Muzeul Inocenței din Istanbul, distins în 2014 cu titlul Muzeul European al Anului, de către European Museum Forum, este un muzeu unic în lume. El recreează universul cărții scrise de autorul turc Orhan Pamuk, cu același titlu – Muzeul Inocenței. BBC a numit Muzeul Inocenței “cea mai curajoasă idee creativă a Turciei”.

Ramona Păuleanu, contributor Cultura la dubă, a vizitat recent acest loc special din Istanbul și a scris despre povestea lui.

***

Dacă ai avut norocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste, vei înțelege perfect acest muzeu. La fel și dacă ai avut nenorocul să întâlnești acea dragoste, marea dragoste – atât de pătimașă încât te face să prețuiești orice obiect atins de ființa adorată, orice lucru spus, orice lucru ascultat, orice, orice.

Când iubești, lucrurile de zi cu zi au altă însemnătate și încărcătură, în pofida banalității lor. Ați văzut, de exemplu, un muc de țigară care să cuprindă o lume întreagă?

Căci cam despre asta este vorba în Muzeul Inocenței din Istanbul, un muzeu cum nu există altul.

Am aflat despre el din cartea omonimă scrisă de scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (2006), cel care a avut ideea absolut genială, de a transforma o carte în muzeu sau un muzeu într-o carte.

De fapt, mai degrabă a fost o împletire de idei, spunând, nu o singură dată, că cele două gândiri s-au întrepătruns: romanul și conceptul muzeului s-au dezvoltat în paralel.

În unele interviuri, însă, spune că a colecționat aceste obiecte și pe baza lor a scris romanul, tocmai ca să le dea viață și să le expună.

Inaugurarea Muzeului Inocenței era programată în 2008, odată cu lansarea cărții, însă s-a concretizat abia 4 ani mai târziu, în aprilie 2012. Peste doar doi ani, spațiul gândit de Pamuk a primit titlul “Muzeul anului”. 

Cartea Muzeul Inocenței este stufoasă, dar atât de intensă încât parcă o citești dintr-o singură respirație.

Atât de mistuitoare este dragostea lui Kemal, un tânăr bogat și logodit, pentru Fusun, o tânără săracă, rudă mai îndepărtată. Pe cât de puțin originală este premisa, pe atât de tulburătoare devine iubirea lui pentru ea pe parcursul lecturii.

La finalul ei, când reușești să expiri, vezi tipărit un bilet de intrare în muzeu care te pune și mai tare pe gânduri. Totul este adevărat? Există acel muzeu?

Am căutat intrigată pe google și când l-am găsit am știut că trebuie să ajung acolo. Și am avut norocul să reușesc.

Era ora prânzului când am ajuns pe Cuckurkuma Cadessi și a fost suficient să mă entuziasmez, recunoscând numele din carte. Strada este înconjurată de anticariate, magazine mici, buticuri cu vechituri. Tabloul perfect.

Nu aveam la mine cartea care cuprindea biletul de intrare, așa că am cumpărat bilete și am intrat.

Primul lucru care m-a izbit a fost peretele uriaș acoperit cu mucuri de țigară. Nu am știut până atunci că un obiect atât de murdar, de blamat, de frivol, poate deveni exponat într-un muzeu.

Sunt mucurile rămase din țigările fumate de Fusun, pătate încă de rujul ei, tezaurizate, adnotate, inventariate.
Lângă ele sunt notați anii în care le-a fumat, contextul în care le-a fumat. Sunt 4213 fărâme de frumusețe.

Am urcat la etaj și mi-am dat seama ca Muzeul este construit conform cronologiei romanului. Urci un etaj, înaintezi în povestea lor de dragoste.
Așa că aici am văzut toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, unde se întâlneau pe ascuns.

Sunt ani în șir în care merge în casa iubitei, unde au loc întâlniri de amor camuflate în vizite de curtoazie între rude, mii de seri în care repetă și repetă aceleași scene, care par, însă, mereu noi și emoționante.

În toate aceste întâlniri, lucrurile atinse de ea au devenit prețioase pentru el, un îndrăgostit care duce iubirea la gradul de obsesie, dar care rămâne inocent în puritatea sentimentelor lui.

Solnițe, lingurițe, cornetul de înghețată din care ea a muscat, câinii de porțelan de pe televizor.

Rochia ei de cînd învăța să conducă, geanta de la care a pornit povestea lor de dragoste, totul culminând, la ultimul etaj, cu odaia lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viața.

“Am vrut să colecționez și să expun într-un muzeu obiectele “reale” ale unei povești fictive și să scriu un roman bazat pe aceste obiecte.”

Orhan Pamuk

În muzeu sunt expuse manuscrisele romanului și e impresionantă multitudinea de corecturi și de pe pagini. În naivitatea mea, credeam ca spiritul creator te face să scrii ca nebunul, în transă, idei perfecte, fără să mai aibă nevoie de retușuri. Însă manuscrisele lui Pamuk arată munca din spatele romanului, în căutare perfecțiunii.

Am făcut câteva poze, am coborât exaltată și am decretat. Este fenomenal. Nu pentru ceea ce se află în interior, ci pentru sentimentul insuflat. E un muzeu – stare. Știi că nimic nu e real și, cu toate astea, este.

Ajungi să crezi cu toată tăria că personajele din carte au existat, ca acelea sunt țigările fumate de ea, ca aceea este rochia purtată de ea, că sunt agrafele ei, că mâinile ei au atins toate lucrurile aranjate frumos pe pereți.

Iar dacă povestea de dragoste nu te înfioară, poți, pragmatic, să vezi obiectele Turciei anilor ’70, împotmolită într-un tradiționalism adesea brutal, acoperit într-o pojghită firavă de modernism.

Una peste alta, Muzeul trebuie văzut dacă ai drum în Istanbul. Iar dacă nu ai citit cartea, o vei face cu siguranță după ce l-ai vizitat. 

The post Povestea “Muzeului Inocenței”, muzeul născut dintr-o carte inspirată de obiectele din muzeu appeared first on Cultura la dubă.