Din copilăria mea există niște povești memorabile despre unul dintre concertele Michael Jackson la București. Sora mai mare era adolescentă și a mers la concertul din 1996 alături de o vecină care avea tatăl polițist și le-a ajutat să intre pe stadion.

La televizor erau difuzate imagini cu isteria din jurul lui Michael, iar eu vedeam pentru prima dată o mulțime uriașă și un entuziasm pe care nu știam exact cum să mi-l explic, dar știu că îmi doream să fiu și eu acolo.

Ea s-a întors acasă fără ghiozdan, pe care îl pierduse în mulțime. Dar era cel mai fericit om pentru că fusese la concert. Ceva timp mai încolo a primit o scrisoare de la un soldat, care îi găsise ghiozdanul și se oferise să i-l returneze.

Deși au trecut aproape 30 de ani de atunci, îmi amintesc participarea ei la concertul lui Michael ca fiind unul dintre cele mai tari lucruri pe care le-a făcut, ceva ce mi-aș fi dorit și eu să trăiesc, dar eram prea mică.

Mi-am amintit povestea asta aseară, când mergeam spre stadion cu prietena mea și vorbeam despre scandalul cu Babasha, ce reacții ni s-au părut memorabile, încercam să ne explicăm de ce s-au întâmplat lucrurile așa, cum ar fi fost altfel sau cum va fi la concertul nostru.

Și am realizat atunci: “tu îți dai seama că noi mergem la un concert pe care îl așteptăm de la 20 de ani și, în loc să vorbim despre melodiile preferate, vorbim despre Babasha? Doamne, cât de tare ne-a transformat social media!”

Cum ar fi arătat concertul Coldplay din 12 iunie în mass-media dacă nu existau telefoane mobile sau social media, dacă nu ar fi existat această rostogolire de opinii și comentarii, dacă noi, ca indivizi, nu am fi acumulat atât de multă tensiune și încordare de câțiva ani încoace?

Cam toți oamenii care au mers la aceste concerte au așteptat ore în șir online să prindă bilete, au plătit pentru ele sute de lei. Dintr-un spectacol de două ore, momentul cu maneaua a durat 3 minute. Totuși, a fost singurul lucru despre care s-a vorbit a doua zi. Nu atât despre manea, cât despre reacția agresivă a publicului.

De ce a deranjat, de fapt, atât de tare acel moment?

Oamenii nu au fost agresivi doar prin reacția de moment, ci au vrut să arate clar și răspicat, pe facebook, că au fost indignați, oripilați. Au vrut să fie văzuți indignați. Să nu se asocieze cu o manea, ci să se distanțeze public de ea. Aceștia sunt noii oameni, creați de social media. Ura din online pe care o vedem zilnic în comentarii, crescută pe valul pandemiei, s-a revărsat în viața reală asupra unui tânăr de 22 de ani care nu a făcut niciun rău nimănui.

Și invers. Ce s-a întâmplat în viața reală a provocat un alt val de ură în online, din partea unor oameni care nici măcar nu au participat la eveniment. Dar voiau, într-un fel sau altul, să fie parte din acest scandal.

Cred că subiectul nu este, de fapt, despre rasism, ci despre nevoia de a vărsa frustrările acumulate în viața de zi cu zi. Exact aceeași agresivitate se manifestă și în trafic și în îmbulzeala de la cozi și la locul de muncă și în spitale. Și toate ajung, într-o formă sau alta, postate pe facebook.

În definitiv, și pe 12 și pe 13 iunie am fost aceiași oameni, la același concert. Niște oameni care nu mai au capacitatea de a se detașa de telefoanele mobile și de a se bucura de un moment, fără să își dorească să posteze asta sau fără să zgândăre motive de nemulțumire.

Iar trupa care ne-a adunat pe toți acolo este modificată în egală măsură de social media. E cumva ironic cât de mult vorbește prin marketing despre salvarea planetei și egalitatea dintre oameni și cât de puțin cuprinde mesajele astea din punct de vedere artistic, în profunzimea versurilor.

E la fel de ironic că au implementat un sistem cu pahare reutilizabile, dar pe care ți le schimbau la fiecare băutură nouă cumpărată, fără să știm ce se întâmplă cu cele deja folosite, fără să ni se explice de ce nu putem reumple paharul nostru și ni se dă altul de fiecare dată. Oare erau spălate între folosiri? Dacă da, nu implica asta un consum mai mare de apă?

Ni s-au livrat pe ecrane niște mesaje simpliste și directe – be human, spread love, be kind, we are all human, etc. Ne fac ele mai buni după aceste concerte? Nu.

Totuși, trebuie să admitem că noi toți am ales să fim acolo și știam că mergem la un spectacol cu de toate, nu doar la un concert. Coldplay livrează o muzică frumoasă, emoționantă, animată pe alocuri, simplă. Ne face superficiali muzica Coldplay? Nu. Dacă ești superficial, ești superficial oricum în viața ta, acasă, la muncă, în autobuz. Nu muzica pe care o asculți te definește. Cu siguranță oamenii care au mers la aceste concerte ascultă și Coldplay și Nina Simone și Metallica și Inna și Adi Minune și Radiohead.

Suntem un cumul de muzici și de trăiri, problema e că social media ne-a apropiat, mai mult decât era cazul, de extreme.

Acum câțiva ani am mers la un concert Morrissey la Sala Palatului. Era unul dintre artiștii mei preferați în liceu și mă bucuram că îl pot vedea la București, chiar dacă la mulți ani distanță. În timpul concertului a proiectat imagini cu animale măcelărite, încercând să ne transmită cât de greșit este să mâncăm carne și la ce suferință sunt supuse animalele. Am mers la Morrisey pentru asta? Nu. Mi-aș fi dorit să nu văd acele imagini și să mă bucur de muzică și atât. Dar am înțeles că unii artiști nu livrează doar muzică, ci și politică, mesaje civice sau marketing.

Ei nu urcă pe scenă să facă ce vrem noi, ci ce vor ei. Ține de noi dacă după aia vrem să le mai ascultăm muzica, dacă mesajele umbresc arta sau dacă arta rămâne indiferent ce ar face artistul.

Chris Martin a avut aseară un discurs fake, asumat ca fiind fake. Pe fiecare stadion spune “sunteți cel mai bun public pe care l-am văzut vreodată, vă iubim!”. Nimic nu a sunat mai fals decât “orice ați face, noi vă vom iubi. Noi iubim toți oamenii”. Îl iubește Chris Martin pe Putin? Nu. Ar fi ținut același discurs în Rusia? Nu, e firesc.

Dar același Chris Martin a avut inteligența de a se interesa un pic de contextul românesc, iar când a invitat trei fani pe scenă, a spus „asta e pentru prietenii voștri, cei 65 care au murit în incendiul din clubul Colectiv. Hai să facem asta pentru ei.”

Momentul m-a emoționat teribil. Nici nu mă interesează că scopul a fost intenționat de a ne atinge o coardă vulnerabilă. Mă interesează că din acel moment eu am văzut lucrurile așa: în memoria noastră, Colectiv, un loc un oamenii s-au adunat pentru muzică, este despre moarte.

Concertul ăsta Coldplay, unde ne-am adunat azi tot pentru muzică, trebuie să fie despre viață. Și e ok că oamenii au sărit să atingă baloanele ca niște copii, e ok că ne-am bucurat la luminițe și la melodiile vechi, Fix You, Yellow sau The Scientist.

De aceea am mers la concert. Să ne bucurăm. De aceea mergem la fiecare concert. Să ne reamintim să fim vulnerabili, umani, să lăsăm garda jos.

Hai să ridicăm garda când este cazul. Și avem suficiente motive să o facem în societatea românească.

Nu muzica este bătălia pe care trebuie să o ducem. Muzica ne ajută să supraviețuim.

Spre finalul concertului, a fost un moment în care pe ecrane erau surprinși oameni din public, iar Chris Martin, la chitară, improviza versuri despre ei. Printre aceștia, au apărut câțiva copii fericiți, având acea inocență care ne lipsește nouă. Versul despre ei a fost “Romania, you will get better.”

The post Nu muzica este bătălia pe care trebuie să o ducem. Muzica ne ajută să supraviețuim. appeared first on Cultura la dubă.

De mai bine de 24 de ore, asistăm la un război pe care îl urmărim cu sufletul la gură în fața ecranelor. Ucrainenii, în schimb, trăiesc drama invaziei direct, printre sunetele de explozii și împușcături, copleșiți de sentimentul de frică și de necunoscut. Bărbații între 18 și 60 de ani sunt obligați prin lege marțială să meargă la luptă, iar femei și copii părăsesc Ucraina și fug în România, Polonia sau Molodova pentru a-și salva viața.

Nimeni nu știe ce va face mai departe Vladimir Putin și cum va arăta viitorul în regiune. În fața acestei incertitudini, civilii reacționează diferit, mânați de frică, dar influențați și de ceea ce citesc în presă și pe rețelele sociale.

Informația este în aceste momente crucială.

Pentru a înțelege mai bine comportamentul maselor în acest context, am stat de vorbă în după-amiaza zilei de 24 februarie cu sociologul Darie Cristea, prodecan al Facultății de Sociologie din București. Menționăm data exactă a interviului fiindcă situația din Ucraina se poate schimba de la o oră la alta. Darie Cristea predă sociologie politică, metodologia studiilor de securitate sau victimologie, motive pentru care am considerat că este o persoană potrivită pentru a analiza actuala situație.

Așa cum veți citi și mai jos, trebuie să facem, însă, diferența esențială între informație și opinie. Pentru claritate, precizăm că răspunsurile de mai jos reprezintă o opinie.

***

Vorbind despre populația Ucrainei, fiindcă ei sunt acum în pericol direct, la ce ar trebui să ne așteptăm ca reacție a civililor în fața războiului? Am văzut deja că foarte mulți oameni părăsesc țara, alții rămân acolo și se roagă, alții își fac provizii.

Realitatea este că noi nu știm foarte mult la ce să ne așteptăm, prin simplu fapt că aici e o doză foarte mare de incertitudine.

În Europa, cel puțin populațiile din zona occidentală, central-europeană și chiar din estul Europei, nu prea s-au mai confruntat cu războiul de zeci de ani. Sigur, în anumite zone din fosta Iugoslavie au mai avut conflicte, dar aici pariul fundamental este dacă ne confruntăm cu o invazie tradițională pe scară largă sau e vorba de alt tip de operațiuni militare.

Practic, civilii nu știu cum să se raporteze la această incertitudine, fiindcă ei nu mai au nici măcar tipul de răspuns pe care îl aveau populațiile tradiționale de-a lungul timpului, care se confruntau des cu războiul.

Nu mai există niște formate pentru așa ceva.

Gândiți-vă că e prima dată în ultimii 20 de ani, prima dată în istoria de sute de ani a Europei, în care cele mai multe țări au desființat serviciul militar obligatoriu. Populația nici nu are o imagine clară asupra a ceea ce ar însemna acest război.

O populație care are acest concept al serviciului militar înțelege ce înseamnă să te prezinți la o unitate militară, ce face restul familiei când bărbatul pleacă la război, sunt niște trasee tradiționale de care populațiile actuale sunt complet dezinteresate fiindcă nimeni nu a mai crezut că așa ceva mai este posibil.

Sunt analiști foarte serioși, autori internaționali care ne-au tot povestit în ultimii 30 de ani că războiul nu o să mai fie cum a fost, că o să fie cibernetic, economic. Și noi ce vedem acolo? Vedem niște imagini cu tancuri, artilerie grea, avioane, infanterie, bombardamente, ceva ce credeam că e imposibil în Europa. Totuși, Ucraina e o țară europeană.

E ceva acolo care nu se potrivește cu cadrele mentale pe care populațiile de astăzi le au privind tipul de interacțiune între societăți. De aceea lumea se uită uimită la așa ceva.

Acum, o parte din populația ucraineană fuge fără să știe exact unde, pentru a își salva viața. Ei nu știu când se închid anumite posibilități de a pleca. Vorbim despre trupe rusești aflate pe teritoriul ucrainean. Poate peste două zile nu vor mai putea pleca. Nimeni nu știe.

Cum ați analiza, ca sociolog, comportamentul maselor în fața pericolului războiului?

Refugiații sunt pur și simplu conduși de teamă. Nu există altă emoție mai puternică în aceste momente.

Ei și-au lăsat tot ce aveau – casă, familie, locuri de muncă.

Și ce e inedit în această situație e că nu sunt niște refugiați care pleacă în urma unui război de lungă durată. Ei pleacă din fața unei lovituri despre care nu se știe mare lucru.

Noi nu știm cum o să arate acest război mâine sau poimâine.

Dar nu e cumva ironic că în era tehnologiei știm, de fapt, atât de puține lucruri?

Noi am avut informări în timp real privind comasarea de trupe la granița Ucrainei, reacțiile politice, negocierile aproape că s-au purtat la televizor. Dar, până la urmă, treaba asta nu ne protejează deloc în fața unui război, până la urmă, de tip clasic.

Pe de altă parte, ciudățenia momentului este următoarea: s-a tot vorbit despre invazie, dar noi vorbim acolo de o invazie clasică și de un sprijin acordat unei lovituri de stat din interior. Au fost lovite puncte strategice, probabil se încearcă cucerirea capitalei, instaurarea unui guvern prieten rușilor.

Deci nu suntem exact pe un scenariu clasic de război, chiar dacă la începutul bombardamentelor părea așa.

Revenind la refugiați, chestiunea este foarte complicată. Pe de o parte, gradul de distrugere din jur nu este la nivelul la care să zici că nu mai ai ce să aperi.

E un pariu acolo: ieșim pentru că acum încă putem sau poate dacă stăm nu o să fie chiar atât de rău.

Incertitudinea este groaznică din acest punct de vedere.

În plus, dacă Rusia va ocupa Ucraina, traiul lor acolo nu va mai semăna cu nimic din ceea ce a fost înainte. Probabil există și liste negre cu oameni care au fost anti-Putin. Gradul acesta de incertitudine va rămâne în Ucraina și dacă războiul nu va avea amploarea pe care o știm din războaiele mondiale. Prin urmare, pentru mulți pare mai rezonabilă plecarea.

Ați insistat pe ideea de incertitudine. Credeți că ea este accentuată din cauza comportamentului imprevizil al personajului care a gândit toată această operațiune, Vladimir Putin?

Când vorbim despre Rusia lui Putin, vorbim despre un sistem politic aproape dictatorial. Nu e dictatură în sensul în care o cunoaștem noi, e o dictatură mai sofisticată, mai pentru mileniul III. Dar este un sistem dictatorial.

Practic, evoluția de acolo nu depinde de mecanisme instituționale, în care președintele discută cu alte forțe politice, cu instituții politice din țară, cu guvernul, cu parlamentul, cu generalii de armată. Acolo dacă vrea Vladimir Putin să atace, atacă.

Și atunci, posibilul război despre care discutam acum patru săptămâni, nu era prognozabil fiindcă nu era o chestiune sistemică. Era pur și simplu ceva ce ținea, în ultima instanță, de dorința lui Vladimir Putin.

Nu pot fi făcute presupuneri findcă nimeni nu știe ce este în capul lui Vladimir Putin.

În ceea ce privește poporul român, care credeți că ar fi reacția naturală la ceea ce întâmplă în vecinătatea noastră? Frica e un sentiment justificat în acest context pentru România?

Având în vedere gradul de imprevizibil al evenimentelor, evident că frica este un sentiment individual de înțeles. Din fericire, deși trăim într-un stat în care lumea are foarte puțină încredere în instituții, lumea are, în schimb, încredere în NATO și în Uniunea Europeană.

Trebuie să înțelegem că facem parte din aceste două mari structuri, mai ales din NATO în acest context.

Forța României, ca și a Poloniei, ca și a țărilor baltice, stă în faptul că suntem în aceast aranjament internațional care este foarte solid și foarte puternic.

Nu există nicio șansă ca aceste țări să fie luate individual.

Credeți că accesul la internet în contextul războiului ajută sau face mai mult rău din punct de vedere al dezinformării și manipulării maselor?

Sunt beneficii și pericole legate de accesul nelimitat la informație. Accesul acesta nelimitat înseamnă și accesul celor care transmit informația către un public nelimitat, iar informația nu mai poate fi verificată.

Informațiile puse în circulație sunt din ce în ce mai greu de verificat.

Până la urmă este un fenomen democratic, dar se pune foarte multă presiune pe cultura mediatică a publicului. Iar în cazul ăsta, se pune mare accent pe cultura de securitate a publicului.

Publicul trebuie să separe informația de opinie. Din păcate, dacă ne uităm la televiziunile de știri, vedem un amestec nu foarte în regulă acolo. Mai mult avem opinii, nu neapărat avizate, decât informații.

Inclusiv structuri consacrate din media românească au pus prea mult accent pe senzațional.

Informația corectă este crucială în acest moment.

Cum vă explicați ca sociolog revenirea războaielor în istorie, faptul că în 2022 mai asistăm la așa ceva? E ceva ce ține de firea umană, apar acești lideri nocivi de necontrolat care se cred mai presus de ceilalți sau care ar fi explicația?

Chiar și înainte de Primul Război Mondial, presa și literatura de specialitate consemna că Europa a ajuns la un grad de civilizație în care nu mai sunt posibile războaie între statele europene, că oamenii sunt civilizați și că, de fapt, niciunul dintre statele participante nu și-a dorit acel război. Și atunci era o lume cumva globalizată. Sigur, nu la nivelul de astăzi, dar Europa avea un tip de comunicare în interiorul ei și se bucurase de o perioadă lungă de pace.

După al Doilea Război Mondial, la fel s-a crezut că după o asemenea atrocitate, cel mai mare război din istorie, un alt război nu va mai fi posibil.

Războaie vor mai fi, din păcate, cauzele sunt multiple, dar cred că miza liderilor este să le țină pe cât posibil mai restrânse, cât mai controlate, pentru a nu degenera într-o situație care să implice mai multe state.

The post Darie Cristea, sociolog: “Publicul trebuie să facă diferența între informație și opinie. Informația corectă este crucială în aceste momente.” appeared first on Cultura la dubă.

Sau, fără atâtea figuri de stil, cât și ce spunem despre ceva ce NU ne-a plăcut.

Asta pentru că observ și în artă o epidemie care se transmite din ce în ce mai mult. E doar un eufemism pentru minciună. Compromis, convenție socială, spuneți-i cum vreți. Câți oameni mai au curaj să spună public că nu le-a plăcut o piesă de teatru, un film românesc, un concert, o lucrare de artă?

Să ridice mâna cel care zice.

Critica de teatru, de exemplu. Laudativă și cam atât. Nu există critică în critică, sau cel puțin, nu la îndemâna profanilor. Dacă există vreuna dedicată profesioniștilor, mie mi-a fost inaccesibilă, dar mai degrabă aș fi tentată să cred că se limitează la o o remarcă spusă prin viu grai, nicidecum la critică scrisă.

Cum de s-a ajuns aici, greu de spus. Frică, jenă, compromis? Nu știu.

Mi-e, însă, mai la îndemână să bănuiesc cum a dispărut critica din rândul iubitorilor de artă, în toate formele ei, iubitorilor nehabotnici, neprofesioniști, neinițiați, neînvățați.

Cel mai important păcat, efectul de turmă: lumea se ridică în picioare să aplaude indiferent de calitatea spectacolului, te ridici și tu. De jenă, de teama de a nu fi judecat, tranșat, catalogat.

Spun toți că este un tablou superb, înghiți în sec și spui și tu. E drept, se întrepătrunde cu cealaltă categorie, dar e puțin diferit. Rezultatul este, însă, că n-ai curaj și te temi.

Cum să spui despre ceva că a fost anost, de neînțeles, chiar urât și fără sens, dacă n-ai suficient de multă pregătire în domeniu și te bazezi doar pe bunul gust și, câteodată, pe bunul simț?

Și aceste două mari categorii sunt suficient de puternice încât să ne oprească, de multe ori, să spunem ce credem cu adevărat despre ceea ce tocmai am văzut. Cel mult, prietenii ajung să fie singurii care-ți cunosc adevărata părere și cercul este închis. Dar nici aceia nu află mereu.

Nu-i exemplu mai relevant ca cel pe care l-am văzut cu ochii mei, într-o seară de primăvară, la un spectacol la Unteatru.

În stânga mea, două doamne care au vorbit încontinuu. Bine, exagerez. Nu încontinuu. Luau pauze în care butonau telefonul. Și nu mică mi-a fost mirarea la sfârșitul piesei, când s-au ridicat în picioare să aplaude furtunos, iar afară, când discutau cu alți prieteni, le-au decretat că piesa a fost “superbă”. Nu au văzut nimic din ea. Dar n-au avut curajul să spună că au fost plictisite, că n-aveau ce căuta acolo, că au facut doar act de prezență.

Așa se întâmplă la Festivalul Enescu, așa se întâmplă la concertele importante de la Ateneu. Unde nu pui piciorul cu anii, dar e musai să-ți dai check-in la acel eveniment, pentru simplu fapt că vine “toata lumea bună” și trebuie să fii văzut.
Ipocrizia e un alt domeniu în care nu intrăm acum cu totul.

Și, totuși, au mai rămas pe baricadele sincerității, niste oameni. Cei care nu dau doi bani pe părerea altora. Mizantropii, neșlefuiții, neadecvații. Mărturisesc, mai trec câteodată linia imaginară și mă trezesc spunând fără tăgadă, “ce porcărie”, “ce mediocru”, “n-am înțeles nimic”, “ce pierdere de vreme”, “nu mi-a plăcut”, dar, mai adesea “umorul ăla nu mă reprezintă”, “a fost mult prea complicată pentru gusturile mele”, “a fost acceptabilă, dar nu aș recomanda-o altcuiva” și, cel mai folosit.. interesant.

Mai ales dacă sunt întrebată chiar de către autor. M-a întrebat cineva ce cred despre opera lui și i-am răspuns: “interesant”. A părut puțin șocat la început, apoi a zâmbit. Înțelesese.

Altfel, așa cum există liste cu recomandări de filme, expoziții, spectacole, poate ar trebui să avem curajul de a face o listă cu evenimente sau produse culturale pe care NU le recomandăm.

Eu cred că ar fi corect să spunem lucrurilor pe nume. Să avem curajul să spunem NU. NU, nu mi-a plăcut.

De asta are nevoie arta. În toate formele ei.

Altfel, vom ajunge la fel ca marii degustători si mâncători de artă pe pâine, care admirau la o expoziție de artă un cuier. Credeau că este o “instalație”. Era … un cuier.
Sau la momentul în care femeia de serviciu dintr-un muzeu de artă modernă îți aruncă la gunoi “opera”, crezând că e… gunoi.

Căci s-a ajuns ca arta să fie în tot și nimic să nu mai fie artă. Nu mai știu cine a zis asta. Dar sigur nu eu.

The post Despre curajul de a spune Nu. Nu, nu mi-a plăcut. appeared first on Cultura la dubă.