“Să ne facem cu toţii datoria şi lumea îşi va recăpăta sensul ei suprem.” – George Enescu

George Enescu, una dintre figurile centrale ale culturii române, totodată un mentor cunoscut pentru generozitatea sa, a lăsat României o moștenire uriașă: manuscrisele întregii opere, corespondențe cu cei mai mari muzicieni ai lumii sau instrumentele sale muzicale. Doar o parte dintre acestea au fost clasate în Tezaurul țării noastre, adică sunt considerate unele dintre cele mai valoroase bunuri ale României.

Cultura la dubă dezvăluie azi, în premieră, o situație revoltătoare: manuscrisele marelui compozitor, inclusiv cel al operei Oedipe, precum și obiectele personale, piese de mobilier, fotografii și numeroase alte bunuri mobile clasate în Tezaur sau în fondul Patrimoniului Național sunt ținute de 4 ani și jumătate în containere în aer liber, expuse la variațiunile climatice extreme, potrivit surselor noastre.

Acestea au fost mutate odată cu deschiderea șantierului de la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, monument clasat în Patrimoniul European, care găzduiește Muzeul Național “George Enescu”. Șantierul este blocat de mai bine de 2 ani.

Potrivit surselor Cultura la dubă, containerele respective nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu. Spațiile sunt dotate cu niște simple aparate de aer condiționat, dar în interiorul lor nu ar exista niciun dezumidificator. Iarna aceasta, un aer condiționat s-a stricat, iar obiectele depozitate acolo ar fi stat și la temperaturi de -16 grade Celsius și cu umiditatea ridicată. La topirea ultimei zăpezi, apa a pătruns în aceste spații.

Mai mult decât atât, la deschiderea șantierului, muncitorii au aruncat obiectele sanitare din baia personală a lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, soția sa. Muzeografii le-au recuperat ulterior, însă ele au fost vizibil deteriorate.

Cultura la dubă publică imagini în exclusivitate.

„Nu este un subiect de interes public” – a reacționat conducerea muzeului.

UPDATE: În urma publicării acestui articol, ministrul Culturii, Andras Demeter, a declarat pentru Cultura la dubă că va dispune azi trimiterea Corpului de Control la Muzeul Național “George Enescu”.

***

Muzeul Național “George Enescu” a fost înființat în 1956, din dorința Mariei Cantacuzino Enescu, soția lui George Enescu, de a păstra vie memoria marelui compozitor.

Procesul de consolidare și restaurare a Muzeului Național “George Enescu” – Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu – a început în 2021 și ar fi trebuit să se încheie la finalul lui 2023. Însă, după termenul de 2 ani, firma a executat doar 25% din lucrări, iar Ministerul Culturii a închis șantierul.

În toți acești ani, unul dintre cele mai importante monumente istorice ale capitalei, inclus pe lista Patrimoniului European, a rămas încremenit sub schele sau proptele de lemn, iar bunurile mobile, multe dintre ele clasate în Tezaur, cu excepția viorilor, au fost depozitate în containere, potrivit unor avertizori de integritate cu care am stat de vorbă.

Pentru a putea deschide șantierul, muzeul trebuia să elibereze spațiul și să depoziteze în condiții sigure patrimoniul. Soluția găsită de conducerea instituției au fost containerele modulare, așezate în aer liber. Acestea sunt dotate cu aere condiționate care ar fi mers non-stop de 4 ani și jumătate încoace, vara pe rece, iarna pe cald.

Doar că în această iarnă, potrivit surselor Cultura la dubă, unul dintre aparate s-a stricat, iar obiectele din interior ar fi stat câteva nopți la temperaturi de îngheț. Apoi, la topirea ultimei zăpezi, containere au fost inundate, după cum se poate vedea în imaginile obținute de Cultura la dubă.

Potrivit surselor noastre, care au dorit să rămână sub protecția anonimatului, Cristina Andrei, managerul muzeului, a fost înștiințată în repetate rânduri că aceste spații nu ar corespunde normelor pentru protejarea patrimoniului.

Aceleași surse ne-au spus că în containere nu există dezumidificatoare, pentru că acestea ar crește consumul de curent și ar putea duce la căderea totală a energiei electrice. De asemenea, sursele noastre susțin că nici nu ar mai fi spațiu pentru dezumidificatoare.

În timpul verii trecute, când s-au înregistrat în mai multe zile temperaturi de 40 de grade Celsius, containerele au stat în plin soare. Mai mult decât atât, acestea sunt prevăzute cu ferestre. Specialiștii în conservarea și restaurarea de manuscrise cu care am stat de vorbă spun că manuscrisele sunt considerate materiale vulnerabile și nu ar trebui niciodată depozitate în spații în care pătrunde direct lumina soarelui.

“Umiditatea este un factor principal care accelerează degradarea în timp a hârtiei, a adezivilor şi a legăturilor. Variaţiile de umiditate provoacă în acest material higroscopic distorsiuni şi modificări dimensionale primejdioase.

La baza acestora stă oscilația U.R. (Umiditate Relativă), care la rândul ei e influențată de variația de Temperatură.”, ne spune un specialist cu peste 30 de ani experiență în conservare și restaurare de hârtie.

Conform normelor de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile, publicate în Hotărârea de Guvern Nr.1546/2003,

Valorificarea expozițională, temporară sau permanentă a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil se face numai în spații corespunzătoare. Oricare ar fi motivele invocate, nu se admite amplasarea, chiar pentru perioade scurte, a unor bunuri culturale mobile în spații care nu corespund condițiilor prevăzute de prezentele norme. (Cap. II, Art. 3).

Se consideră corespunzător spațiul care îndeplinește următoarele condiții:

a) este salubru;

b) are stabilitate microclimatică:

● umiditatea relativă, denumită în continuare U.R., trebuie să fie cuprinsă în general între 50-65%. Pentru obiecte foarte sensibile, pentru care din anamneză se cunoaște că și-au creat un echilibru la alte valori ale U.R., se vor crea condiții în consecință (eventual locale);

● temperatura nu trebuie să depășească 22°C, urmărindu-se permanent corelarea acesteia cu U.R.;

c) pentru un spațiu nou construit, renovat sau restaurat, trebuie să treacă cel puțin 3-6 luni de la terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;

d) nivelul iluminării bunurilor de natură organică, reglat în funcție de gradul lor de sensibilitate la degradarea fotochimică, să nu depășească nivelul maxim admis de lucși x ore anual. În general se recomandă următoarele valori ale iluminării: 50-80 lucși pentru cărți, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os, fildeș, specimene de istorie naturală, 150-200 lucși pentru picturi și obiecte din lemn, iar componenta UV emisă de sursele de iluminat nu trebuie să depășească 75 æW/lm (microwatt/lumen);

e) este lipsit de noxe provenite din pulberi sau gaze nocive;

f) instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate și funcționează în mod corespunzător;

g) asigură securitatea bunurilor expuse;

Obiectele sanitare din baia lui George Enescu și a Mariei Cantacuzino, aruncate și deteriorate

La începutul șantierului deschis în 2021, muncitorii au aruncat cada, chiuveta, wc-ul și bideul, precum și boilerul de încălzire pe lemne din baia Casei Memoriale George Enescu, aflată în spatele Palatului Cantacuzino. Muzeografii au găsit ulterior obiectele aruncate în curte și le-au recuperat, însă ele erau deja deteriorate.

Tot muncitorii au folosit o bibliotecă ce a aparținut muzicologului George Breazul (n.r. 1887 – 1961) drept spațiu de depozitare a materialelor de construcții, mobilierul fiind grav avariat.

Încă de la demararea investigației, am încercat să obținem accesul pentru realizarea unui reportaj video în incinta muzeului. Mai întâi, managerul Cristina Andrei ne-a transmis că trebuie să primească acordul ministrului Culturii, apoi, vreme de câteva săptămâni ne-a amânat invocând niște investigații medicale. În final, după mai bine de o lună de încercări, aceasta ne-a transmis că nu consideră că patrimoniul muzeului este un subiect de interes public.

Am cerut în scris răspunsuri la următoarele întrebări:

“- Cine a ales ca soluție de depozitare a patrimoniului muzelui, pe perioada lucrărilor de consolidare, niște containere?

– În ce măsură aceste containere îndeplinesc condițiile necesare pentru depozitarea unui bunuri de patrimoniu precum manuscrisele lui George Enescu? Aveți cunoștintă despre faptul că lumina care pătrunde prin geamuri în timpul verii poate afecta starea manuscriselor?

– Cum au făcut față aceste containere temperaturilor extreme din vară și din iarnă?

– Este adevărat că în această iarnă, în timp ce afară erau noaptea -16 grade Celsius, unul dintre aerele condiționate s-a stricat și obiectele de patrimoniu au stat în ger mai multe zile? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Este adevărat că în urmă cu câteva zile, odată cu topirea zăpezii, a pătruns apă în containerele în care este depozitat patrimoniul? Ce măsuri ați luat pentru remedierea acestei probleme?

– Ați înștiințat Ministerul Culturii cu privire la aceste probleme? Dacă da, ați primit vreun răspuns?

– La începutul șantierului, obiectele sanitare din baia casei memoriale George Enescu au fost aruncate de muncitori, deteriorate, ulterior recuperate de angajații muzeului. Cum a fost posibilă această situație? Cine era responsabil cu protejarea acelor obiecte de patrimoniu și de ce acest lucru nu s-a întâmplat? Ce măsuri ați luat odată ce ați aflat că s-a întâmplat asta?”

Conducerea muzeului a răspuns astfel:

“Depozitarea bunurilor de patrimoniu nu este o informație publică, ci reprezintă un secret de serviciu exceptat expres de la transmitere de legea în vigoare. Totodată, dacă, în continuare, veți insista să publicați informații nu destinate publicului larg, vă asumați răspunderea pentru nesocotirea legislației. 

De asemenea, vă rugăm să aveți în vedere că cercetarea dumneavoastră privind patrimoniul este strict de competența specialiștilor mandatați expres să constate starea de conservare a acestor bunuri, rațiunea fiind aceea că sunt persoane care cunosc exigențele conservării, exigențe care reprezintă o specialitate profesională și nu o informație publică. Informația publică este diferită de interesul public major pe care îl reclamă și care poate fi satisfăcut doar instituțional, pe arii de competență.”

Potrivit Legii 182/2000, instituția care gestionează bunuri de patrimoniu este obligată să înștiințeze ordonatorul de credite în maximum 5 zile dacă un bun de patrimoniu este în pericol. Am întrebat Ministerul Culturii dacă are cunoștință despre condițiile de depozitare a patrimoniului enescian și dacă a luat vreo măsură. Nu am primit un răspuns până la ora publicării articolului.

În schimb, Bogdan Trâmbaciu, directorul Unității de Management al Proiectului din cadrul Ministerului Culturii, cea care gestionează șantierul de la Muzeul Enescu și noua licitație aflată în derulare, ne-a declarat că responsabilitatea depozitării patrimoniului revine integral muzeului.

“Tot ce ține de patrimoniul muzeului este responsabilitatea muzeului. Niciodată, la nicio investiție pe care noi am derulat-o, patrimoniul respectivelor entități nu a intrat vreo secundă în atribuțiile noastre sau în gestiunea noastră. La absolut nicio investiție. De la Palatul Culturii din Iași până la Muzeul Țăranului din București, patrimoniul este responsabilitatea muzeului.

Cum au găsit ei soluțiile să îl depoziteze, trebuie să întrebați acolo.”

Ați știut la începutul șantierului de o situație în care muncitorii au aruncat la gunoi obiectele sanitare din casa lui Enescu?

Eu nu știu de așa ceva, nu am auzit. Noi, când începem lucrările, de regulă predăm spațiul liber de orice sarcini. Intră în obligația beneficiarului să predea spațiul liber de orice sarcini.”, a declarat Bogdan Trâmbaciu pentru Cultura la dubă.

Problema clasării manuscriselor lui Enescu și scandalul bunurilor apărute la o casă de licitații. Istoricul Eugen Ciurtin: “Doar o mică parte dintre manuscrise sunt clasate.”

În 2021, casa de licitații Historic scotea la vânzare o presupusă parte a patrimoniului enescian, fără a oferi vreo explicație legată de proveniența obiectelor. Printre acestea erau o filă din partitura-manuscris a operei Oedipe, ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație, manuscrise, corespondențe și documente personale.

Istoricul Eugen Ciurtin descoperea atunci o situație uluitoare – doar o mică parte a manuscriselor lui George Enescu erau clasate ca bunuri de patrimoniu. Într-un răspuns pentru Cultura la dubă, conducerea Muzeului Enescu susținea în 2021 că a început clasarea lor abia din 2019, fiindcă până atunci nu ar fi existat niciun expert autorizat de Ministerul Culturii, de asemenea, că Ministerul Culturii ar trebui să aloce fonduri pentru inventariere.

În prezent, pe site-ul cimec.ro, baza de date oficială a patrimoniului cultural român, apar clasate ca bunuri de Tezaur mai multe manuscrise muzicale enesciene, fotografii, corespondențe, ordine de merit sau medalii, precum și picturi, țesături sau fotografii ce au aparținut familiei Cantacuzino – toate acestea sub gestiunea Muzeului Național “George Enescu”.

Eugen Ciurtin susține că în continuare sunt numeroase manuscrise care nu au fost încă incluse oficial în Patrimoniul Național.  

“Manuscrisele lui Enescu au fost odoarele lui: le purta, deschidea și aprofunda prin corecturi și adăugiri peste tot. Pe toate: inclusiv toate schițele de muzică ale copilăriei. A compus, așadar a fost originea acestor manuscrise, din 1886 până în 1954. Mii de pagini. Mii.

Acolo, la ultimul lui domiciliu, putem proba, cantitatea de muzică strânsă aproape atingea greutatea unei pianine comune… L-au obligat să le tot strămute, cât a fost în putere. La Dorohoi, la Paris, la Sinaia, la București, la Iași, la Moscova (desigur: în loc de Londra!), cu lădița predată lui I.G. Duca pentru Tezaurul Național în peregrinare, apoi la Lausanne, la Tescani, în America și, la final, ultimele, la Paris: acolo s-au aflat cele mai multe, când începuse să le claseze el însuși în 1954, sprijinit de un discipol de încredere, Marcel Mihalovici. Își punea ordine în hârtii. Și a venit Securitatea și i le-a luat. 200 de kilograme de muzică. 

Nu există deocamdată nici o istorie sistematică și completă a preluării moștenirii lui Enescu de către statul român, nici un inventar complet și accesibil public al tuturor manuscriselor sale muzicale și extramuzicale. Ultimul care știa perfect ce conținea arhiva de o viață a lui Enescu a fost Enescu însuși.

Un document inedit esențial emis în Elveția pentru Republica Populară Romînă, păstrat de Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Afaceri Externe, spune limpede: „în total 36 de pachete sigilate, 200 kg”.

Manuscrisele ajunse la București au intrat pe mâna lui Romeo Drăghici, factotum după moartea lui Enescu, fondator al Muzeului Enescu prin calitatea lui de colaborator al Securității. Socotit de toți (mă prenumăr perplex…) un filadelf al lui Enescu, când de fapt – cum am descoperit și demonstrat din 2021 încoace – cineva care a înstrăinat, descompletat, vândut în privat și în beneficiul său propriu mai multe manuscrise muzicale ale lui Enescu, esențiale, dacă n-ar fi pleonasm.

Așa că inventarul Drăghici, nefiind încă complet, nu știm cu exactitate și prin sursă publică câte sunt de fapt și ce deja s-a înstrăinat sau pierdut, nici ce subzistă descris după toate exigențele lucrului cu manuscrisele.” spune istoricul Eugen Ciurtin pentru Cultura la dubă.

Dirijorul Gabriel Bebeșelea: “Este infinit mai ușor să ajungi să pui mâna fizic pe manuscrisele unor compozitori canonici, precum Verdi, decât pe cele ale lui George Enescu.“

Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, reclamă o lipsă de transparență a Muzeului Enescu cu privire la manuscrisele lui compozitorului român și povestește, din experiența personală, că atât lui, cât și altor dirijori, le-a fost refuzat accesul la ele.

Potrivit legii, manuscrisele pot fi studiate, la cerere, în prezența unui custode, respectând condițiile de igienă impuse.  

“În luna noiembrie s-au celebrat 100 de ani de când George Enescu a dirijat pentru prima dată două fragmente din marea sa operă, Oedipe. Și am vrut, alături de Filarmonica George Enescu, să marcăm acest moment, pentru că era o bornă importantă în faptul că după ce și-a trimis manuscrisele la Moscova, împreună cu Tezaurul Național, a reușit în sfârșit, după ani de zile, să și le recupereze.

Așa că în 1925, în noiembrie, a prezentat pe scena Ateneului, în premieră, două fragmente din Oedipe. Ei bine, eu știu că acele fragmente există în Muzeul George Enescu. Există materiale după care George Enescu a dirijat în 1925. A fost cerut materialul de către Filarmonica George Enescu, nu de către mine personal, și s-a spus că nu există acele materiale. Ei bine, s-ar putea să fie din cauza faptului că aceste manuscrise sunt ținute în aceste containere. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar eu știam că acele materiale există în muzeu, nouă ni s-a spus că nu.

Unde ați vedea așezate aceste manuscrise, la modul ideal, poate urmând niște modele de afară, cum se întâmplă cu operele lăsate de alți mari compozitori?

Vă dau exemplul cel mai recent. Arhiva lui Verdi este împărțită în două. Cam 95% este în Milano, în L’Archivio Storico Ricordi, care aparține editurii Ricordi. Și își are sediul în Biblioteca Națională din Milano, care e un palat imens în care mai e și Academia de Arte Frumoase, mai sunt câteva biblioteci. Acolo sunt păstrate niște condiții extrem de bine controlate, cu o temperatură constantă, cu o lumină constantă, umiditate constantă. Ele când se scot din rastel se scot cu mănuși, dar pot fi cercetate cu mâinile curate dacă sunt atunci proaspăt spălate și uscate cu hârtie neapărat.

La Paris, la Biblioteca Națională a Franței, la fel. Cam 5% din manuscriselele lui Verdi sunt în Biblioteca Națională a Franței, într-o serie de materiale care au venit de la Opera din Paris. La fel, e totul extrem de bine controlat, extrem de bine păstrat și cu foarte mare grijă și atenție, pentru că sunt lucruri care se pot deteriora extrem de rapid.

În ceea ce privește manuscrisele lui George Enescu, în momentul renovării muzeului, eu le-aș fi dus într-un alt loc în care se păstrează manuscrise – bibliotecă, cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, un alt loc în care pot fi controlate și, cel mai important, se pot consulta în continuare.

Pentru că degeaba ai acest tezaur nemaipomenit al lui George Enescu, dacă el nu poate fi consultat de către muzicieni, de către muzicologi.

Și să vă mai spun ceva.

Manuscrisele lui George Enescu au supraviețuit ambelor războaie mondiale, bombardamentelor de la București, retragerii lui George Enescu, împreună cu tot guvernul și cu familia regală la Iași, transportului împreună cu Tezaurul Național la Moscova și înapoi, și nenumăratelor călătorii ale lui Enescu, fiindcă le căra peste tot cu el. Iar acum noi să nu reușim să avem grijă de ele, e ceva incredibil, e rușinos.” – Gabriel Bebeșelea, dirijor principal al Filarmonicii George Enescu.

Istoricul Palatului Cantacuzino

Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București a fost comandat de Gheorghe Cantacuzino, cunoscut drept “Nababul”, fost primar al Capitalei, prim-ministru, şef al Partidului Conservator.  Celebrul arhitect Ioan D. Berindei a desenat planurile în 1898, iar construcția a fost ridicată între 1901-1903.

Piese de mobilier, țesături, tablouri sau fotografii care au aparținut familiei Cantacuzino și au supraviețuit regimului comunist sunt acum parte din Tezaur, de asemenea depozitate în containere.

În acest palat, pe 10 august 1913 s-a semnat Pacea de la București, prin care România a primit cadrilaterul. Tot aici au avut loc ședințele guvernului român (n.r. Consiliului de Miniștri) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1913, palatul a fost moștenit de fiul Nababului, Mihail G. Cantacuzino. După decesul prințului, soţia acestuia, Maria Rosetti-Teșcanu Cantacuzino, s-a recăsătorit în 1937 cu George Enescu. Cei doi au locuit o perioadă în casa din spatele palatului.

Compozitorul a murit în 1955, iar soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe pentru întemeierea unui Muzeu Național George Enescu.

Potrivit siteului instituției, “patrimoniul său permite recompunerea istoriei unei vieţi şi cariere de excepţie, puse în slujba muzicii româneşti şi a afirmării sale în context universal.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Manuscrisele lui Enescu, bunuri de Tezaur, ținute de 4 ani în containere, în ger sau caniculă. Obiectele sanitare din casa memorială, aruncate de muncitori appeared first on Cultura la dubă.

De data aceasta, Lina aduce în fața publicului o poveste personală, care vorbește atât despre condițiile de muncă la care sunt supuși imigranții români și moldoveni în Italia, precum și despre violența domestică trăită în propria familie.

Filmul a fost realizat pe parcursul a 6 ani și cuprinde imagini filmate de Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și tatăl său.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, co-regizoarea documentarului vorbește despre experiența din spatele filmului, schimbări la nivel personal și așteptările pe care le are de la film.

***

Lina, în primul rând felicitări pentru selecția la Toronto! Ce înseamnă un astfel de debut pentru filmul vostru, cum crezi că va influența apoi distribuția la nivel international?

Mulțumim mult! După șase ani de la prima zi de filmare, suntem fericiți să fim invitați la un festival la care am vrut să ajungem dintotdeauna cu filmul TATA. În primul rând pentru că e un festival cu filme faine, pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru că ne doream să ajungem la comunitățile de români și basarabeni care au emigrat în Canada. Iar de aici încolo, nu vrem altceva decât ca filmul să aibă un traseu festivalier cât mai frumos, o distribuție bună și să ajungă în cele mai neașteptate locuri și inimi.

În spatele filmului sunt mulți ani de muncă. Care au fost principalele obstacole pe care le-ați întâlnit?

Din fericire, mă consider o debutantă norocoasă – am avut susținere și încredere din partea unor oameni mai experimentați decât mine în industria de film, care mi-au fost parteneri, ghizi și mentori fantastici. Încă de la început, comunitățile internaționale care ne-au susținut creativ și/sau financiar au creat spații sigure pentru noi pentru a dezvolta proiectul. 

TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.

Din punctul ăsta de vedere, poate cea mai grea decizie – atât pentru mine, cât și pentru Radu Ciorniciuc, partenerul meu și co-regizorul filmului -, a fost să întoarcem camera spre noi, spre mine, spre celelalte femei din familia noastră, spre un trecut care a lăsat urme adânci în viața mea de adult.

Dar am știut că e important să vorbim despre violență din perspectiva tuturor spațiilor pe care le domină în relație cu familia noastră – profesional, familial, individual. Ca să ne putem vindeca, colectiv și individual, și să rupem ciclurile toxice care ne afectează de generații întregi încoace. 

Ești la primul tău film în calitate de regizoare. Cum ai deprins cunoștințele necesare pentru a gestiona un proiect atât de complex? Cât de mult te-a ajutat experiența de jurnalist?

Așa cum ziceam, am avut norocul să beneficiez încă de la bun început de sprijinul unei echipe minunate, cu experiență în spate. Apoi, am fost selectată să particip la diverse workshopuri și programe de dezvoltare unde am cunoscut oameni extraordinari, regizori, editori și alți profesioniști din industria de film documentar, care au înțeles cât de provocator și sufocant e să lucrezi la un documentar personal cu o asemenea încărcătură emoțională și au construit în jurul meu un spațiu în care m-am simțit înțeleasă, protejată și, de foarte multe ori, iubită. Ceea ce nu e puțin atunci când dezvolți un film despre un trecut traumatizant, ale cărui ecouri încă îți dau peste cap viața.

În plus, experiența din jurnalism – pe care încă îl practic cu dăruire – m-a echipat să fac față momentelor neprevăzute, de multe ori extrem de stresante, și m-a ajutat să găsesc soluții pentru situațiile (aparent) imposibile în care ne-am aflat cu documentarea noastră. 

De ce ați ales să filmați voi? Are legătură cu lipsa de fonduri sau pentru că ați vrut să dați o notă personală chiar și din acest punct de vedere?

Pe de o parte, „TATA” spune povestea relației complicate dintre mine și tatăl meu, care lucrează în Italia, și de care m-am îndepărtat de foarte mulți ani. De asemenea, discutăm și despre fenomenul exploatării muncitorilor imigranți în străinătate, un subiect pe care l-am investigat anterior, atât eu, cât și Radu, în munca noastră de jurnaliști. Decizia de a-l filma a venit ca o consecință firească a acestor fire narative care se desfășoară în jurul personajelor din familia mea.

Prima dată, l-am rugat pe Radu să vină cu mine atunci când m-am dus la tata și l-am confruntat în legătură cu alegerile pe care le-a făcut ca să își crească copiii. Așa cum spun și în film, “aveam nevoie de cineva cu care să mă simt în siguranță”.

Cât de mult s-a schimbat povestea în acești 6 ani? Au apărut informații noi, care au schimbat unghiul de abordare?

Inițial, povestea a pornit de la o investigație pentru a-l ajuta pe tata să obțină dreptate în fața șefului lui abuzator. Pe parcurs, s-a transformat într-un film personal, de familie, în care perspectiva mea asupra trecutului și relația mea cu tata au devenit mai nuanțate. Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească. Atât. Nu mă interesa nimic altceva despre el. 

Pe parcursul investigației, am înțeles că oamenii sunt produsul unor țesături sociale și politice complexe și, de multe ori, meschine, iar lumea în care a crescut tata, într-o țară de la marginea imperiului sovietic, a fost una dură nu doar cu femeile, ci și cu bărbații. În lumea aceea, bărbații își găseau cu greu valoare dincolo de dominație și violență. 

Când tata mi-a cerut ajutorul, în loc să-l țin la distanță, cum făceam înainte, am ales să stau lângă el și, în felul acesta, să sper la o minimă vindecare. 

Cum crezi că va fi primit filmul în Italia? Ai așteptarea să provoace discuții reale despre modul în care sunt tratați muncitorii imigranți de acolo sau din alte țări în care se întâmplă lucruri asemănătoare?

Sper ca filmul să provoace discuții profunde în toate mediile în care muncesc imigranți vulnerabili la exploatare, peste tot în lume. Avem în plan și o campanie socială în jurul proiectului, prin care să mergem cu filmul în diverse comunități de români și basarabeni din diaspora și să vorbim despre instrumentele și platformele de care au nevoie pentru a nu mai ajunge în situații de abuz. 

Cum a fost pentru tine să fii și tu personaj în film? Ce ți-a dat curaj să arăți într-un film o poveste atât de personală?

Filmul nu a pornit cu această idee – să fiu eu unul dintre cele două personaje principale. Inițial, ne propusesem să ne concentrăm pe tata și pe povestea lui.

Dar apropierea de el, după mulți ani de înstrăinare, a trezit în mine emoții neașteptat de intense. Pentru prima dată, am decis să nu mai fug de ele, ci să le conțin, să-mi analizez corpul și cum reacționează la apropierea de cel pe care-l credeam un monstru. 

Și am înțeles că motivul pentru care tata a acceptat agresiunea șefului e pentru că-i era un limbaj familiar – în schema familiei pe care o conducea, el a fost agresorul. Știam că povestea e incompletă fără această parte importantă a trecutului nostru și atunci, decizia de a mă include în film a fost naturală, firească. A fost singura modalitate prin care puteam să scap de vinovăția și rușinea cu care trăisem timp de 30 de ani. 

Dacă am pune într-o comparație before and after the movie, cum ai descrie relația ta cu tatăl tău? Cum era înainte, cum este acum, când filmul e gata?

Înainte, pentru că încetasem să-i răspund la telefon, mă suna foarte rar. Când vorbeam, totuși, povesteam pe scurt despre sănătate și muncă, și apoi, pe lung, despre vreme. Acum, după conversații lungi și dificile despre depresie, anxietate, relații și masculinitate toxică, ne spunem, din când în când, “te iubesc”. 

Dar relația cu Radu? Cum este să lucrezi îndeaproape, din calitate de co-regizor, cu partenerul de viață, cu tatăl copilului? 

TATA a fost o importantă lecție pentru noi despre ce înseamnă să pui orgoliul deoparte și să tragi în egală măsură pentru binele comun. Iar asta nu se aplică doar la film, ci și la relația noastră din spatele camerei. La începutul proiectului, până să ne lămurim ce rol are fiecare, să învățăm să comunicăm deschis și să punem limite, a fost mai greu. Odată ce-am clarificat aspectele astea, TATA s-a transformat în cea mai frumoasă colaborare a noastră de până acum.

Ați lucrat cu producătoarea executive Hanka Kastelicová (HBO), care a fost implicată și în documentarul Colectiv. Cum s-a desfășutat, mai exact, această colaborare și cum v-a ajutat?

Hanka a fost prietena noastră și a filmului încă de la început. Ea e, cu siguranță, unul dintre oamenii care mi-a dat încredere că povestea asta merită spusă și m-a susținut de fiecare dată când nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. HBO a devenit partenerul nostru încă din etapa de dezvoltare și am beneficiat nu doar de sprijinul ei creativ, ci și de susținerea ei morală. Nu am întâlnit mulți profesioniști în pozița ei – care să fie nu doar generoși cu resursele lor, dar și cu încrederea că alegerile noastre creative și libertatea noastră de a crea sunt esențiale pentru procesul de muncă la un film atât de intim.

Ce îți dorești cel mai mult să se întâmple după apariția acestui film? Ce așteptări ai de la el?

Să ajungă la cât mai multă lume, să schimbe percepții și să atingă inimi. 

***

Filmul TATA este produs de Manifest Film, în coproducție cu Corso Film, HBO, 100%, Al Jazeera Documentary, MDR, ARTE și realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, MDR/ARTE, Film – und Medienstiftung NRW, Netherlands Film.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

The post Lina Vdovîi, co-regizoarea filmului “TATA” : “Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească.” appeared first on Cultura la dubă.