Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului George Enescu, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Cincinnati Symphony, a apărut în urmă cu scurt timp cu prima reacție publică la povestea manuscriselor lui George Enescu, depozitate de conducerea Muzeului Enescu, de 4 ani și jumătate, în containere ținute în aer liber, după cum Cultura la dubă a dezvăluit AICI.

Acesta spune că manuscrisele ar trebui conservate și puse la dispoziția tuturor celor care vor să descopere mai mult și că “numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională”

“Moștenirea artistică a lui George Enescu trebuie conservată și trebuie prețuită, pentru că opera sa este chiar inima identității noastre naționale. Enescu a compus muzică inspirată de frumusețea țării sale natale, îmbogățită de multitudinea de stiluri și tradiții care alcătuiesc vastul nostru folclor.

În același timp, Enescu a adus în România o lume întreagă de experiențe și cunoaștere, dobândite în anii în care a fost recunoscut pe plan mondial ca unul dintre marii virtuozi ai, viorii. Dar mai presus de toate. prin compozițiile sale a făcut ca spiritul românesc unic să fie auzit în lume.

De aceea, George Enescu este un artist a cărui operă trebuie studiată neîncetat. Cu răbdare, cu dedicare și cu smerenie, pentru a descoperi cele mai fine detalii care se dezvăluie doar acelora care cercetează constant și aprofundat creația sa.

Am avut ocazia să văd caligrafia lui Enescu. Și pot mărturisi cât de important este ca manuscrisele sale să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor celor care doresc să descopere mai mult.

Ele trebuie să rămână vii. accesibile și apreciate, așa cum spiritul său rămâne viu în noi. Numai astfel putem onora cu adevărat moștenirea unui compozitor a cărui operă trăiește în însăși identitatea noastră națională.” – a declarat Cristian Măcelaru într-un videoclip postat pe pagina oficială a Festivalului George Enescu.

Ieri, Vladimir Jurowski – director muzical al Bayerische Staatsoper, dirijor principal al Orchestrei Radio din Berlin, fost director artistic al Festivalului George Enescu, dirijorul american Lawrence Foster, fost director artistic al Festivalului George Enescu, scriitorul româno-american Norman Manea, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban, Anca Vasiliu, Ștefan Câlția, Ana Blandiana, Ada Solomon, pianista Alexandra Dariescu, violoncelistul Andrei Ioniță, Marta Petreu, Andrei Cornea și violonistul Remus Azoiței, Oana Pellea, Cristi Puiu, Mircea Cantor, Radu Jude, Dan Perjovschi, Corneliu Porumboiu, Radu Afrim, Tatiana Țîbuleac – sunt doar câteva dintre personalitățile culturii care semnează o scrisoare publică adresată președintelui Nicușor Dan, premierului Bolojan și ministrului Culturii, Andras Demeter pentru protejarea manuscriselor lui George Enescu.

Pe listă se regăsesc și două nume legendare ale Berliner Philharmoniker – Guy Braunstein, fost concertmaistru și Götz Teutsch, fost solo-violoncelist.

Inițiatorii sunt dirijorul principal al Filarmonicii „George Enescu”, Gabriel Bebeșelea, istoricul Eugen Ciurtin și scriitorul Radu Vancu.

Aceștia cer mutarea manuscriselor și a celorlalte obiecte de tezaur ce au aparținut marelui compozitor român în spații corespunzătoare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice

The post Dirijorul Cristian Măcelaru, directorul artistic al Festivalului Enescu: “Manuscrisele lui Enescu să fie conservate nu doar ca repere istorice, ci ca documente vii, puse la dispoziția tuturor” appeared first on Cultura la dubă.

Orchestra Română de Tineret va concerta alături de Orchestra Națională a Franței într-un eveniment special care marchează 145 de ani de relații diplomatice între România și Franța. Concertul va avea loc la Auditorium de Radio France, joi, 20 noiembrie 2025, ora 20:30, sub conducerea maestrului Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și director artistic al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu. 

Programul concertului reunește capodopere din creația lui George Enescu și din repertoriul francez, într-un dialog sonor care evidențiază legăturile profunde dintre cele două culturi. De la eleganța rafinată a Pavanei op. 50 de Gabriel Fauré și dramatismul plin de culoare al extrase­lor din Suita de balet Le Cid de Jules Massenet –  ambii profesori ai lui Enescu – , până la poezia impresionistă a lui Maurice Ravel din Le Jardin féerique, concertul trasează filonul francez care l-a inspirat pe marele compozitor român.

În aceeași notă, includerea lucrărilor semnate de Cécile Chaminade, figură emblematică a afirmării feminine în viața muzicală pariziană de la sfârșitul secolului XIX, și a Valsului d’Augustine de Vladimir Cosma, compozitor româno-francez ce a continuat tradiția dialogului cultural dintre cele două țări, aduce o perspectivă amplă asupra diversității și continuității acestei moșteniri comune.

Momentele solistice, susținute de violonista Maria Marica, laureata Concursului Internațional George Enescu 2022 (Balada de George Enescu), și de Luc Héry, concertmaistrul Orchestrei Naționale a Franței (Danse macabre de Camille Saint-Saëns), adaugă o notă de excelență și sensibilitate interpretativă.

Concertul se va încheia cu Rapsodia Română nr. 1 în La major, op. 11, una dintre cele mai iubite lucrări enesciene.

Muzica are darul unic de a uni lumi și de a crea punți acolo unde cuvintele se opresc. Ea este un limbaj al inimii, care vorbește despre sensibilitate, despre respect și despre bucuria de a fi împreună. Aniversarea celor 145 de ani de relații diplomatice româno-franceze devine, astfel, nu doar un moment de reflecție istorică, ci o celebrare vie a armoniei care s-a născut din întâlnirea a două culturi ce se inspiră reciproc.

Proiectul side by side dintre Orchestra Națională a Franței și Orchestra Română de Tineret reprezintă, poate, cea mai frumoasă expresie a acestei legături – o colaborare care reunește experiența și tradiția cu energia și entuziasmul tinerei generații. Prin faptul că muzicienii francezi și români cântă umăr la umăr, acest proiect devine o lecție despre dialog, învățare și prietenie, dar și o dovadă a încrederii în viitorul muzicii clasice.

Fiecare lucrare din program reflectă această comuniune artistică, fiind o mărturie a moștenirii culturale împărtășite și a credinței că arta poate construi poduri durabile între oameni și națiuni. În fond, muzica nu are granițe – ea are doar inimi care bat în același ritm., a declarat Cristian Măcelaru.

Proiectul side by side dintre Orchestra Națională a Franței și Orchestra Română de Tineret  se bazează pe rezultatele remarcabile ale colaborărilor anterioare, care au confirmat excelența și deschiderea internațională a Orchestrei Române de Tineret. Ansamblul a evoluat alături de Orchestra Națională a Franței într-un proiect side by side desfășurat pe 22 septembrie 2023, la Sala Palatului din București, în cadrul seriei Mari Orchestre ale Lumii a Festivalului Internațional George Enescu, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru.

În ediția 2025 a festivalului, Orchestra Română de Tineret s-a alăturat Orchestrei de Tineret Gustav Mahler, condusă de Manfred Honeck, într-o colaborare de mare impact artistic. Prima experiență side by side a orchestrei a avut loc în 2017, alături de celebra Orchestra Regală Concertgebouw, marcând începutul unui parcurs internațional de succes, construit pe entuziasm, profesionalism și dorința sinceră de a învăța și a dărui prin muzică.

Biletele sunt disponibile accesând linkul-ul https://shorturl.at/saAuM  

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Orchestra Română de Tineret și Orchestra Națională a Franței vor concerta împreună la Paris, sub conducerea lui Cristian Măcelaru appeared first on Cultura la dubă.

România a încheiat la sfârșit de septembrie cel mai complex eveniment cultural pe care îl organizează – Festivalul Internațional George Enescu. Timp de 4 săptămâni, unele dintre cele mai mari orchestre ale lumii, dirijori, soliști, coregrafi și dansatori au conturat un univers din care, odată intrat, nu ai mai vrea să pleci. Fiindcă în lumea lui Bach, Beethoven sau Mozart, Enescu, Ravel sau Shostakovich, muzica aduce lumină, dacă nu cumva chiar vindecă întunericul din noi.

Experiența unui concert live înseamnă acces la propriile emoții, o spune chiar cel care a stat în spatele selecției muzicale a festivalului – dirijorul român Cristian Măcelaru. Numit director artistic al Festivalului Enescu în urmă cu 4 ani, Măcelaru a semnat acum, pentru prima dată, o ediție completă a evenimentului, fiind implicat de la aducerea soliștilor celebri, până la selecția evenimentelor din Club Control sau cea a spectacolelor pentru copii de la Teatrul Odeon.

Lista de titluri pe care le poartă Cristian Măcelaru este impresionantă – director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, director muzical al Orchestrei din Cincinnati, dirijor principal al WDR – Orchestra Simfonică din Köln, câștigător al Premiului Grammy, violinist, profesor și mentor.

În esența acestor titulaturi se află iubirea pentru muzică. Iar ea se manifestă prin dirijat.  

A dirijat Orchestra Națională a Franței la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, dirijează anual concertul de Ziua Franței de la Turnul Eiffel, iar concertele sale din întreaga lume sunt, în general, sold out. La Festivalul Enescu, a condus 7 concerte, ajungând în premieră cu festivalul chiar și la Chișinău.

Am vrut să înțelegem mai bine ce se află dincolo de “misticismul care înconjoară munca de dirijor”, după cum o spune chiar dirijorul Cristian Măcelaru.

După ce în urmă cu trei ani ne-a primit în culisele Radio France de la Paris, de data aceasta, timp de câteva zile, l-am urmărit la Festivalul Enescu în timpul repetițiilor, în discuții cu muzicienii, cu colegii din festival sau cu spectatorii. L-am însoțit când a mers să asculte concertele celorlați. I-am fost alături în cabină chiar înainte de concerte, știm cât a dormit sau ce a mâncat într-o zi. Dar, cel mai important, am aflat cum sufletul unui dirijor își pune amprenta asupra unui concert.

***

Este duminică dimineață, în al doilea weekend al Festivalului Enescu. Azi începe seria de evenimente pentru copii, organizată la Teatrul Odeon. La 9 dimineața, Cristian Măcelaru, de data aceasta în rol de povestitor, repetă alături de orchestră fragmente în care muzica lui Enescu se îmbină cu povești din copilăria compozitorului.

Cu o seară înainte, dirijase un concert la Timișoara, alături de una dintre orchestrele pe care le conduce – WDR Symphony Orchestra din Köln. După ce a experimentat niște întârzieri cu avionul, ca să fie sigur că ajunge la repetiția de la Odeon, a plecat noaptea cu mașina de la Timișoara și a ajuns la 5 dimineața în București. A dormit doar două ore și a început o nouă zi de festival.

La ora 11, având în față zeci de copii și părinți entuziasmați, se așază pe marginea scenei și rostește povestea lui George Enescu cu un puternic accent bănățean, pe care încă îl păstrează, deși e plecat din România de aproape 30 de ani. Din când în când se oprește și lasă muzica să îl bucure.

La finalul spectacolului, se grăbește să ajungă la hotel ca să se schimbe.

Între timp, la Sala Palatului stă să înceapă repetiția cu aceeași orchestră WDR din Köln, alături de care pregătește un concert important și complex – Salome op.54 de Richard Strauss, cu participarea a 15 soliști de talie mondială, în frunte cu celebra soprană americană Jenniffer Hollowey.

Eliberat de rigiditatea costumului, purtând un simplu tricou, maestrul, așa cum îl apelează toți, apare în fața orchestrei și își începe discursul cu scuze și mulțumiri.

“În primul rând, aș vrea să îmi cer scuze față de voi, fiindcă aceasta nu este o sală de concert. Este posibil ca, de pe scenă, sunetul să vi se pară cam sec, dar vă promit că din sală nu se aude așa, este amplificat și am investit enorm pentru a-l îmbunătăți (n.r. anul acesta Festivalul Enescu a montat la Sala Palatului niște panouri speciale pentru îmbunătățirea calității sunetului). Multe orchestre care au venit de-a lungul anilor s-au plâns de sunet, dar, cu toate acestea, tot am convins 27 de orchestre să concerteze aici.

Apoi, aș vrea să vă mulțumesc pentru concertul de aseară! Și mama mea (n.r. familia lui Cristian Măcelaru este din Timișoara), care a fost prezentă aseară, vă mulțumește, i-a plăcut foarte mult.”

Dirijorul poartă câteva discuții cu soliștii, apoi începe o repetiție șnur. Opera Salome înseamnă un concert de aproximativ 1h45’, fără întrerupere. Efortul tuturor muzicienilor de pe scenă este imens. Iar dacă fiecare dintre ei are câte o pauză pe parcursul concertului, dirijorul este singurul care nu se oprește.

„Richard Strauss a întocmit și o listă cu sfaturi pentru dirijorii care îi dirijează lucrările. De exemplu: nu te uita direct spre suflători, ci doar cu coada ochiului, că altfel vor sufla prea tare. Iar altul este: nu transpira! (râde). Eu, după repetiție, am băut 3 litri de apă. Atât de deshidratat eram, atât de mare este efortul fizic.”

La finalul repetiției, după ce le transmite instrumentiștilor câteva schimbări punctuale pe care trebuie să le facă, își ia bagheta și partitura, legată într-o copertă de un roșu intens, discută cu tinerele din cadrul festivalului câteva detalii organizatorice și merge în culise, cu speranța că la hotel va apuca să doarmă câteva ore.

Este ora 16:00, nu a apucat să mănânce nici micul dejun, nici prânzul, dar se mulțumește cu o merdenea care îl așteaptă la cabină. „În zilele în care am o repetiție șnur sau concert, prefer să nu mănânc înainte, mă simt mai lejer – ne spune.

De ce ați ales să dirijați opera Salome în concert, la Festivalul Enescu?

La WDR am planificat de vreo 4 ani să deschidem stagiunea cu Salome. Orchestra și-a dorit foarte mult să o facem. Și atunci am zis ok, în 2025 hai să deschidem stagiunea cu Salome. O operă de genul ăsta se programează cu foarte mult timp înainte.

Ca să găsești soliștii, să fie toți foarte buni, să fie disponibili, e foarte dificil. Inițial, eu voiam să lucrez cu o soprană care îmi place foarte mult. Dar pentru o solistă durează vreo trei ani de zile să învețe acest rol, atât de complex și de dificil este. După 6 luni mi-a spus că nu se simte pregătită, că îi trebui încă 10 ani ca să ajungă la rolul respectiv.

Dar dumneavoastră, ca dirijor, dincolo de repetițiile cu orchestra, cât de mult ați studiat partitura?

Cam prin ianuarie am început să am partitura la mine, cărțulia aia roșie, absolut peste tot. Și să mă uit la ea în fiecare zbor, fiecare minut pe care îl aveam într-un aeroport, în camerele de hotel. Din ianuarie până acum m-am uitat la ea minimum o oră pe zi, în fiecare zi. Asta în contextul în care în fiecare săptămână am altceva de dirijat. O operă trebuie învățată cu răbdare și timp.

Eu am mai dirijat Salome acum 13 ani. La operă trebuie să fiu foarte, foarte atent non-stop, pentru că oricând, dacă ei nu se simt bine, dacă au uitat o chestie, trebuie să ajustez imediat. Și, fiind o operă în concert, nu am un sufleor care să îi ajute pe ei. Eu trebuie să ajustez toată orchestra.”

Are în plan să ajungă la concertul de la ora 19.00, al Orchestrei Santa Cecilia, dirijată de celebrul Daniel Harding, care împlinește chiar în această zi 50 de ani. Ca director de festival, este firesc să îndeplinească și rolul de gazdă, dar și ca simplu iubitor de muzică își dorește să se bucure de cât mai multe concerte.

De altfel, prin tot ce face, încearcă să transmită celorlalți această imensă pasiune. Iar principalul său obiectiv la Festivalul Enescu a fost să atragă cât mai mulți tineri în public.

„Îmi spunea un domn ziarist mai în vârstă, din Köln: m-am pus pe scaun și în fața mea era un rând întreg de tineri, până în 20 de ani, toți cu tatuaje, cu tot felul de inele. Și imediat m-am gândit că va fi o problemă. Dar tot concertul au stat nemișcați. Cum faceți acest lucru? N-am văzut în viața mea o astfel de audiență în Germania, la concert.

Și ce ați răspuns?

Eu cred că efortul pe care festivalul l-a făcut ca să fie mai vizibil, să fie mai tineresc, a dat roade.  Vizibilitatea care există pe rețelele sociale nu se compară cu ce a fost în trecut.

Acum 5 ani nu era așa popular pe Instagram, de exemplu. Și am făcut un efort anul acesta, festivalul a invitat niște influenceri ca să aibă o experiență la festival și să scrie apoi, să-i invite pe alții. Și cred că a avut un impact pozitiv pentru că mulți dintre ei au scris: ok, dacă vreți un date foarte clasic, mergeți la Enescu. Nu mai sunt atât de multe evenimente în societate care să aibă o deschidere către un lucru făcut cu eleganță și frumos.

Chiar vorbeam cu directorul executiv al orchestrei WDR și el spunea un lucru chiar interesant. Acum 20 de ani, toată industria de muzică clasică în America era axată pe un lucru: să facem totul mai casual. Ca oamenii să nu se simtă obligați să se îmbrace cumva special pentru concert, să vină cât mai confortabil, dacă vor, să vină în blugi. Acum e exact invers. Toți tinerii care vin la concert vor să vină ca să se îmbrace frumos, să poată să pună o poză pe Instagram, să arate unde sunt. Deci s-a schimbat complet paradigma, complet.

Din păcate, ceea ce împinge acest lucru nu-i chiar foarte pozitiv, că îi împinge pe oameni să falsifice un statut. Dar, dacă sunt expuși la muzica pe care o prezentăm și asta are un impact pozitiv, de ce nu? Cu siguranță o persoană care ascultă în concert o simfonie superbă, o orchestră, un concert de pian, chiar și o operă, nu cred că rămâne indiferentă. Mie îmi e greu să-mi imaginez că cineva pleacă de la concert indiferent. Poate că nu devine fan imediat, dar își va aduce aminte de o experiență unică.

Apoi, percepția noastră și contextul din care venim noi în sala de concert influențează foarte mult ce se întâmplă, care sunt sentimentele. Acestea sunt fluide, nu sunt exacte.

Și compozitorii manipulează acest lucru: Schubert, de exemplu, face acest lucru. Schubert te aduce atât de adânc, adânc, adânc și apoi introduce o gamă majoră, care este de o intensitate atât de mare, încât sentimentul de tristețe se acutizează. Contextul pe care îl aducem noi influențează atât de mult experiența pe care o avem.”, ne povestește dirijorul Cristian Măcelaru.

Și nu doar bagajul emoțional cu care vin spectatorii influențează experiența de concert, ci și emoțiile celor de pe scenă. Dirijatul nu înseamnă doar respectarea unei partituri și coordonarea perfectă a tuturor muzicienilor din orchestră, ci și amprenta sentimentală pe care dirijorul o lasă într-o seară asupra orchestrei.

„Bagajul emoțional și dirijatul nu se pot separa. Și mai ales în turneu, unde cântăm același repertoriu 8-10 seri la rând. E foarte interesant, pentru că în fiecare seară e diferit. Contextul emoțional face diferența, da. Ăsta e miracolul muzicii.

Puteți să ne dați un exemplu de sentiment l-ați avut și s-a simțit prin felul în care ați dirijat?

Da, vă dau un exemplu foarte concret. Debutam cu Filarmonica din New York și la pian era Daniiel Trifonov (n.r. considerat de specialiști unul dintre cei mai buni pianiști din lume), cu Concertul nr. 2 de Rachmaninov. Aveam cinci concerte la rând. În prima seară a fost superb, în a doua seară a fost foarte bine. În a treia seară, în acea dimineață în New York, când ne-am trezit, am aflat de masacrul la Charlie Hebdo.

N-am vorbit cu Daniil despre asta, dar cabina lui era chiar lângă mine. În fiecarea seară îl auzeam cum se încălzea. În acea seară am auzit un Bach atât de lent încât m-am întrebat dacă e chiar Daniil. M-am dus să-l salut și mi-a zis: mă simt foarte trist de ce s-a întâmplat la Charlie Hebdo, dacă se poate în seara asta hai să fim puțin mai introspecți. Și am spus ok.

Ceea ce se întâmplase la Charlie Hebdo mă afectase și pe mine, la fel de mult ca și pe Daniil, iar concertul a reflectat felul în care noi ne simțeam în urma acestei tragedii. A fost complet diferit de celelalte seri.

Sigur, eu încerc să-mi las la ușă lucrurile vieții, de zi cu zi. Dar e imposibil să separi omul de artă, ca interpret. E imposibil să separi emoțiile. Și da, într-un fel, și asta e frumusețea muzicii, pentru că nu există două emoții care să fie exact identice. De aceea un concert live e atât de important de trăit, el există doar în momentul în care îl auzi, după care nu mai există. Chiar dacă rămâne o registrare, contextul în care ascultăm nu mai e același.”

După ce se odihnește două ore, îl însoțim pe maestrul Măcelaru în drumul său de la hotel la Sala Palatului, unde merge mai întâi la cabine pentru a-I felicita pe sărbătoritul zilei, dirijorul Daniel Harding. Totodată, intră în cabina pianistului Seong-Jin Cho și îi mulțumește acestuia că a acceptat invitația din scurt de a o înlocui pe marea pianistă Martha Argerich.

Apoi merge în sală, unde e oprit de spectatori pentru fotografii sau autografe, salută invitații de pe rândul său și se bucură de concertul extraordinar susținut de Orchestra Santa Cecilia, sub bagheta marelui dirijor Daniel Harding.

“Ce face un dirijor să fie bun, din punctul dumneavoastră de vedere?

E un pic de misticism în spatele dirijoratului, sunt foarte mulți oameni care nu știu exact ce face dirijorul. Sunt și dirijori care nu știu exact asta.

Pentru mine, un dirijor bun este un muzician care înțelege limbajul fiecărui compozitor, fiindcă fiecare compozitor are un dialect diferit în limbajul muzical. În al doilea rând, respectă intenția compozitorului.

Apoi, reușește să creeze o atmosferă în care fiecare muzician din orchestră se simte valorificat și se simte liber să își exprime valoarea artistică, dar, fără să își dea seama, face ceea ce dirijorul dorește. Deci, un pic de magie e și aici.

Țin minte când am dirijat prima dată orchestra din Barcelona, unde cântă și sora mea. Ea mi-a spus după prima repetiție: “nu știu cum faci, dar parcă ne obligi să cântăm exact ce vrei tu, fără să spui nimic, fără să ne obligi. Parcă ne iei energia și trebuie să mergem cu exact acolo unde vrei tu.” Pentru mine a fost un compliment extraordinar, fiind exact ceea ce am simțit eu la profesorul meu în ’97, cel care m-a inspirat foarte mult.

A studia muzica și a studia să dirijezi acea muzică sunt două lucruri complet diferite. Muzica e limbajul prin care mă exprim, iar dirijatul e profesia. Studiez muzica, dar ăsta este un drum de-o viață, nu se oprește niciodată. Și nu voi ajunge niciodată să cunosc o piesă în desăvârșire, pentru că de fiecare dată când mă reîntorc la acea compoziție, descopăr un lucru nou, un lucru care este influențat de contextul în care mă aflu în acel moment.

Înveți cum ele se exprimă în muzică. Fiecare text muzical scris pe hârtie reprezintă un sentiment uman, o emoție. Profunzimea în muzică se dobândește în timp, nu în cunoștințe. Instinctul muzical se creează în timp.

Și atunci, dirijorii tineri cum reușesc să se afirme? Chiar și aici, în festival, ați adus foarte mulți dirijori tineri, sub 30 de ani.

Dirijorii tineri acum au un succes enorm pentru că dirijează orchestre foarte bune. Și când dirijezi orchestre foarte bune, elementele care sunt necesare pentru un dirijor, care erau foarte importante acum 50 de ani ca să clădească o orchestră, nu mai sunt esențiale. Un dirijor tânăr de astăzi, dacă are o energie extraordinară, și e și foarte talentat, desigur, are toate șansele.

Dirijorii tineri nu mai au aceleași bariere de acum 20 de ani. Orchestrele au crescut atât de mult, încât unele nu mai au nevoie de un dirijor care să le învețe. Au nevoie de un dirijor care le aduce o energie extraordinară, le aduce prospețime. Poate nu au profunzimea unui dirijor care a trecut prin 20 de ani de carieră, dar au o energie extraordinară care, într-un fel, substituie acea profunzime.”

Născut la Timișoara într-o familie cu 10 frați, fiind chiar mezinul, Cristian Măcelaru l-a avut ca model în muzică pe tatăl său. Deși lucra ca un simplu sculer-matrițer într-o fabrică, mare iubitor de muzică, tatăl a format o orchestră a bisericii și a îndrumat fiecare copil să studieze un instrument. Toată familia Măcelaru cânta la instrumente, de la copii la verișori, dar nu toți au facut o carieră în muzică.

Pe când avea doar 17 ani, a cunoscut o familie de americani sosită la Timișoara pentru a adopta un copil român, și s-a oferit să le arate orașul. I-a invitat inclusiv la un concert al său, iar aceștia i-au propus să meargă la o școală de vară în America.

Așa a ajuns în Michigan și a început aventura care avea să îi schimbe viața. În loc să se înscrie la acea școala de vară, tânărul Cristian a completat, din greșeală, un formular de înscriere la liceu. A aflat apoi că a primit o bursă de studiu și a decis să rămână acolo.

Ca violonist a devenit cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice Miami, cu care a debutat la Carnegie Hall pe când avea doar 19 ani. Mai târziu a realizat că visul său este să devină dirijor.

“Tatăl meu era un dirijor amator, în care eu am fost concertmaistru de când aveam șase ani. Poate din cauză că el era dirijorul orchestrei, niciodată nu m-a interesat să-i iau locul. Dar imediat ce am ajuns în America, un coleg m-a încurajat să iau și cursul de dirijat, pentru a acumula credite, dar și pentru că era un profesor foarte fain.

Eu nu eram interesat absolut deloc, dar m-am dus la clase de dirijat și profesorul a fost cu adevărat inspirațional.

Am învățat cum să văd o partitură întreagă, cum să mă uit la ea, să o studiez. Atunci am început să dirijez. De altfel, nu cunosc persoană care să fi încercat să dirijeze și care să nu fie imediat atinsă de acest drog. De atunci, dirijatul mi-a rămas ca o obsesie în minte.

Am știut că vreau să fiu dirijor, dar am continuat să studiez vioara și în facultate și la master, fiindcă așa mi-a cerut profesorul de dirijat pe care l-am întâlnit apoi. El mi-a spus: ok, te învăț să dirijezi cu o singură condiție: mergi la facultate, la vioară. După aceea mergi să faci masterul tot la vioară, și abia apoi, dacă încă vrei să devii dirijor, te învăț.

Dar de ce a fost important să continuați studiile la vioară?

Pentru că așa devii un muzician adevărat, cu un instrument în mână.”

A doua zi urmează marele concert Salome de Richard Strauss. Cristian Măcelaru dedică prima parte a zilei întâlnirilor cu jurnaliști străini,, apoi merge la Sala Palatului pentru o ultimă repetiție, înainte de concert. De data aceasta, discută aplicat cu instrumentiștii și cu dirijorul asistent Cristian Câșleanu, astfel încât acestora să le fie clare ultimele indicații.

“Probabil publicul va fi entuziasmat și va cere un bis, dar de data aceasta, după tot efortul depus, știu că abia așteptați să ajungeți la cabine, așa că nu va fi cazul să dăm unul.”, transmite orchestrei.

Mai rămâne doar o oră până la startul concertului și ne primește cu generozitate în cabina sa, unde, în timp ce își desface o portocală, ne descrie cum își petrece, în general, timpul înainte de concertele pe care le dirijează.

„Când eram foarte tânăr, aveam un ritual că neapărat trebuie să mănânc o banană, dar mi-am dat seama că, de fapt, astea sunt chestii care le făceam fără să fie nevoie. Când ai un ritual, te obligi pe tine însuți să ajungi la un moment în care, în ziua în care nu vei putea face ritualul, să crezi că e cu  ghinion. Așa că am încercat să elimin ideea de a avea un ritual. Și acum nu mai am unul.

Dacă am puțin de timp liber înainte de concert, să zic vreo 40 de minute, mă joc șah pe telefon. Simt că mă ajută să mă concentrez, dar și să treacă timpul, să nu stau să mă gândesc. Iar, de obicei, cam cu 15 minute înainte încep să mă schimb. Și cam atât.

Aveți emoții înainte să urcați pe scenă?

Înainte de concert nu am emoții. Mai degrabă înainte de prima repetiție și mai ales când e o compoziție pe care o dirijez pentru prima dată.”

Cu 15 minute înainte de concert, părăsim cabina și îi dăm maestrului răgazul necesar pentru a se schimba. Între timp, pe holurile Sălii Palatului, muzicienii își acordează instrumentele, iar în sală spectatorii își ocupă locurile. Sala e arhiplină cu câteva clipe înainte de ora 20.00. În spatele cortinei, dirijorul ne spune un banc despre un cioban din Banat. Se amuză și el la propriul banc, apoi iese pe scenă în aplauzele publicului.

Timp de aproape 2 ore, conduce cu precizie orchestra germană și, alături de soliști, oferă un concert extraordinar, aplaudat în picioare minute în șir. Iese și revine pe scenă de câteva ori, în timp ce stropii de sudoare îi cad din păr.

La cabină, își șterge fața cu un prosop și glumește cu băieții din spatele camerelor foto și video: “poza asta costă prea mult”. Închide ușa zâmbind.

Soliștii se felicită între ei și îi mulțumesc ulterior pentru măiestria cu care a condus concertul. „Ai fost extraordinar, a fost o mare bucurie să lucrez cu tine!” – îi transmite după o îmbrățișare soprana Jenniffer Hollowey.

După efortul uriaș depus pe scenă, dirijorul merge apoi în foaierul Sălii Palatului, unde este anunțată o sesiune de autografe. E aproape 11 seara și răspunde cu răbdare și cu zâmbetul pe față tuturor poveștilor personale pe care țin să le spună cei așezați la coadă.

“Vă așteptăm pe la noi, la Oradea, maestre, să susțineți și acolo un concert așa minunat”, îi transmite o doamnă. “Ah, am copilărit acolo, am rude la Oradea, ce transformări spectaculoase s-au făcut în oraș!”, îi răspunde acesta.

O tânără violonistă de la Brașov îi spune: „E al 7-lea concert al dumneavoastră la care vin. Sper ca într-o zi să cântăm împreună, să mi se îndeplinească acest vis!”

Fiecare spectator îi aduce complimente și mulțumiri pentru concert, apoi vrea să obțină de la maestrul Măcelaru cât mai mult, de la autografe pe 5-6 discuri – „Pentru Lucia, verișoara mea, pentru tata” – la selfiuri sau chiar și audiții pentru nepoții care vor să devină muzicieni.

În paralel, ultimii angajați ai Sălii Palatului abia așteaptă ca totul să se termine pentru a stinge luminile și a pleca acasă.

Aproape de miezul nopții, directorul celui mai amplu eveniment cultural organizat de țara noastră, pornește spre hotel cu ghiozdanul în spate.

A două zi pleacă la Paris, unde deschide noua stagiune cu Orchestra Națională a Franței. Revine cu aceeași orchestră în Festivalul Enescu peste două săptămâni, alături de nume mari precum violonista Anne-Sophie Mutter și pianistul Rudolf Buchbinder.

Ca director muzical al celei mai importante orchestre franceze, și-a asumat un proiect imens, dedicat geniului George Enescu – înregistrarea operei sale integrale cu casa de discuri Deutsche Grammaphon. Deja primul album, ce cuprinde Simfoniile și cele două Rapsodii române de Enescu, a primit Premiul International Classical Music Awards, la categoria muzică simfonică, pe 2025.

“Recent am terminat de înregistrat Suita a treia. În stagiunea în care am intrat vom termina de înregistrat toate Suitele, Sinfonia concertantă pentru violoncel, Vox Maris, Poema Română, toate acestea.

Este un proiect care eu l-am propus după ce am fost numit director. Nu înainte. M-am dus la Deutsche Grammaphon înainte și am spus: uite, asta vreau să fac. Aduc Orchestra Națională a Franței, lucrez cu Muzeul Enescu să reedităm, să corectăm toate greșelile care s-au făcut de-a lungul anilor, având access la manuscrisele lui Enescu. Și s-au aliniat toate stelele în așa fel.

E cea mai bună orchestră care a păstrat tradiția franceză, cu partituri noi corectate și cu cea mai reprezentativă casă de discuri din lume.

De ce ați vrut să faceți acest proiect? Pentru că iubiți așa de mult muzica lui Enescu? Sau pentru că e atât de valoros încât merită să existe aceste înregistrări? Pentru că Orchestra Franței era cea mai potrivită cu care să o faceți?

Toate acestea. Mi-am dat seama că este un moment în timp care nu va mai reveni niciodată.

De exemplu, noi nu cântăm cu fagoți, cântăm cu bason.

Un bason francez e un instrument complet diferit. Nicio orchestră nu mai cântă cu bason. E un sunet unicat. E un sunet care e mai aproape de un cornul englez decât fagotul. Este un sunet foarte lejer, foarte delicat, care, dacă stai să te gândești, e perfect pentru muzica franceză.

Apoi, avem clarinetul francez. În Germania nu se cântă pe clarinet francez. În Austria nu se cântă pe clarinet francez. E un sistem complet diferit, care dă un sunet mult mai cald, mult mai lejer. De asemenea, școala de flaut franceză e diferită. Școala de oboi franceză e diferită. Trompetele sunt diferite.

Enescu a fost compozitorul care a scris legenda pentru trompetă, când trompeta era un instrument nou, numai ce se inventase la Paris, era acea trompetă în do. E o trompetă micuță, nu e o trompetă mare. Ea dă un sunet puțin mai pătrunzător, un sunet mai nazal, e diferit.

La cordari stilul de a se cânta într-o orchestră franceză e foarte diferit. E un sunet care în continuu crește sau se retrage. Crește, se retrage.

Aceasta e muzica de unde se trage Enescu. E adevărat, e român în rădăcină, dar trăind, studiind la Paris, e foarte influențat de muzica franceză. Ei, știind că asta este o orchestră care are această tradiție, am spus: ok, trebuie neapărat să fac asta cu Orchestra Națională a Franței.”

Pe lângă călătoriile pe care le face în toată lumea pentru concertele pe care le dirijează, munca depusă de Cristian Măcelaru în ultimii ani pentru aceste înregistrări este la fel de importantă. În 2021 am avut șansa să asistăm la Paris la o sesiune de înregistrare unui concert de Camille Saint – Saëns.

În imensa clădire Radio France era liniște deplină, iar becurile aprinse cu roșu transmiteau tuturor că în sală se înregistrează. Nici cel mai mic sunet nu era permis în timp ce orchestra cânta, însă pauzele erau presărate cu glume și zâmbete, menite să destindă atmosfera printre membrii orchestrei.

“În înregistrări, totul trebuie să fie perfect. De obicei, din 6 ore de înregistrare, ies cam 10 minute finale de muzică. Deci cam 6 ore de muncă cu orchestra pentru 10 minute de muzică pe disc.

Suntem atenți la toate detaliile, la toate instrumentele, la microfoane, facem un șnur, înregistrăm, luăm o pauză, mă duc, ascult șnurul, după care vin înapoi, mai facem un șnur, adresez câteva chestii care nu au fost bine, mai fac un alt șnur, mai luăm o pauză, mă duc și iar ascult. Fiecare măsură o reînregistrăm poate de patru sau cinci ori ca să fie destul material din care să alegem.

Și pe varianta finală a discului cine are ultimul cuvânt, dumneavoastră sau casa de producție?

Eu am putere de veto, pentru că e înregistrarea mea.

Altfel, cum v-ați pus amprenta asupra Orchestrei Naționale a Franței ca dirijor? Ce ați vrut să construiți cu această orchestră și în ce măsură v-a reușit până acum?

Cred că cel mai important lucru care l-am făcut la orchestră este că am reintrodus o constantă, un standard artistic, sub care orchestra nu mai scade. O orchestră depinde foarte mult de director sau de dirijor pentru a crește. O orchestră care e deja foarte bună nu mai depinde atât de mult de calitatea dirijorului.

Ăsta e un lucru care mi l-a dorit la Orchestra Națională a Franței: să creăm un nou nivel artistic sub care ei să nu mai coboare. Ei m-au ales pe mine după ce am cântat împreună Valsul lui Ravel. Atunci a venit orchestra la mine și a spus: de tine avem nevoie să reînvățăm cum să cântăm muzica franceză.

Și practic dumneavoastră ați fost ales de orchestră, muzicienii au votat numirea dumneavoastră ca director muzical.

Da. Au spus: vrem să reînvățăm cum să interpretăm muzica franceză. Pentru că eu, cu toți compozitorii fac același lucru pe care l-am făcut cu Enescu. Mă duc la sursa inițială, la ceea ce a scris compozitorul. Încerc să înțeleg de ce există anumite tradiții care se fac în interpretare. De ce există chestii care s-au adăugat de-a lungul timpului peste ceea ce a scris compozitorul? Și de foarte multe ori descopăr că acele lucruri s-au făcut din neputința ori a dirijorului, ori a orchestrei de a trece peste o barieră tehnică.

De foarte multe ori, deciziile artistice muzicale se iau dintr-o neputință tehnică și atunci se creează o tradiție. Și sunt, după aceea, foarte mulți care nu se mai gândesc de ce și acea tradiție devine, de fapt, status quo.

Eu, în toată muzica și împotriva tuturor dirijorilor din lume, fac acest lucru. De fapt, aș putea spune că este în natura mea de artist.

Și asta a fost atractiv și pentru Orchestra Națională a Franței, vizavi de Ravel. Pentru că în muzica lui Ravel, fiind cântată atât de mult, sunt foarte multe elemente de tradiție care se adaugă, care chiar nu sunt necesare și nici frumoase, zic eu.

Eu am eliminat toate aceste lucruri. În înregistrarea pe care am făcut-o cu toată muzica lui Ravel, cele trei discuri care ies anul acesta, e un Ravel chiar absolut pur.

În schimb, la WDR, o orchestra germană pe care ați condus-o câțiva ani, ce amprentă ați lăsat?

Același lucru, dar cu un repertoriu complet diferit. Și asta e și mândria vieții mele, faptul că mă simt foarte confortabil cu Orchestra Națională a Franței, să fac muzică franceză, care e autentic franceză în interpretare, și să mă duc la WDR și să fac Strauss sau Rachmaninov sau Brahms, care să fie complet diferit, și nici nu-ți dai seama că e același dirijor.

Ăsta e un lucru de care mă mândresc, pentru că la majoritatea interpreților auzi o simfonie de Brahms și spui: a, ăsta e Bernstein sau mai știu eu cine. Nu mai este compozitorul. Pentru mine e foarte ok dacă lumea ascultă Brahms și spune că e Brahms, nu spune că e Măcelaru interpretând Brahms.”

La doar 45 de ani, Cristian Măcelaru este acum cel mai în vogă dirijor român la nivel internațional și al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

S-a stabilit alături de familie la Paris, dar călătorește frecvent în America, unde a preluat recent directoratul muzical al uneia dintre cele mai vechi orchestre americane, cea din Cincinnati. Acest mandat e considerat atât de important în Statele Unite, încât New York Times i-a dedicat recent un material special.

Săptămâna trecută, Cristian Măcelaru a fost numit și cetățean de onoare al Bucureștiului. Însă, dincolo de premii, speră să apuce ziua în care va dirija într-o mult promisă sală de concerte, demnă de Festivalul Enescu.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Cristian Măcelaru, de la suflet la dirijat: “Bagajul emoțional face diferența între concerte. Acesta e miracolul muzicii.” appeared first on Cultura la dubă.

Apoi președintele francez Emmanuel Macron a declarat deschise Jocurile Olimpice.

Au urmat momente absolut impresionante: Zinedine Zidane i-a predat flacăra olimpică lui Rafael Nadal, campion de 14 ori la Roland Garros. Tenismanul spaniol a urcat într-o barcă alături de Serena Williams, Nadia Comăneci și Carl Lewis, câștigătorul a 9 medalii olimpice la atletism. Imaginea a fost una istorică.

Nadal i-a predat flacăra Serenei Williams, aceasta Nadiei Comăneci, iar Nadia lui Carl Lewis, care i-a transmis-o apoi campioanei franceze la tenis, Amelie Mauresmo.

Imnul Olimpic, intitulat “Imn spre libertate”, a fost compus de Spyridon Samaras, cu versuri de poetul grec Kostis Palamas și muzică de compozitorul Nikolaos Mantzaros. Prima dat a fost interpretat la primele Jocuri Olimpice moderne, la Atena, în 1896, apoi a devenit imnul Olimpic oficial în 1958.

Primele două strofe ale lucrării reprezintă și imnul de stat al Greciei (începând din 1865) și al Ciprului (din 1966).

Flacăra Olimpică a aprins un balon cu aer cald în centrul Grădinii Tuileries, iar ceremonia s-a încheiat cu un moment emoționant – Celine Dion a urcat din nou pe scenă, după 4 ani, și a interpretat în franceză melodia “L’Hymne à l’amour”, compusă de Edith Piaf pentru partenerul ei, boxerul Marcel Cerdan, care a decedat într-un accident de avion.

_{Articol în curs de actualizare.}

The post Imagini impresionante: Cristian Măcelaru dirijând imnul Olimpic, Nadia Comăneci preluând flacăra olimpică de la Serena Williams și Rafael Nadal appeared first on Cultura la dubă.

Dirijorul român Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, va dirija cea mai importantă orchestră a Franței în cadrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris, vineri, 26 iulie 2024.

Pentru prima dată în istorie, ceremonia va avea loc în afara unei arene sportive. Francezii au organizat întregul eveniment de-a lungul Senei.

Nu este prima dată când Măcelaru se află în centrul unui eveniment important pentru francezi. El a mai dirijat concertele organizate la Turnul Eiffel de Ziua Națională a Franței.

De data aceasta, dirijorul român va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul celui mai așteptat eveniment al anului – deschiderea Jocurilor Olimpice din Paris. Concertmaistrul orchestrei este Sarah Nemțanu, violonistă franceză de origine română.

10.500 se atleți vor participa la ceremonia organizată pe Sena, fiecare țară având propria barcă. 94 de bărci vor fi parte din paradă. Spectatorii vor putea urmări evenimentul de-a lungul râului, pe o distanță de 6 kilometri. Parada va începe la podul Austerlitz, de lângă Jardin des Plates, și se va opri la Trocadéro, platforma de unde poate fi văzut Turnul Eiffel.

România are 107 sportivi calificați la Jocurile Olimpice 2024, fiind cel mai mare număr de 20 de ani încoace. Delegația oficială a ajuns duminică seara la Paris cu o aeronavă Tarom, redenumită “Nadia Comăneci”.

Evenimentul va fi televizat și transmis în toată lumea, fiind estimat un total de câteva sute de milioane de telespectatori.

Despre Cristian Măcelaru puteți afla mai multe în reportajul realizat de Cultura la dubă la Paris în 2021, la scurt timp după instalarea lui ca director muzical al Orchestrei Naționale a Franței.

Ulterior, el a preluat și funcția de director artistic al Festivalului Internațional George Enescu.

The post Cristian Măcelaru va dirija concertul de deschidere a Jocurilor Olimpice din Paris appeared first on Cultura la dubă.

La Paris este considerat un superstar, iar concertele sale sunt sold out. Conduce Orchestra Națională a Franței în calitate de director muzical și este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln. Este al 3-lea român care a câștigat un Premiu Grammy, are doar 43 de ani și o carieră deja impresionantă.

Deși nu mai locuiește în România de când avea 17 ani, Cristian Măcelaru revine în țara natală de fiecare dată când are ocazia, transmite tinerilor de aici cunoștințele și iubirea sa pentru muzică, își aduce familia pentru a-i descoperi rădăcinile și visează la un viitor mai bun pentru români.

De anul acesta, Măcelaru este și omul care conduce destinul Festivalului Internațional George Enescu, cel puțin din punct de vedere artistic. A acceptat, în calitate de director artistic, un mandat de 6 ani pentru 3 ediții (2023, 2025 și 2027) și își dorește să aducă oamenii mai aproape de frumusețea muzicii și de cultură.

Printre concertele pe care le dirijează în festival și cele de la Paris, profită de orice ocazie pentru a fi un simplu spectator și poate fi văzut în sălile de concerte singur sau alături de familie.

Când vorbește despre artă, Cristian Măcelaru emană căldură și speranță, iar bucuria pe care o trăiește prin muzică se vede și se simte atunci când dirijează. Bucuria sa este, de fapt, molipsitoare.

“E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare.“

Cristian Măcelaru, director artistic al Festivalului Internațional George Enescu

La doi ani distanță de la reportajul realizat la Paris, l-am întâlnit acum în inima Festivalului Enescu, la Ateneul Român. În interviul de mai jos vorbește despre deciziile din spatele evenimentului, trăirile din timpul concertelor, relația cu muzica, norme ale societății și, cel mai important, despre universul în care noi toți ar trebui să așternem idei, informații și speranță pentru copiii noștri.

***

Anul acesta sunteți director artistic al Festivalului Enescu, dirijor și spectator, v-am văzut de mai multe ori în sală. În ce postură aveți cele mai mari emoții?

Sincer spun, chiar nu am emoții deloc. În primul rând, ca dirijor nu am emoții deoarece știu calitatea produsului artistic pe care muzicienii din orchestră îl aduc, iar eu sunt plin de energie anticipat, știind cum va reacționa publicul.

Nu e emoție, e o energie pozitivă care mă trezește în fiecare dimineață, pentru că abia aștept să ajung la concert.

Apoi, ca spectator, mă bucur enorm. De fapt, e prima dată când pot să asist ca spectator la mai multe evenimente. Am mai fost la festival ca spectator, dar am ajuns la unul – două concerte.

Acum mă simt ca un copilaș într-un magazin de bomboane pentru că aleg orice concert vreau să văd, mă întâlnesc cu mulți artiști cu care colaborez. Parcă suntem la o reuniune de prieteni în care ne cântăm unul celuilalt.

Iar asta e doar o mică latură a festivalului, de fapt. Acești artiști care vin aici se intersectează unii cu ceilalți și așa se nasc ideile frumoase în artă.

Iar ca director artistic am emoții în sensul că vreau să ajungem până la final cu totul, cum am planificat, fără prea multe bariere. Când ai 3500 de artiști din toată lumea care călătoresc să ajungă la festival, desigur există și probleme care se ivesc. Există lucruri pe care trebuie să le rearanjăm în fiecare oră și fiecare zi.

În momentul în care ați preluat acest mandat, cam în ce proporție artiștii erau deja contractați și programul muzical stabilit?

Când am preluat eu funcția de director artistic, nu pot să spun că era ceva confirmat. Erau câteva lucruri în discuție, lucruri firești, și acum avem discuții pentru 2025 și 2027, pentru că marile orchestre planifică 5-6 ani de acum înainte, și eu fac la fel.

Și atunci, în discuție sunt tot timpul, dar totul a fost confirmat după ce am preluat eu.

În ceea ce privește programul, fiecare orchestră își alege repertoriul sau festivalul impune ce se cântă, astfel încât să existe o coerență la nivel general, de eveniment, timp de o lună?

În primul rând, să ne gândim la istoria festivalului. În 1958 a fost pentru un motiv, de a promova muzica lui Enescu. Acesta a fost mandatul festivalului. De atunci încoace s-a continuat cu promovarea muzicii lui Enescu, dar într-un context mai global.

Anul acesta, în festival, se prezintă 39 de compoziții ale lui Enescu și continuăm acest efort. De aceea, negociem cu toate orchestrele care vin.

Multe orchestre sunt într-un turneu al lor, iar la festival se opresc într-una dintre zile, două zile.

E imposibil să impui un repertoriu diferit fiecărei orchestre, se negociază. Dar toate orchestrele care vin în festival știu dinainte că trebuie să interpreteze o lucrare a lui Enescu.

Când vin orchestrele la negociere, întreabă „care lucrare a lui Enescu nu este deja luată?”. De exemplu, le-am propus celor de la Filarmonica din Viena să facă una dintre suitele lui Enescu, au acceptat, apoi s-au ivit de circumstanța turneului și nu aveau suficient timp să repete Suita doar în România. Și atunci au integrat Suita Nr. 1 a lui Enescu, o lucrare de 30 de minute, în tot turneul pe care îl fac.

Eram la Festivalul de la Graffenegg din Viena și Filarmonica din Viena a cântat Suita lui Enescu. Iar asta m-a bucurat atât de mult, pentru că efortul nostru de a-l face cunoscut lumii întregi pe compozitorul George Enescu, începe să prindă rădăcini puternice.

Dincolo de muzica lui Enescu, ați avut vreo preferință pentru anumite lucrări sau compozitori pe care ați dorit să îi promovați în program?

Sigur. În primul rând, este an aniversar György Ligeti, un compozitor născut pe teritoriul României, foarte apreciat mai ales în secolul 20, când a trăit el. De aceea, muzica lui Ligeti are un rol aparte în festival.

Apoi, eu îmi doresc foarte mult să promovez muzica lui Bartók, pentru că este un alt compozitor pe care mulți se tem să îl asculte, fiindcă nu știu ce vor descoperi.

Mult timp Bartók a fost considerat un modernist extraordinar, dar eu găsesc în muzica lui un romantism atât de profund și de frumos! Chiar și când e foarte modern, totuși are un element atât de profund. E ca atunci când ne uităm în folclorul românesc și vedem aceste măști extraordinare, apoi ceva precum Cimitirul Vesel, toate lucrurile fantastice. Asta este muzica lui Bartók și trebuie înțeleasă în acest context.

Promovez peste tot muzica lui Bartok pentru că vorbește foarte profund despre cultura din care mă trag eu.

El născut la Sânnicolau Mare, eu la Timișoara, sunt 20 și ceva de kilometri, muzica lui se trage din același pământ de unde mă trag și eu. Mă identific foarte mult cu gesturile pe care Bartók le scrie în muzică, de aceea muzica lui e promovată în festival.

Ca spectator, v-a impresionat vreun concert în mod special?

Pot să spun că toate mă impresionează, pentru că nu ascult muzica într-un mod comparativ, căutând superlativul, ci mă interesează relația persoană – persoană. Muzica este limbajul prin care artiștii comunică. Dar acea relație, de la om la om, este, de fapt, lucrul frumos în artă.

Arta e un lucru atât de personal încât nu poate să existe un apogeu pe care dacă nu îl atingi, ești mai puțin.

Și atunci, cea mai importantă este trăirea fiecărui om în timpul concertului?

Exact.

Și ceea ce aduci tu definește foarte mult succesul concertului, nu numai ce aduce artistul. Artistul aduce întotdeauna ceva al lui, personal. Dar ce aduc eu, ca să ne putem conecta în concert, de asta depinde foarte mult succesul concertului.

Pot să zic, din amintirile din ultimele zile, că a-l vedea pe maestrul Zubin Mehta dirijând la 90 de ani o operă întreagă, fără să se uite o dată la partitură, făcând totul cu perfecțiune tehnică din punct de vedere dirijoral, e o minune pur și simplu.

La fel, Simfonia a 9-a de Mahler, cu Sir Simon Rattle și London Symphony, a fost de o frumusețe și de un sentiment atât de profund! Mai ales știind că e ultima dată când ei cântă cu el, ca director al ansamblului, sunt elemente dincolo de muzică ce fac concertul foarte special.

A fost cu totul special și ce s-a întâmplat la concertul Orchestrei Tonhalle din Zurich, la Sala Palatului, când în ciuda alermelor Ro Alert, artiștii au continuat să cânte într-un fel extraordinar și să fie mai presus de acele momente. Iar în final, publicul a aplaudat minute în șir Simfonia a 9-a a lui Dvořák.

Exact. Am fost acolo. Publicul a vrut să arate și aprecierea lor pentru faptul că artiștii nu au oprit concertul.

Eu am vorbit cu cei din orchestră după concert și spuneau „din nefericire, și noi am văzut Ro Alert-ul la pauză, dar din cauză că era în limba română, nu am înțeles ce este și, fiind în proximitate de războiul din Ucraina, nu am știut ce se întâmplă, este o alarmă de foc, a fost invadată România?”.

Desigur, după concert, am discutat intern pentru a stabili un protocol mai bine definit, să le comunicăm oamenilor cum se oprește acel telefon, ca să nu mai sune.

E de aplaudat felul în care artiștii au reacționat în fața acelor sunete.

Am văzut că la pauză ați mers să îl felicitați pe Andrei Ioniță. Ce i-ați spus?

Sigur, eu cu Andrei am cântat, el este foarte apreciat în România, este un erou al nostru, un talent aparte, extraordinar, cu o lejeritate pe instrument pe care o apreciază cei care știu cât de dificil este să cânți la violoncel. Ei știu cu adevărat ce talent este Andrei. E un foarte mare talent și i-am spus exact acest lucru.

Ați mers și cu familia la câteva concerte. Copiii cum se simt la festival?

Le place foarte mult. Din păcate, pentru că au început școala la Paris, nu au putut să stea să vadă mai mult din festival. Lor le place foarte mult în România, au locurile preferate unde mergem, locuri de joacă sau la Cărturești, merg acolo de când erau foarte mici.

Eu încerc să îi și învăț puțin cum să asculte, ce să asculte și mă bucur când ei mă întreabă lucruri. În Germania, când am făcut Prințul cioplit în lemn, am făcut cu subtitrările poveștii. Este un balet cu o poveste în spate, în care Bartók a scris în așa fel muzica, precum a făcut Wagner în opere. Sunt laitmotive muzicale care coincid cu anumite cuvinte importante în poveste.

Și când au venit copiii aici, se temeau că fără subtitrări nu vor înțelege povestea. Și am făcut un video în care am explicat acele motive muzicale pe care să le recunoască, ne-am uitat la video împreună, le-am spus povestea încă o dată și așa au venit la concert.

E foarte necesar ca părinții care își aduc copiii la concert să își ia 5-10 minute înainte, eu fac acest efort ca orice părinte. În funcție de cum îi introduci pe copii la concert, la o lucrare, experiența lor va fi foarte diferită.

Pe mine asta mă interesează cel mai mult, ca oamenii să descopere la concert aceeași frumusețe pe care o descopăr eu.

Un pic de cunoștințe te ajută să înțelegi muzica și să o asculți diferit, așa vei avea o perspectivă mai profundă, mai frumoasă.

De fapt, asta este pentru mine diferența dintre artă și entertainment. În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.

În artă, cu cât aduci mai mult tu, cu atât descoperi un univers mai larg.

La momentul preluării mandatului de director artistic, spuneați că vă doriți foarte mult să deschideți Festivalul Enescu către copii și publicul tânăr. Ați inclus în program o serie, în premieră, pentru copii, care este sold out. Simțiți că ați reușit ceea ce v-ați propus?

Este un prim pas de succes, zic eu. Voi continua să facem și mai mult în această direcție. Poate unii spun „ah, ce idee bună, ca să avem astfel peste 20-30 de ani, o nouă generație care să vină la festival.” Da, e adevărat, dar interesul meu principal este ca acești copii și tineri care vin la concerte să descopere cultura, să descopere relația lor cu arta.

Cultura nu se învață la școală, dintr-un manual. Nu se învață prin a citi despre ea. Cultura se absoarbe atunci când nu îți dai seama că absorbi cultură. Cultura necesită timp și efort, nu numai personal.

Noi trebuie să oferim posibilități și oportunități pentru ca acești copii ai noștri să fie expuși culturii și artei. Există un spațiu în societate, un univers care se umple cu informații, cu idei. Dacă noi nu punem idei și informații în acel spațiu, altcineva cu mare bucurie o va face.

Noi trebuie să umplem universul cu ceva bun, din care copiii iau ceea ce vor. În momentul în care avem și noi prezență în acel spațiu, poate că vor lua cultură.

În ce măsură credeți că arta trebuie corelată cu ceea ce se întâmplă în societate? A fost emoționant momentul în care ați dedicat Rapsodia a doua victimelor exploziei de la Crevedia și ați corelat lucrarea cu ideea de vindecare. A căpătat un sens nou.

Muzica dintotdeauna a fost, de fapt, lucrul care a acompaniat tot ceea ce am făcut noi ca oameni. Începutul muzicii organizate a fost pentru a aduna oameni împreună. Că a fost la o înmormântare, că a fost la o nuntă, la un fenomen natural, muzica a avut dintotdeauna această menire, de a aduce oamenii împreună. Apoi, menirea adunării noastre, o dăm noi.

E foarte important de realizat că nu muzica singură e cea care transformă oamenii. Muzica e cea care ne adună împreună, noi suntem cei care decidem ce facem cu acea adunare. Pentru că este o putere atât de mare în 2000-3000 de oameni care se adună și ascultă același lucru. Este o putere spirituală în univers.

Iar ceea ce facem noi cu acea putere în univers, poate să ducă la bine sau poate să ducă la rău.

E important să reintroducem muzica drept un catalizator al binelui. Ideea de vindecare prin muzică este la fel de veche precum universul. Avem nevoie de această mângâiere a sufletului.

Iar o muzică precum e Rapsodia a doua a lui Enescu a fost pusă într-un context special și toată lumea din sală a auzit-o într-un mod diferit decât o auzise până atunci. O gândire a 4000 de oameni către același lucru, transformă un univers.

În ce măsură mai contează în zilele noastre vestimentația la aceste evenimente? Încă există impresia, pe alocuri, că Festivalul Enescu este un eveniment rigid, unde trebuie să mergi îmbrăcat foarte elegant. Știu că viziunea dumneavostră e un pic diferită, în sensul că nu considerați ținuta o condiție pentru a participa la un astfel de concert.

Eleganța în sine ține de fiecare om. Am văzut oameni îmbrăcați în blugi, care sunt foarte eleganți, și am văzut oameni îmbrăcați în costum, care nu sunt eleganți.

Nu vestimentația în sine dă eleganța omului, ci eleganța vine din interior.

Pentru mine nu contează cum sunt îmbrăcați oamenii, dar trebuie să existe un sentiment aparte, o eleganță internă atunci când ești față în față cu Enescu, Mahler sau Beethoven. Trebuie să există un semn de reverență față de aceste genii. Nu pentru muzicieni, nu pentru dirijori, ci pentru compozitori. Pentru mine, compozitorul este geniul complet.

Și când merg la concerte în blugi și când merg în costum, aduc o reverență prin eleganță internă, care cred că e necesară.

Pentru cei care se opresc numai la haine, e înțelegerea lor, dar sper să se poată îndepărta de această idee, că trebuie să fii îmbrăcat într-un anumit fel. Reverența e un lucru care trebuie să vină din interior, fiindcă dacă nu e din interior, e un lucru fals și nu e bine.

În ce stadiu sunteți cu proiectul pe care îl aveți cu Orchestra Națională a Franței, de a înregistra integrala Enescu?

Am terminat de înregistrat primele trei simfonii și cele două rapsodii, am dedicat aproape 4 săptămâni, foarte multă muncă. În acest moment, urmează editarea sunetului în studio. Și probabil la anul vor apărea discurile.

Ați simțit că ați adus mai apreoape Orchestra Națională a Franței de Enescu, prin acest proiect?

Da. Și aș spune și pe Enescu mai aproape de Orchestra Națională a Franței. Nu știu niciun muzician care să nu fi descoperit muzica lui Enescu, să nu rămână copleșit de frumusețea, de universul extraordinar pe care Enescu îl oferă.

Din cauză că este atât de complex, Enescu necesită mai mult decât alți compozitori. De aceea, sunt foarte mulți oameni care încă nu l-au descoperit pe Enescu. L-au auzit, dar nu l-au descoperit.

Dumneavostră când și cum l-ați descoperit?

L-am descoperit cântând muzica lui. Și de atunci sunt obsedat de muzica lui. Enescu trebuie studiat, descoperit și înțeles.

În interviul pe care l-am făcut la Paris, în urmă cu doi ani, vorbeați despre cât de importantă ar fi o sală de concerte pentru România. Au înaintat cumva discuțiile cu autoritățile române, în acest sens, de când sunteți directorul festivalului?

Ce pot să spun e că încă nu am găsit o persoană în guvern sau în afară care să nu fie de acord cu ideea că trebuie să facem ceva. Toată lumea a spus “vai, e necesar.” De 30 de ani e necesar. Dar ce nu am găsit este o coaliție a tuturor persoanelor care trebuie să ia deciziile clare.

Noi ne-am făcut partea, Artexim-ul, domnul Mihai Constantinescu care de 30 de ani se luptă pentru acest lucru. Ei au făcut un proiect, dar nu este drum verde până la final.

Sincer, nici nu pot să spun că e o persoană anume care nu și-a dat acordul. Nu.

Este un sistem atât de volatil, se schimbă atât de des, încât este într-un fel absurd. Un proiect de magnitudinea asta are nevoie de o continuitate. O sală de concerte se poate construi în 2-3 ani.

Dar de ce credeți că nu se întâmplă, concret? Ce lipsește?

Din experiența mea, oamenii care au fost convinși și vor să facă asta, se schimbă pur și simplu din funcție. Și atunci trebuie să o iei de la început cu următorii. Bătălia trebuie reluată de la zero.

Cred că de când sunteți în discuții pentru preluarea mandatului de director, ați schimbat deja trei miniștri ai Culturii.

Trei, este adevărat. Să nu mai vorbesc de domnul Mihai Constantinescu, în 33 de ani a trecut prin vreo 40 de miniștri. Dar nu ține doar de miniștri, ci de un sistem.

Un conducător de tren, oricât de mult ar vrea să meargă înainte, dacă fiecare persoană și fiecare șurub din acel tren nu sunt puse la locul care trebuie, nu va pleca trenul din gară.

***

Cristian Măcelaru va dirija Orchestra Națională a Franței în cadrul Festivalului Enescu pe 21 și 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Biletele sunt disponibile aici.

The post Cristian Măcelaru: “În artă trebuie să aduci ceva de la tine pentru a descoperi frumosul. În entertainment nu e nevoie de absolut nimic, decât de un bilet.” appeared first on Cultura la dubă.

Orchestra Națională a Franței a anunțat azi, cu ocazia deschiderii noii stagiuni muzicale, că Radio France și Cristian Măcelaru, director muzical al ONF, au prelungit contractul până în 2027.

Dirijorul Cristian Măcelaru a fost numit la cârma Orchestrei Naționale a Franței începând cu septembrie 2020. În același timp, el este dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Köln, WDR Sinfonieorchester, până în 2025, cel puțin.

În plus, Măcelaru a preluat conducerea artistică a Festivalului Internațional George Enescu din iunie 2022.

Cristian Măcelaru are 42 de ani și este din Timișoara. A plecat să studieze în SUA încă din perioada liceului, iar la 19 ani a debutat la celebra Carnegie Hall în calitate de concertmaistru al Miami Symphony Orchestra. Cultura la dubă v-a spus pe larg povestea sa AICI, într-un reportaj realizat la Paris în 2021.

Cristian Măcelaru este al 3-lea român din istorie, câștigător al unui Premiu Grammy, după dirijorul Christian Badea și pianistul de jazz Marian Petrescu.

The post Orchestra Națională a Franței i-a prelungit contractul lui Cristian Măcelaru până în 2027 appeared first on Cultura la dubă.

ENGLISH version

În urmă cu 20 de ani, marele dirijor german Kurt Masur, pe atunci director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, încredința rolul de șef de orchestră unei violoniste de doar 21 de ani.

Sarah Nemțanu devenea astfel cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Naționale a Franței, post pe care îl deține și în prezent.

100% franțuzoaică în acte, Sarah poartă un nume românesc – Nemțanu – și are o inimă care îi bate românește mai ales când vizitează România.

“Prima oară când am revenit în România și am auzit lumea vorbind în română, credeam că toți oamenii erau verișorii mei. (râde) Parcă toată familia era acolo, asta a fost senzația mea. Mă simțeam acasă.”

Povestea sa nu este doar una despre un muzician desăvârșit, care a cucerit cele mai mari scene ale lumii, ci este o mărturie a unei Europe universale, în care milioane de familii se desprind, de nevoie, de țările natale și prind rădăcini în locuri noi, necunoscute, care le adoptă și le dau aripi.

Vladimir Nemțanu, născut la București într-o familie de evrei, era concertmaistru al Filarmonicii George Enescu, iar soția sa abia terminase canto la Conservator când s-au hotărât să plece din România comunistă, aflată sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Au profitat de clauza națiunii celei mai favorizate, prin care Ceaușescu lăsa evreii români să emigreze către Israel sau SUA, și au plecat, la rândul lor, în Israel, în 1979.

După câteva luni petrecute acolo, cei doi tineri români primeau o șansă în Franța. El a obținut postul de concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, iar ea a fost angajată la Opera din Bordeaux.

“Când ei au ajuns în Franța, au început o viață nouă. Nu aveau nimic, au stat la hotel câteva săptămâni până au închiriat un apartament. A fost chiar viața luată de la zero.

Erau deja câțiva români în orchestra de la Bordeaux, exista o legătură culturală între România și Franța. Iar în anii ’70 au apărut multe orchestre noi din Franța, orchestre de regiune. Nu erau atât de mulți muzicieni francezi, așa că ele au fost completate cu mulți muzicieni români.

Și chiar și în prezent sunt impresionante comunitățile de muzicieni români din orchestrele europene. Dar în special în Franța, fiindcă există această prietenie culturală, au fost atâția artiști români extraordinari care au creat în Franța, precum Ionesco, Enescu, Brâncuși.”

“Este latura latină care leagă România de Franța, atomii noștri se încrucișează.”

La un an și jumătate de la instalarea la Bordeaux, în familia Nemțanu venea pe lume Sarah.

“Eu sunt cea mai mare din trei copii și am învățat prima dată română în familie. Apoi, când am început să merg la școală, franceza a devenit prima limbă.

Dar aș zice că până când eu am împlinit aproximativ 12 ani, acasă vorbeam în limba română. Mai ales când bunicii veneau în vizită, cam o lună pe an, nu vorbeam decât română. De asemenea, anturajul părinților mei era exclusiv format din români.”

Deși avea o vârstă fragedă, Sarah își amintește destul de clar prima sa vizită în România.

„M-am dus odată cu mama și cu sora în România, când aveam 6 ani, am amintiri de atunci, dar nu sunt chiar frumoase. Se întâmpla prin 1987, mama avea deja și pașaport francez, dar la întoarcere, la aeroport, îi era teamă că nu o să o mai lase să se întoarcă în Franța.

Și amintirea e cu mama care plânge, e panicată. Era luată la întrebări: de ce sunteți măritată cu un evreu, de ce stați în Franța și nu stați aici? Îmi amintesc toate întrebările, a fost ceva destul de violent pentru mine.

Apoi, îmi amintesc că era iarnă, frig, zăpadă multă. Singura amintire frumoasă e plimbarea cu săniuța, cu bunicul la București. Asta chiar a fost super!”

Rostește cuvântul “săniuță” perfect în limba română. De altfel, chiar dacă la începutul interviului ne-a spus că va vorbi în franceză, fiindcă nu stăpânește perfect limba română, Sarah răspunde de multe ori în limba părinților săi, pe care a învățat-o când era mică.

În copilărie, informațiile despre România erau vagi, așa cum ar fi fost dificil pentru orice copil să înțeleagă de ce părinții lui au fost nevoiți să fugă din țara lor.

„Am și amintirea asta, eram în mașină când a fost executat Ceaușescu, mama s-a oprit, a dat volumul mai tare și a stat nemișcată. Știam că au fugit din România pentru că nu era bine, dar nu înțelegeam de ce.

Pe de altă parte, eram foarte conștientă că sunt fericiți în Franța, cu o dublă cultură, pe care apoi ne-au transmis-o nouă, copiilor lor.”

Sarah și Deborah, sora ei, au preluat pasiunea tatălui pentru vioară, în timp ce fratele lor a devenit jurist.

Dacă Sarah conduce Orchestra Națională a Franței, ca primă violonistă, Deborah Nemțanu este, la rândul său, concertmaistru al Orchestrei de Cameră din Paris.

“L-am implorat pe tata să mă învețe vioara. El era foarte pasionat, studia mult, iar noi când îl auzeam cântând, fugeam la el.

Pentru mine, vioara e ca o voce. Încerc să spun ceva prin muzică, printr-un limbaj universal, fără cuvinte precise. Iar lumea înțelege ce vrea ea. Nici nu am amintiri cu mine dorindu-mi să fac altceva.”

“Cel mai frumos lucru pe care ni l-a transmis tata a fost să fim independente, autocritice, să știm singure dacă ce facem e bine sau nu, să ne ascultăm, nu să ne spună cineva dacă aici e fals.”

De la 16 ani, Sarah s-a mutat singură la Paris, unde a terminat Conservatorul. Iar zilele acestea a fost numită profesoară la catedra de vioară a prestigioasei instituții. Îi place să predea tinerilor și spune că a moștenit acest har și această bucurie tot de la tatăl său.

De altfel, a fost profesoară de vioară și pentru actrița Melanie Laurent, în celebrul film Le Concert, regizat de românul Radu Mihăileanu.

Sarah Nemțanu este cea care a interpretat muzica din film – Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski – și s-a bucurat de un succes uriaș, odată cu filmul. Publicația Le Monde titra la acea vreme: „Sarah Nemțanu, adevărata violonistă din Concertul”.

„Radu e foarte exigent, știe exact ce vrea și ce mi-a plăcut a fost că a făcut toată scena finală din film pe ritmul cronometrat al Concertului lui Ceaikovski, a pus întâi muzica și a construit scenariul în funcție de muzicalitatea lucrării.

Nu mai văzusem niciodată asta. De obicei, în filme, muzica se pune la final, după filmări.”

Ca șef de orchestră, lucrează direct cu românul Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței. Acesta o consideră unul dintre cei mai buni violoniști din lume, care ar putea oricând să treacă la o carieră de solist.

Sarah iubește, însă, munca în orchestră și nu se vede făcând altceva.

“Știam că vreau să fiu concertmaistru. În mintea mea, nu puteam să mă văd cântând singură. Tata era concertmaistru. Apoi, când am terminat școala îmi plăcea să merg la repetiții când știam că orchestra era acolo.

Filosofia mea de viață în general este că formăm un lanț în care fiecare e o verigă, suntem foarte diferiți, dar doar împreună putem forma acest lanț.

Când acceptăm că fiecare are personalitatea lui, atunci va fi totul bine. Prioritatea este binele comun, al orchestrei.

Și cum eu iubesc orchestra, îmi place repertoriul de orchestra, acest lucru se vede și colegii mei simt asta.

Eu sunt și șef de orchestră, dar sunt și de partea orchestrei, sunt o intersecție care creează legături și asta se datorează în mare parte educației pe care am primit-o.”

O întreb câți muzicieni români sunt acum în Orchestra Națională a Franței și îmi răspunde cu naturalețe:

„- Oana, Teodor, Eduard, deci 1,2,3,4.

– 3.

– 4 cu mine.

– Te pui și pe tine?

– Bineînțeles. (râde).”

Cu un dirijor român la cârmă și un concertmaistru de origine română, Orchestra Națională a Franței și-a asumat un proiect important, dedicat marelui compozitor român George Enescu.

Întreaga operă enesciană va fi înregistrată în următorii 10 ani la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon.

“În muzica lui Enescu găsești imagini din copilăria sa în România, păsări care cântă, un violinist care cântă pe stradă.

Eu cred că George Enescu a scris pentru a nu uita niciodată amintirile sale și a făcut-o în cele mai mici detalii atunci când vine vorba despre folclor.

Este, evident, și scriitura clasică, muzica de savant. Dar în muzica sa există întotdeauna un voal transparent al folclorului, pe care a reușit să îl integreze.

România face acum eforturi să fie o țară europeană din toate punctele de vedere și cred că artiștii sunt primii care reușesc asta, artiștii sunt niște precursori care creează legături puternice între țări. Enescu cred că a făcut asta perfect.

În muzica lui e multă libertate, dar e într-un cadru special, foarte personal. Asta e cu adevărat special la Enescu. Și așa văd și eu libertatea. Suntem liberi pe Pământ, dar suntem în același timp limitați pe această planetă.”

Anul trecut, Sarah Nemțanu a deschis Festivalul Internațional George Enescu de la București, alături de Filarmonica George Enescu, pe care tatăl său o conducea în urmă cu 44 de ani din postura de concertmaistru.

Iar începând din acest an, Cristian Măcelaru a preluat conducerea festivalului în calitate de director artistic. Amândoi își doresc o reîmprospătare a evenimentului, dar și mai multă atenție acordată tinerilor muzicieni români.

“Festivalul Enescu e cu adevărat impresionat. Ce mi se pare mie păcat este că nu există decât acest festival în România.”

“Toți banii se duc într-un singur loc. Eu n-aș vedea un singur eveniment o dată la doi ani și apoi nimic. Și pentru că vorbeam despre tinerețe, dacă ar fi investiții mai mari în sistem, aș vrea să vină mai mulți profesori din toată Europa să predea în România.

Sigur, e și Concursul Enescu, dar acolo miza e un premiu. În restul anului cine ajută tinerii români, cine îi învață?

La Festivalul Enescu am întâlnit tineri extraordinari, voluntari, personal din organizare. Tinerii vor să învețe, sunt fascinați de sistemul de învățământ european.

Din păcate, sunt mulți care pleacă. Cei mai buni tineri pleacă din România.

Aici cred că Festivalul Enescu cu Cristian Măcelaru director artistic va aduce câteva schimbări.

E o speranță uriașă. E ceva ce simt.”

Sarah locuiește într-unul dintre cele mai boeme cartiere ale Parisului – Montmartre. Merge zilnic, în drum spre casă, pe străzile deluroase pe care au locuit marii artiști europeni – Monet, Manet, Renoir, Picasso sau Van Gogh, și se regăsește perfect în atmosfera vie a locului plin de turiști, chiar la doi pași de Catedrala Sacre Coeur.

Este mamă a doi copii, soție și o artistă care se bucură de viață prin tot ceea ce face. Îi place să gătească, să iasă la alergat cu soțul său și să călătorească. Are un stil de viață tipic parizian, dar adoră, în egală măsură, fiecare vizită în România, pe care o consideră parte fundamentală din identitatea sa.

“De 6 ani încoace am mers aproape în fiecare an în România și de fiecare dată m-am simțit pur și simplu ca la mine acasă. E ceva ce nu se poate explica, ci doar se simte.

Mă simt acasă. L-am dus acolo și pe Georges, băiatul meu.

România e o intersecție a Europei, o țară unică prin faptul că e latină în Est, asta îi dă o identitate aparte și  în același timp este o țară a adaptabilității.

De aceea cred că mulți artiști români pleacă din țară și sunt foarte dezvoltați din punct de vedere cultural.

Iar dacă vorbim despre particularități în muzică, cred că stilul românesc are o eleganță aparte, ceva ce tata a absorbit și a transmis.”

Sarah Nemțanu este rezultatul unei familii de români care au emigrat în Franța, la fel cum mii de copii se nasc acum în familiile românești din diaspora și își construiesc drumuri complet diferite decât ar fi arătat viața lor dacă părinții ar fi rămas în România.

Arta, muzica în acest caz, a contribuit fundamental, la conservarea unei identități culturale pe care românii au purtat-o cu ei în țara adoptivă.

Într-o lume în care istoriile nefericite se repetă și milioane de familii sunt nevoite să plece din calea războiului sau a unor regimuri dictatoriale, Sarah crede în bunătatea fiecăruia dintre noi și în puterea de a aduce un pic de lumină în jurul nostru, fie prin artă, fie prin gesturi simple, de zi cu zi.

“Sunt convinsă că atunci când faci bine și ești pozitiv, e un efect în jurul tău.”

“De exemplu, am niște prieteni care se plâng tot timpul de taximetriștii parizieni, că sunt răi, că sunt nu știu cum. Eu iau deseori taxiul după concerte și nu întâlnesc decât taximetriști formidabili, super simpatici.

Odată chiar am avut un taximetrist care a venit să mă vadă la concert. Avea 50 de ani și asculta muzică clasică la radio, tocmai se reînscrisese la o școală de muzică să învețe un instrument. L-am invitat la concert, a venit, m-a așteptat la final și a plâns.

Pentru mine, asta e viața adevărată. Dacă faci bine, dacă ești pozitiv și nu te lași influențat de tot ce e negativ în lume, atunci lucrurile vor merge mai bine.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

The post Sarah Nemțanu, violonista desăvârșită a Franței, născută din părinți români : “Pentru mine, vioara e ca o voce.” appeared first on Cultura la dubă.