În impunătorul Auditorium al Radio France, unde lumina cade discret peste lemnul cald al scenei, iar fiecare sunet umple spațiul cu emoție, Teodor Coman își pregătește cu atenție viola.

Este violist solo al Orchestrei Naționale a Franței, unde activează de peste trei decenii, profesor, muzician de cameră și unul dintre românii care și-au construit o carieră remarcabilă în Franța.

Nu are rețete magice pentru o carieră de succes. Ci vorbește despre studiu, răbdare și pasiune. Numește conexiunea dintre oameni drept „transmisie”.

„Suntem pe planeta asta ca să transmitem”, spune el. „Prin orchestră, prin muzică de cameră, prin profesorat. Nu trebuie să păstrăm informația pentru noi.”

***

“Să fii mai mult în ascultare decât în cântare”

Pe Teodor Coman l-am întâlnit într-o după-amiază de duminică la Radio France, la finalul unei repetiții. Este unul dintre cei doi muzicieni români care fac parte din Orchestra Națională a Franței, condusă de un alt român – dirijorul și directorul muzical Cristian Măcelaru.

A crescut într-o familie în care muzica era prezentă zilnic. Tatăl său era profesor de vioară, iar casa vibra a muzică. De la 5 la 14 ani a studiat și el vioara, dar simțea că îi lipsește ceva.

„Căutam o sonoritate mai gravă, o altă vibrație.”

A trecut atunci la violă, ceea ce a reprezentat nu doar o schimbare de instrument, ci descoperirea unei identități.

“Viola este între violoncel și vioară, un fel de ciment. Întotdeauna m-a simțit la fel în relațiile cu oamenii. Am avut această dorință de a cimenta relațiile între ei.”

În 1986, încă student la Conservatorul din București, a câștigat un premiu la Concursul Internațional Maurice Vieux de la Lille. Ar fi putut rămâne atunci în Occident și să scape de regimul dictatorial din România. A primit chiar două oferte de angajare, dar le-a refuzat.  

„Eu voiam să termin Conservatorul.”, ne spune acum, referindu-se cu admirație și respect la școala românească de muzică.

Descrie anii de studiu de la București drept fundamentali pentru formarea lui artistică. Tocmai de aceea s-a întors în România, într-o perioadă în care mulți muzicieni alegeau exilul. Decizia avea, însă, să-l coste: după revenire, autoritățile comuniste au restrâns drastic posibilitatea muzicienilor de a mai ieși din țară.

“Securistul care era mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, pentru că ea semna plecările, a scris într-un raport că unul din doi muzicieni români rămâne în străinătate. Din clipa aia s-a terminat cu plecările.”

Drumul spre Franța avea să se redeschidă în 1989, printr-o succesiune de întâmplări pe care o privește și astăzi ca pe o serie de coincidențe providențiale. A plecat mai întâi în Grecia, unde primise un post de profesor la Salonic, dar pentru că a primit viza prea târziu, s-a trezit că postul său fusese între timp ocupat. Așa că și-a sunat o cunoștință de la Paris și a reușit să concureze și să câștige un concurs la Orchestre National d’Île-de-France pentru postul de alto solo. Cinci ani mai târziu a intrat în prestigioasa Orchestre National de France (Orchestra Națională a Franței), unde cântă și astăzi.

Cine era dirijor principal aici, la Orchestra Franței, când v-ați angajat?

Charles Dutoit. I-am cunoscut de-a lungul anilor pe Charles Dutoit, pe Kurt Masur, Daniele Gatti, Emmanuel Krivine.”

Revoluția din 89 l-a prins la Paris, însă soția rămăsese acasă. “I-au ricoșat gloanțele printre picioare. Eram înnebunit când am văzut imaginile la televizor. Voiam să merg acasă.”

Între timp, Ceaușescu a căzut, iar și soția sa, violonistă, a reușit să ajungă, de asemenea, în Franța și și-a clădit propria carieră muzicală, activând de 35 de ani la Orchestra Filarmonică din Paris. Sunt împreună de 40 de ani.

„România mi-a dat formarea. Franța mi-a confirmat-o și mi-a acordat încredere.”, spune violistul româno-francez.

Cât de dificil este să fii muzician la Orchestra Națională a Franței, unde standardul este foarte înalt?

De exemplu, cântăm cu Cristian Măcelaru niște lucrări contemporane. Există un compozitor pe care îl ador – Thierry Eschies, nu e singurul, dar îl ador. Și avem una din aceste lucrări pe care le vom interpreta.

Nu există referință pentru lucrări contemporane care nu au mai fost interpretate. E prima oară.

Mai avem lucrare a unei americance, creată în 2013 în America.  Acolo există o referință. Poți să găsești pe YouTube înregistrări și să te prinzi care e treaba. Numai că trebuie să vezi notele, să descifrezi aceste lucrări contemporane. Eu eram petrecut ieri patru ore de studiu acasă.

În același timp, nu ești singur. Trebuie să fii atât de detașat de partitură încât să poți să asculți ce se întâmplă, să fii mai mult în ascultare decât în cântare.”

Nu vorbește niciodată despre cele două țări ca despre lumi aflate în competiție, ci mai degrabă despre o completare. Se simte „jumătate român, jumătate francez”.

Iar când revine la București, întâlnirile cu foștii colegi de Conservator sunt aproape ritualice. După zeci de ani și destine răspândite prin întreaga lume, nucleul lor a rămas surprinzător de unit. Alături de alți muzicieni români care activează la orchestre din Europa, formează cvintetul Contempo Paris.

“Cum faceți ca după o carieră vastă să vă păstrați interesul pentru profesie, să nu fie un simplu job la care faceți lucruri repetitive?

Asta este marea provocare a unui muzician – de a nu deveni funcțional, în sensul rău al cuvântului. Este ușor să se întâmple asta. Dar dacă îți propui să faci concerte de muzică de cameră, festivaluri, să înveți copii, să faci profesorat, să-I înveți și pe copiii tăi muzica asta. Deci, dacă tu continui să faci lucrurile pentru care ai venit pe planeta asta, nu ai cum să devii funcțional. Ăsta este singurul secret. Există a doua variantă, pui instrumentul în cui și zici, bun, am intrat la Orchestra Națională a Franței, te culci pe o ureche.

Pentru că dacă nu studiezi o zi, te dai înapoi cu două. Și următoarea zi ai mai mult de recuperat.”

În discursul lui Teodor Coman apare constant ideea că școala românească de muzică are ceva imposibil de definit în cuvinte. Se referă la o sensibilitate comună, la un fel de a asculta și de a respira muzica – ceva ce a regăsit mereu atunci când a cântat alături de alți muzicieni români.

Această sensibilitate și-a pus amprenta pe întreaga Orchestră Națională a Franței, odată cu venirea la conducere a maestrului Cristian Măcelaru – spune Teodor Coman.

„Noi îi spunem Cristian, că avem o relație foarte deschisă cu maestrul.

Cristian a diminuat foarte mult nivelul corzilor, pentru ca în clipa în care un solist de instrumente de suflat are un solo, să nu fie obligat să forțeze. Din această îmbinare reiese un sunet diafan.

Cum ați descrie mandatul lui Cristian Măcelaru la Orchestra Națională a Franței?

Ca pe o evoluție incredibilă a orchestrei. S-au și înnoit foarte multe posturi, au fost multe ieșiri la pensie. Iar nivelul tinerilor este absolut fantastic. Acești tineri ar fi putut fi la vremea mea soliști internaționali.”

“E bizar că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu.”

În ultimii ani, unul dintre proiectele ale Orchestrei Naționale a Franței a fost înregistrarea integralei lucrărilor lui George Enescu, sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Violistul descrie experiența aproape ca pe o cercetare microscopică.

„Am ajuns să zoomăm pe fiecare peisaj muzical, pe fiecare notă. Este extraordinar ce a făcut Cristian Măcelaru cu Enescu.

Și colegii francezi cum s-au raportat la muzica lui Enescu? Știu că sunt muzicieni care spun că Enescu este dificil de interpretat, că necesită mult studiu.

Foarte bine s-au raportat. Pentru ei e de fiecare dată o plăcere să meargă în România, la Festivalul Enescu.

Enescu e atât de genial încât ar fi putut scrie în orice stil, de altfel, ceea ce a și făcut. El a fost foarte diferit de la o lucrare la alta. El este undeva sus acolo, îl atingem, îl palpăm, dar nu-l putem prinde cu două mâini.

De ce?

Pentru că nu are un stil personal. De exemplu, sunt compozitori care scriu tot timpul în același stil. Asta este marca lor. Cu asta sunt recunoscuți pe toată planeta. Dar Enescu, ăsta e geniul lui, el putea scrie în orice stil dorea. Și fiecare lucrare este cu totul și cu totul altceva. De asta e dificil de interpretat.

Altfel, știu de povestea cu manuscrisele lui Enescu, am văzut investigația dumneavoastră. Ceea ce mi se pare bizar e că există bani pentru Festivalul Enescu, dar pentru manuscrisele lui Enescu nu. Cum e posibil? Vorbim despre același lucru, despre cultură.”

În timp ce manuscrisele lui George Enescu sunt în continuare depozitate în containere, după cum am arătat pe Cultura la dubă, marile orchestre ale lumii îi cântă muzica din ce în ce mai des, mai ales după ce anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la dispariția compozitorului, iar accesul la drepturile de interpretare a muzicii lui a devenit mai facil.  

Teodor Coman spune că speră să trăiască ziua în care va reveni la Festivalul Enescu și va cânta într-o sală nouă de concerte, așa cum Bucureștiul merită să aibă.

“La Sala Palatului oamenii s-au luptat să îmbunătățească acustica. Eu știu că tata a lucrat la televiziune, îi cunoșteam pe cei din staff, știu ce muncă au dus acolo. Dar e o sală de vorbit în e ea, de concres. Ateneul e fantastic, dar e prea mic, nu putem împinge pereții.

Sala exacerbează ceea ce noi facem pe scenă, reacționează ca un amplificator. Noi trimitem energiile într-o sinergie care se duce în sala.  Nu o primești la fel ca într-o catedrală. De exemplu, într-o catedrală rezonează prea mult. Sună ca o sală de baie.

Sunetul se plimbă și nu te pătrunde la fel ca într-o sală de concert. Și, practic, acest impact pe care îl are sunetul într-o sală de concert asupra omului, îl face pe om să se reîntoarcă.”

În Franța, accesul la concertele de muzică clasică este din ce în ce mai relaxat, cu mai puține norme. Mulți francezi merg în sala de concert direct de la muncă, îmbrăcați în blugi și cămașă, iar asta nu reprezintă nicio problemă.

„Să vină și frumos îmbrăcați, să vină și în blugi, important este să vină și să aprecieze muzica. Pentru că este limbajul care ne unește pe toți, oricum am fi îmbrăcați.”

Copilul care a început să studieze vioara la 5 ani a dedicat deja peste 50 de ani muzicii. Speră să transmită bucuria de a cânta și noilor generații, indiferent că este vorba despre o carieră sau despre studiul unui instrument pentru dezvoltarea minții.

“Studiul unui instrument este similar cu yoga. Este o cunoaștere de sine. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil. Este o luptă mentală. Totul se petrece într-un metru pătrat de 2-8 ore pe zi. Eu studiam și 8 ore pe zi înainte să intru la Conservator.

Este o călătorie interioară. Înveți să respiri, să reglezi respirația, să vezi care sunt posibilitățile tale de expresie, este ceva vast, fără limită.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Teodor Coman, violist solo al Orchestrei Naționale a Franței: “Studiul unui instrument este similar cu yoga. Îți împinge limitele până acolo unde nici nu credeai că ești capabil.” appeared first on Cultura la dubă.

În urmă cu câteva săptămâni, Dan Byron, solistul trupei Byron, a lansat o invitație pe cât de simplă, pe atât de rar întâlnită în zilele noastre: „să ne vedem o dată pe lună ca să vorbim despre câte o carte. (…) Ce zici? Te bagi?”

În scurt timp, apelul său a primit 250 de înscrieri, adică 250 de oameni și-au asumat să citească volumul Încredere, de Hernan Diaz, propus de Byron, și să se întâlnească ulterior pentru a discuta despre el. Prima întâlnire a avut loc chiar în acest weekend. Dar, pentru a păstra intimitatea discuțiilor, numărul mare de cititori înscriși va fi împărțit în mai multe întâlniri.

Sigur, ideea unui club de carte nu este inedită. Există diverse astfel de inițiative, dar rareori vezi un start atât de sincer, născut din pasiune, fără un plan de marketing sau sponsori. Iar când propunerea vine din partea unui muzician cunoscut, nu are cum să nu stârnească interes. Așa se face că l-am abordat pe Dan pentru a afla mai multe despre relația sa cu cărțile și intenția din spatele inițiativei.

Pentru Dan Byron, lectura este plăcere, curiozitate, o necesitate firească, la fel ca hrana. A descoperit-o în copilărie și a rămas în viața sa ca o constantă fundamentală. Bucuria cu care vorbește despre diferiți autori sau titluri preferate, inclusiv despre primele amintiri legate de cărți, este molipsitoare. Și sunt sanse mari ca, după ce veți parcurge interviul de mai jos, să mergeți direct la librărie.

***

“Dan, ai spus într-o postare pe facebook, simplu și direct, că îți place să citești. Și i-ai invitat și pe alții să o facă. Cum s-a născut pasiunea ta pentru citit? Ai deprins asta din familie, de la școală?

Să știi că nu-mi explic, la mine în familie nu se citea. Erau doi oameni cu doi copii, abia făceau față în anii ‘80 să ne dea de mâncare, era tiparul familiei românești în comunism. Iar în casă aveam două-trei cărți, niște jerpelituri.

Când am învățat să citesc la școală, la 6-7 ani, a început să îmi placă foarte mult, iar mama mi-a alimentat interesul, ceream zilnic altă carte, îmi cumpăra de la librărie. Le terminam așa repede că la un moment dat s-a enervat și mi-a luat cea mai groasă carte pentru copii pe care a găsit-o. Mi-a luat vreo 6 zile să o citesc.

Problema e că nu prea era literatură pe piață. Îmi amintesc că am citit Cei trei mușchetari de la vecinul meu de la etajul 4, noi stăteam la 3. Iar Winnetou am citit de la un vecin de la altă scară.

Și de atunci ai citit toată viața? Fără pauze?

Da, nu cred că am luat pauze. Asta nu înseamnă că am citit mult sau că sunt mai deștept, e pur și simplu ceva care îmi face plăcere. E ca și cum într-o carte a ascuns un om, pe care altfel nu ai ocazia să îl cunoști.

Apoi, am foarte multe cărți care nu sunt neapărat literatură. Colegii mei de trupă au multe glumițe pe seama mea din motivul ăsta. La un moment dat, un amic m-a sunat să mă întrebe dacă nu cumva am o carte despre despărțiri.

Deci între timp ți-ai construit și o bibliotecă bogată?

Am o bibliotecă bogată, dar mai mult digitală. E mult mai ușor pentru mine așa. Călătoresc foarte mult și nu mă car cu volumele. Am toată biblioteca la mine tot timpul. Dar citesc mult și fizic.

Ai făcut vreodată parte dintr-un club de lectură?

Nu. Am tot aflat de existența unora, dar erau, de obicei, pentru femei, iar eu nu aveam acces. Și am zis să fac și eu un club. Pe de o parte, sunt conștient de publicul pe care îl avem, un public care ar putea avea înclinație către lectură. Și de ce să nu fructificăm asta? Hai să citim același lucru, hai să comentăm.

De la ce a pornit, de fapt, ideea unui club de lectură?

M-am gândit ce aș putea să fac pentru a dezvolta și o altfel de relație cu oamenii care vin la concerte. Nu zic că venitul la concerte nu e mișto. E foarte mișto, dar e repetitiv. Am vrut și altceva, o altfel de comunitate.

De ce ai ales ca primă recomandare cartea Încredere, de Hernan Diaz?

Pentru că era pe lista mea de cărți pe care vreau să le citesc anul ăsta. Alături de ea era și Demon Copperhead (n.r. autor Barbara Kingsolver), ambele câștigătoare de Pulitzer anul trecut.

Am citit-o pe aceea, am scris pe blog despre ea, apoi urma Încredere și am zis, băi, dar nu putem face ceva mai interesant?

În ce fel te-a ajutat lectura în munca de songwriting?

În general, te ajută să te exprimi mai bine. Nu simt neapărat că am un vocabular mai bogat. Mai ales când citesc Cărtărescu realizez cât de redus e, de fapt. Dar cititul te ajută să pui altfel cuvintele în scris.

Mai e și treaba că poate aș avea un vocabular mai mare, dar nu îmi vine să îl folosesc, nu îmi vine natural să scriu pe blog sau să vorbesc cu cuvinte pompoase. Folosesc cuvinte uzuale și e bine să fie așa. Și în cântece la fel.

Când e timpul tău pentru lectură?

Seara, înainte de culcare, citesc mereu pentru că mă adoarme. De multe ori citesc ceva neinteresant și citesc electronic, cu scris gri, pe fundal negru. Dar nu consider că aia e bucata mea de lectură, nu. Sunt și alte momente.

Într-un interviu recent pe care l-am făcut cu scriitorul Edouard Louis, el spunea că nu crede în ideea că tinerii nu mai citesc sau că interesul publicului pentru lectură a scăzut. Ci mai degrabă că autorii sunt responsabili pentru lipsa de interes a publicului, fiindcă ceea ce scriu ei nu mai corespunde nevoilor cititorilor. Ce crezi despre asta?

Eu cred că se întâmplă altceva. Dacă în copilărie nu găseam cărți, acum e fix pe dos.

Volumul de informații și de titluri e atât de mare încât e greu să discerni ce să citești.

De exemplu, eu am ales cartea Încredere pentru că a luat Premiul Pulitzer. Nu cred în valorificarea artei prin premii, fiindcă nu e atletism, să știi sigur cine câștigă, la secundă. În artă totul e subiectiv. Dar Premiul Pulitzer poate fi un indicator.

Altfel, e foarte greu să faci alegeri, dacă nu găsești canalele potrivite, influencerii potriviți.

Apoi, generația nouă are un pic altă educație. Nu înseamnă că e mai bună sau mai rea, dar se duce spre altfel de informație, spre cea filmată, youtube, tiktok.

Probabil pentru ei lectura e ceva decrepit, au impresia că cei mai bătrâni citesc. Sigur sunt și excepții, dar eu vorbesc despre o tendință generală. Prietenii mei citesc, copiii lor nu. Și se întreabă „cum facem?”

Mai e și viteza cu care se întâmplă totul azi. Pentru lectură e nevoie să ai un pic de răbdare.

Tot în ideea de a crea și altfel de conexiuni cu publicul vostru, odată cu lansarea albumului Efemeride, ați integrat pe site-ul Byron un loc în care fanii pot spune, sub anonimat, care este monstrul lor de sub pat. Am citit niște mărturii foarte intime și impresionante. Cum ați gândit voi acest demers?

E important să vezi că oamenii care din jurul tău, care au preocupări asemănătoare, îți seamănă și în alte privințe. La repetiții am început la un moment dat să vorbesc despre anxietăți și mi-am dat seama că toți eram praf, dar nu ne spuneam asta. Glumeam, mergeam la concerte, nu vorbeam niciodată despre lucrurile astea. De aceea am vrut să ne apropiem și de fani.

Te-au surprins răspunsurile? Am văzut că foarte mulți oameni se confruntă cu lipsa de încredere în ei înșiși și cu teama de eșec.

M-au surprins, da. Poate pentru că ne uităm în jurul nostru și vedem prea multe cerințe pentru perfecțiune. Perfecțiunea nu există. Tocmai deosebirile dintre noi, defectele noastre, ne fac să fim speciali.

Crezi că trăim sentimentele astea din cauza social media? Pentru că îi vedem pe ceilalți fericiți, în vacanțe exotice?

Absolut. În social media singurele lucruri negative pe care le vezi sunt ori că cineva e nemulțumit de firma de curierat, ori că cineva în trafic a făcut o tâmpenie. Dar nu vezi lucruri reale.

Ai scris despre album că sunt conversații nespuse. La ce te-ai referit, mai exact?

Da. Când m-am apucat să scriu, am început să am niște anxietăți foarte mari, tocmai terminasem o perioadă foarte grea, după lansarea albumului Nouă. Am început să scriu în februarie 2020 și am pus o presiune uriașă pe mine, fără să realizez că deja eram fragil în acel moment.

Am scris 10 piese atunci, dintre care doar două au intrat pe album – Infern și Monstrul de sub pat. Monstrul de sub pat e ultima pe care am scris-o. Fără celelalte 8 și fără parcursul plin de anxietăți, nu aș fi putut să scriu piesele alea. Acum, dacă mă întrebi, nu aș mai face asta niciodată. Dacă am o perioadă grea, o să iau o pauză.

Dar de unde s-a născut presiunea asta, de a scrie un nou album după ce tocmai lansasei unul foarte bun?

Din capul meu. Tocmai pentru că e foarte important să dai drumul la scris cât mai devreme, să știi că ai o bază.

Scrii versuri pentru cântece, scrii pe blogul tău, te-ai gândit și la altceva, poate o carte?

Mi s-a tot sugerat că ar fi mișto, m-am gândit la asta, dar citind atât de mult îmi cam dau seama de limitele pe care le am, îmi dau seama cât de mult nu știu să scriu, de fapt. E greu să faci pe scriitorul când nu ești scriitor. Nu m-aș simți foarte confortabil.

Și mai există un aspect. Cei mai mulți cunoscuți care mi-au spus asta, mi-au sugerat să scriu o autobiografie. Și e greu să fac asta, fiindcă eu îmi amintesc niște lucruri într-un fel, dar nu garantez că s-au întâmplat așa. Poate unii oameni s-ar simți lezați, apoi are rost să spui niște lucruri dacă nu ești sigur că s-au întâmplat așa?

L-ai tot menționat pe Cărtărescu. Ce autori din literatură contemporană îți plac?

Îmi place Filip Florian, de exemplu. Vreau ca la clubul de carte să propun și cărți românești. De exemplu, cartea lui Marius Chivu – Trei săptămâni în Atlas, care e despre călătorit, dar e scrisă de un om care scrie foarte bine. Apoi, Cărtărescu, care e Cărtărescu, nici nu vorbim despre el, că nu are sens.

De ce?

Pentru că e un extraterestru, eu nu înțeleg cum face. Lăsând la o parte că romanele lui sunt cum sunt, târziu eu am citit Levantul, băi, tată, acolo vezi cam cât de mult cineva poate să știe limba română.

Din afară e vreun autor care îți place în mod special?

De exemplu Jennifer Adam, nu cred că există traduceri la noi, din păcate.

Îmi place foarte mult un autor polonezo-german, Gunter Grass, are două cărți, Toba de tinichea și Ani de câine, pe care le-am făcut cadou de peste 10 ori și îți garantez că în afară de o persoană, nu a citit nimeni cadourile, hahaha.

Îmi place foarte mult și John Updike, cu o serie de cărți cu un personaj poreclit Rabbit, un fost baschetbalist. E o demonstrație de construit metafore.

Am văzut că scrii și despre pasiunea ta pentru gătit. De exemplu, ai spus că ai gătit de peste 40 de ori în luna ianuarie. Asta cum a apărut în viața ta?

Una, din nevoie, a doua pentru acum vreo 10 ani am vrut să iau frâiele gătitului. Luasem mult în greutate, aveam 97 de kg. M-am apucat să și citesc despre asta, evident, haha.

M-am apucat să gătesc cu mai multe legume proaspete, salate. Și am slăbit vreo 17 kg fără efort, mâncând.

Și de atunci am tot gătit. Și o să mai scriu despre asta, fiindcă am și rețete preferate, gustoase, hrănitoare, mișto.

***

Dan Byron poate fi urmărit pe blogul său și pe scenă, alături de trupa Byron. Joi pornește în turneu național, pentru promovarea ultimului album, Efemeride.

Dincolo de muzică, citit, gătit, Byron pune voce pe audio-book-uri și în filme de animație. Predă songwriting la Mastering the Music Business și este unul dintre cei mai buni autori de versuri din România.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.

Cultura la dubă nu accesează fonduri publice și nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Dan Byron a pus bazele unui club de carte: “Hai să citim același lucru! Hai să comentăm!” appeared first on Cultura la dubă.

“L-am structurat pe “ENNIO” ca pe un spectacol care poate lăsa privitorul să pătrundă extraordinarul exemplu existențial și artistic al unuia dintre cei mai îndrăgiți creatori.”

extras din interviul cu Giuseppe Tornatore, realizatorul filmului

Filmul este o colecție de povești spuse de prieteni și colegi celebri și imagini de arhivă nemaivăzute până acum, înfățișând locuri și întâmplări care au avut loc de-a lungul unei cariere impresionante, care s-a întins peste 70 de ani.

Ennio Morricone este unul din cei mai populari și prolifici compozitori ai secolului al XX-lea, de două ori câștigător al Premiului Oscar, autor a peste 500 de coloane sonore și reformator al muzicii pop italiene din anii 60-70.

Cultura la dubă v-a prezentat povestea sa AICI.

Coloane sonore celebre realizate de Ennio Morricone:

The Hateful Eight (2015) (info IMDB)

La piovra (1984-2001) info IMDB

Malena (2000) info IMDB

Mission to Mars (2000) info IMDB

The Legend of 1900 (1998) info IMDB

Bugsy (1991) info IMDB

Cinema Paradiso (1988) info IMDB

The Mission (1986) info IMDB 

Once Upon a Time in America (1984) info IMDB

The Thing (1982) info IMDB

Corleone (1978) info IMDB

1900 (1976) link IMDB

Giordano Bruno (1973) info IMDB

The Sicilian Clan (1969) info IMDB

Once Upon a Time in the West (1968) info IMDB

The Bible: In the Beginning… (1966) info IMDB

The Good, the Bad and the Ugly (1966) info IMDB

A Fistful of Dollars (1964) info IMDB

“ENNIO” va avea premiera în România pe 18 noiembrie și va fi difuzat la Cineplexx Băneasa, Cineplexx Titan, Cinema Elvire Popesco București, Cinema City Afi Cotroceni, Cinema City Park Lake, Cinema City Sun Plaza, Happy Cinema București, Cinema Victoria Cluj, Cinema Arta Cluj, Cinema Ateneu Iași, Cinema Victoria Timișoara.

The post “ENNIO”, filmul omagiu adus compozitorului Ennio Morricone, realizat de Giuseppe Tornatore, intră de vineri în cinematografe appeared first on Cultura la dubă.

Încă am în memorie videoclipul lansat în decembrie, anul trecut, de trupa Byron. Cântec de leagăn era piesa de încheiere a unui album excelent, “Nouă”, o radiografie dură a României, care venea într-un moment de răscruce – 30 de ani de la căderea comunismului.

Părea că poate fi, în sfârșit, un moment de restart pentru o țară atât de întâziată precum a noastră, la fel cum albumul Byron ne retrezea speranța într-o muzică românească capabilă să stârnească un puternic impact emoțional, în cel mai bun sens al expresiei.

Dar pandemia care ne-a lovit în acest an a măcinat țara noastră și așa fărâmițată de sărăcie, impostură sau valuri de plecări. A măcinat implicit și un domeniu oricum subfinanțat în România – cultura.

Cel mai tare au fost afectați artiștii independenți. Aceștia s-au trezit că nu mai pot face singurul lucru care le hrănește atât existența spirituală, cât și pe cea fizică.

Dan Byron, pe numele adevărat Daniel Radu, este solistul trupei Byron și una dintre cele mai constante și apreciate prezențe pe scena rockului alternativ românesc. Pentru el și colegii săi de trupă, 2020 ar fi trebuit să fie un an plin de concerte, de după lansarea unui album important.

A fost, însă, un an cu doar un sfert din program realizat, un an al supraviețuirii și reinventării.

Acum, la capătul acestui an, Dan Byron a lansat un album solo, creat acasă, în pandemie – “Long Story Short” – un EP alcătuit din 4 piese care existau de mai mulți ani, dar care abia acum au căpătat conturul unui mini-album.

Lansarea a avut loc din sufrageria solistului și transmisă online, exact când guvernul anunța o schemă de ajutor de stat pentru operatorii din sectorul cultural, schemă care îi omite chiar pe cei care creează arta.

Despre toate acestea am stat de vorbă cu Dan Byron.

Cum a fost anul pandemiei pentru tine?

Lăsând la o parte că a fost ciudat din pricina virusului ăsta, a fost ciudat că a trebuit să ne schimbăm felul de a fi, să ne schimbăm programul, să ne revizuim jobul, să facem altfel lucrurile. De altfel, cum făcut toată lumea.

Ca artist, cum s-a schimbat workflow-ul tău?

Noi suntem unii dintre fericiți, dintre oamenii care au o infrastructură destul de solidă, încât să poată să susțină concerte și în perioada pandemiei. Am avut toată vara concerte, dar cam un sfert din câte aveam în mod obișnuit.

Acum că a venit timpul rece, s-au terminat și concertele alea.

Din punct de vedere financiar, a fost o prăbușire pentru voi?

Îți dai seama că a fost o diferență foarte mare. Fiecare a încercat să își gestioneze cât de bine a putut situația. Și obiceiurile ni s-au schimbat, cum a făcut toată lumea. Nu ne-am mai apucat să cheltuim aiurea.

S-a discutat foarte mult despre condiția artistului, mai ales despre artiștii independenți, cum ar trebui susținuți de stat. Au fost niște ajutoare, de 4000 de lei, în starea de urgență…

Stai puțin, era 4000 de lei brut. Trebuie să dăm înapoi la stat cam jumătate…

Da, brut. Și trebuia să îndeplinești mai multe condiții. Tu ce crezi, voi, artiștii, ar trebui să fiți susținuți de stat sau să încercați să găsiți soluții de supraviețuire, așa cum fac oamenii din toate domeniile?

E ciudat să răspund, pentru că ar trebui să mă pun eu mai sus decât vecinul meu.

“Nu suntem privilegiați, dar suntem un domeniu foarte lovit, fiindcă nu mai putem să ne facem meseria.”

Dan Byron, muzician

Și atunci trebuie să supraviețuim și să găsim soluții să depășim momentul ăsta.

Cine altcineva să ne sprijine?

Ți-ai fi dorit în anul acesta să fi existat ca artist în altă țară?

Nu. Cred că toți artiștii am visat asta cândva, să fim artiști în altă țară, dar situația nu e așa de roz nici pe acolo. Nu vorbim neapărat de timpurile astea, ci în general.

Costul vieții și cheltuielile sunt mult mai mari și sunt mult mai mulți artiști. Infinit mai mulți artiști.

Și atunci, te bați cu morile de vânt ca să te poți întreține.

Cunosc oameni care au trăit prin Londra, Berlin și mulți dintre ei nu au reușit, s-au apucat de altceva.

Tu mai faci și altceva în afară de muzică?

Nu. Nu am mai avut din ’98 niciun alt job, dar asta a fost o încăpățânare a mea, nu înseamnă că am trăit tot timpul lejer.

Au fost perioade în care ar fi trebuit să îmi iau, dar m-am încăpățânat să nu.

Dar ca cetățean, cum te simți într-o țară care are atâtea probleme cu spitalele, cu educația?

Știm cu toții unde ne aflăm. O parte din noi sunt deja pregătiți să plece, dar eu mi-am jucat cărțile cumva, adică m-am împăcat cu gândul că nu o să plec niciodată de aici.

Sau dacă o să plec, o să o fac nu pentru că mă gonește cineva, ci pentru a trăi ceva anume într-un anumit loc.

“Dormi fără vise, popor naiv,
Dormi ani la rând, culcă-te definitiv,
Iar dacă prin minune te-oi trezi din hibernare
Viața ți-o fi împrăștiată departe prin lume, peste hotare.”

Byron, Cântec de leagăn

Am ascultat noul tău EP. Aș vrea să te întreb de ce ai ales să scrii versurile în engleză? Mai ales că vorbești despre acasă.

El este scris în ultimii zece ani, iar eu m-am exprimat în engleză foarte multă vreme, apoi mesajul este unul universal, nu e românesc.

Practic, primul album scris în română a fost despre România, a fost albumul Nouă, de anul trecut. Acela nu ar fi putut fi scris în engleză. În schimb, ăsta are un mesaj universal.

Bine, dacă mă întrebi de Home, sweet home, poți să zici că se referă la noi, românii, dar piesa se referă, de fapt, la oricine.

Anul acesta ați avut și multe concerte din studio sau de acasă, transmise online. Cum e să ai un concert de acasă și să nu-ți vezi publicul?

Depinde cu ce mindset pleci. Bineînțeles că e ciudat.

La un moment dat mi-am dat seama că există o problemă, dar mi-am impus să judec toată treaba asta ca și cum aș avea un martor. Ca și cum aș cânta acasă la mine, dar aș avea un martor – laptopul, care transmite imaginile respective către toată lumea.

Anul acesta era an de după lansarea unui album, cum ar fi trebuit să arate și ce s-a schimbat?

Ar fi trebuit să avem concerte tot anul, să fim prezenți la cele mai mari festivaluri, deja existau contracte.

“Ne așteptam la vreo 70 de concerte anul ăsta și probabil că am avut 20.”

Ai văzut schema de ajutor de stat din partea guvernului pentru sectorul cultural?

Sunt foarte puțin la curent, adică sunt la curent cu ce trebuie să știu, dar toată treaba asta care s-a întâmplat acum, pe cine au favorizat și pe cine au defavorizat, pe mine mă privește, dar eu sunt în planul 2.

Îi privește direct pe cei din agenție, pe oamenii care organizează evenimente.

În plus, s-a anunțat când eu eram acum prins cu finalizarea și lansarea albumului.

Scopul lansării acestui EP care ar fi?

În primul rând, păstrarea sănătății mele mintale.

M-am trezit în situația de a sta acasă, ceea ce nu fac de foarte mulți ani. Și aveam piesele astea, cu care mă puteam juca, mi-au dat de lucru, dar mi-au făcut și mare plăcere.

Și acum, fanii tăi cum pot asculta EP-ul?

În general, lumea are un abonament la Spotify, la Apple Music, la Tidal, îl poate asculta acolo.

Dar dacă cineva e atât de respectuos și vrea să cumpere direct albumul, o poate face de pe siteul bandcamp.com, prețul albumului e un minimum setat de tine, dar persoana care cumpără poate plăti cât vrea de la suma aia în sus.

Când un album e cumpărat, mie îmi vine imediat mail cu cine a cumpărat album și cât a dat pe el, iar mie a doua zi îmi intră banii pe Paypal. Este cea mai corectă chestie din lume.

Tu ce muzică asculți?

Prea puțin din ce ascult eu e muzică românească. Ascult Robin and The Backstabbers, The Mono Jacks, Lucia, Grimus, dar și alții.

Altfel, sunt destul de la curent cu ce se întâmplă în lume, adică cu albumele care apar.

De exemplu, trebuie să reascult albumul de anul acesta al lui Bob Dylan. Mi-am cumpărat două reviste celebre, Uncut și Mojo, numerele de sfârșit de an, unde se află topul albumurilor de anul ăsta. Iar albumul lui Bob Dylan, care mie nu mi-a plăcut atât de mult, a ieșit pe primul loc la ambele.

Și am zis, cum adică? trebuie să îl reascult.

Mi-a plăcut foarte mult Fiona Apple anul ăsta. Și Moses Sumney.

Dar am o colecție de discuri, că eu chiar cumpăr, cu albumele mele favorite, cu ce mi-a plăcut dintotdeauna. Am de la Billie Eilish la Led Zeppelin. Sunt momente în care ascult albumele care mi-au plăcut în timp.

Citeam pe site-ul tău că în copilărie ți se spunea Dan Queen pentru că erai fan Queen.

Da, Queen a fost prima trupă pentru care am făcut o pasiune și cred că foarte multă lume se regăsește în muzica lor.

Ce crezi despre albumele solo ale lui Freddie Mercury?

Cred că nu a avut oamenii potriviți cu care să le facă, el a fost foarte visător. Cumva Mr. Bad Guy putea să fie un super album, dar nu cred că a știut să își aleagă oamenii care să le producă. Multe dintre piese sunt foarte faine.

Și, de altfel, cei de la Queen, când au făcut Made in heaven, albumul postum, au luat bucăți din Mr. Bad Guy și le-au făcut cu ei la instrumente.

Crezi că ar fi fost Freddie Mercury acest artist extraordinar fără ceilalți membri ai trupei Queen?

În mod sigur el era oricum extraordinar. Faptul că a reușit să facă o trupă stabilă cu cei trei, e o întâmplare, puteau să fie alți trei. Eu nu zic că ei nu sunt valoroși, sunt foarte valoroși, dar zic că e o întâmplare că s-au găsit așa. Ei puteau să cânte cu altcineva, la fel și el. Adică nu din cauză că s-au întâlnit au devenit brusc mari.

Ca să ajungi să faci muzică de calitate în România, crezi că e esențială educația muzicală? Mă refer la un liceu vocațional, o școală de muzică.

Cele mai mari nume din pop-rock nu au avut niciun studiu. Jimi Hendrix e considerat și în ziua de azi cel mai mare chitarist și inovator în domeniul chitarei electrice, iar el nu știa să scrie și să citească note. Asta îl face mai prost? Nu.

Bineînțeles că este de dorit să existe niște studii ca să te poți descurca mai ușor, dar nu e o condiție.

Te-ai gândit vreodată să te îndrepți către zona educațională, să predai altora ce știi tu?

Mă tot gândesc la asta de câțiva ani, pentru că la noi sunt niște segmente foarte slab reprezentate, ori inexistente.

Și eu visez de niște ani să predau songwriting. Mi se pare că e o chestie esențială, pe care noi o facem așa…încercăm să ne închipuim cum se face.

Ce îți place să faci, în afară de muzică?

Mă joc Assassin’s Creed Valhalla, nou apărut. Am jucat foarte multe părți din Assasin’s Creed, mi se pare că e un joc foarte reușit.

În afară de asta, acum nu mai joc nimic altceva, dar am jucat la viața mea GTA, inclusiv FIFA am jucat foarte mult, dar la FIFA e mișto să fii în gașcă, să faci campionate.

Altceva, în afară de jocuri?

Citesc constant. Îmi place foarte mult Filip Florian, bineînțeles Cărtărescu, am mai citit niște Dan Lungu, dar unele lucruri la el îmi plac, altele nu.

Și aș vrea să fiu mai la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română, mi se pare că nu există suficientă informație despre ea, o platformă care să îți dea totul pe tavă. La fel cum nu există pentru muzică. Dacă vrei să afli ce albume românești s-au lansat în ultimele două luni, e foarte complicat să afli.

Știu că tu scrii pe blogul tău. Te-a tendat vreodată să te îndrepți către literatură, să scrii o carte?

Bineînțeles că visez uneori să scriu ceva mai serios, dar mie mi se pare că e o meserie în sine, trebuie să înveți tu foarte multe lucruri ca să poți scrie o carte.

Altfel, ce îți dorești pe viitor?

Îmi doresc ce ne dorim cu toții, să scăpăm de coșmarul ăsta, să revenim la ce știam înainte, să ne întâlnim, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm de viață.

The post Dan Byron: “Nu suntem privilegiați, dar suntem un domeniu foarte lovit, fiindcă nu mai putem să ne facem meseria.” appeared first on Cultura la dubă.