El va fi prezent la festival în perioada 27-29 octombrie și va participa la proiecții și sesiuni Q&A. Les Films de Cannes à Bucarest îi dedică o retrospectivă pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a mk2, una dintre cele mai mari și importante companii de producție, distribuție și operare de cinematografe.

Fondată de Marin Karmitz în 1974 și condusă acum de cei doi fii ai săi, mk2 se remarcă atât prin rolul său în producția și distribuția (în Franța și la nivel internațional, ca agenție de vânzări) de filme de autor, cât și prin vasta sa rețea de cinematografe, inclusiv unele dintre cele mai populare săli de cinema din Paris (cum ar fi mk2 Bibliothèque și mk2 Quai de Seine) și din Spania.

Născut la București în octombrie 1938, Marin Karmitz este recunoscut în mod deosebit pentru contribuțiile sale semnificative la cinematografia de autor. Pentru filmele pe care le-a regizat sau produs, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la marile festivaluri de film din lume. A câștigat cinci Palme d’Or, trei premii Leul de Aur, un Urs de Aur, a avut trei nominalizări la Oscar și 25 de premii César.

Cultura la dubă l-a vizitat la Paris în 2022 și v-a prezentat povestea sa pe larg, în cel mai amplu interviu acordat de acesta în presa din România. Citiți materialul AICI.

Retrospectiva 50 de ani mk2

La cea de-a 15-a ediție a festivalului vor fi proiectate două lungmetraje regizate de Marin Karmitz – Camarades (1970) și Coup pour Coup (1972), precum și două scurtmetraje regizate de el: Nuit, Noire Calcutta (1964), după un scenariu de Marguerite Duras, și Comédie (1966), co-regizat cu Samuel Beckett, într-o versiune restaurată recent în 4K.

Documentarul Souviens toi du futur !, regizat de Romain Goupil, un portret intim al lui Marin Karmitz prin prisma pasiunii sale pentru fotografie, va fi prezentat în premieră în România, ca parte în retrospectivă. Filmul va fi proiectat cu puțin timp înainte de Les Films de Cannes à Bucarest și la Institutul Lumière din Lyon.

Mai multe alte filme emblematice din catalogul mk2 vor completa retrospectiva. Quatre nuits d’un rêveur (regizat de Robert Bresson), recent restaurat în 4K și prezentat în secțiunea Cannes Classics anul acesta, restaurarea în 4K a filmului Taste of Cherry (regizat de Abbas Kiarostami), produs de Marin Karmitz și câștigător al Palme d’Or în 1997 sau O vară de neuitat (regizat de Lucian Pintilie), de asemenea produs de Marin Karmitz.

Filmele prezentate la Cannes 2024 și vândute internațional de mk2 vor fi, de asemenea, proiectate ca parte a retrospectivei. Printre acestea se numără Caught by the Tides de Jia Zhang-Ke (Competiție), Marcello Mio de Christophe Honoré (Competiție) și Les Fantômes, de Jonathan Millet (film de deschidere – secțiunea Semaine de la Critique), toate trei foarte bine primite la Cannes anul acesta. Les Fantômes, de Jonathan Millet, va fi proiectat în premieră națională în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Proiecțiile din cadrul restrospectivei 50 de ani mk2 sunt programate începând cu 27 octombrie și până la finalul ediției de festival.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest revine între 25 octombrie și 3 noiembrie. În București, proiecțiile vor avea loc la Cinema Elvire Popesco, Cineplexx Băneasa, Cinema Muzeul Țăranului și la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României. În țară, festivalul va avea ediții locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și invitați vor fi disponibile pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram. Biletele vor fi puse în vânzare prin rețeaua Eventbook.

Filmele Caught by the Tides și Marcello Mio sunt distribuite în România de Independența Film. Les Fantômes/Fantomele din Umbră va fi distribuit de Transilvania Films.

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Marin Karmitz, producătorul româno-francez de film, câștigător al 5 Palme d’Or, vine la Les Films de Cannes à Bucharest appeared first on Cultura la dubă.

RO

Born in Oravița and going to high-school in Bucharest, young Cristinel Șirli was dreaming in the ‘80s of becoming a cinematographer. At the age of 20, a horrifying diagnosis that gave him only a few months to live, would change his destiny.

Today he is one of the most important film sound engineers in France, owning his own studios, at the highest level, in the center of Paris.

“In Romania they gave me a 5 months chance of survival. My uncle, Vasile Șirli, composer, was here, in France, he looked into it and here they gave me around 8% chances of survival with a 9 months treatment that involved full-time hospitalization.

So I came here for treatment, but my visa was only for three months, they didn’t want to extend it and I either went back to Romania and was done for, or stayed here with 8% chances to live.”

He remained in Paris, knowing that he could never return to Romania, where he would die. A long period of recovery followed and for eight years he carried on fighting the illness, but he also started a new life. When he left the hospital, he was committed to learn French and finding an occupation.

„Because of my health issues I couldn’t work as a camera operator, so I thought I’d do something else that I enjoy, also connected to film.”

Being related to Vasile Șirli, a well-known theater and film composer, he ended up studying sound.

„I went through the necessary stages and after 4-5 months I was already working. I worked a lot, mixing many television shows, documentaries.”

He started as an assistant sound engineer and then worked as an engineer at an independent studio until 1998.

„Then I thought that it would be better if I became a freelancer, to be able to work with more independent studios. I worked a lot and in 2000 I realized that I had so many clients, I wanted to start my own firm.

But because I didn’t have the means to build a studio, I rented. Two years later, my old employer went bankrupt, I went to the courthouse to pay off his debt and took over his studios, 4 at the time.”

That’s how he started building what today is one of the most appreciated sound mixing and sound design companies in the world of film.

“There was an old cinema in Paris, Le Grand Pavois, which had gone bankrupt. I bought this cinema and turned 4 projection halls into 4 sound studios for cinema.”

It was successful very fast and I then looked into making a bigger sound mixing studio, I was looking for a place and I found this huge space and I wanted to build my studios here.

I planned everything and found financing. We’re talking about a 10 million euro investment, I have never had that kind of money.

Anyway, in France, even if you have money, you still get a loan. It’s much safer, financially. If you can’t keep your car, you sell it and then you don’t lose all of the money. I know that this mentality is not present in Romania. But western logic is different.

If I have a million euro in my company account and I want to open a studio that costs 1 million euro, I go to the bank and get a one million euro loan. Sure, French interest rates are not that high. But we never make investments in cash because you never know what tomorrow brings.”

So we found Cristinel Șirli working, in one of the most performant sound studios in Paris, in the 15th arrondissement, close to the Eiffel Tower.

At the front desk we were welcomed by his daughter, Eliza, who is working behind the front desk until she finishes her studies. On the walls in the mixing rooms we can see posters of some of the films that had the sound mix done there, at Creative Sound – “Respect” or “Fast and Furious”.

The first thing that the Romanian sound engineer wants to show us is the fascinating hall in which sounds from films are created from scratch. It looks like a storage place for all kinds of objects, but it’s a place filled with crativity and passion.

In order to understand the universe of sound, Cristinel explains the main pillars.

“Ambiental sound is what you hear on the footage – birds, the city, the train. Sound effects are door sounds, electric equipment, water flowing from the tap, etc. And foley refers to these sounds that we remake in the studio. We are in a foley studio and the ones who create these sounds are foley artists.

If a character from a film moves a chair, the foley artist remakes that movement watching the footage. You can’t learn this in school, it’s a thing that is passed on.

Then, if a chicken passes through the frame, they make chicken sounds. They are true artists.

And finally, sound design is everything that doesn’t exist and we create, abstract sound. For example, what does a space ship that doesn’t exist in real life sound like? We imagine and create that sound.

In our studios we cover all of those categories.”

Minding every detail, as a manager, Cristinel is 100% involved so that his studios reach perfection in sound.

“This is a cabinet from the ’30s. An Ikea wardrobe cannot sound the same as this cabinet. The same with wood floors. Here we have a wooden floor that is over 200 years old. It’s really noisy, I bought it from an antique store and it was originally in a hotel.

Here there is a Parisian window, that has a particular sound, unique, the wooden frame sounds some kind of way.”

Many Hollywood films end up in Cristinel șirli’s hands or other engineers using his studios, to be dubbed in French. Among these there is Oscar winning film The King’s Speech.

„It’s a film that touched me because it was also about language. I try to stick to the original version as much as possible, that means 100%. And the voice of the actor cast here, the interjections, everything came out perfect. The French version of The King’s Speech is one of the best French dubbed films.

The dubbing industry here is colossal, bigger than the film industry, because all films must be dubbed. We have thousands of actors and other people working behind the scenes, thousands of jobs.

French actors demand that the dubbing is done here, in the central studio. Some directors demand it too. The most recent, working here right now, is Roman Polanski.

Polanski also did his last film here and told me << Cristinel, you have exceptional studios and trust me, I know what I’m saying.>> Last evening Polanski was here, he’ll be here this evening again.”

He is also a constant collaborator with George Lucas’ studios, and business is prosperous both individually, as well as for the entire company Creative Sound. He currently owns 12 studios and is working as a sound engineer and as a manager for all the studios.

„When they have to send american films to be dubbed in French, the people at George Lucas’ studios reccomend me. I have reached this level being a Romanian, and Romanians don’t have a good reputation when it comes to sound. I am happy and proud of this.”

His evolution is even more impressive as he works with directors from all over the world and is doing sound mixing for many foreign languages.

„Some had doubts, not because they were racists, but because they were not convinced that I understood French words in order to work on the sound. Then, the transition from television into cinema was a bit weird for the French, it’s not a common thing.”

At a recent reunion of French sound engineers, the person who had done the sound mixing for the French film that won the Palme d’Or this year (Anatomy of a Fall – 2023) and someone said that he was the third French sound engineer with a Palme d’Or.

–              What about me?

–              Oh, you did a Romanian film.

–              But it was mixed in France, it’s my film.

–              Yes, but it’s a Romanian film.”

He did the sound for the film that brought the Palme d’Or to Cristian Mungiu, 4 months, 3 weeks and 2 days. He is also a supporter of Romanian filmmakers, every time they have asked for his help.

„A lot of people say that you can’t hear Romanian films. Indeed, there are several problems regarding this issue.

First – the cinemas are not calibrated. Sound has to be perfectly calibrated in order to work, and in Romania, there aren’t any specialists who can calibrate sound in cinemas. I saw a film that I had mixed here in a Romanian cinema in a mall, and it wasn’t calibrated. It’s not ok.

Then, historically, Romanians have never had a good sound school. Russians had a good school. Romanians are extraordinary when it comes to cinematography, with the lighting and visual aesthetics, but the sound has always been a problem. In Ceaușescu’s time it was the same.

And, not least, there aren’t any studios. If we sum all these up, you get bad sound in films.”

Despite all of the above, Cristinel Șirli continued working on Romanian films, from the desire to give back to people he admired as a child and encourage the new wave of filmmakers.

He has worked on some of the most relevant Romanian films in the past 20 years, such as California Dreamin’, 4,3,2, Beyond the Hills, Child’s Pose or Aferim!, awarded in Cannes or Berlinale, but the Romanian label has not always been associated to success in cinema.

„I was working with a director and he came one morning with the Liberation news paper, he put it on the table and the front page read “Romanians are coming to break our parking meters.”

I said:

–              <<Why did you bring this?

–              Aren’t you Romanian?

–              I am, but not like them.>>

That was a joke, nothing serious. Somebody once said to me:

–              <<Are you Romanian?

–              Yes, I am Romanian.

–             And you aren’t tanned, like they are?

–              When I go to the beach, I am tanned, I said laughing.>>

These things don’t get to me, I even make jokes on the matter. I have my pride, I never hide that I am Romanian, I keep my head high, nothing ever bothers me. The French are not racist and I treat jokes as such.”

He has worked with great French directors, but his biggest satisfactions came from working with Romanian filmmakers.

„My greatest joy was working with directors like Mungiu, Netzer, Radu Jude, but most of all with the seniors – Dan Pița, Sergiu Nicolaescu, Stere Gulea, the ones that I admired in high-school. That was really magical. To have behind me, in this studio, Stere Gulea, on The Moromete Family part 2, to me was amazing.

We see a film as a child, we give it so much, we try to make it perfect, so it is hard for me to choose which one was the most important to me. Each experience is special.

Some directors prefer to come in once in a while, they see the advancements, they give notes.

4 months, 3 weeks and 2 days was special because it doesn’t have any music. Mungiu, when he first wrote to me, he said that he wanted the audience to be glued to their chair of fear, anguish, but that he doesn’t want any music, he doesn’t want any sound design, gust real sound. He wanted the truth in his sound.

When you think about it, no music, no sound design, then how do you show fear, stress? On a horror film, for example, if you remove the music, you don’t have anything. It was very difficult, but when I was in the cinema at the Cannes screening, it was extraordinary. The screening started at 10 in the evening and nobody left the cinema.

Mungiu’s style is that he sits next to you and doesn’t leave the studio at any time. You go out to the toilet, he goes out with you. You come back, he comes back with you.

Puiu, on the contrary, he wasn’t like that. He came towards the end to see.

This year I have worked on Călin Netzer’s latest film, he was in Paris and he would come at the end of the work day, he would see the progress and give notes.

Sound is very tiresome, especially if you don’t do it all the time. And it’s possible that you won’t get the necessary reaction if you are caught in it all day long.”

When he speaks about film and sound, Cristinel Șirli lights up. Although he doesn’t need the money, he continues working, he feeds on his passion as if it were a vital nutrient – “If you take this away, you kill me.”

For him, the day starts early in the morning, continues inside the isolated walls of the high-end Dolby-Atmos studios, and ends at night, when the Sun sets over Paris.

“When I get out of the studio and drive home, I put on classical music, to calm me down. We work a lot and it’s hard. We start at 7 A.M. and finish at 9 in the evening. I try to take care of myself now, but there were times when I would work even more.”

On the list of projects already finished this year, there is Luc Besson’s latest film and the French version of Guy Ritchie’s latest film.

He hopes that his example encourages young people to chose his profession and the new generations lay the foundation for a Romanian school of sound.

“If a young Romanian is passionate, he should work in Romania. Maybe study in the West and come back to help Romanian cinema to have true value when it comes to sound.

When I visit my mother and I see empty villages, everyone gone to Germany, Spain, Italy, it hurts. There used to be good people, and because they didn’t have the means to remain in Romania, they went to do construction work in other countries. Human value is lost.”

***This story is part of the “France Week” series, a Cultura la Dubă project supported by BNP Paribas.

The post Cristinel Șirli, the sound engineer in charge of one of the top studios in France: „I didn’t come to France to do sound, it was a matter of life and death.” appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH Version

A fost o vreme când diminețile pariziene îl prindeau alături de Samuel Beckett, după ore în șir de discuții și multe pahare de whiskey consumate, o alta când construia alături de Krzysztof Kieślowski trei filme legendare: Roșu, Alb, Albastru, și au fost ani în care se întorcea în România, țara sa natală, alături de Lucian Pintilie, pentru a produce câteva dintre filmele marelui regizor român.

Noi l-am întâlnit pe Marin Karmitz în biroul său de la MK2 din Paris, imperiul cinematografic pe care l-a fondat în Franța, cu săli de cinema, producție, distribuție și restaurare de film.

Ne-au adus împreună România și interesul pentru istoriile care merită povestite, fie că vorbim despre cele ale cinematografiei, fie despre cele care au marcat omenirea.

Ca regizor și producător de film, Marin Karmitz a primit peste 150 de premii și nominalizări la festivaluri majore, printre care trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César.

Ne primește cu deschidere la un interviu care se întinde pe câteva ore, timp în care auzim rostite cu nonșalanță nume uriașe cu care a lucrat: Marguerite Duras, Jean-Luc Godard, Theo Angelopoulos, Louis Malle sau Claude Chabrol.

Însă acest articol nu este doar despre filme și nume care au marcat cultura universală, ci este povestea unui copil român evreu, care a trăit la Bucureși teroarea legionarilor, a fost privat de dreptul de a merge la școală și nevoit apoi să plece într-o țară străină.

Acel copil are azi 84 de ani și o carieră de neegalat.

„M-am întors prima dată în România pentru producția unui film de Lucian Pintilie, în anii ’90 (n.r. O vară de neuitat).

Stăteam la un hotel de lângă Palatul Regal și voiam să găsesc casa în care m-am născut, casa în care mi-am petrecut copilăria.”

“Pe atunci nu găseai hărți ale Bucureștiului și am plecat pe jos și am găsit casa de unul singur. Era pe Strada Dumbrava Roșie.

Era aproape noapte și eu am reușit să găsesc casa, am fost surprins și eu să văd cum retrăiam amintiri pe care nu le-aș fi putut descrie.”

Marin s-a născut într-o familie de evrei bucureșteni și poartă numele bunicului său, Marin Karmitz, care avea o profitabilă afacere cu brânzeturi.

Tatăl și fratele acestuia dețineau o importantă întreprindere de produse chimice și farmaceutice și au fost una dintre țintele rebelilor legionari, conduși de Horia Sima.

Marin avea doar 3 ani când rebelii ultra-fasciști au intrat în casa de pe Dumbrava Roșie și i-au terorizat mama. Copilul s-a trezit atunci cu pistolul la tâmplă, ca metodă de intimidare a mamei.

“Au venit la noi acasă să îi caute pe tata și pe fratele lui. Au stat trei zile și au încercat să o facă pe mama să spună unde se ascunde tata. Asta îmi amintesc foarte bine, atmosfera de teroare în care stăteam.

Sentimentul de frică e ceva ce nu poți uita niciodată, e tot timpul acolo. De exemplu, eu nu suport ca cineva să îmi pună pistolul la tâmplă, la figurat, pentru că asta mi s-a întâmplat efectiv, la propriu, când eram copil.

În nicio relație umană nu am suportat să simt presiune. Sunt cunoscut pentru asta în lumea cinemaului.”

Amintirile legate de România pendulează acum între teroare și nostalgie.

„Am avut o copilărie foarte liberă, fiindcă nu aveam dreptul să merg la școală, ca evreu. Eu am învățat să scriu și să citesc abia în Franța. Și îmi amintesc că îmi petreceam mult timp cu ceilalți copii în Grădina Icoanei, făceam prostioare, nimeni nu se ocupa de mine. Nu aveam obligații.”

Marin avea 9 ani în 1947, când a părăsit pentru totdeauna România. Scăpați de teroarea fascistă, evreii români care au supraviețuit au dat apoi de opresiunea comunistă, care i-a deposedat de bunuri. Așa că, rămasă fără nimic, familia Karmitz s-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Constanța, fără să aibă o destinație precisă.

După numeroase opriri, la Istanbul, Beirut, Haifa sau Napoli, în care evreii nu erau lăsați să coboare, singurul oraș în care au putut atinge pământul a fost Marsilia.

Se întâmpla la doar doi ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar viața lui Marin Karmitz s-a restartat în Franța.

„A fost singura țară unde pe clădiri scria Liberté, Egalité, Fraternité. Singura care ne-a primit.”

A mers la o școală publică de lângă Nisa și mai târziu a ajuns la Paris. Tatăl voia ca el să aleagă o profesie certă, precum avocatura, însă el era atras de artă.

“De când am descoperit lectura, am devenit pasionat de cărți, citeam mult când eram adolescent, nu aveam prieteni fiindcă ne mutam des, aveam viața de imigranți.

Mi-ar fi plăcut să fiu scriitor, dar nu eram bun. Aș mai fi vrut să fiu arhitect, aveam veri arhitecți, dar nici la asta nu eram prea bun. Nu eram un bun desenator, nu aveam ureche muzicală. Mi-ar fi plăcut să fiu șef de orchestră, dar nu eram nici aici așa bun.

Și mi-a rămas fascinația pentru lumea cinemaului.

O altă explicație este că aici am avut mulți ani pașaport de imigrant. Trebuia să iei viza peste tot, petreceam ore întregi în vămi, să fim verificați, era groaznic. Și visam să am un pașaport diplomatic, pentru a trece frontierele fără probleme.

Și apoi am realizat destul de repede că cinemaul era un mijloc prin care puteam traversa frontierele fără să ies din birou, doar cu ajutorul imaginației. Puteai să te plimbi prin toată lumea fără pașaport sau cu un pașaport imaterial – filmul.”

“Când am realizat filme, le-am produs sau distribuit, am devenit un astfel de călător, fără frontiere.”

A studiat imaginea la L’Institut des hautes études cinématographiques (IDHEC) în Paris și s-a specializat ca operator, însă voia să devină regizor.

Așa că mai întâi a lucrat ca asistent de regie, dar nu cu oricine.

“Am avut șansa să lucrez cu Agnès Varda, cu Jean Luc Godard.”

A produs apoi scurtmetrajul unui tânăr regizor cu bani împrumutați de la tatăl său.

“Era un regizor care lucrase deja cu mari producatori ai perioadei Nouvelle Vague. Și avea un proiect pe care toți marii producători îl refuzaseră. Mi-a povestit despre el și i-am zis că eu voi încerca să produc filmul.

E un film pe care l-am făcut cu el și cu un actor extraordinar, care a murit recent, Jean-Louis Trintignant.”

Scurtmetrajul a avut succes, iar el a câștigat bani pentru a regiza primul său scurtmetraj, după un scenariu de Marguerite Duras.

„Acesta nu a avut niciun succes, dar am avut șansa să lucrez cu una dintre cele mai cunoscute femei autoare din cultura mondială. Și, printre altele, în film a jucat soția lui Peter Brook – Natasha Perry și un actor care a dat naștere unei întregi generații de actori, pe nume Garrel, bunicul lui Louis Garrel.”

Filmul a fost, totuși, bine primit printre intelectuali. Iar curajul și nonconformismul i-au deschis uși către marii creatori de cultură, devenind la rândul său unul dintre ei.

“Lucrând la un alt proiect, timp de un an și jumătate am avut șansa să beau whiskey cu Samuel Beckett începând de la ora 13.00 și terminând la 5 dimineața. A fost o întâlnire care m-a marcat profund.”

“L-am întâlnit și pe Ionesco în perioada în care mă vedeam cu Beckett.”

În 1972, lungmetrajul “Coup pour coup”, pe care l-a regizat și produs, i-a marcat decisiv cariera. Avea în centrul poveștii o grevă a femeilor care nu mai suportau condițiile de lucru din întreprinderea lor. Acestea au sechestrat patronul și și-au cerut drepturile. Iar reacțiile muncitorilor din Franța au fost impresionante.

“Filmul a declanșat un scandal enorm. În orașele în care era văzut filmul, angajații fabricilor intrau în greve. La presiunea patronilor, sălile de cinema au scos filmul.”

Luat în vizor de un guvern nu tocmai prietenos cu astfel de manifestări artistice, Karmitz a decis să își deschidă propria sală de cinema și să continue să aducă în fața publicului filme care contează.

„În 1974 am deschis prima sală de cinema de lângă Place Bastille. În zonă nu mai era nimic asemănător, era o sală de karate și una de pornografie.”

Azi, imperiul cinematografic MK2 înseamnă 75 de ecrane de cinema în Franta și 64 de ecrane în Spania.

În 40 de ani de carieră, Marin Karmitz a produs 108 filme și a distribuit peste 350 în sălile de cinema.

Printre celebrii regizori cu care a colaborat se numără și Lucian Pintilie.

„Auzisem de numele Lucian Pintilie, era foarte cunoscut în Franța ca regizor de teatru. Într-o zi, un producător care tocmai îi produsese un film, Balanța, mi-a zis că filmul nu e terminat, nu știa exact cum să îl lanseze și m-a întrebat dacă vreau să mă alătur echipei care deja făcuse filmul.

Am văzut filmul, mi s-a părut magnific, dar foarte lung. Am spus “da” imediat, cu condiția să tăiem din el, fiindcă altfel nimeni nu îl va vedea, iar toată ideea e ca lumea să vadă filmul.

Așa am început colaborarea cu Lucian Pintilie.

• El a fost de acord să taie din film?
• Da, este ceva caracteristic regizorilor de mare talent cu care am lucrat. Au fost tot timpul de acord să scurteze filmul, dacă erau convinși cu argumente. Doar regizorii mici, slabi nu sunt de acord să taie din filmele lor, nu acceptă critica altora.

Apoi am făcut O vară de neuitat, Terminus Paradis și Prea târziu.

L-am iubit mult pe Lucian Pintilie, o persoană foarte cultivată, marcantă. Ca cineast avea un talent extraordinar și o personalitate puternică, vorbea despre realitatea politică și socială, dar sub o scriitură foarte personală.

Sunt unii regizori care ilustrează o istorie, dar nu aduc nimic în plus. Fac un fel de reportaj. El nu. El lua realitatea și o transforma prin scriitura lui, prin stilul lui, prin dialoguri, prin felul în care dirija actorii.

Am amintiri formidabile legate de munca noastră, fiindcă era o muncă pe un palier al inteligenței, un schimb profund în care fiecare zicea cu ce e de acord, cu ce nu e de acord și de ce. Dialogul era de ordinul interogației, nu al obligației.

E ceva rar.

Am avut șansa să lucrez cu astfel de regizori în cariera mea. Cu cei cu care nu am dezvoltat o astfel de relație, m-am oprit din colaborare.”

O altă colaborare marcantă din cariera lui Marin Karmitz este cea cu regizorul polonez Krzysztof Kieślowski. Un admirator al Decalogului lui Kieślowski, Karmitz a solicitat o întâlnire cu regizorul.

„Eu produsesem filmul Au revoir les enfants, de Louis Malle, pe care îl adora. Așa a acceptat să se vadă cu mine.

Am vorbit toată după-amiaza despre morală, despre etică, despre viață, am filosofat. Iar la un moment dat i-am zis că mi-ar plăcea mult să fac un film cu el. Și l-am întrebat dacă are vreun proiect.

Mi-a zis că era angajat într-un proiect, ceea ce avea să fie La double vie de Veronique, și că ar mai fi ceva. A zis “e un proiect mai dificil, mai ciudat, nu știu dacă v-ar interesa. Eu vreau să fac un film despre trei culori – roșu, alb, albastru. Liberté, egalité, fraternité.”

Și eu am zis: “Îl facem mâine.”

Trilogia lui Kieślowski, inspirată din culorile drapelului francez și de istoria care stă la baza celor 3 principii liberté, egalité, fraternité a intrat în istoria cinematografiei și le-a adus celor doi cineaști trei nominalizări la Premiile Oscar, Leul de Aur la Veneția și alte numeroase nominalizări și premii majore.

În biroul producătorului stă așezată o fotografie de pe platoul de filmare de la „Bleu”, în care acesta se află alături de actrița Juliette Binoche și de celebrul fotograf francez Robert Doisneau.

„Kieślowski a fost cineva, la fel ca Samuel Beckett, care a avut o influență foarte mare asupra mea. Cineva cu adevărat excepțional.”

“Relațiile mele cu regizorii apropiați au fost de intimitate intelectuală.

Inima acestei relații este respectul pe care îl avem unul față de celălalt, eu sunt producătorul, tu ești regizorul, fiecare își face treaba și respectă treaba celuilalt. Scopul e să facem împreună cel mai bun tort.

Moartea lui Kieślowski m-a marcat foarte tare. La fel și a lui Pintilie, Chabron. Au fost pierderi pentru mine.”

Numeroasele pierderi suferite l-au determinat, într-un final, pe Marin Karmitz să nu mai producă filme. A transmis cunoștințele fiilor săi, care au preluat afacerea MK2 aproape în totalitate.

Producătorul de film se dedică acum în special pasiunii sale pentru fotografie și artă contemporană, având la sediul companiei o colecție impresionantă de fotografii de artă. În ultimii ani a organizat mai multe expoziții în diverse țări, care includeau operele pe care le deține.

De altfel, și munca sa de regizor și producător de film, a ajuns să fie arătată la marile muzee ale lumii, precum MoMA sau Centre Pompidou.

În toate biografiile este trecut ca cineast și om de afaceri româno-francez, însă, în realitate, prea puține lucruri îl mai leagă de România.

Rămân, însă, unele legături care nu pot fi explicate decât prin propriile sale trăiri, surprinzătoare uneori și pentru el însuși.

„Am fost acum ceva timp la Cluj, la TIFF, pentru a primi un premiu. Am mers cu cei doi copii ai mei pentru că voiam să le arăt România. Era mijlocul lui iunie și eu dintotdeauna în Paris am fost atras de tei, mergeam să îi caut și să îi miros, nu știam de ce.

Deci eram în România, am mers într-un parc și am fost pur și simplu invadat de mirosul teilor. Era mirosul copilăriei mele. Abia atunci am realizat de ce toată viața am fost atras de acest miros.

Teii din România miros mult mai puternic decât cei din Paris.

Per total, amintirile din copilăria mea din România îmi provoacă nostalgie. M-a marcat puternic copilăria, asta e clar.”

Pe de altă parte, nici istoria dură pe care a trăit-o pe propria piele, nu va fi uitată niciodată.

„Vă spun sincer, dacă nu ar fi amintirile din copilărie care creează un univers foarte personal, nu aș simți nicio afinitate pentru România. Românii au ucis 350.000 de evrei. Am fost foarte șocat să văd că atunci când am vorbit despre asta în România, oamenii plecau capul.

Când vorbeam despre Ceaușescu, plecau din nou capul.

M-a frământat mult această tăcere și cred că e grav când țara nu este capabilă să își asume istoria și greșelile. Toate țările au comis atrocități, dar unele le-au recunoscut și au evoluat altfel. În România nu e cazul.”

“Un popor nu își poate găsi identitatea dacă nu își privește corect trecutul. Această asumare e absolut necesară pentru toate popoarele din lume.”

Realitatea actuală a lumii nu îi dă cineastului prea multe speranțe. Nici măcar cinematografia nu îi mai aduce mari satisfacții, nu din punct de vedere financiar, ci din punct de vedere artistic și uman.

Ne conduce către ieșirea din uriașul sediu MK2 și îl întreb ce filme bune a mai văzut în ultimul timp. Îmi mărturisește că nu prea mai merge la cinema fiindcă e dezamăgit de actualele produse, așa că preferă să își petreacă mai mult timp în galerii de artă.

Își amintește, totuși, că ultimul film care i-a plăcut a fost Drive my car (Japonia, 2021).

Apreciază cineaștii români care punctează în continuare realități sociale și politice în filmele lor și îi numește pe aceștia “elevii lui Pintilie”. Crede că artiștii au o responsabilitate socială și că arta lor ar trebui să contribuie la o lume mai bună.

„Am avut tot timpul în istorie opțiunea de a alege între umanitate și barbarie, între a construi sau a distruge lumea.

Acum cred că am intrat într-o perioadă de distrugere fără limite. Am uitat istoria trecută și ne-am deconectat de la ea.

Pentru asta, printre altele, este și vina noastră, a artiștilor.

În cinemaul francez și altele, mai puțin cea românesc, cineaștii s-au deconectat foarte mult de la istorie sau au intrat într-o extremă banalizare a violenței, ceva ce au preluat din cinemaul american. Violența în sensul spectacolului. În filme a devenit o plăcere să omori pe cineva. Și unii spectatori trăiesc plăcerea de a vedea pe cineva omorând pe altcineva. Este insuportabil, este grav.

Punem la îndoială natura ființei umane, integritatea umană.

Conținutul a decăzut foarte mult, este plin de stereotipuri, iar imaginile se vând ca pateurile calde. În acest context, cel care vinde mai bine are cel mai mare magazin.

Ar trebui să reflectăm mai mult asupra conținutului produs, nu neapărat asupra locului în care e difuzat – platforme, televiziuni.

Dacă mai credem în capacitatea omului de a se comporta ca un om, atunci vom avea dorința de a merge să vedem filme în condiții umane, un conținut de calitate în sala de cinema.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Mirosul teilor din București și un imperiu cinematografic în Franța. Fascinanta poveste a lui Marin Karmitz, regizor și producător de film româno-francez appeared first on Cultura la dubă.

Cristian Mungiu s-a întors aseară pe covorul roșu de la Cannes, în calitate de regizor prezent în competiția oficială, după o pauză de 8 ani, de la ultimul său film care a concurat pentru Palme d’Or – Bacalaureat.

Însoțit de echipa filmului, actorii Judith State, Maria Drăguș, Macrina Bârlădeanu, Marin Grigore și Orsolyna Moldovan, Mungiu a intrat în sala de proiecții în aplauzele publicului care s-a ridicat în picioare.

Așteptările iubitorilor de film și ale criticilor au fost mari, Mungiu fiind unul dintre cei mai apreciați regizori de la Cannes, de la câștigarea Palme d’Or cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

Iar tema filmului, foarte actuală – multietnicitatea și rasismul în UE – îi dă și mai multe șanse la câștigarea unui premiu.

Criticul Peter Bradshow de la The Guardian a fost, totuși, rezervat, în recenzia publicată după premiera filmului “R.M.N”, căruia i-a dat doar 3 stele din 5.

“Stilul narativ al lui Mungiu este la fel de lipsit de empatie și discret ca întotdeauna, cu o secvență remarcabilă în care un “consiliu” este organizat, în care paranoia rasistă a fiecăruia poate fi emisă liber; aceasta este arătată într-un cadru-secvență lung, static.  RMN este un film cu un ritm lent, sumbru, ale căruit viziuni empirice de la final sunt puțin dezamăgitoare. Dar este strâns legat de disfuncționalitatea și nefericirea din Europa, care trec neraportate și neadmise.”, a titrat azi The Guardian.

David Ehrlich, de la publicația americană Indiewire, notează filmul cu B+, corespondentul notei 9+.

“Este o eleganță rară în felul în care Mungiu stabilește istoria acestui loc și diviziunile sale culturale și o omnisciență în felul în care anticipează viitorul; plasat în 2019, deși scris în 2021, filmul prezintă câțiva din sătenii mai vocali în rasismul lor referindu-se la vecinii lor din Sri Lanka ca “viruși” ale căror mâini pot împrăștia orice fel de boală.” – scrie Indiewire.

Iar publicația Deadline notează:

“Acesta este un film rațional, bine-venit și cerebral despre aspecte ale prejudecății și politicii europene despre care nu se vorbește prea des, cel puțin în Statele Unite. Perspectiva fresh, din prima linie, asupra vieții din astfel de sate este una provocatoare și bine-venită, chiar și cu stilul calm, observațional al filmelor precedente ale regizorului.

Mai mult de atât, Judith State este un protagonist puternic care oferă un punct de pivot atât dramatic, cât și emoțional, în această dramă contemporană bună și neașteptată.”

Din 3 iunie, filmul va intra în cinematografe în România.

R.M.N. pornește de la știrea reală din 2020, când doi sri-lankezi angajați la o brutărie din județul Harghita au fost ținta unui protest al localnicilor maghiari care cereau înlăturarea lor.

Bugetul filmului a fost de circa 2,8 milioane de euro, iar creditul alocat de CNC România este de 3 milioane de lei. Filmările au fost realizate în perioada noiembrie 2021-ianuarie 2022, în principal în satul Rimetea din județul Alba, dar și în alte localități din Transilvania.

Filmul este produs de către Mobra Films (The Sisters Brothers, La Civil) și coprodus de către Why Not Productions (I, Daniel Blake, Deephan), Wild Bunch International (Titane), France 3 Cinema și Le Pacte (Franța), Les Films du Fleuve (Belgia), Filmgate Films și Film i Väst (Suedia), cu sprijinul Canal+, finanțat de Centrul Național al Cinematografiei din România și susținut de Eurimages.

Filmul a fost vândut deja din faza de scenariu în 21 de țări.

Aceasta este cea de-a șasea participare a regizorului Cristian Mungiu la Cannes. Occident (Quinzaine des Réalisateurs, 2002) și Amintiri din Epoca de Aur (Un Certain Regard, 2009) au fost selecționate în secțiuni paralele, în vreme ce în competiția oficială au fost prezentate 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or, 2007), După Dealuri (Premiile pentru interpretare feminină pentru Cosmina Stratan și Cristina Flutur și Premiul pentru cel mai bun scenariu în 2012) și Bacalaureat (Premiul pentru cea mai bună regie în 2016).

În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent în juriul competiției oficiale, iar ulterior a prezidat juriile Cinefondation (scurtmetraje) și al secțiunii Semaine de la Critique.

The post Filmul “R.M.N”, regizat de Cristian Mungiu, a avut premiera în competiția oficială la Cannes. Vedeți primele reacții din presa internațională appeared first on Cultura la dubă.

Altă mențiune importantă: Nu a fost nevoie de ieșirea de sub jugul comunismului ca filmele românești să iasă din țară.

Ce urmează este o listă de performanțe ale filmelor românești pe plan internațional. Nu este o listă completă, ci una a momentelor cheie pentru filmul românesc, în ceea ce privește aprecierea pe plan internațional.

Prima ediție oficială a festivalului de film de la Cannes a avut loc în 1946. Paul Călinescu, cu filmul “Floarea Reginei“ a fost selecționat în competiția Palme d’Or.

Jean Mihail a fost și el în competiție cu scurtmetrajul “Rapsodia Rustică”, într-o categorie la care mai era nominalizat și Walt Disney.

“Afacerea Protar”, regizat de Haralambie Boroș a fost nominalizat la Palme d’Or în 1956. În același an, Ion Popescu Gopo, cu filmul “Marinică” și Ion Bostan cu “Nicolae Grigorescu” au fost selecționați în competiția de scurtmetraje.

“La Moara cu noroc”, filmul lui Victor Iliu a fost prezent la Cannes în 1957, în aceeași competiție cu Bergman, Fellini și Wajda. Tot în 1957, Ion Popescu Gopo a câștigat Palme d’Or pentru scurtmetrajul “Scurta Istorie”.

“Pădurea Spânzuraților”, regizat de Liviu Ciulei, a fost selecționat la Festivalul de la Cannes în 1965. Un an mai târziu, “Răscoala”, în regia lui Mircea Mureșan, a fost selecționat la același festival.

Lucian Pintilie a fost prezent la categoria Un Certain Regard din cadrul Festivalului de la Cannes cu filmul “Pavilion VI” în 1979.

A urmat o pauză de selecții la Festivalul de la Cannes până în 1992, când tot un film regizat de Lucian Pintilie a avut o proiecție specială – “Balanța”.

Putem înțelege efectele cenzurii asupra cineaștilor și a filmelor lor în anii 80. Pe când alte țări socialiste aveau anual selecții la Cannes, în cazul cinematografiei românești, prezența la festivaluri internaționale era rară. 

Următorul an, 1993, a marcat debutul lui Nae Caranfil în secțiunea “Quinzaine des realisateurs” la Cannes, cu filmul “E Pericoloso Sporgersi“.

“O vară de neuitat”, regizat de Lucian Pintilie, a fost selectat în competiția oficială pentru Palme d’Or în 1994. Pintilie concura la aceeași categorie cu Tornatore, Kieslowski, Joel Coen, Mikhalkov și mai tânărul Tarantino.

Următorul an, “Senatorul Melcilor”, de Mircea Daneliuc a fost nominalizat la Palme d’Or.

Începutul mileniului III a fost dominat de Cristi Puiu. “Marfa și Banii” a fost selecționat la Cannes, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs și a câștigat mai multe premii în festivaluri internaționale de film.

În 2004, “Un cartuș de Kent și un pachet de cafea” a fost scurtmetrajul care l-a propulsat pe Cristi Puiu în două poziții: prima, de cineast recunoscut internațional, filmul câștigând numeroase premii la festivaluri de film și a doua, de cineast-reper pentru colegii lui de breaslă români.

2005 și 2006 sunt anii în care “Moartea Domnului Lăzărescu” a câștigat numeroase premii: Un Certain Regard la Cannes, festivaluri de la Bratislava, Chicago, Copenhaga, Lisabona, Palm Springs, Reykjavik, Talin, Trieste sunt doar o parte din palmaresul filmului, considerat responsabil pentru multe elemente din stilistica noului val românesc, de exemplu: cadrele lungi, filmate din mână, accentul pus pe realism, subiecte alese din pătura de jos a societății.

Acest moment reprezintă, de fapt, recăpătarea recunoașterii internaționale a cinematografiei românești.

Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu se bucură de succes internațional cu filmele lor “A Fost sau n-a fost?”, “Hârtia va fi albastră”, respectiv “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, toate trei lansate în 2006.

Corneliu Porumboiu a câștigat, cu filmul menționat mai sus, premiul Camera d’Or la Cannes.

A urmat punctul culminant – premiul Palme d’Or câștigat de filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” al lui Cristian Mungiu în 2007. Această premieră pentru filmul românesc a fost însoțită de o alta: Academia Europeană de Film a premiat “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” cu premiul pentru cel mai bun film european al anului. Încă un film cu numeroase premii la festivaluri din toată lumea.

În 2009, Corneliu Porumboiu câștigă, în cadrul competiției “Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes, premiul FIPRESCI și Premiul Juriului cu filmul “Polițist, adjectiv”.

În 2010, “Eu când vreau să fluier, fluier”, în regia lui Florin Șerban, câștigă Ursul de Argint la Berlinale, urmând zeci de alte selecții și premii. Noul val românesc era “pe val”.

Cristian Mungiu uimește din nou, cu “După Dealuri”, film ce îi are co-producători pe Jean-Pierre și Luc Dardenne. Filmul câștigă premii la Cannes în 2012, pentru actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur și pentru scenariul scris de Cristian Mungiu. Cineastul român își solidifică astfel poziția pe plan internațional.

“Poziția Copilului” a câștigat, în 2013, Ursul de Aur la Berlinale și anunța o ieșire din stilistica noului val cu mișcări de cameră ce ies din normele realismului. 

Filmul s-a bucurat de apreciere internațională, dar, din păcate, foarte puțini oameni l-au văzut în sala de cinematograf, la fel cum s-a întâmplat în cazul celor mai multe filme românești, în ciuda prestigioaselor premii câștigate.

În 2015, “Arferim!” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Argint pentru regie. Încă un film românesc special, imposibil, de data aceasta, de încadrat în vreun curent contemporan. Stilistica lui Radu Jude, este, de fapt, originalitatea. Filmul câștigă numeroase premii la festivaluri de film din toată lumea. 

În același an, Corneliu Porumboiu câștigă premiul “Un Certain Regard” la Cannes cu filmul “Comoara”.

2016 este anul în care Cristian Mungiu câștigă la Cannes premiul pentru regia filmului “Bacalaureat”. Filmul lui Cristi Puiu “Sieranevada” este nominalizat și el la competiția Palme d’Or. De altfel, e pentru prima dată în istorie când România are două filme în competiția pentru Palme d’Or.

Este un an excepțional pentru cinematografia română, traseul festivalier al celor două filme semnate de cei mai importanți cineaști români în viață fiind impresionant.

În 2018, Adina Pintilie câștigă Ursul de Aur la Berlin cu filmul ei de debut “Touch me Not”, stârnind controversă în rândul criticilor și deschizând ochii cineaștilor și cinefililor români pentru un fel neconvențional de narațiune, îndrăzneț și original.

În 2021, “Babardeala cu bucluc sau porno balamuc” al lui Radu Jude câștigă Ursul de Aur la Berlin, alături de numeroase alte premii și selecții, iar România devine singura țară câștigătoare a 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani.

2021 reprezintă anul unei premiere pentru cinematografia românească: prima nominalizare la Premiile Oscar. Documentarul “Colectiv”, regizat de Alexander Nanau, este nominalizat la două categorii: Cel mai bun film documentar și cel mai bun film internațional. 

Deși nu câștigă vreunul dintre cele două trofee, se bucură de o apreciere imensă în toată lumea.

“Colectiv” câștigă Premiul Academiei Europene de Film și este primul film românesc nominalizat la categoria “Cel mai bun documentar” la Premiile BAFTA.

Cinematografia românească se zbate între apreciere internațională, cu tot ce vine la pachet (premii, selecții, nominalizări, prezențe în jurii, etc.) și absenteismul din sălile de cinema din țară. 

Putem să punem lipsa de interes a românilor pentru filmul românesc pe seama infrastructurii defectuoase, bugetelor de promovare mici, stilisticii sau subiectelor greu de digerat. 

În același timp, putem să tragem linie din când în când și să ne bucurăm de toate aceste filme și succesul pe care ele l-au avut.

Cei care nu au apucat să le vadă la vremea lor în cinematografe, pot găsi multe dintre ele pe platformele online de streaming.

The post Filmele care au dus România în rândul elitei cinematografiei internaționale appeared first on Cultura la dubă.

A 12-a ediție Les Films de Cannes à Bucarest va avea loc între 22 și 31 octombrie, la Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului, Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României și la Cinemateca Union. Vor avea loc în acceași perioadă și proiecții în aer liber la Grădina Verona, iar unele dintre filme vor fi disponibile și online.

De asemenea, vor avea loc și ediții regionale ale evenimentului la Iași, Cluj și Timișoara.

Festivalul aduce în România filmele premiate la Cannes 2021: Titane, câștigătorul Palme d’Or, A Hero, câștigătorul Grand Prix, Memoria, câștigătorul Prix du Jury, Drive my car, Premiul pentru cel mai bun scenariu și cel mai bun film din festival în viziunea criticii de specialitate (Premiul FIPRESCI) sau The Worse Person in the World, câștigător al Premiul pentru interpretare feminină.

De asemenea, va fi proiectat în premieră în România filmul “La Civil”, regizat de Teodora Mihai, singurul film românesc prezent în selecția oficială, în cadrul secțiunii Un Certain Regard, și premiat cu Prix de l’Audace.

Câștigătorul premiului Palme d’Or, TITANE, al doilea film al regizoarei Julia Ducournau, abordează violența ca „începutul a ceva important, ca o zguduire a unor fundații prea înțepenite”, explică regizoarea.

„După o serie de crime inexplicabile, un tată își regăsește fiul care dispăruse cu 10 ani în urmă. Titane este cuvântul franțuzesc pentru titan, un metal care se topește la temperaturi ridicate, rezistă la coroziune și formează legături solide ca piatra.”

Distins cu Grand Prix, al doilea cel mai important premiu al festivalului, A HERO, noul film al autorului iranian Asghar Farhadi, invitatul special a celei de-a X-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest, spune povestea lui Rahim, care se află în închisoare pentru o datorie neplătită. În timpul unei permisii de două zile, încearcă să-și convingă creditorul să-și retragă plângerea în schimbul returnării unei părți din datorie.

Premiul Juriului a fost acordat filmului MEMORIA, regizat de Apichatpong Weerasethakul.

„Fermecător și superb de perplexant ca restul filmelor sale”, autorul thailandez a revenit anul acesta la Cannes cu primul său film în limba engleză, care o prezintă pe Jessica (Tilda Swinton) ce se află în vizită la sora sa în Bogotá unde se împrietenește cu Agnes care studiază rămășitele umane descoperite într-un tunel în construcție.

În orășelul învecinat, întâlnește un pescar. Ambii împărtășesc amintiri pe malul râului, iar Jessica vede brusc lucrurile mai clar. Așa numitul „David Lynch al Asiei”, filmele sale prezentate la Cannes au generat o prețuire imensă de-a lungul timpului, aducându-i Premiul Un Certain Regard în 2002, Premiul Juriului în 2004 și Palme d’Or-ul în 2010 cu Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (2010). 

Premiul criticii pentru cel mai bun film din festival (FIPRESCI) și Premiul pentru cel mai bun scenariu în viziunea juriului competiției oficiale, a fost acordat cineastului japonez Ryūsuke Hamaguchi pentru DRIVE MY CAR.

„O experiență extrem de captivantă și exaltantă”, potrivit The Guardian, filmul îl urmârește pe Yusuke Kafuku, actor și regizor de teatru, încă incapabil să facă față pierderii soției sale după doi ani, care acceptă să regizeze piesa Unchiul Vania în Hiroshima.

Acolo o întâlnește pe Misaki, o tânără introvertită, desemnată să îi conducă mașina. Între plimbări, secrete din trecut și mărturisiri sincere vor fi dezvăluite. Regizorul japonez Ryūsuke Hamaguchi a explodat pe scena arthouse cu filmele sale care pun în prim plan relațiile interumane. Asako I & II a debutat în competiția canneză în 2018, urmând ca în 2021 să iasă cu două filme la marile festivaluri de film internaționale Wheel of Fortune and Fantasy, câștigător al Ursului de Argint la Berlinale și Drive My Car la Cannes. 

LA CIVIL, regizat de Teodora Mihai, va fi proiectat în premieră absolută în România vineri, 22 octombrie, în deschiderea celei de a douasprezecea ediții a Les Films de Cannes à Bucarest în prezența regizoarei, care va introduce fimul și va rămâne pentru o discuție cu publicul bucureștean după proiecție.

Totodată, Teodora Ana Mihai va fi prezentă duminică, 24 octombrie și la Iași unde va prezenta filmul publicului local.

Teodora Ana Mihai este o regizoare belgiană de origine română care a atras atenția lumii cinematografice prin documentarul de lungmetraj Waiting for August care spune povestea copiilor români rămași să se descurce singuri după plecarea părinților la muncă în străinătate. Waiting for August a fost selecționat și prezentat în peste 40 de festivaluri, primind nu mai puțin de 11 premii printre care și prestigiosul glob de cristal al Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary pentru Cel mai bun documentar.

La Civil este o coproducție belgiano-româno-mexicană, filmul fiind girat de casele de producție ale unor autori consacrați la Cannes: Les Films du Fleuve a Fraților Dardenne, Mobra Films lui Cristian Mungiu  și Teorema lui Michel Franco. Filmul a fost disputat pentru competiție de festivalurile de la Cannes și Veneția, în urma premierei din august fiind invitat la alte 15 festivaluri internaționale.

Producția s-a derulat în condiții extrem de dificile, fiind turnată în 2020, în plină pandemie, în Durango, Mexic, relizatoarea având tăria să gestioneze deopotrivă filmul, condițiile sanitare și maternitatea din viața reală.

Conform Screen Daily, La Civil „creionează o imagine convingătoare a unei societăți în care nimeni nu poate avea încredere în nimic și toată lumea este complice într-un ciclu nesfârșit de violență” – povestea fiind rezultatul mai multor ani de cercetări ample întreprinse de regizoare în colaborare cu scriitorul mexican Habacuc Antonio de Rosario.

Filmul este inspirat de o sfâșietoare poveste adevarată, o răscumpărare într-o societate mexicană în care clanurile sunt mai presus de lege și autorități. Pornind de la cazul real, în La Civil regizoarea spune povestea lui Cielo, o mamă care își caută fiica răpită de membrii unui cartel de droguri. Cum autoritățile nu reușesc să o ajute, Cielo ia lucrurile în propriile mâini și se transformă treptat din gospodină în activistă răzbunătoare.

LES INTRANQUILLES, regia Joachim Lafosse, selecționat în competiție la Cannes anul acesta, ni-i prezintă pe Damien și soția sa Leila, între care există o conexiune profundă și o poveste de dragoste greu încercată. Damien este un artist bipolar predispus la episoade maniacale, iar Leila își dedică viața lui și fiului lor de 8 ani. Cei doi se regăsesc adesea în mijlocul unor conflicte în care niciunul dintre ei nu dorește să se afle, provocate de boala lui Damien și rezolvate de înțelegerea Leilei.

Deadline Hollywood Daily scria despre Les Intranquilles | Neliniștiți că este „un film cu clasă care explorează provocările acceptării și conviețuirii cu o boală psihică și o face aducând o rază de speranță în relațiile umane.”

Comedia RIEN À FOUTRE, co-regizată de Emmanuel Marre și Julie Lecoustre, „un debut straniu și fermecător”(The Hollywood Reporter), „o completă nebunie ce te face să râzi în hohote, în timp ce livrează mantre corporatiste existențialiste de un umor sec” (Film of the Week), o are în rolul principal pe Adèle Exarchopoulos care a devenit în 2013 cea mai tânără câștigătoare a unui Palme d’Or (și a premiului pentru Cea mai bună actriță) pentru rolul său din Blue is the Warmest Color.

Cassandre, de 26 de ani, este însoțitoare de zbor pentru o companie aeriană low-cost ce își îndeplinește sarcinile cu o eficiență robotică. În viața personală se lasă însă purtată de moment, fidelă pseudonimului său de pe Tinder, «Carpe Diem». Pe măsură ce presiunile din partea companiei cresc, Cassandre începe să sufere consecințele comportamentului său nesăbuit.

La fel ca în anii trecuți, Les Films de Cannes à Bucarest va prezenta publicului o selecție de peste 80 de filme, majoritatea în premieră, grupate în secțiunile Sélection Officielle, unde vor putea fi vizionate cele mai interesante și premiate filme din selecția ediției 2021 a festivalului, Ziua de Aur care proiectează în succesiune filmele premiate cu marile trofee în cele mai importante festivaluri de autor din lume și Avanpremierele Toamnei care dă posibilitatea spectatorilor să descopere premierele româneşti ale sfârșitului de an în prezența echipelor filmelor înainte ca acestea să fie lansate în cinematografe.

The post “La Civil”, filmul regizat de Teodora Mihai și premiat la Cannes, deschide “Les Films de Cannes à Bucarest” appeared first on Cultura la dubă.