“Cea mai mare bucurie a vieții mele este să scriu ficțiune”, spune cu zâmbetul pe buze Orhan Pamuk în fața audienței strânse în Aula Universității de Vest din Timișoara.

Deși vorbim despre unul dintre cei mai populari romancieri contemporani în întreaga lume, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, prezența scriitorului turc la Timișoara Capitala Culturală Europeană a trecut aproape neobservată de presa mainstream din România.

Într-un dialog cu scriitorul Radu Paraschivescu, autorul celebrelor romane Mă numesc Roșu sau Istanbul a impresionat prin spontaneitatea plină de umor și, pe alocuri, tăioasă, precum și prin declarațiile curajoase despre abuzurile regimului Erdogan.

În seara de 3 aprilie, după o zi încărcată în care a făcut un drum Istanbul – Budapesta – Timișoara, Orhan Pamuk a ajuns la Universitatea de Vest, care a invitat anul acesta trei câștigători ai Premiului Nobel în cadrul programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023.

Sala nu a fost plină de studenți, așa cum ne-am fi așteptat la o conferință susținută într-o universitate, ci ocupată predominant de reprezentanți ai instituțiilor publice, profesori, scriitori sau jurnaliști.

Păcat. Ideile expuse de Pamuk ar fi fost, cu siguranță, inspiraționale pentru cei care reprezintă viitorul.

Autorul turc scrie de peste 40 de ani, iar cărțile sale au fost traduse în 63 de limbi. Până la 22 de ani și-a dorit să devină pictor, apoi, la insistența familiei, a studiat Arhitectura, la care a renunțat pentru scris.

“Când am decis să renunț la arhitectură, toată familia a fost supărată. E drept, m-am bazat pe faptul că familia mea avea ceva bani și puteam să supraviețuiesc chiar dacă romanele mele nu vor avea succes. 8 ani am încercat să public o carte, am reușit abia când aveam 30 de ani.”

A crescut printre ruinele Imperiului Otoman, bunicul său fiind dezvoltator imobiliar. Așa se face că  locuiește într-un bloc construit de acesta, numit blocul Pamuk. Până la urmă, a absolvit Facultatea de Jurnalism doar pentru a avea o diplomă universitară și și-a dedicat viața ficțiunii pe care o transpune în mii de pagini.

“Secretul scrierii e perseverența. Apoi vine inspirația, îngerul inspirației, îmi spune ce să scriu și eu scriu romane de 600 de pagini.”, răspunde glumind.

Viața și-o împarte între timpul dedicat lecturii și scrisului, drumurile către SUA, unde predă la Universitatea Columbia, și țări din toată lumea în care ține prelegeri precum cea de la Timișoara.

Distanța de orașul natal i-a oferit o altă perspectivă asupra Istanbulului și l-a ajutat în scrierile sale. “Un oraș privit de departe capătă o oarecare dulcegărie.”, explică romancierul.

Nu se vede drept un reprezentant al Estului sau al Vestului, dar își arată dezamăgirea atunci când vine vorba despre “vestificarea” tradițiilor popoarelor până la dispariția unor culturi. De aceea, privește mai degrabă cu nostalgie Istanbulul copilăriei sale, un oraș sărac pe care și-l amintește în alb și negru, nu colorat de sediile băncilor și ale farmaciilor, cum e în prezent.

“Îmi place Istanbul iarna, este alb-negru și pare mai introvertit, mai sărac și, probabil, îmi amintește de copilăria mea.(…) Vestificarea națiunilor face viața puțin artificială.”

Mărturisește că este o persoană vizuală, însă nu atribuie culorilor semnificații profunde și o simbolistică. De altfel, evită să răspundă atunci când este întrebat de mesajele pe care le transmite dincolo de rânduri.

“Dacă un scriitor se gândește la simbolurile cu care lucrează, simbolurile nu mai sunt simboluri. Fie că e sau nu conștient de ele, în orice caz nu ar trebui să le explice publicului. Dacă aș spune totul, nu aș mai lăsa loc de interpretări.”

Explică, însă, că la baza construcției personajelor sale stă compasiunea, fără de care, spune el, nici civilizația nu ar fi posibilă.

“Intelectul uman are o capacitate de care rar suntem conștienți că este un lucru unic. De exemplu, eu am o pisică și ea are foarte multe calități umane, dar este o calitate pe care cu siguranță pisica mea nu o are, iar noi, oamenii, o avem. Nu doar că avem imaginație, sunt sigur că și pisica are imaginație. Dar noi ne folosim imaginația pentru a ne pune în locul altora.

Noi avem capacitatea de a vedea lumea prin ochii altor persoane și acesta este punctul de început al sentimentului de milă, al înțelegerii sau a ceea ce numim generic “compasiune”.

Arta romanului este bazată pe compasiune, pe încercarea de a ne pune în locul altora și a-i înțelege. Și arta scrierii și lectura unui roman sunt ambele bazate pe compasiune.

Citim romane pentru că vrem să vedem lumea prin ochii altora. Poate suntem plictisiți de viziunea noastră limitată și vrem să experimentăm ceea ce trăiesc alții, ce gândesc, ce le place, ce simt, ce se întâmplă cu ei când sunt furioși, când sunt îndrăgostiți. Și dorința de a-i înțelege pe ceilalți este o formă de compasiune.”

Într-o lume în care femeile sunt în continuare oprimate, iar diferențele de clasă sau rasiale fac încă victime, Pamuk subliniază nevoia de corectitudine politică, mai presus de exagerările pe care le naște uneori.

“În orice mișcare politică apar clișee și oameni care o exagerează. Dar doar pentru că unii oameni o exagerează, nu înseamnă că mișcarea e greșită.

Femeile sunt oprimate, negrii în America sunt oprimați, sunt diferențe rasiale în toată lumea, aceste mișcări sunt corecte. Dar da, sunt gesturi de reprezentare folosite mult prea mult sau noi, oamenii academici, simțim că liberatea academică e afectată de corectitudinea politică.

Dar nu vreau să spun că e greșit. E complex. Simplificarea acestui subiect, a ceea ce se întâmplă în lume, este, de asemenea, greșită.”

Militant pentru drepturile omului, în special pentru libertatea de exprimare, Pamuk a fost în 2005 subiectul unui controversat proces în Turcia, fiind condamnat în primă fază pentru “insultarea forțelor armate turcești” și a conceptului social de „turkishness” după ce a declarat că “30.000 de kurzi și un million de armeni au fost uciși aici. Și aproape nimeni nu îndrăznește să menționeze asta. Așa că o fac eu.”

Reacțiile internaționale la procesul său au fost impresionante. Celebrii autori José Saramago, Gabriel García Márquez, Günter Grass, Umberto Eco, Carlos Fuentes, Juan Goytisolo, John Updike și  Mario Vargas Llosa au semnat o scrisoare publică prin care au susținut că procesul lui Pamuk încalcă drepurile omului. În 2006, la presiunea internațională, Turcia a renunțat la acuzații.

Azi, Pamuk nu vorbește despre propriul curaj, pe care îl minimizează cu modestie, ci scoate în evidență jurnaliștii turci care confruntă regimul de la Ankara.

“În Turcia nu există libertate de exprimare. Adevărații oameni curajoși din Turcia sunt jurnaliștii, nu scriitorii.

Mergeam pe stradă în Istanbul, păzit de bodyguardul meu, și m-am întâlnit cu un amic jurnalist. I-am spus: îmi pare rău că ai fost în închisoare.

Iar el zice: ți-am citit romanele.

Sper ca Erdogan să piardă puterea la următoarele alegeri, iar Turcia să fie o țară liberă.”

Întrebat dacă a fost vreodată interesat să intre în politică, romancierul se declară fericit cu viața pe care o are și pe care nu ar vrea să o schimbe.

“Sunt extrem de recunoscător că mi-am petrecut 45 de ani scriind. De ce aș intra în politică? Îmi transmit deja ideile în întreaga lume. Politica necesită anumite caractere, nu vreau să spun lucruri rele, dar eu nu sunt unul dintre acele caractere.”

Se declară o persoană solitară, așa cum crede că e orice scriitor. Își petrece cel puțin 12 ore pe zi citind și scriind și are acasă o bibliotecă de 200.000 de volume. „Cărțile sunt parte importantă din viața mea. Nu mi-aș putea imagina viața fără cărți.”

Totuși, toate cele declarate pălesc atunci când vine vorba despre cutremurul catastrofal care a devastat țara sa. În Turcia peste 50.000 de oameni și-a pierdut viața, iar alți 8000 au murit în Siria.

Vizibil emoționat, își stăpânește cu greu lacrimile când este întrebat cum a perceput această tragedie.

„Conform statisticilor oferite de guvernul turc, au murit 48.000 de oameni, dar tot restul lumii spune de peste 100.000 de morți. S-a întâmplat în mare parte din cauza construcțiilor proaste.

Eu am realizat că aparțin profund unei națiuni pentru că împărtășesc tristețea ei.

Am fost devastat, în depresie, că nu puteam face nimic. Este cu atât mai trist cu cât experții ne-a avertizat că asta se va întâmpla și nu s-a schimbat nimic. Chiar s-a întâmplat. Acum aceiași experți ne spun că se va întâmpla și în Istanbul și probabil mult mai mulți oameni vor muri.

Sunt profund devastat de ce s-a întâmplat și port această tristețe cu mine. Mulțumesc că mi-ați dat ocazia să îmi exprim tristețea față de această tragedie.”

A doua zi, Pamuk a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest. De această dată, în fața sa au fost prezenți numeroși studenți.

“Dacă mergi la o universitate, definiția unei națiuni e că împărtășești limba, istoria, geografia comună și așa mai departe. Și poate definiția unei națiuni ar trebui să includă și tragedia comună. Vin din această tragedie comună și va dura ceva timp să îmi revin.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Compasiunea face posibilă civilizația” – Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, la Timișoara appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel (2006), este unul dintre invitații speciali la Timișoara, oraș care deține titlul de Capitală Europeană a Culturii. Acesta va ajunge în luna aprilie la Universitatea de Vest din Timișoara, unde va primi titlul de Doctor Honoris Causa UVT.

Alți doi laureați ai Premiului Nobel sunt pe lista de invitați în 2023 – Jean-Marie Lehn, laureat al premiului Nobel pentru Chimie în 1987 și Jean-Pierre Sauvage, laureat al premiului Nobel pentru Chimie în 2016.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952 în Turcia și a vândut peste 13 milioane de volume în 63 de limbi. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără Mă numesc Roșu și Istanbul. Predă literatură comparată la Universitatea Columbia din Statele Unite, unde a fost ales membru al Societății Americane de Filosofie în 2016.

În 2006 Orhan Pamuk a devenit primul turc din istorie care a câștigat un Premiu Nobel.

Tot el este și autorul cărții Muzeul Inocenței și fondatorul muzeului cu același nume, despre care Cultura la dubă a scris AICI.

Autorul se va întâlni cu publicul timișorean în cadrul unei conferințe susținute în luna aprilie.

The post Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, vine la Timișoara în luna aprilie appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Inocenței din Istanbul, distins în 2014 cu titlul Muzeul European al Anului, de către European Museum Forum, este un muzeu unic în lume. El recreează universul cărții scrise de autorul turc Orhan Pamuk, cu același titlu – Muzeul Inocenței. BBC a numit Muzeul Inocenței “cea mai curajoasă idee creativă a Turciei”.

Ramona Păuleanu, contributor Cultura la dubă, a vizitat recent acest loc special din Istanbul și a scris despre povestea lui.

***

Dacă ai avut norocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste, vei înțelege perfect acest muzeu. La fel și dacă ai avut nenorocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste – atât de pătimașă încât te face să prețuiești orice obiect atins de ființa adorată, orice lucru spus, orice lucru ascultat, orice, orice.

Când iubești, lucrurile de zi cu zi au altă însemnătate și încărcătură, în pofida banalității lor. Ați văzut, de exemplu, un muc de țigară care să cuprindă o lume întreagă?

Căci cam despre asta este vorba în Muzeul Inocenței din Istanbul, un muzeu cum nu există altul.

Am aflat despre el din cartea omonimă scrisă de scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2006), cel care a avut ideea absolut genială, de a transforma o carte în muzeu sau un muzeu într-o carte.

De fapt, mai degrabă a fost o împletire de idei, spunând, nu o singură dată, că cele două gândiri s-au întrepătruns: romanul și conceptul muzeului s-au dezvoltat în paralel.

În unele interviuri, însă, spune că a colecționat aceste obiecte și pe baza lor a scris romanul, tocmai ca să le dea viață și să le expună.

Inaugurarea Muzeului Inocenței era programată în 2008, odată cu lansarea cărții, însă s-a concretizat abia 4 ani mai târziu, în aprilie 2012. Peste doar doi ani, spațiul gândit de Pamuk a primit titlul “Muzeul anului”. 

Cartea Muzeul Inocenței este stufoasă, dar atât de intensă încât parcă o citești dintr-o singură respirație.

Atât de mistuitoare este dragostea lui Kemal, un tânăr bogat și logodit, pentru Fusun, o tânără săracă, rudă mai îndepărtată. Pe cât de puțin originală este premisa, pe atât de tulburătoare devine iubirea lui pentru ea pe parcursul lecturii.

La finalul ei, când reușești să expiri, vezi tipărit un bilet de intrare în muzeu care te pune și mai tare pe gânduri. Totul este adevărat? Există acel muzeu?

Am căutat intrigată pe google și când l-am găsit am știut că trebuie să ajung acolo. Și am avut norocul să reușesc.

Era ora prânzului când am ajuns pe Cuckurkuma Cadessi și a fost suficient să mă entuziasmez, recunoscând numele din carte. Strada este înconjurată de anticariate, magazine mici, buticuri cu vechituri. Tabloul perfect.

Nu aveam la mine cartea care cuprindea biletul de intrare, așa că am cumpărat bilete și am intrat.

Primul lucru care m-a izbit a fost peretele uriaș acoperit cu mucuri de țigară. Nu am știut până atunci că un obiect atât de murdar, de blamat, de frivol, poate deveni exponat într-un muzeu.

Sunt mucurile rămase din țigările fumate de Fusun, pătate încă de rujul ei, tezaurizate, adnotate, inventariate.
Lângă ele sunt notați anii în care le-a fumat, contextul în care le-a fumat. Sunt 4213 fărâme de frumusețe.

Am urcat la etaj și mi-am dat seama ca Muzeul este construit conform cronologiei romanului. Urci un etaj, înaintezi în povestea lor de dragoste.
Așa că aici am văzut toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, unde se întâlneau pe ascuns.

Sunt ani în șir în care merge în casa iubitei, unde au loc întâlniri de amor camuflate în vizite de curtoazie între rude, mii de seri în care repetă și repetă aceleași scene, care par, însă, mereu noi și emoționante.

În toate aceste întâlniri, lucrurile atinse de ea au devenit prețioase pentru el, un îndrăgostit care duce iubirea la gradul de obsesie, dar care rămâne inocent în puritatea sentimentelor lui.

Solnițe, lingurițe, cornetul de înghețată din care ea a muscat, câinii de porțelan de pe televizor.

Rochia ei de cînd învăța să conducă, geanta de la care a pornit povestea lor de dragoste, totul culminând, la ultimul etaj, cu odaia lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viața.

“Am vrut să colecționez și să expun într-un muzeu obiectele “reale” ale unei povești fictive și să scriu un roman bazat pe aceste obiecte.”

Orhan Pamuk

În muzeu sunt expuse manuscrisele romanului și e impresionantă multitudinea de corecturi și de pe pagini. În naivitatea mea, credeam ca spiritul creator te face să scrii ca nebunul, în transă, idei perfecte, fără să mai aibă nevoie de retușuri. Însă manuscrisele lui Pamuk arată munca din spatele romanului, în căutare perfecțiunii.

Am făcut câteva poze, am coborât exaltată și am decretat. Este fenomenal. Nu pentru ceea ce se află în interior, ci pentru sentimentul insuflat. E un muzeu – stare. Știi că nimic nu e real și, cu toate astea, este.

Ajungi să crezi cu toată tăria că personajele din carte au existat, ca acelea sunt țigările fumate de ea, ca aceea este rochia purtată de ea, că sunt agrafele ei, că mâinile ei au atins toate lucrurile aranjate frumos pe pereți.

Iar dacă povestea de dragoste nu te înfioară, poți, pragmatic, să vezi obiectele Turciei anilor ’70, împotmolită într-un tradiționalism adesea brutal, acoperit într-o pojghită firavă de modernism.

Una peste alta, Muzeul trebuie văzut dacă ai drum în Istanbul. Iar dacă nu ai citit cartea, o vei face cu siguranță după ce l-ai vizitat. 

The post Povestea “Muzeului Inocenței”, muzeul născut dintr-o carte inspirată de obiectele din muzeu appeared first on Cultura la dubă.