Tema de anul acesta este „Alege!”, fie că vorbim despre alegeri individuale, fie despre comunități (LGBTQ+, fermieri, mineri, freelanceri, politicieni, societatea civilă) într-o gamă largă de contexte actuale: război și conflicte, impactul inteligenței artificiale, mercantilizarea și exploatarea avidă a resurselor naturale, abuzuri de putere, lupta pentru drepturile muncitorilor, criza climatică, coexistența laică și religioasă, discriminarea etnică, de gen sau de clasă și privarea de drepturi, insecuritatea socio-economică și geopolitică.


Festivalul se desfășoară în București până pe 14 aprilie, la Cinema Elvire Popesco, Cinemateca Eforie, Cinema Union, Cinema Muzeul Țăranului și Centrul Ceh. O parte din filmele din selecție se vor putea vedea ulterior și în cadrul ediției online a festivalului, accesibilă în toată țara, între 15 și 25 aprilie.

Ediția de anul acesta readuce pe ecrane o favorită a publicului festivalului: secțiunea care recuperează din cinematografia documentară de dinainte de Revoluție, SAHIA VINTAGE.

Continuă anul acesta și programul Adoptă un documentar, prin care reprezentanți ai unor ONG-uri active din România împărtășesc cu comunitățile lor filme care sunt pe teme similare celor pentru care luptă. În 2024, spațiul pe care festivalul îl acordă societății civile se mărește cu ocazia primei ediții a programului Zilele Liceenilor, care cuprinde și un târg de voluntariat activ, dedicat tinerilor, la care participă 7 ONG-uri din România. 

Invitați ai OWR17 

Agniia Galdanova (Rusia), Agnès Perrais (Franța), Boubacar Sangaré (Burkina Faso), Bronte Stahl (SUA), Daniel Kötter (Germania), Elios Levy (Franța), Gergő Somogyvári (Ungaria), Goran Dević (Croația), Kumjana Novakova (Bosnia și Herțegovina), Maciek Hamela (Polonia), Natan Castay (Belgia), Rebecca Hirneise (Germania/Austria), Viera Čákanyová (Slovacia) sunt invitații de anul acesta care vor fi prezenți la Q&A-uri cu publicul după proiecțiile filmelor lor.

Regizorului Eyal Sivan (Israel/Franța) îi este dedicată o retrospectivă între 8 și 12 aprilie, care se va încheia cu un masterclass dedicat eticii în documentare și felului în care putem lucra cu memoria (13 aprilie), iar artista vizuală Maryam Tafakory (Iran/UK) va susține două performance-uri live în timpul retrospectivei dedicate scurtmetrajelor sale în primul weekend al festivalului, 6-7 aprilie.

Invitații români de anul acesta sunt Alexandra Diaconu și Lucia Chicoș, regizoarele filmului „Where I Am Now”, Adi Dohotaru, regizorul filmului de deschidere „Moartea lui Iosif Zagor”, și Adina Brădeanu, curatoarea secțiunii Sahia Vintage. 

BILET INDIVIDUAL – 20 lei
BILET INDIVIDUAL redus (elevi, studenți, seniori) – 15 lei
ABONAMENT GENERAL  – 150 lei
ABONAMENT GENERAL redus (elevi, studenți, seniori) – 120 lei
ABONAMENT ONLINE –  80 lei
ABONAMENT FULL FESTIVAL (offline + online) – 200 lei
ABONAMENT FULL FESTIVAL redus (elevi, studenți, seniori) – 150 lei
ABONAMENT 5 INTRĂRI – 80 RON
ABONAMENT 5 INTRĂRI REDUS (elevi, studenți, seniori) – 60 RON

The post A început One World Romania. Cele mai bune filme documentare și invitați speciali la București appeared first on Cultura la dubă.

Proiectul revine la Festivalul Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, iar anul acesta propune o dezbatere extinsă despre programele pe care le oferă bibliotecile în prezent pentru diferite comunități, pornind de la exemplul Bibliotecii Publice din New York, portretizată de renumitul regizor de film documentar Frederick Wiseman în Ex Libris: The New York Public Library.

Evenimentul are loc pe 11 aprilie, de la ora 11:30, la Cinema Union (Str. Ion Câmpineanu nr. 21, București), iar proiecția filmului va fi urmată de o discuție cu invitați speciali. Participarea este gratuită în limita locurilor disponibile, cu rezervarea unui bilet cu valoare zero AICI.

La discuție vor participa: Dragoș Adrian Neagu (Președinte ANBPR – Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România, Manager Biblioteca Județeană „Panait Istrati” Brăila); Ioana Crihană (Director Executiv ANBPR, om de litere, fost jurnalist, copywriter cu experiență, consultant în publicitate); Lector univ. dr. Robert Coravu (Facultatea de Litere, Universitatea din București).

Aceștia vor discuta despre rolul comunitar al bibliotecilor și despre activitățile pe care acestea le pot desfășura în prezent pentru a atrage publicuri de toate vârstele și a susține dialogul și învățarea continuă. Documentarul proiectat aruncă o privire inspirațională și caleidoscopică spre una dintre cele mai mari biblioteci din lume și în special către programele sale concepute pentru diverse comunități. Oferind ateliere și conferințe pe teme specializate, dar și servicii de informare generală, biblioteca publică din New York se dezvăluie ca un forum revitalizat, care nu a fost înlocuit de mediile digitale, dar a învățat să le folosească în beneficiul vizitatorilor săi.

Ex Libris: The New York Public Library (SUA, 2017, 197 min) prezintă culisele uneia dintre cele mai prestigioase instituții de cunoaștere din lume și o dezvăluie ca pe un loc primitor, benefic schimbului cultural și învățării. Cu 92 de locații în Manhattan, Bronx și Staten Island, Biblioteca Publică din New York se angajează să fie o resursă pentru toți locuitorii acestei regiuni variate și cosmopolite, și nu numai. Biblioteca depune eforturi pentru a stimula învățarea, a promova progresul cunoașterii și a consolida comunitățile.

Filmul va fi subtitrat în limba română. Discuția va avea loc în limba română.

The post One World Romania militează pentru dezvoltarea bibliotecilor ca hub-uri culturale appeared first on Cultura la dubă.

Pe 15 aprilie, ora 19:00, la ARCUB, va avea loc proiecția filmului „I’m so sorry”, în cadrul celui de-al doilea
eveniment de warm-up pentru festivalul One World Romania #15. Filmul a fost prezent anul trecut la Cannes.

Evenimentul este găzduit de OWR#15 în parteneriat cu Docudays, festivalul internațional de film documentar dedicat drepturilor omului din Kiev, Ucraina, ce se desfășoară de regulă în luna martie.

În acest an, festivalul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată din cauza invaziei ruse. Proiecția va fi completată de intervenția online în limba engleză a lui Olexi Pasyuk, director adjunct în asociația „Ecoaction’’ din Kiev și expert în energie, schimbări climatice și agricultură.
Filmul regizorului de origine chineză, Zhao Liang, ne prezintă, din perspectiva tehnologiei contemporane avansate, situația complexă a încălzirii globale și opțiunile umanității cu privire la energia nucleară.

Documentarul urmărește evenimentele istorice și situația graduală a dezastrelor nucleare asupra comunităților și societății în general.

Fiecare sit nuclear pe care îl revede reprezintă o temporalitate specifică – Fukushima, Japonia, explozie din 2011 în urma unui cutremur, apare ca prezent în curs de desfăşurare; Semipalatinsk, Kazakhstan, poligon de testare, închis în 1991, reprezintă trecutul ascuns; Cernobîl, Ucraina, explozie din 1986 apărută în urma unei erori umane, este prezentul veșnic alienat, și Onkalo, Finlanda, centrală nucleară deschisă în 2022, prima centrală nucleară achiziționată în Europa după dezastrul de la Cernobîl, este conturată ca viitor al viitorului.

Pe teritoriul Ucrainei sunt 4 reactoare dezafectate la Cernobîl și 15 reactoare nucleare operabile în 4 centrale din țară (Khmelnytskyi , Rivne, South Ukraine, Zaporizhzhia), unde cea de la Zaporojie (Zaporizhzhia) este considerată cea mai mare centrală nucleară din Europa.

Atacul armatei ruse din 4 martie a.c., a dus la un incendiu asupra clădirii centralei din Zaporojie, care nu a provocat scurgeri de material radioactiv, însă acțiunea a ridicat multe semne de întrebare comunității internaționale cu privire
la modalitățile de asigurare a siguranței naționale și a țărilor din jur în următoarea perioadă.

Cea de-a 15a ediție a Festivalului One World Romania se va desfășura în perioada 13 – 22 mai 2022.

The post Festivalul One World Romania pune în dezbatere pericolele ascunse de centralele nucleare, în contextul invaziei Ucrainei, și aduce în România filmul “I’m so sorry” appeared first on Cultura la dubă.

Vanina Vignal este regizoare și co-director artistic al festivalului de film documentar despre drepturile omului One World Romania, are loc până pe 20 iunie, la București.

Și-a început cariera ca actriță, în Franța, însă din cauza unor traume suferite în copilărie, a realizat că locul ei este în spatele camerei. Pe când era doar un copil, Vanina a trăit lucruri pe care mulți dintre noi nu le-ar putea înțelege sau procesa. În familia ei, prestigiul, puterea și influența s-au îmbinat cu înclinația spre abuz. 

Vanina reușește să-și proceseze trauma îmbinând terapia cu o pasiune către care s-a îndreptat instinctiv – filmul documentar. Filmele sale, „Stella”(2007) și „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu exista?”(2012), spun poveștile a două femei care experimentează forme diferite de alienare. 

Pentru Vanina, să vină în România a însemnat să găsească un loc unde nu se mai simte singură. A ajuns aici pentru prima dată în 1990, pentru a juca într-un spectacol la Teatrul Național din Iași. Apoi, filmele ei au adus-o înapoi aici, fiind construite în jurul a două familii române. În 2013, Vanina l-a cunoscut pe Andrei Rus, care i-a propus în 2018 să facă împreună selecția de filme pentru One World Romania. 

În interviul de mai jos, Vanina Vignal s-a deschis și ne-a vorbit despre traumă, abuz și suferință, dar și despre cum a reușit să proceseze aceste lucruri și să le folosească pentru a crea ceva pozitiv pentru sine și cei din jur. 

***

Tema One World România de anul acesta este feminismul. De ce ați ales această temă?

În fiecare an avem foarte multe filme făcute de femei. Mai ales pentru că este un festival de film despre drepturile omului și, mai specific, de documentar. Sunt mai multe regizoare decât regizori de film documentar. 

În fiecare an aveam o categorie dedicată cineastelor, așa că am decis să dedicăm ediția de anul acesta cu totul acestei teme. Sunt destul de multe problematici de pus în lumină. 

Care sunt aceste probleme?

Sexismul nu este rezolvat deloc. Violul nu este rezolvat, fie în afara casei sau înăuntrul casei. Violul conjugal este în continuare o problemă mare. Și acesta nu se întâmplă doar în cazul femeilor care au avut deja astfel de probleme. Sunt femei care știu să se apere, dar care cad în capcana iubirii și nu-și dau seama că bărbatul din fața lor nu e okay. Și se ajunge până la viol sau la abuz psihic, la relații foarte toxice. Femeile, în majoritatea cazurilor, tot nu sunt plătite ca bărbații.

Spunem că e mai bine, vrem să fie mai bine, și într-adevăr într-un fel e mai bine. Dar există alienare atât din partea bărbaților cât și din partea femeilor, cum e în cazul Stellei, cu care am făcut eu primul film. Ea se afla într-o capcană de relație. Își iubea soțul, dar era o relație care nu era în regulă deloc. 

A fost foarte interesant că prin relația noastră de filmeur-filmée, Stella a avut, în sfârșit, pe cineva care a fost acolo pentru ea, care a ascultat-o, într-un moment din viața ei în care era la capătul depresiei. Atenția mea a ajutat-o mult. Am făcut acest prim film fără școală de cinema.

Cum ați cunoscut-o pe Stella și cum ați ajuns să faceți acest film?

Pentru că știam română, un regizor m-a rugat să-i fiu asistentă pentru că voia să facă un film cu rromii care trăiau „pe platz” (cum ziceau ei)  din suburbia Parisului („un bidonville”). M-am dus, l-am ajutat, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram de acord cu ce făcea. Era ca și cum nu vedea ce se întâmpla în jurul nostru, nu vedea filmul pe care îl vedeam eu.

Avea o idee preconcepută și se ducea într-acolo, cu intenții foarte bune, dar filmul lui era contra ce voia el să facă. Le lua oamenilor interviuri, dar nu îi asculta pe bune.

Eu, mergând cu el „pe platz”, am văzut femei preocupate să obțină bani ca să aibă ce pune pe masă, să fie curat și ordine ca acasă. Am văzut o viață normală de sat, dar în niște condiții imposibile. Îi voi mulțumi acelui regizor toată viața. Datorită lui am avut curaj să încerc și eu. Nu puteam să fac mai rău decât el, asta era clar. 

Am cumpărat o cameră. O întâlnisem deja pe Stella. Bărbatul ei vorbea și ea stătea mereu alături, așteptând, fără să zică un cuvânt. Și s-a întâmplat ceva între noi două, nu știu ce. Era ceva cu ea, trebuia să fac un film cu ea și trebuia să-l fac chiar atunci. 

Nu am petrecut ani de zile ca să finanțez filmul, scriind zeci de dosare, doar l-am făcut pur și simplu. Și apoi am realizat ce cadou mi-am făcut și i-am făcut și ei, Stellei. Ea a început să se folosească de relația asta triangulară pentru a-i spune bărbatului ei ce nu îndrăznea să spună până atunci. Pentru că eram acolo în spatele camerei, fără să spun nimic, ea găsea curaj. 

Prin filmul acesta am văzut încă un caz de femeie care e cu totul alienată, care a ajuns într-o capcană, ca multe alte femei. Și când spun asta, mă includ.

Prin filmul nostru, Stella a înțeles niște lucruri pe care eu le-am înțeles cu psihanalista mea. 

Ne puteți explica în ce constă capcana în care simțiți că ați căzut?

Eu am fost abuzată psihic și sexual, ca să vorbesc de mine.

Am fost abuzată ca adult, asta și pentru că am fost abuzată de când eram un bebeluș, de tatăl meu.

Până când am reușit să lucrez pe asta și să numesc, să analizez acest lucru, bineînțeles că am fost atrasă de persoane care erau ca tatăl meu. Fie bărbați, fie femei. 

Am avut probleme și cu femei abuzive. Există, nu este doar apanajul bărbaților. Auzim mai mult de bărbați care abuzează de femei, dar se poate și invers. Dacă aș fi crescut într-o familie în care granițele erau bine puse, poate în relațiile mele de iubire și de prietenie aș fi putut seta niște limite. N-am știut să fac asta, lucrez la asta. 

Fac încă psihanaliză de două ori pe săptămână. Cred că o să am nevoie toată viața de asta, pentru a încerca să am o viață normală. Că face parte din mine, nu pot să pretind că nu a existat. Această experiență mă face ceea ce sunt astăzi, adică o persoană empatică, o persoană căreia îi pasă de cei din jur, care e sensibilă la abuzuri de toate felurile: sexuale, politice, rasiale, sociale etc.

Cum anume se îmbină terapia cu filmele dumneavoastră?

Stella sunt eu. Teona, Ioana, Rodica (nr. din al doilea film al Vaninei, „După tăcere, ceea ce nu e rostit nu există?”) sunt eu. Toate aceste femei care au suferit, care au avut probleme pentru a înțelege de ce suferă, tăcerea care a fost moștenită de la o generație la alta. Erau exact aceleași probleme pe care le aveam eu și pe care încă le am. 

Acum fac un film documentar prin care încerc să înțeleg mecanismele care au făcut ca în familia mea să fie incest. Dar nu este doar incestul tatălui meu, vine de foarte departe in arborele genealogic al familiei. 

Când ești tânăr, ai tendința să spui: „Tatăl meu a abuzat de mine, e un monstru”. Nu, nu e un monstru. A pățit și el ceva și nu a lucrat cu el, deci a transmis ceea ce a primit generației de după. Cu acest film deschid acest cadou otrăvit, pun totul pe masă și ce este absolut oribil. Mă uit și încerc să înțeleg. 

De când eram mică am știut, fără să pot să pun în cuvinte, că ceva nu e ok între bunica și cel puțin doi dintre cei nouă copii. 

Vedeam probleme cu doi dintre ei, cu tatăl meu și sora cea mai mare. Pentru că în familia mea avem case vechi de peste 200 de ani, am efectiv mii de documente. Orice vrei, scrisori, corespondențe pe șase generații. Nimeni nu a făcut nimic cu aceste scrisori și documente. Nimeni nu s-a uitat pe bune, iar eu am început. Am înțeles foarte multe lucruri din ele.

Acum fac o anchetă în trecut și deja am putut pune deoparte niște ramuri din familie care erau sănătoase și am înțeles de pe care ramură vine boala. Este un personaj, fratele stră-bunicii mele. Când citesc scrisorile lui, vomit direct. Nu pot, este ceva în mine care recunoaște ce a trăit. 

Având în vedere că e un subiect atât de dureros, cum ați decis să faceți acest film despre abuzul din familia dumneavoastră și de unde vine puterea de a-l duce la capăt?

A trebuit să parcurg un drum foarte lung cu psihanaliza și cu filmele. Când mă uitam cu monteuza a mea la cadrele pentru „După tăcere” am considerat că era prea mult să spun și povestea mea în același film. Deci am zis că trebuie să fac un film și cu personajul Vanina, când voi putea. De atunci am știut că îl voi face. 

Este foarte interesant, pentru că filmul ajută psihanaliza, iar psihanaliza ajută filmul.

Sunt momente în care e prea dureros să mă uit la tot ce am moștenit. Dar îmi spun: „Hai, pentru film!” sau „Hai, pentru psihanaliză!”. 

Știu că am foarte mare noroc că am uneltele acestea artistice. Când va exista filmul acesta, oamenii îl vor primi și îi va ajuta cum am fost eu ajutată de alte filme și alte cărți. Măcar asta să fac, să transform în ceva pozitiv. Și pe mine mă ajută, oricum.

Când ați descoperit că terapia vă poate ajuta să procesați trauma prin care ați trecut?

Am fost prima dată la psiholog când aveam șapte ani, pentru că părinții mei divorțau. Dar acesta era doar vârful icebergului. Fusesem deja abuzată ca bebeluș, dar nu-mi aduceam aminte conștient, și eram în continuare abuzată dar nu puteam încă să analizez: aveam nevoie de un tată, nu puteam încă să „văd” fără sa explodez psihic, chiar cu ajutorul unui terapeut. Era prea devreme. 

Abuzul sexual e un abuz de putere, înainte de toate. Oamenii capabili să facă asta sunt foarte bolnavi. 

Acum îl văd pe tatăl meu ca pe un biet copil care nu se putea elibera de sub puterea mamei lui, care era și ea bolnavă. Eu am avut șansa aceasta pentru că părinții mei s-au despărțit. Prin mama am ajuns la psiholog, am avut unealta aceasta. Am știut că există un loc unde pot să mă duc, care este al meu, doar al meu. Căci la mine ușile erau mereu deschise cu tata.

La 12 ani când am vrut din nou să mor, am spus: „Vreau să mă duc la psiholog.” Știam că există. Tot nu vorbeam de sex, era imposibil, nici nu trecea prin capul meul. Chiar dacă se întâmpla în acel moment, tot nu puteam. 

Care a fost momentul în care ați reușit să verbalizați? 

Am început drumul (extrem de lung) la 27 de ani. Am putut pentru că o verișoară care a fost abuzată de tata mi-a spus că vrea să facă un proces, iar eu să depun mărturie. 

Pentru că verișoara mea a vorbit, am discutat cu mai mulți membri ai familiei.

Am aflat că tatăl meu abuzase și de două surori ale mamei mele. Am început să văd că nu eram doar eu. Și atunci au apărut bănuielile că poate se întâmplă același lucru și cu fratele meu cel mai mic. 

Aveam 18 ani când fratele meu s-a născut. Mama lui era fantastică, aveam încredere în ea. Din păcate, a murit după 10 luni. Eu aveam doar un lucru în minte: cum să-l protejez pe fratele meu? Am încercat, dar n-am putut. Eram prea mică și am căzut din nou în capcana tatălui meu.

Când aveam 29 de ani, am înțeles de ce nu am putut elabora, nici analiza ce mi se întâmplase. M-am dus « la brigade des mineurs » (brigada minorilor) și suntem mulți din familia mea care au depus mărturie.

Dar tatăl meu era un diplomat, un ambasador, un om politic. Avea multă putere. Era frumos, era mare, vorbea bine, păcălea pe toată lumea.

Cu ocazia aceasta, am fost la psihologi de copii ca să învăț cum să vorbesc cu fratele meu. Și psihologii îmi spuneau să nu îi spun nimic rău de tata : când ești copil, mama și tata sunt universul, fratele meu nu putea face altceva decât să-l apere pe tatăl lui. 

Dacă un copil începe să spună ceva, e în regulă, atunci poți răspunde, dar cu mare grijă. Așa am înțeles de ce nu am putut vorbi nici eu când eram mică. Nu puteam vorbi pentru că era tatăl meu și aveam nevoie de el. Asta cunoșteam. 

Bineînțeles că atunci am făcut tot ce am putut. Am fost în justiție și mi-am asumat toate riscurile pentru că nu voiam ca el să-mi spună într-o zi că nu am încercat să-l salvez, cum i-am reproșat eu mamei. 

Ce v-a determinat să alegeți facultatea de actorie? 

Eu cred că era legat de trauma mea. De aceea m-am și oprit la un moment dat. Ca foarte mulți puști, voiam să fiu pe scenă. Era latura asta. Dar ce am înțeles este că inconștient, când eram pe scenă, eram sub privirea regizorului, publicului și eram în aceeași poziție neplăcută în care eram cu tatăl meu.

Am trăit în teatru și multe abuzuri. Sunt foarte mulți regizori și în teatru și în film, care abuzează de puterea lor. Care sapă după reacția pe care vor s-o obțină, dar cărora nu le pasă cum ești după. Bineînțeles sunt și regizori foarte buni. 

Dar eu vorbesc de perioada în care aveam între 15 și 25 de ani, când nu știam, când nu eram atrasă de persoane în regulă pentru că veneam de unde veneam, când nu puteam să spun nu. M-am aflat în niște situații destul de neplăcute. 

Unul din jocurile tatei… în general nu vorbesc despre ce făceam pentru că urăsc asta, nu vreau să pun publicul în poziție de voyeur. Și în general când vorbim de incest, asta se face. Se spun detaliile, ce și cum s-a întâmplat din punct de vedere sexual. Și nu asta e problema, ce și cum ți-a făcut, ci cum ai rămas după. Dar spun din când în când doar un lucru, pentru că e important. 

Unul din jocurile lui sexuale era să mă pună într-o poziție de voyeur când el făcea dragoste. Erau două trei persoane, femei diferite, în fiecare weekend. Îl excita să se uite la mine. Eu eram acolo și tot nu înțeleg de ce femeile nu spuneau nu. Eu nu respiram, eram în apnee tot timpul. Îi plăcea să facă asta sub privirea mea. 

Chiar și în timpul acțiunii judiciare pentru fratele meu nu puteam să spun asta la Protecția Copilului pentru că îmi era încă foarte rușine.  N-am putut să vorbesc despre asta. Chiar credeam de când eram un copil că eu am fost voyeur, că am fost obsedată sexual. 

Și vorbim aici de un joc, cu un fel de scenă. Eu eram publicul, iar lui asta îi făcea plăcere. Și eu cred că asta a avut un mare rol în dorința mea de a fi pe o scenă. 

Când am început drumul cu la Police des mineurs și am vorbit cu psihologi pentru copii, am înțeles că nu mai vreau să fiu sub privirea altcuiva. Că vreau să fiu mai în spate și m-am oprit brusc din actorie. 

Eram în două companii de teatru. Am înțeles atunci că nu eram actriță pentru motive sănătoase. Sunt foarte bine în spatele camerei. Cred că am găsit un loc care e bun pentru mine în viața asta. 

Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza. E foarte ușor să abuzezi de oamenii pe care îi filmezi, pentru că ai putere atunci când ai o cameră.  Mereu oamenii pe care îi filmezi îți vor da niște lucruri pe care de fapt nu vor să ți le dea. Dar nu-și vor da seama pentru că e presiune, pentru că sunt intimidați. E responsabilitatea ta de a nu monta aceste momente, de a nu profita de situația aceasta.

E la fel și pentru un jurnalist și pentru un fotograf. Trebuie să conștientizăm că avem o putere foarte mare.

Vorbind de selecție filmelor de la One World Romania, cum ați ajuns să coordonați, alături de Andrei Rus, direcția artistică a festivalului?

Pentru că am făcut filme care au legătură cu tema drepturilor omului – nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că pur și simplu asta e zona care mă interesează -, filmele mele au fost selecționate și la festivaluri generale și la festivaluri tematice. Ce m-a mirat extrem de mult a fost ca foarte multe filme din aceste festivale tematice erau extrem de problematice pentru mine dintr-un punct de vedere etic : personajele erau abuzate de „regizori” care nu se gândeau la ei, ci la „filmul” lor. Filme cu teme „human rights”  făcute de persoane care abuzează de puterea lor…

Când am vorbit despre contradicția aceasta cu Andrei eram la un festival în Franța, în 2013 – de atunci suntem prieteni. în 2018 când a devenit director, m-a invitat să facem împreună selecția pentru One World Romania : poate o facem mai bine? Nu făcusem asta niciodată. Și chiar cred că am făcut-o bine. Nu am selectat filme problematice, se poate și altfel: sunt destule filme bune în fiecare an care au și o componentă human rights, dar nu abuzează de nimeni. Dar bineînțeles, asta înseamnă o muncă. Trebuie să vezi extrem de multe filme. 

M-a ajutat foarte mult să vin la festival pentru că eram într-o fază super down.

Am zis că mă voi duce acolo unde viața va fi mai blândă pentru mine. Așa că m-am întors în București. 

Andrei era directorul festivalului și voia să lucrăm împreună. La momentul acesta fost foarte prețios să lucrez într-o echipă, mai ales simpatică. A fost vindecător pentru mine. 

În încheiere, dumneavoastră cum ați răspunde la problema pe care ați ridicat-o la festival anul acesta: de ce există mai multe realizatoare de film documentar, iar lumea filmului de ficțiune e dominată de bărbați?

Bani.

Iar femeile nu vor bani?

Îți voi povesti ceva. Am avut un mare succes cu „Stella”. Uimitor că atunci cand am început filmarea, mi-am spus că dacă va ieși prost, va ieși prost și aia e. Era copilul meu, am vrut să încerc ce simțeam că trebuie musai sa fac. 

Rezultat? S-a dus peste tot, a avut premii. Incredibil, fără să fac o școală de film… Și bineînțeles, pentru că aveam succes, am avut și foarte multe propuneri, printre care să fiu profesoară. 

Eu mă simțeam impostoare, am refuzat. Avem tendința, noi femeile, să ne simțim impostoare. Pe de altă parte, am vorbit atunci cu un bărbat care nu făcuse niciun film, dar făcuse o școală. Iar el era profesor. El nu se simtea impostor. Asta e diferența majoră pentru mine. 

Nu îmi place să generalizez, dar mi se pare ca bărbații sunt crescuți într-un fel în care li se pare normal să ocupe o funcție importantă, iar noi încă suntem crescute în alt fel, să nu ieșim în evidență.

Apoi, sunt din ce în ce mai puțini bani în cinema, iar în cinema documentar și mai puțini. Poate că noi suntem crescute ca să fim pregătite să ne sacrificăm, într-un fel să nu fim plătite pentru munca noastră sau să fim plătite prost, și fără să fie recunoscut ce facem.
Și atunci, poate acceptăm mai ușor condițiile de muncă mai fragile economic, ceea ce foarte mulți bărbați nu ar face. Dacă nu sunt bani, nu fac filme.

Duminică, pe 20 iunie la ora 19 la UNATC, chiar vom avea o dezbatere despre egalitatea de gen în industria de film și teatru.

Ce știu este ca eu, ca și foarte multe femei pe care le cunosc, facem filme cu nimic. Suntem obișnuite încă, din păcate, să nu ne cerem locul și să ne strecurăm ca să facem ce vrem să facem. 

The post Vanina Vignal, regizoare: „Știu ce înseamnă să fii abuzat, deci am o frică imensă de a abuza.” appeared first on Cultura la dubă.

În centrul acesteia se va afla Omul fără o identitate clară în mentalul majorității, în același timp urban și rural – pe scurt, străinul, minoritarul, marginea, periferia și tot ceea ce nu e inclus în acea majoritate.

El poate fi asociat, în funcție de context, la fel de bine cu o persoană de etnie romă, cu o persoană homosexuală, cu o persoană săracă sau cu un refugiat sau imigrant.

Cea mai mare parte a filmelor din program vor fi proiectate într-una din cele șase locații în aer liber: Verde Stop Arena, Cinema Elvire Popesco, Contego – The Coffee Factory, Institutul Balassi – Institutul Maghiar din București, Cinema Muzeul Țăranului și Mercato Kultur.

Proiecțiile vor avea loc doar seara, concomitent în toate spațiile.

Filmele din competiție, care vor oferi o panoramă a cinema-ului documentar actual în ce are el mai ambițios din punct de vedere conceptual și formal și care vor fi pentru prima oară evaluate de un juriu format din specialiști români și internaționali, se vor vedea seară de seară la Contego – The Coffee Factory.

Această locație va fi de asemenea nucleul ediției cu numărul treisprezece, căci acolo vor avea loc întâlniri cu invitații festivalului.

Secțiunea principală a ediției de anul acesta a festivalului, intitulată „Habar n-ai tu cât te iubesc” va fi dedicată minorității rome, cu ocazia unui moment simbolic în istoria mentalităților în societatea românească: în sfârșit, după mai bine de un secol și jumătate de la desființarea robiei, cei care și-au eliberat mintea de stigmata față de romi i-au depășit ca pondere pe cei care încă nu îi acceptă ca egali în societate.

Cele douăsprezece filme vor fi proiectate la Verde Stop Arena, iar fiecare seară se va încheia cu un eveniment special aflat în relație cu tema centrală.

Toate evenimentele din cadrul festivalului se vor derula în conformitate cu normele sanitare impuse de autorități, care vor fi obligatorii atât pentru spectatori cât și pentru echipă, în vederea protejării sănătății tuturor.

În paralel, toate filmele vor fi de asemenea disponibile online pe site-ul festivalului și pe platforma Eventbook pe toată durata festivalului.

The post Festivalul One World Romania începe mâine la București appeared first on Cultura la dubă.

Iată comunicatul One World Romania:

Faptul că suntem nevoiți să amânăm ediția a 13-a a Festivalului One World Romania până spre sfârșitul verii nu înseamnă că ne resemnăm să nu vă mai întâlnim până atunci.

Începând din luna mai și până în septembrie vom organiza, constant, o serie de evenimente și de proiecții online, din dorința de a păstra legătura, măcar virtual.

Mai întâi, reluăm Cineclubul OWR, într-o formulă compusă din conversații live cu cineaști și streaming-ul unor filme importante din cariera lor.

Prima ediție online a Cineclubului se va concentra asupra operei timpurii a cineastei franceze Dominique Cabrera.

Între 1 și 15 mai vor fi disponibile pe platforma Eventbook trei filme ale sale: „Cronica unei suburbii oarecare” („Chronique d’une banlieue ordinaire”, Franța, 1992), „O poștă în La Courneuve” („Une poste à la Courneuve”, Franța, 1994) și „Mâine și tot mâine – Jurnal din 1995” („Demain et encore demain, journal 1995”, Franța, 1995).

Biletele costă 10 lei, sau 5 lei cu tarif redus.

Cei care au achiziționat abonamente pentru OWR #13 vor putea viziona gratuit toate filmele din cadrul Cineclubului și a viitoarelor proiecte online ale One World Romania din această vară, folosind codul de bare de pe abonamente.

Cei care doresc să susțină echipa OWR, având astfel acces gratuit la evenimentele asociației, pot deveni Prieteni OWR. Detalii, aici: https://festival-oneworld.ro/l/ro/prietenii-owr/

Pentru vizionare şi achiziție trebuie să aveți sau să vă creați un cont Eventbook. Fiecare utilizator va avea 48 de ore după achiziționarea biletului sau folosirea codului de bare de pe abonament pentru a viziona filmul.

Discuția online cu cineasta Dominique Cabrera va avea loc live pe pagina de Facebook a One World Romania, vineri, 8 mai, de la ora 19.00. Pe cei interesați să intervină, împreună cu moderatorii Vanina Vignal și Andrei Rus, în discuția directă cu cineasta, vă invităm să trimiteți un mail la adresa festival@oneworld.ro până joi, 7 mai, la ora 14, care să conțină numele persoanelor pentru care este făcută rezervarea și adresele de mail aferente.

Numărul de locuri disponibile este de 50, iar discuția se va desfășura în limba engleză.

Cele trei filme ale lui Dominique Cabrera care vor fi disponibile pe platforma Eventbook de azi, 1 mai, până vineri, 15 mai sunt „Cronică dintr-o periferie obișnuită” („Chronique d’une banlieue ordinaire”, Franța, 1992), „Poșta de la Courneuve” („Une poste à la Courneuve”, Franța, 1994) și „Mâine și tot mâine – Jurnal din 1995” („Demain et encore demain, journal 1995”, Franța, 1997). Filmele sunt subtitrate în limba engleză.

Dominique Cabrera s-a născut în Algeria, în plin război de independență, iar familia ei s-a stabilit în Franța în 1962. După studii de literatură și de film, lucrează ca monteur la un canal de știri regionale și fondează o casă de producție specializată în filme militante. Acest interes acut pentru toate formele de inegalitate socială și manierele în care ele pot fi combătute se regăsește atât în filmele ei documentare, cât și în cele câteva ficțiuni – de altfel, puternic influențate de practica ei documentară – pe care le realizează cu precădere după anii 2000. Celălalt filon principal al operei sale este autoreflexivitatea: cineasta ia pulsul societății în care trăiește articulându-și propriile revolte, temeri și speranțe și își filmează apropiații așa cum se observă la microscop o mostră care conține tainele întregului din care provine.”

The post Festivalul One World Romania – online din mai până în septembrie appeared first on Cultura la dubă.

Este președintele Asociației One World România, care organizează, pe lângă festival, mai multe proiecte educaționale adresate tinerilor sau profesorilor, precum și demersuri prin care încercă recuperarea arhivelor istorice de film documentar românesc.

Vorbisem să facem acest interviu înainte ca în România să apară primul caz de COVID 19. Între timp, virusul s-a răspândit și în țara noastră, iar festivalul a fost amânat.

Eram la un pas să amânăm și noi interviul, pentru că dispăruse subiectul principal, dar am decis să îl facem, așa cum plănuisem, tocmai pentru a vedea cum este sectorul cultural independent afectat de criza provocată de epidemia cu noul Coronavirus.

Ați anunțat amânarea festivalului chiar înainte de a fi interzise evenimentele cu peste 100 de spectatori. A fost o măsură de prevenție?

A fost o măsură de prevenție, pe de o parte, pentru că, totuși, suntem responsabili și față de public și față de invitați. Urma să vină oameni din tot felul de țări, nu puteam să prevedem ce se va întâmpla. Așa că ne-am gândit că nu prea avem încotro.

Ne-am călcat pe suflet și ne-am dat seama că nu putem controla situația și că, într-un fel, e mai corect așa, ceea ce e foarte complicat să faci cu 10 zile înainte de începerea evenimentului.

Nici nu vreau să mă gândesc ce li se întâmplă celor care începuseră deja. Cum e festivalul One World de la Praga, care s-a anulat după 3 zile de la începere, cu oamenii acolo, cu toate cheltuielile deja începute.

Și acum ce e de făcut, care sunt principalele probleme cu care vă confruntați?

În primul rând ne-am gândit când am putea să îl reprogramăm, doar că totul fiind așa imprevizibil, ca evoluție a epidemiei, e foarte greu de făcut.

Pe de altă parte, avem niște datorii față de toți finanțatorii și partenerii să facem evenimentul ăsta.

Ați apucat să luați bilete de avion, cazări pentru invitați?

Da, totul era cumpărat.

Și mai recuperați acei bani?

O mică parte din bilete, unele companii aeriene au agreat să reprogramăm sau să ne dea niște vouchere. Dar e un procent mic.

V-ați gândit la o dată pentru reprogramare?

Deocamdată ne gândim la mai-iunie, dar e o chestie complet imprevizibilă și în care ar trebui să reluăm tot procesul cu invitații, cu programarea, sălile, deci durează. Și asta presupune și că echipa va trebui să muncească de două ori. Au muncit o dată ca să pregătească, acum o luăm nu chiar de la zero, dar sunt niște luni în plus și oamenii trebuie plătiți.

“Acum, în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.”

Alexandru Solomon, regizor

Există și riscul să fie apoi o avalanșă de evenimente, toate acestea amânate și reprogramate apoi?

Există și riscul ăsta, da. Dar, oricum, asta mi se pare că e cireașa de pe tort pentru că noi oricum lucrăm într-un mediu complet imprevizibil, toate aceste evenimente din sectorul independent se petrec pe bază de aplicații punctuale și parteneriate care nu sunt multi-anuale.

Deci, nu există niciun fel de plasă de siguranță pentru toate organizațiile astea.

“Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.”

Practic, e cumva obligatorie reprogramarea și nu anularea, pentru că altfel ați pierde toate finanțările și nu ați avea cum să vă achitați datoriile…

Exact, sigur. Dar, ce vreau să zic e că oricum sectorul ăsta cultural independent lucrează într-o epidemie constantă, imprevizibilă, pentru că la fiecare an și la fiecare proiect trebuie să o ia de la capăt ca și cum ar fi pentru prima dată și nu există niciun fel de strategie publică.

Dar, mă rog, acum în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.

Nu știu cum o să iasă toată lumea din această tulburare. Cred că efectele economice vor fi mari.

Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.

Am văzut că au existat mai multe reacții în spațiul public, apeluri de sprijinire a artiștilor independenți. Cât de tare îi afectează anularea spectacolelor?

Bănuiesc că foarte tare. Dar nu sunt numai în teatru. Și în film sunt probleme. Sunt producții care se anulează, sunt oameni care ar fi venit din străinătate să lucreze aici sau oameni care să plece de aici să lucreze afară.

Cred că sunt zeci de mii de oameni care lucrează în condițiile astea sau poate mai mulți, nu știu, nu am o statistică. Dar ei fac un serviciu cultural-social masiv. Până la urmă, prestigiul României în lume, atât cât e, e dat și de cinema, de teatru, de arte vizuale, de dans.

Dacă te uiți la cât investește statul în lucrurile astea e absolut ridicol.

Cum reușiți să supraviețuiți?

Păi, ca atare. Eu și echipa am ajuns la concluzia că facem un serviciu nu numai cultural, ci și social pentru că vorbești despre teme de societate, te duci în școli, faci proiecții pentru profesori, faci discuții în zona educațională, sunt ONG-uri cu care lucrăm de câțiva ani…și ei fac un serviciu public. Acum cred că lovitura va fi fatală pentru unele dintre aceste instituții private, asociații.

Luați în calcul varianta să faceți festivalul online, pe o platformă pay-per-view?

Da, numai că să construiești o platformă pay-per-view e foarte scump. Noi nu avem drepturile pentru filmele din selecție, ar trebui renegociate, iar distribuitorii sunt reticenți să facă asta.

Dar e o investiție pe care…numai pentru asta nu am avea bani acum. Ar fi o soluție, pe de altă parte, ideea asta de festival înseamnă și comuniune, întâlnire fizică, nu virtuală. E greu de înlocuit.

Cum vi se pare soluția celor de la Unteatru, de a transmite spectacolele live, contra cost? Sunt unii care spun că e o idee foarte bună, alții spun că se pierde farmecul teatrului.

Cred că e idee bună. Ceva se pierde, dar măcar nu se pierde tot. Plus că, în afară de a ne uita la seriale, ce ne rămâne de făcut în vremea asta?

Bun, ei creează ceva care e al lor, într-un spațiu al lor, dar noi ar trebui să difuzăm niște filme care nu sunt ale noastre.

Cum ați reușit să mențineți viu festivalul One World atâția ani și să îl dezvoltați de la an la an?

Cred că festivalul a evoluat cumva în direcția asta de a deveni, pe de o parte, un soi de platformă pentru oameni din societatea civilă, artiști și activiști, iar asta a dat un soi de țesătură în jurul festivalului și țesătura asta s-a extins dincolo de festival, pentru că era frustrant să muncești 8 luni pentru un eveniment de 10 zile.

Tot timpul am încercat să creăm evenimente pe parcursul anului, pe lângă festival.

Mergeți și în școli. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Da, avem acest proiect educațional, are deja 5-6 ani. E gândit și pentru profesori și pentru elevi.

Se întâmplă training pentru profesori, ca să introducă filmul documentar în predare, în școală. Noi le dăm niște filme pentru care am luat drepturi și îi pregătim să le folosească. Nu le punem filmul la dispoziție și atât, ci încercăm să stabilim cu ei cum ar putea să le folosească la clasă, în ce ordine.

Am produs broșuri, ca să existe un material ajutător.

Apoi există partea de elevi, care constă în organizarea unor cine-cluburi în licee, fac și un festival al acestor cine-cluburi.

Cum reacționează profesorii la aceste activități?

Sunt mulți oameni care își doresc să facă o altfel de școală și care își dau seama că și elevii au nevoie de altceva sau că ar putea să îi atragă altfel. Imaginea în mișcare e tot timpul mai apetisantă decât un manual.

La nivel global, cum vă explicați interesul crescut pentru filmul documentar?

Dacă te uiți un pic la evoluția genului, poți să zici că saltul mare s-a petrecut undeva între anii 80-90, atunci apare Arte, apar tot felul de posibilități de a expune pe televiziunile mari. Documentarele au început să intre în festivalurile mari.

Oamenii au un apetit pentru non-ficțiune și apetitul ăsta se regăsește și în teatru și în tot felul de arte, cum ar fi Svetlana Aleksievici în literatură.

Poate există și un soi de neîncredere în non-ficțiune, e și un efect al globalizării, oamenii nu mai stau numai în bula lor, bula s-a mărit. Pare că lumea e mai mică de când avem internet. Și atunci, măcar ești conștient că există aceste lumi paralele.

“Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.”

În România care ar fi începuturile filmului documentar?

Există între cele două războaie, când se înființează Oficiul Național al Cinematografiei, există instuția asta a actualităților și a documentarului. Sunt nume ca Paul Călinescu sau alții, care făceau documentar în anii 30, cum ar fi Țara moților, de Paul Călinescu.

Și jurnalul de actualități a jucat un rol de non-ficțiune până târziu.

Apoi, după război, în anii 50 apare Sahia, iar asta e altceva ce am început să facem prin One World, recuperarea producțiilor de la Sahia, în perioada comunistă, pentru că ni s-a părut esențial să privim lucrurile astea critic, cu ochii de azi, dar contextualizând și privindu-le ca pe niște obiecte ale unor generații nu așa de îndepărtate.

Dumneavoastră cum și de ce ați început să faceți filme documentare?

În anii 90, când am terminat eu școala de film, eu am terminat la operatorie, am început să lucrez ca operator la filme de ficțiune, doar că era o perioadă foarte tulbure în cinema-ul românesc, nu eram foarte fericit cu ce se făcea și am început să lucrez cu oameni din teritoriul artelor vizuale.

Am făcut filme experimentale cu Geta Brătescu, cu Radu Igazsag, cu el am făcut filme despre avangarda românească pentru că ni s-a părut nouă că era un teritoriu care merita redescoperit.

Și astea erau niște filme între documentar și experimental, pentru că ne documentam despre avangarda românească și încercam să punem totul într-o formă experimentală.

După aia, treptat, filonul ăsta documentar a crescut. Am început să fac filme tot mai puțin experimentale și tot mai mult documentare. Dar am avut și norocul să lucrez la Fundația Arte Vizuale, care era și este o instituție privată înființată în 91-92 de Vivi Drăgan Vasile și care oferea tinerilor cineaști un loc în care să își facă proiectele de film documentar.

Sahia era pe ducă deja, Buftea era și ea în reorganizarea sau colaps, ce o fi fost, televiziunea nu era locul unde să primești șansa de a face un film despre societate.

Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.

“Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului.”

Ați făcut, totuși, un film despre oamenii care au marcat evoluția României, de după comunism. Kapitalism – Rețeta noastră secretă. Cum au fost întâlnirile cu Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, George Pădure…?

Am avut tot timpul sentimente ambivalente. Sigur că nu eram de acord cu practica lor, pe de altă parte înțelegeam că sunt niște produse ale societății românești, așa cum și eu sunt. Nu ar fi reușit să facă ce au făcut fără concursul autorităților și al oamenilor din jur.

Eram fascinat că era clar că sunt niște oameni care au un soi de atuu personal. Au tot felul de date, care poate în alte societăți nu ar fi funcționat, dar aici au funcționat. Sunt oameni cu carismă, carierele astea s-au făcut și la televizor, nu numai la masa negocierii.

Cred că ceea ce s-a petrecut atunci, irepetabil, este că am avut acest acces. Cred că era ultima șansă să am acest acces, după aia s-a închis complet.

Au urmat marile condamnări…

Da, nu se aștepta nimeni să vină aceste condamnări, eu nu am crezut, nici ei. (râde)

Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului. Și asta ni se trage, din păcate, de la o parte a presei și din online.

Există această neîncredere, oricum societatea românească cred că are cel mai mare grad de neîncredere inter-personală din lume, peste asta s-a adăugat un soi de lipsă de respect total față de viețile oamenilor, de demnitatea lor.

Recomandați-ne un film documentar pe care să îl vedem.

Colectiv, trebuie mers la Colectiv. O să iasă filmul lui Radu Ciorniciuc, Acasă, care a luat premiu la Sundance, era programat în deschiderea One World Romania, dar deschiderea nu mai are loc acum.

Apoi, sunt filme mai aproape de ficțiune, pentru că regizorii sunt de ficțiune – Tipografic Majuscul al lui Radu Jude, dar care are o latură documentară importantă și e filmul Ivanei Mladenovic, e semi-documentar, pentru că Ivana joacă împreună cu părinții ei – Ivana cea groaznică, într-o poveste care o implică total.

Mai e Profu, film documentar al lui Alex Brendea, care a luat premii frumoase anul trecut.

Și, dacă te uiți la strategia CNC-ului de anul acesta, documentarul e finanțat cu 10% din bugetul concursurilor de proiecte. De ce 10%? sigur, poți să zici că e mai ieftin un documentar, dar oamenii lucrează 5 ani la un documentar versus cât se lucrează la o ficțiune, ceva mai puțin.

The post Alexandru Solomon, regizor: “Criza coronavirus va fi o lovitură fatală pentru unele asociații din sectorul independent” appeared first on Cultura la dubă.