literatura comparată. Ca să fie mai aproape de Maria, s-a înscris la un an de Erasmus la Literele din București. Apoi ea a prins o bursă la Strasbourg și au mers amândoi în Franța.

“Acolo mi-am terminat studiile, acolo și-a făcut și ea doctoratul. Și am început să ne plimbăm între cele două țări. Eu am lucrat pentru Ambasada Franței în România, apoi la Sibiu, la Cluj. La un moment dat am prins un post la București, iar la București s-a născut copilul nostru.

Am devenit profesor de limba franceză pentru străini. Asta am făcut ani buni. Eram lector de franceză la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, dar am predat și la grădinița de la liceul francez din București. Mi-a plăcut foarte mult, am lucrat patru ani acolo, era foarte distractiv. Îmi plăcea meseria asta fiindcă am lucrat cu profiluri foarte diferite, cu copii foarte mici, care nu știau să citească, deci trebuia să fac niște jocuri sau activități foarte creative.

Și am lucrat și cu adulți, uneori cu foarte puține studii, chiar analfabeți – asta la Bruxelles.

Maria a fost profesoara dumneavoastră de română sau ați fost și autodidact?

Am fost și autodidact, dar și ea m-a ajutat mult. Maria îmi citea când eu eram începător. O rugam să-mi citească în limba română. Mi-a citit tot Harry Potter, de exemplu. Am învățat o tonă de cuvinte. Mă rog, nu foarte ușor de folosit în limbajul de zi cu zi. “Ceaun”, de exemplu, nu prea am folosit de atunci, hahaha. Sau bufniță.”

Când ne-am întâlnit cu Sylvain la Paris, tocmai se întorsese cu familia de la o înmormântare în România. Mai în glumă, mai în serios, știe ce înseamnă “pomană”.

Este cât se poate de atașat de țara noastră și de familia de aici, iar interesul său pentru limba română s-a dezvoltat firesc spre scris și traduceri.

“Am început să traduc din română în franceză, dar mă cam săturasem să traduc cărțile altora și am zis că mai bine îmi scriu cărțile mele cum vreau eu. Așa am început să scriu. Stăteam atunci la București și soția mea era gravidă. Tocmai aflasem că o să avem un băiat, eram la un anticariat și am dat de o poză mică, anonimă.

M-a emoționat enorm să văd o poză cu un băiat de 4-5 ani despre care nu știam nimic, nu îi povestea nimeni viața. Mă gândeam la băiatul nostru și-am zis că vreau să-i povestesc istoria României și să încerc ca acel copil din fotografie să aibă o poveste în jurul lui.

Așa am început să scriu un roman polițist. Mi s-a părut forma cea mai potrivită, fiind așa o chestie misterioasă. Și am vrut să fie și comic, că e și genul meu de a fi.

Am început să citesc capitolele alea, dar de fapt era un roman de familie. Și citeam un capitol de fiecare dată când ne duceam la control ecografic. Apoi am început să avansez atât de bine încât m-am gândit că devine o carte adevărată și am intrat chiar într-o trilogie.”

Cele trei romane scrise de Sylvain Audet Găinar, pornind de la fotografia găsită în anticariat, au fost traduse în română: “Tămbălău la București”, “Țap ispășitor” și „Balamuc la București”.

Cea mai recentă carte, lansată chiar la standul României de la Târgul de Carte din Paris, este un volum despre 80 de cuvinte românești, explicate în stilul lui Sylvain – “80 mots de Roumanie”.

“Formatul acestei cărți e foarte strict. Este o serie de 10 volume. România este al 10-lea volum. Trebuie să alegi 80 de cuvinte dintr-o limbă și fiecare cuvânt să aibă un text de 2500 de semne maximum. Deci e o constrângere de stil foarte mare. Editorul mi-a zis să fie mai mult despre mine. Iar eu aveam multe de povestit.

De exemplu, povestesc în primul capitol – când aveam 19 ani am fost la București, treceam de la vârsta de adolescent la vârsta de bărbat. Și mă duceam la bărbierit pentru că îmi plăcea să stau înconjurat de bărbați români, să înțeleg cum funcționează cultural modul de a fi bărbat român.

Și după aceea încep să explic din punctul meu de vedere ce înseamnă a fi bărbat în România. Deci fiecare cuvânt este, de fapt, un pretext.”

Legătura lui Sylvain cu România are deja peste 25 de ani. A început într-un apartament comunist din Târgu-Mureș și cuprinde acum un bogat univers lingvistic, un urmaș româno-francez și o comunitate de peste 20.000 de oameni care urmăresc clipurile amuzante postate de autor pe instagram.

“Care au fost primele lucruri care v-au uimit la România?

Covoarele, de exemplu. Mi s-a părut uimitor.

Acelea de pe pereți sau de pe jos?

Hahaha. De pe jos. Apoi perdelele diafane. Mirosul de pe scara blocului. Sunetul mașinilor când dau în marșalier. Cum puteam să privesc eu, un copil de la țară din Franța, un bloc comunist din România? Vorbesc despre asta în carte. Și, de fapt, cartea nu este doar despre mine. Asta mi s-a părut foarte interesant ca scriitor, că eram ca un fel de vector al unei analize. Încerc să aduc o privire corectă, cinstită asupra românilor, asupra României, ceva echilibrat.

Familia și prietenii apropiați cum au perceput această îndrăgostire de România, pe când aveați 19-20 de ani?

Ai mei s-au îngrijorat atunci când am plecat la București pentru un an de zile. Era una să te duci o lună să-ți vezi corespondenta și alta să fii plecat un an. Nici nu puteam să-mi permit să vin des acasă pe vremea aia și telefonul costa mult. Sunam o dată la două săptămâni și în rest ne-am scris scrisori, le-am și păstrat.

Am părinți foarte faini, nu mi-au transmis frica lor. Mi-au spus abi după ce m-am întors – <<vai, ne bucurăm că te-ai întors, că nouă un an din zile ne-a fost, totuși, frică.>> Oricum, am avut părinți care m-au lăsat să cresc destul de liber. Nu m-au constrâns prea mult. Avantajul de a trăi la țară. Ai spațiu, descurcă-te. Cam așa era filozofia lor de viață. Și sunt recunoscător că nu m-au închis într-un mod anume de a privi lucrurile. Ăsta a fost și norocul meu. De asemenea, am avut norocul că m-am întâlnit cu soția mea la 19 ani și că, de fapt, am putut crește împreună. Am devenit adulți împreună.

Literatura română v-a ajutat să vă apropiați de limba română?

Da, am citit și literatură română. La început am fost chiar ambițios. Prima mea carte a fost Enigma Otiliei. Nu știu de ce, mi se părea titlu foarte atrăgător. Am regretat după 20 de pagini alegerea mea, dar am rezistat până la capăt și mi-a plăcut enorm. Cred că n-am înțeles 50% din carte, dar mi-a plăcut atmosfera.

Apoi am început să citesc literatura contemporană. În ultima vreme îmi place foarte mult Lavinia Braniște. E super, super tare și am avut onoarea să-i traduc cartea Camping în franceză, va apărea în septembrie.

Iar acum citesc foarte multe cărți pentru copii, pentru băiatul nostru. Râdem în hohote împreună.

Când privesc spre începuturi, știu că am început să scriu literatură pentru ca fiul meu să aibă cărți de referință și să învețe de plăcere despre cultura și istoria lui. Acum e foarte mândru că s-a născut la București și toate cărțile mele de ficțiune au cuvântul București pe ele.Era super important, simbolic pentru mine, să fie și pentru el ceva simbolic.

Doar că încet, încet mi-am dat seama că ce spuneam era de mare folos și pentru alții. Eu am început videoclipurile ca să mă amuz. Apoi mi-am dat seama că a apărut o mișcare. De fapt, oamenii au început să le împărtășească cu prietenii, cu colegii. Unii francezi îmi spuneau că, de exemplu, luni dimineață, la cafea cu colegii, se uită la videoclipul lui Sylvain să învețe colegii despre limba română. Francezi din cupluri mixte.

Sau că sunt importante pentru unii copii români care stau în Franța și nu au învățat limba română fiindcă li se părea o limbă în plus și degeaba.

Acum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu românii în diaspora aflu că videoclipurile astea, de exemplu, i-au ajutat pe copii să aibă chef să vorbească, să învețe expresii ciudate și amuzante. Și acum mă simt responsabil, de fiecare dată când pun un videoclip știu că oamenii se vor uita cu atenție și vor fi încurajați. Oamenii îmi pun niște comentarii foarte lungi în care îmi dau tot felul de idei sau de expresii de care n-am auzit în viața mea. Eu le citesc cu poftă, chiar mă hrănesc intelectual vorbind, uman.”

Sylvain mărturisește că are, totuși, un regret legat de limba română. Constată de la un an la altul că oamenii au un vocabular din ce în ce mai restrâns, fie din cauza consumului de social media, fie din cauză că nu mai citesc la fel de mult ca înainte. De altfel, scăderea interesului pentru lectură se resimte chiar și în Franța, inima culturii în Europa.

“Eu am putut observa modul în care s-a redus lexicul, vocabularul oamenilor. La un moment dat mă gândeam, ok, pentru că poate că eu stăpânesc acum suficient de bine limba și mă plictisesc. Sau oamenii au devenit plictisitori pentru că nu mai folosesc cuvinte mai interesante.

Atunci când aud pe cineva care are un vocabular bogat, mă simt atât de fericit, atât de hrănit să aud cuvintele din astea mai rare, am impresia că îmi fac un cadou. E evident ca oamenii nu mai citesc.

Eu fac parte de un sindicat al scriitorilor, creat de Balzac în secolul XIX ca să apere drepturile autorilor în fața editorilor.

Și primim în fiecare an un raport despre condiția scriitorilor sau a cititorilor. Acum, 90% din cititorii francezi sunt femei. Și există și niște explicații sociologice pentru asta. Nu este deloc încurajat cititul la bărbați. Nu dă bine să fii bărbat și să și citești. Daca citești, deja ești considerat prea feminin sau ceva de genul. Iar asta are consecințe pe termen lung asupra băieților. Dacă un băiat nu îl vede pe tatăl lui citind, are tendința de a se îndepărta și el de cărți.”

Sylvain Audet-Găinar predă acum la Institutul Național al Limbilor Civilizațiilor Orientale din Paris – acolo unde sunt studiate 100 de limbi, printre care și româna. Lucrează cu studenți de anul I, cărora le ține cursuri de lingvistică și antropologie generală. În paralel, a scris primele capitole din manualul său de română pentru francezi și lucrează la o nouă carte de ficțiune.

Recent a fost la București pentru lansarea cărții sale despre cuvintele românești. Pe termen lung nu știe dacă familia sa va rămâne stabilită în Franța sau în România, dar e convins să dezvolte și interesul altora pentru limba română.

“România face parte din mine. Nu știu, mă simt ca acasă. Când mă duc acolo, sunt ca și românii, foarte critic față de ce se întâmplă acolo, mă interesează știrile de acolo, doar că n-am cetățenia să pot vota. Poate o s-o iau, cine știe. Nu m-am gândit niciodată. Am impresia că ar fi un simbol frumos. Nu știu cât de mult mă simt român. Într-un fel cred că am devenit fără să-mi propun asta. S-a întâmplat natural, astfel încât face parte din mine.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Povestea lui Sylvain Audet-Găinar, francezul îndrăgostit de limba română: “E o limbă atât de jucăușă încât îți vine s-o înveți ca să te poți amuza și tu cu ea.” appeared first on Cultura la dubă.

În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României, trupa Subcarpați va susține un concert la Teatrul Odeon din Paris, în încheierea festivalului.

Festivalul a adus laolaltă francezi și români și a doborât stereotipuri. Cu toții s-au bucurat de bogăția culturii române contemporane, fie că erau deja familiarizați cu ea, fie că au descoperit-o pentru prima dată.

Paris, capitala creației contemporane românești timp de 12 zile

Festivalul „Un Week-end à l’Est”, care celebrează în fiecare an un oraș din Estul Europei, a adus anul acesta în centrul atenției Bucureștiul și întreaga cultură română, prin expoziții de artă contemporană, proiecții de filme românești premiate la nivel internațional, performance-uri de teatru și dans, concerte, lecturi, dezbateri publice.

Ediția 2025 îl are ca ambasador al festivalului pe Cristian Mungiu, laureat al Palme d’Or și una dintre cele mai influente voci ale cinemaului european.
„Ne dorim mereu ca România să aibă o imagine mai justă în afara țării, iar cultura a fost întotdeauna cea care ne-a salvat și ne-a adus atenția bună la care tânjim. Parisul găzduiește în această perioadă, prin acest generos Weekend a l’Est, una dintre cele mai ample manifestări dedicate vreodată exclusiv culturii române. Avem ocazia să ne prezentăm unui public occidental și să îi stimulăm curiozitatea de a descoperi o Românie modernă, creativă, îndrăzneață, capabilă să se scuture de provincialism și să fie în pas cu exprimările artistice contemporane” – Cristian Mungiu

De mare succes se bucură expoziția lui Dan Perjovschi, de la galeria Visconti 22. Aceasta cuprinde mesaje cu valențe universale, chiar dacă uneori reflectă doar realități concrete românești. În cadrul expoziției sale, coregrafa și actrița Judith State a creat un performane inedit, intim, cu un puternic impact emoțional.

Prezent la vernisaj, Dan Perjovschi a declarat pentru Jidvei: „Selecția surprinde energia creativității românești: una diversă, uneori incomodă, dar mereu autentică. E o ocazie rară de a vedea, la un loc, cum se exprimă România de azi în idei. Expoziția mea are loc într-un cartier celebru, unde locuia Balzac, dacă ieși din galerie dai peste o grămadă de locuri istorice prin care au trecut artiști francezi. Dar aici, la Un Weekend, îți dai seama că ceva ne leagă, totuși, suntem veri.” – a spus Dan Perjovschi.

A fost, totodată, extraordinar, să vedem mari artiști români aduși laolaltă – Dan Perjovschi alături de Mircea Cantor, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru Stănescu, sau chiar artiști români în spectacole live, susținute alături de artiști francezi.

Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea

Într-o lume în care prea puține inițiative susțin cultura în România, Jidvei face acest pas curajos și se află pentru a treia oară la un mare eveniment cultural organizat la Paris în cinstea artiștilor români, după retrospectiva Brâncuși de la Pompidou, din 2024, și retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și MK2, din septembrie 2025.

Alături de jurnaliștii Cătălin Striblea și Alexandra Tănăsescu, precum și de prezentatoarea TV Sonia Argint, Jidvei prezintă de la Paris un reportaj vizual și cultural care surprinde felul în care România se oglindește în capitala Franței –  sub tema „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea”.

Este o cronică personală despre felul în care România respiră în orașul artelor: un amestec de observație, reportaj și emoție culturală. Un dialog cald între spirit, identitate și întâlnirile care dau ritm creației, întâlniri cu artiști, expoziții care schimbă repere, dialoguri cu publicul francez și momente din culisele performanțelor sau concertelor care dau un nou sens inspirației românești.

Ce ocazie mai bună pentru a lansa noua colecție de vinuri premium, Spirit, dedicată chiar spiritului românesc? La evenimentele artiștilor români din cadrul festivalului, francezii s-au bucurat de vinurile Spirit de la Jidvei și au vrut să descopere mai multe despre ele.

Așa arată România la Paris, acum

De la vernisajele lui Dan Perjovschi și Mircea Cantor, la expozițiile lui Dan Vezentan, de la întâlnirile literare cu Gabriela Adameșteanu și prezența în Teatrul Odeon a Alexandrei Badea, până la expoziția de fotografie extrem de personală semnată Cristian Mungiu, Parisul respiră cultură românească la fiecare pas.

Francezii fac coadă la proiecții, la vernisaje, la concerte. Saint-Germain-des-Prés, spațiul mitic al dialogului intelectual european, e dominat de nume românești. Iar reacțiile publicului francez sunt surprinzătoare, calde, vii – de la uimire la entuziasm, de la curiozitate la emoție pură.

Spirit, acolo unde gustul întâlnește cultura

Jidvei este prezent în Paris cu colecția Spirit, introdusă publicului francez chiar în mijlocul celui mai amplu context cultural românesc din ultimii ani. Francezii degustă, întreabă, caută povestea, iar vinul devine, firesc, o poartă spre cultura noastră. Sunt momente în care diferențele dispar, iar Parisul și Transilvania ajung să vorbească aceeași limbă: o limbă a emoției, a meșteșugului și a deschiderii reciproce.

„Lumea să își aducă aminte că arta e un pod între oameni, nu doar între cunoscători.”
 – Mircea Cantor

Spirit trăiește exact în acest registru. Nu e doar un vin adus la Paris; devine un pretext pentru dialog cultural, un vehicul prin care Transilvania pătrunde în inima orașului.

Jidvei prezintă colecția Spirit la Paris

Francezii și românii prezenți la festival au descoperit împreună cu artiștii români colecția Spirit: trei vinuri maturate în timp. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper.

„Am creat Spirit ca pe o reverență adusă României: o colecție maturată în timp, inspirată din moștenirea culturală și realizată cu meșteșug transilvănean. Prezența noastră la Paris, în cel mai amplu festival dedicat culturii române, este o bucurie și o responsabilitate: introducem publicului francez un alt fel de a înțelege Transilvania, prin gust, tradiție și rafinament. Colecția Spirit aduce aici exact ce simțim și noi în aceste zile: o Românie în care tradiția și modernitatea pot sta la aceeași masă. Parisul o simte, o gustă, o primește.” – Ana Necșulescu,  Director de Comunicare, Jidvei

Jidvei trasează o axă culturală între București, Paris și Roma

Colecția Spirit devine firul roșu al unui traseu cultural unic, desfășurat în trei capitale europene. România își afirmă identitatea artistică prin această axă simbolică București-Paris-Roma, în care fiecare oraș spune o parte din aceeași poveste: un dialog între tradiție, creativitate și prezența românească pe scena europeană.

Drumul a început la București, la Gala „Monica Lovinescu” (19 noiembrie 2025), unde gama Spirit a fost prezentată în premieră națională, în prezența unor scriitori, artiști și diplomați care continuă moștenirea unui reper moral al culturii române.

Continuă la Paris, în cadrul festivalului „Un Week-end à l’Est”, cea mai amplă platformă dedicată României în Franța și se încheie la Roma, pe 1 Decembrie, la Opera din Roma, unde Spirit devine vinul celebrării Zilei Naționale – un moment în care muzica, diplomația și comunitatea românească se întâlnesc într-un cadru solemn.

___

Jurnalul “Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” poate fi urmărit pe pagina de Instagram Jidvei Romania.

___

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale și o poziție în Top 100 producători globali de vinuri și distilate premium, Jidvei confirmă că România este și va rămâne Țara Vinului – atât acasă, cât și pe scena europeană.

Brandul reunește tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică și expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale și diplomatice europene – de la Centrul Pompidou din Paris și Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) și deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa – 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei.

The post Arta românească este în centrul atenției la Paris, la festivalul Weekend à l’Est. Pentru celebrarea ei, Jidvei a lansat “Spirit” în capitala Franței (P) appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.