European Shooting Stars, prestigiosul program din cadrul Festivalului Internațional de la Berlin, care reunește 10 talente europene an de an, o va include în 2023 și pe actrița română Judith State, protagonista celui mai recent film realizat de Cristian Mungiu – R.M.N., selectat în competiția oficială la Cannes 2022.

Judith State a mai fost prezentă la Berlinale în 2019 cu filmul Monștri., regizat de Marius Olteanu.

Despre rolul său în R.M.N., juriul a declarat că „Dă dovadă de o abilitate naturală și o prezență puternică, aducând autenticitate și farmec rolului. Este foarte prezentă și capabilă să depășească limitele ecranului pentru a emoționa publicul.”

Ceilalți 9 actori selectați sunt Joely Mbundu (Belgia), Alina Tomnikov (Finlanda), Leonie Benesch (Germania), Thorvaldur Kristjansson (Islanda), Benedetta Porcaroli (Italia), Yannick Jozefzoon (Olanda), Kristine Kujath Thorp (Norvegia), Gizem Erdogan (Suedia) și Kayije Kagame (Elveția).

„Suntem foarte încântați să vă prezentăm selecția European Shooting Stars 2023, care se caracterizează prin diversitate de vârstă, experiență și medii culturale, dar sunt unite în reprezentarea talentului actoricesc excepțional. Toți sunt cu adevărat pregătiți pentru a fi descoperiți internațional.” a declarat Tina Hajon, director de program la Shooting Stars.

Participarea la program reprezintă o oportunitate de a obține colaborări internaționale, fiind organizate întâlniri cu presa de specialitate și directori de casting.

În 2022, în cadrul European Shooting Stars a fost selectată și Anamaria Vartolomei, actriță franceză de origine română.

Dintre numele care au luat parte de-a lungul celor peste 25 de ani la Shooting Stars se numără Matilda de Angelis (Atlas, The Undoing), Bill Skarsgård (It, It Chapter 2), Carey Mulligan (She Said, The Dig, Promising Young Woman, The Great Gatsby), Alba Rohrwacher (Happy as Lazzaro), câștigătoarea Premiului Oscar, Alicia Vikander (Beckett, Tomb Raider), Maisie Williams (Game of Thrones), Riz Ahmed (Encounter, Sound of Metal, Rogue One: A Star Wars Story, Mogul Mowgli), George MacKay (Münch – The Edge of War, 1917), Daniel Brühl (All Quiet on the Western Front) și Louis Hofmann (The Forger).

The post Actrița Judith State a fost selectată în cadrul programului European Shooting Stars, la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

Avengers: Endgame (612.309 spectatori), Frozen ll (579.606 spectatori) și Joker (523.099 spectatori) ocupă primele 3 locuri în topul celor mai urmărite filme în cinematografele din România în anul 2019, în funcție de numărul de spectatori.

Cifrele au fost publicate în Anuarul Statistic 2019 realizat de Centrul Național al Cinematografiei.

În topul celor mai urmărite filme românești care au avut premiera în 2019 se află pe primul loc Oh, Ramona, regizat de Cristina Iacob. Filmul a avut 256.115 spectatori în sălile de cinema și reprezintă, de asemenea, recordul de spectatori stabilit de un film românesc din 2015 până în prezent.

Pe locul al doilea în 2019 se află 5Gang: Un altfel de Crăciun, regizat de Matei Dima. Filmul a adunat 167.025 de spectatori, fiind adresat în special copiilor și adolescenților.

Cea de-a treia poziție în top este ocupată de Maria, regina României, regizat de Alex Cahil, cu 143.323 de spectatori.

Filmul La Gomera, regizat de Corneliu Porumboiu și prezent în competiția oficială la Cannes a avut doar 30.156 de spectatori, iar Monștri., regizat de Marius Olteanu, prezent și premiat la Berlinală și la alte festivaluri internaționale a înregistrat doar 5.620 de spectatori.

Vedeți aici topurile complete.

The post Avengers Endgame, Frozen ll și Joker – cele mai urmărite filme în cinematografele din România în 2019. Oh, Ramona – cel mai umărit film românesc. appeared first on Cultura la dubă.

Pe Judith State am descoperit-o, probabil la fel ca cei mai mulți dintre voi, în Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu care a participat în competiția oficială la Cannes, pentru Palme d’Or, în 2016.

A fost debutul său într-un film, ea fiind, de fapt, dansatoare profesionistă și coregraf. Apoi, a revenit cu un rol principal în filmul lui Marius Olteanu, Monștri., în 2019, cu care a participat și la Berlinală.

Nu aș fi zis în niciun moment că Judith nu are studii de actorie, nu doar pentru că este extrem de credibilă în rolurile sale, ci pentru că are o naturalețe pe care rar o vezi la actrițe din generația sa, care au terminat UNATC-ul.

Numele său se pronunță “Iudit”, nu are niciun fel de pronunție englezească, pentru a înlătura dubiile pe care le-am auzit de-a lungul timpului.

Dincolo de succesul din film, Judith se dedică în continuare dansului, marea sa iubire, pe care a descoperit-o din copilărie. De-a lungul timpului a dansat în trupa emisiunii Surprize, Surprize, pe vasul de croazieră Queen Mary, alături de Răzvan Mazilu, în spectacole la TNB și Teatrul de Operetă sau în spectacole la teatre independente.

Anul trecut a reușit să își îndeplinească un vis – a pus în scenă primul său spectacol de dans, îmbinat cu teatru și muzică, inspirat din rădăcinile sale și ale familiei.

Interviul cu Judith a fost realizat înainte de criza provocată de coronavirus și am decis să îl publicăm din dorința de a ne îndepărta de boală și știrile din jurul ei și a reveni la normal.

Deja multă lume te știe drept dansatoare, coregraf și actriță. Dar tu ce spui că te definește cel mai bine?

Dansul. Este cert că de el mă leagă cel mai lung șir de ani și, sub o formă sau alta, fie că mă găsesc într-un context destinat dansului sau nu, sunt într-o continuă mișcare. Dar îmi place foarte mult că am posibilitatea să navighez cu unelte atât de diferite și, dacă înainte îmi era greu să mă numesc într-un fel, acum cred că termenul de performer îmi este potrivit. 

Cum s-a născut pasiunea ta pentru dans?

Păi, cam dansez de când îmi aduc aminte. Nu a fost alegerea părinților mei, mi-a plăcut mult să mă mișc, îmi place în continuare.

În puținele ocazii în care vedeam dans la televizor eram hipnotizată, iar mai târziu (la 5 ani jumate, haha), când am început să fac balet, îmi amintesc că aveam momente în care îmi surprindeam fața îmbujorată în oglindă și, fără să știu atunci să identific motivul, simțeam că fac ceea ce trebuie și că îmi place. Adică munca, efortul. 

Spuneai într-un interviu că ai plecat des din țară, la workshopuri de dans, pentru că aici ești destul de limitată profesional. La ce fel de limitări te referi?

În principal cred că mă refeream la posibilitățile de antrenament efectiv, de formare. Fac asta constant, intru într-o sală și mă mișc, am nevoie de asta și fizic și psihic, însă singur poți face doar atât cât poți face singur. (zâmbește).

E important să fii în contact cu lumea care se mișcă foarte repede, să cauți mereu să devii mai bun, să (te) aprofundezi, iar la noi se întâmplau foarte puține lucruri care puteau provoca cu adevărat un dansator profesionist. Adică lucrurile erau așa… călduțe spre reci.

Iar în prezent, chiar dacă sunt spații care în ultimii ani sunt foarte active în încercarea de a promova dansul contemporan, la modul general simt că ne roade o lene fantastică, un veșnic “merge și așa” alimentat de confortul faptului că pare că nu suntem presați de nimic, nici măcar de bunul simț față de meserie. 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Judith State

Ai debutat în film printr-o colaborare cu Cristi Puiu, în Sieranevada. Cum ai ajuns să fii aleasă pentru acel rol?

Am fost chemată la probă de Simona Ghiță, directoarea de casting cu care lucrează Cristi. Mă mai chemase odată la un alt casting – primul pe care îl dădusem pentru film – și apoi m-a propus și pentru Sieranevada. O să îi mulțumesc pentru asta mereu.

Ce a urmat apoi? Cum ai început să privești actoria? 

Sieranevada a fost cu siguranță o piatră de hotar, adică în mod cert pot face referire la mine, nu doar profesional, ci și uman, în termenii de “înainte” și “după” întâlnirea cu Cristi Puiu.

Îmi dau seama că sună foarte serios, dar așa a și fost. (zâmbește). Și nu am luat vreo decizie legată de a mai face film sau nu, dar m-am îndrăgostit de acea experiență și apoi lucrurile s-au întâmplat în sensul ăsta, iar eu doar le-am îmbrățișat, le-am dat bucuroasă curs, am spus “prezent”.

A venit rolul din Monștri., primul tău rol principal. Ce a însemnat pentru tine acea experiență? (pregătirea pentru rol, filmările, dar și ce a urmat – participarea la festivaluri, interviuri)

Monștri. a fost o altă etapă, un alt punct determinant pentru mine și profesional și personal, care a venit, așa cum probabil se întâmplă cu toate lucrurile, la modul și momentul cel mai potrivit.

Rolul meu inițial din film era unul de foarte mică întindere, trebuia să joc un personaj care apărea o singură dată, la o secvență de botez, iar situația s-a schimbat cu două zile înainte de începerea filmărilor, când Marius m-a sunat și m-a întrebat dacă “facem filmul ăsta împreună”.

Am acceptat cu toată inima ceea ce a însemnat pentru amândoi o plonjare directă cu capul înainte într-o apă complet nouă, fără să știm de adâncime sau de ce ne-am putea lovi în ea.

Dar a fost bine așa, pentru că eram într-un moment în care îmi puneam foarte multe întrebări și mă îndoiam teribil că fac ceea ce trebuie, iar viteza cu care s-au întâmplat lucrurile mi-a blocat mintea, care, în momente de genul ăsta, îmi este cel mai puternic destabilizator.

Adică nu a mai fost timp de șovăieli, de lamentări, de autoflagelări, simțeam tot timpul că trebuie să prind cursul lucrurilor din urmă și eram forțată la un acum continuu. A fost perfect! Iar lucrul cu Marius, energia lui și toată perioada filmărilor au funcționat ca un pansament pentru mine și am simțit că am ieșit în urma lor mai fermă și mai încrezătoare – față de muncă și față de mine însămi.

Felul în care a fost primit filmul, faptul că încă mai are proiecții în țară, la mai bine de un an de la premiera de la Berlinală și că în continuare are un traseu festivalier internațional, ne bucură peste măsură! Este un semn clar că ceea ce a avut Marius de spus ajunge la oameni, îi emoționează, iar filmul își atinge scopul. 

“Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost. “

Te-am zărit într-o captură din noul film al lui Cristi Puiu, Malmkrog. Care este rolul tău în film și cum a fost a doua colaborare cu Cristi Puiu?

În Malmkrog joc rolul unei infirmiere care are în grijă un bătrân colonel, orb și imobilizat la pat. Nu este un personaj foarte prezent, dar pentru că Cristi a făcut un fel de  real time directing, a lucrat adică fără scenariu și crea pe loc, de la o zi la alta, situațiile în care personajele se conturau, am petrecut și eu mare parte din timpul filmărilor la Mălâncrav, martoră a acestei faceri.

A fost foarte greu. Și cred că este valabil pentru toată lumea, (începând cu Cristi) chiar dacă pentru fiecare greul a fost motivat diferit. Pentru mine a fost momentul ăla în care vine viața peste tine și te întreabă “ești bine? Stai comod? Credeai că știi ceva? Ia de-aici!”.

A fost greu, m-a întors cu capul în jos, mi-a răsucit toate busolele, mi-a luat câteva luni să ajung acasă, dar a fost și bine, nu pentru răspunsurile pe care mi le-am dat, ci pentru întrebările pe care încă mi le pun. 

Acum ai putea spune că, pe lângă dans, și actoria a devenit o parte importantă din viața ta?

Da, categoric! Mă bucur enorm și sunt foarte recunoscătoare că am avut ocazia să fac asta și pentru felul în care am experimentat actoria. Sunt conștientă că dacă erau alți oameni și alte contexte, adică dacă nu erau Cristi și Marius, este foarte posibil ca lucrurile să nu mai fi stat la fel.

Ți s-a spus că ești foarte bună ca actriță și că ar trebui să te dedici mai mult acestui drum? Dacă da, tu ai de gând să faci asta?

Mi s-a spus că sunt foarte bună ca actriță, la fel cum mi s-a spus și că mănânc pâinea de la gura actorilor și o mănânc și prost.

Încerc pe cât pot să-mi iau deciziile fără să depind de părerile altora, fie ele pozitive sau nu, însă în cazul de față nu este nimic de decis, dacă mi se va mai oferi ocazia să joc, o voi face cu siguranță, îmi place mult. (zâmbește)

Ce îți aduce cea mai mare satisfacție?

Ioi, greu de răspuns, sunt multe lucruri.. Să duc la bun sfârșit ceva pentru care trag mult și mă chinui și doare.

Să gătesc ceva bun și cei care mănâncă să geamă de plăcere.

Să termin o curățenie generală și să mă așez în mijlocul casei, bucurându-mă de ea.

Să ajung la un colț de mare (fără turiști), ideal doar cu Radu sau singură și să zac pe plajă în nesimțire! (zâmbește)

Să mănânc fructe de mare când îmi este foarte foame. Să fumez o țigară la momentul potrivit. Și mai sunt, nu știu.. după cum vezi, lucruri mărunte..

“Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală.”

În 2019 ai reușit să creezi și primul tău spectacol – Emlek. Spune-ne despre ce e vorba, cât de greu a fost să ajungi în acest punct și unde te putem vedea dansând.

Emlek în limba maghiară, limba mea maternă, înseamnă “amintire” și spectacolul, așa cum îmi spunea un prieten care l-a văzut, este “mărturisirea unei amintiri”.

Este, evident, un spectacol extrem de personal pe care am ajuns să îl materializez într-un final, după foarte mulți ani de căutări și ezitări, după ore de discuții înregistrate în ani cu bunicii mei, după multe sondări în trecutul mamei și fratelui meu – a fost greu.

Hai, că am senzația că spun despre tot că e greu, pare că doar mă plâng într-una! (râde)

Dar cumva, am spus mereu asta, mie îmi place greul la lucru; dacă este ușor simt automat și că nu are valoare. 

Așa… să revin la spectacol: împart scena cu iubitul meu, muzicianul Radu Dumitriu, care a compus toată coloana sonoră a performance-ului și o cântă live și a fost un drum pe care l-am făcut împreună și pentru care mă bucur enorm, pentru că este practic prima oară când concretizăm o colaborare de așa anvergură. 

Spectacolul face parte dintr-un proiect mai amplu (cuprinde și un concert de muzică electronică și voce, un workshop de mișcare, text și muzica live și un scurtmetraj experimental de dans), co-finanțat de AFCN.

Practic, de când s-a terminat proiectul și am încheiat și turneul prin țară cu spectacolul, nu am mai dat nici o altă reprezentație, am fost prinsă cu o altă premieră și niște filmări și nu am apucat să mă organizez cu găsirea unui spațiu nou și tot ce mai presupune prezentarea unui spectacol.

Dar urmează și etapa aceasta, vreau să îl mai facem, să ne mai amintim.

Așa cum povesteai că mergi la workshopuri de dans, te gândești să investești timp, bani și energie și în niște cursuri de actorie din afară?

Nu m-am gândit la asta. Nu exclud posibilitatea, dar nu mi-a trecut până acum prin minte.

Ce te vezi făcând peste 10 ani?

Hmm.. mie îmi este greu să îmi imaginez ce fac săptămâna viitoare, la modul concret, darămite peste 10 ani! Sper să dansez în continuare. Să (mă) joc și să cânt. Și peste 40 de ani, tot așa.

Când nu dansezi, nu joci teatru sau nu ai filmări, ce îți place să faci?

Să stau înăuntru. Să citesc, să fac ordine, să cânt, să fac plajă, să mănânc, să nu fac nimic.

Dacă ai avea puterea să schimbi ceva în România, ce ai schimba?

Cred că cel mai important aspect, care mi se pare și unul dintre cele mai neglijate, este cel al sistemului educațional. Cred că suntem din ce în ce mai inculți, mai spălați pe creier, mai needucați, deci fără direcție, fără personalitate, fără coloană vertebrală. Acolo mi se pare că este buba cea mai mare din care curg toate celelalte.

The post Judith State – fragilitatea ajunsă pe marile ecrane appeared first on Cultura la dubă.

Câștigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 24 martie, la Teatrul Național I.L. Caragiale din București.

22 de lungmetraje românești lansate în cinematografe în 2019 au fost luate în considerare de juriul din acest an pentru desemnarea nominalizărilor la cea de-a 14-a ediție a Galei Premiilor Gopo.

Filmele cu cele mai multe nominalizări sunt: „La Gomera” (13 nominalizări), „Heidi” (10 nominalizări), „Monștri” (9 nominalizări), „Touch Me Not” (9 nominalizări), „Parking” (8 nominalizări) și „Mo” (6 nominalizări).

Adina Pintilie („Touch Me Not”), Anca Damian („Călătoria fantastică a Maronei”), Cătălin Mitulescu („Heidi”), Corneliu Porumboiu („La Gomera”) și Marius Olteanu („Monștri.”) concurează pentru Premiul Gopo la categoria Cea mai bună regie.

La categoria Cea mai bună actriță într-un rol principal sunt nominalizate: Belén Cuesta („Parking”), Catrinel Marlon („La Gomera”), Cătălina Mihai („Heidi”), Dana Rogoz („Mo”) și Judith State („Monștri.”).

Gheorghe Visu („Heidi”), Iulian Postelnicu („Arest”), Mihai Smarandache („Parking”), Radu Botar („Cardinalul”) și Răzvan Vasilescu („Mo”) concurează la categoria Cel mai bun actor într-un rol principal.

CEA MAI BUNĂ ACTRIȚĂ ÎNTR-UN ROL SECUNDAR    

• Coca Bloos pentru rolul Mama Tia din filmul Zavera
• Hanna Hofmann pentru rolul Hanna din filmulTouch Me Not
• Julieta Szönyi pentru rolul Mama din filmul La Gomera
• Mădălina Craiu pentru rolul Vera din filmul Mo
• Rodica Lazăr pentru rolul Magda din filmul La Gomera

CEL MAI BUN ACTOR ÎNTR-UN ROL SECUNDAR

• Alexandru Potocean pentru rolul șofer taxi din filmul Monștri.
• Bogdan Dumitrache pentru rolul Chirvasiu din filmul Heidi
• István Téglás pentru rolul Claudiu din filmul La Gomera
• Richard Bovnoczki pentru rolul Enache Vizireanu din filmul Cardinalul
• Șerban Pavlu pentru rolul Alex din filmul Monștri.

CEA MAI BUNĂ IMAGINE

• George Chiper-Lillemark pentru filmul Touch Me Not
• Luchian Ciobanu pentru filmul Monștri.
• Marius Panduru RSC pentru filmul Parking
• Oleg Mutu pentru filmul Cărturan
• Tudor Mircea RSC pentru filmul La Gomera

CEL MAI BUN SCURTMETRAJ DE FICȚIUNE

• Afganistanii (r. Adrian Silișteanu, producător: Anamaria Antoci) Domestic Film, România
• Celed(r. Anghel Damian, producător: Anghel Damian, Anca Damian) Michelangelo Films, România
• Havana Cuba(r. Andrei Huțuleac, producător: Tudor Giurgiu) Libra Films, România
• Opinci (r. Anton Groves, Damian Groves, producător: Bianca Oana, Sorin Baican, Dan Mateescu) Studioset, România
• Ultimul drum spre mare (r. Adi Voicu, producător: Marcian Lazăr) Axel Film, România

CEL MAI BUN FILM DOCUMENTAR

• Distanța dintre mine și mine(r. Dana Bunescu, Mona Nicoară, produs de: Hi Film Productions, producători: Ada Solomon, Mona Nicoară, Diana Paroiu, Alexandru Solomon) România
• Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole (r. Mihai Mincan și Claudiu Mitcu, produs de: deFilm, Wearebasca, producător: Radu Stancu) România
• Jurnalul familiei -escu(r. Șerban Georgescu, produs de: Kolectiv Film, producători: Șerban Georgescu, Liviu Tofan) România
• Omul care a vrut să fie liber(r. Mihai Mincan și George Chiper-Lillemark, producător:  Radu Stancu) România
• Timebox (r. Nora Agapi, producător: Monica Lăzurean-Gorgan, Manifest Film) România

Lista completă a nominalizărilor este disponibilă aici.

Nominalizările la toate categoriile Premiilor Gopo 2020 au fost stabilite de un juriu de preselecţie
alcătuit din profesioniști din domeniu: Bogdan Mustață (regizor), Cristina Ionescu (monteur), Cristina Hoffman (co-fondator Aristoteles Workshop), Dan Chișu (regizor și producător), Diana Cavallioti (actriță), George Dăscălescu (director de imagine), alături de criticii și jurnaliștii de film Alin Ludu Dumbravă, Andra Petrescu, Cristi Luca, Flavia Dima și Manuela Cernat.

După anunțarea nominalizărilor, aproximativ 600 de profesionişti activi din toate domeniile industriei de film româneşti vor fi invitaţi să voteze pentru desemnarea câştigătorilor trofeelor Gopo 2020.

Gala Premiilor Gopo 2020 este organizată de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc împreună cu Asociația Film și Cultură Urbană, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Teatrului Național București și Babel Communications.

The post La Gomera, Heidi, Monștri., Parking și Touch Me Not, filmele cu cele mai multe nominalizări la Premiile Gopo 2020 appeared first on Cultura la dubă.

Sigur, există tendința să ne mândrim cu reușitele scurtmetrajului “Cadoul de Crăciun”, ca și cum avem vreun merit. Tendința asta a fost prezentă și cu un an în urmă, în cazul “Touch me Not”, dar mai puțin, ceea ce spune mult despre gândirea limitată de care mulți români dau dovadă.

Articolul acesta s-a născut în momentul în care am văzut afișul pentru “Colectiv”, care nu va fi inclus în listă, deoarece va fi lansat în cinematografe abia în 2020.

Există un motiv pentru care sunt doar 7 afișe în acest top: nu ai de unde alege. Filmul românesc investește prea puțină energie în promovare. Rezultatul sunt multe postere mediocre sau chiar urâte.

So, here goes nothing:

7. Jurnalul Familiei -escu

Un afiș cu concept bun, puțin cam aglomerat, dar reușit.

6. Emigrant Blues – Un road movie în 2 1/2 capitole

Simplu, frumos. Basca produce mai mereu afișe frumoase.

5. La Gomera

LITERE MARI!! Cu fețe colorate diferit în ele. Arată ca o grămadă de afișe de film de la Hollywood, ceea ce nu e rău, dar, parcă, exista potențial pentru mult mai bine. Riscul, atunci când urmezi o astfel de rețetă, este să îți iasă și atât.

4. Timebox

O captură din film cu titlul scris cu carioca. Are foarte mult sens posterul dacă vezi filmul. Înainte să vezi filmul, afișul e doar nostalgic. Frumos, totuși.

3. Parking

Un afiș care trimite parcă gândul la libertate, escapism, etc. Singurul element care ar fi ajutat posterul ar fi fost prezența mării în partea de jos. Imaginea seamănă foarte mult cu una din fotografiile lui Alex Gălmeanu.

2. Zavera

Un priveghi, probabil. Scara spre rai, probabil. Un afiș frumos, exemplar, cu un pahar de vin în el.

1. Monștri.

Unul din cele mai frumoase afișe de film românesc din ultimii ani. Cu concept, cu execuție perfectă, compoziție, tot. Trimiterea la sculptura lui Michelangelo e ca o cireașă pe tort.

The post Top 7 afișe de film românesc din 2019 appeared first on Cultura la dubă.

La aceeași ceremonie de premiere, actrița Isabelle Hupert a primit premiul pentru întreaga carieră.

În schimb, premiul pentru Monștri. încununează un an excelent pentru acest film românesc, an care a început cu premiera mondială și premiu la Berlin, în luna februarie.

Au urmat apoi premii la TIFF, pentru cel mai bun film, la Sofia International Film Festival, tot pentru cel mai bun film, la Muntenegru premiul pentru cel mai bun scenariu sau mențiune specială în Mexic.

Citiți aici un interviu amplu cu regizorul Marius Olteanu despre Monștri. și povești neștiute din spatele realizării filmului.

The post “Monștri.” a primit trofeul pentru cel mai bun film de debut la IFFI Goa appeared first on Cultura la dubă.

Însă, dincolo de realizările profesionale, Marius Olteanu este un om care emană sinceritate și bunătate prin toți porii. Îi pasă de ceea ce se întâmplă cu țara noastră, cu oamenii din jur, dar, spune el cu un sentiment de vinovăție, nu suficient de mult.

De altfel, crede ca suntem cu toții “bolnavi de indolență” și vinovați pentru situația în care se află România, atât de vedere politic, cât și din punct de vedere cultural.

Cu toate acestea, doar cu foarte multă iubire primită din partea oamenilor a reușit să ducă la bun sfârșit filmul “Monstri.” și să transmită, la rândul său, emoții profunde oamenilor din sălile de cinema.

Marius, când a inceput lucrul la “Monștri.” și cam cât a durat până când filmul a fost gata?

Am început să scriu scenariul pentru “Monștri.” în 2016, asta în condițiile în care atunci deja exista scurtmetrajul “Scor Alb” (2015), care este parte din “Monștri.” Reluarea primei părți a implicat, însă, rescrieri, personajele având altă anvergură, altă întindere și relativ alt parcurs. M-am bucurat să mă pot întoarce la ele, fiind personaje la care țin foarte tare și care simțeam că merită aprofundate.

De altfel, scurtmetrajul nu a fost niciodată o formulă în care să mă simt confortabil. Revenind, filmul a fost gata în 2019 și oarecum selecția de la Berlinală a fost “vinovată” pentru asta, altfel probabil ne-am fi întins mai mult – este incredibil cât de mult efort intră în designul și mixajul de sunet. Multă lume nu realizează câtă bătaie de cap intră în sunetul unui film, probabil și pentru că o sală deficitar echipată poate distruge o muncă de câteva luni.

Este lungmetrajul tău de debut și știu că este foarte greu pentru un tânăr regizor să obțină finanțări pentru primul său lungmetraj, cum a fost în cazul tău? De unde a venit susținerea?

O parte importantă din finanțare a venit de la Centrul National al Cinematografiei, respectiv aproape jumătate din buget, la care s-au adaugat finanțări din taxa de cinema plătită de firme, sponsorizări și premii la diferite pitch-uri de proiect – foarte mult a ajutat premiul oferit de Les Films de Cannes a Bucharest, respectiv Orange, un premiu care a influențat apoi cam toată viața festivalieră a filmului. E greu cu un film de debut, dar acum toată lumea spune că va fi și mai greu cu al doilea. Probabil că așa e cu fiecare film.

“Nu pot înțelege nici acum cu ce drept Biserica Ortodoxă Română poate interzice filmări în lăcașuri de cult, mai ales atunci când este vorba în secvență despre un botez religios, deci ceva conform 100% cu valorile locului.”

Marius Olteanu, Regizor

Care au fost cele mai mari obstacole întâlnite, până când filmul a fost gata?

Reticența, inerția și ego-ul oamenilor. Iar când acești oameni reprezintă structuri care se pot pune de-a curmezișul în calea filmului, totul devine și mai complicat. Am avut secvențe în film care au fost aproape imposibil de realizat pentru că unii sau alții aruncă foarte ușor un “nu se poate” în ecuație.

Nu pot înțelege nici acum cu ce drept Biserica Ortodoxa Română poate interzice filmări în lăcașuri de cult, mai ales atunci când este vorba în secvență despre un botez religios, deci ceva conform 100% cu valorile locului.

 Pe de altă parte, trăim intr-o țară în care totul poate fi în egală măsură ilogic și probabil. Per total și în general, ajută mult să lucrezi și să interacționezi cu oameni deschiși la cap și cred că ne-ar ajuta pe toți o chestionare constantă a propriilor limite și un antrenament constant în acest sens.

Ce a însemnat pentru tine tot ce s-a întâmplat după prima proiecție a filmului, toată partea de promovare, participare la festivaluri, premiere, critici?

Partea de promovare a fost mai obositoare decât mă așteptam. Poate și din motivul citat mai sus. Eu nu prea funcționez pe rețete, pe lucruri verificate și reverificate și nu pot lucra decât cu oameni implicați 100%, care se adaptează nevoilor proiectului. Altfel iese prost. Și au fost și situații de acest fel.

Am avut, însă, șansa selecției filmului în festivaluri importante, a unor experiențe incredibile din Germania până în Mexic și din Statele Unite până în India, a unor cronici pozitive încă de la prima proiecție și a unor oameni capabili să exprime în sesiunile de întrebări și răspunsuri ce am dorit să spunem cu acest film. Mă gândesc în primul rând la Judith State și la Luchian Ciobanu, directorul de imagine. Am apreciat foarte mult și disponibilitatea lui Cristian Popa de a merge și a promova filmul peste tot, din Taiwan până la Sf. Gheorghe.

Nu pot să nu menționez că am fost răsfățați și de critică și de presă și simt nevoia să le mulțumesc pentru asta de fiecare dată. Probabil a ajutat și faptul că este un film de debut. Dincolo de asta, recunosc că îmi face placere să vorbesc cu spectatorii dupa proiecție si să ne testăm propria înțelegere și acceptare a celuilalt.

Într-un fel, experiența filmării s-a extins și s-a completat cu cea a proiecțiilor și discuțiilor de după. Am avut și șansa unor spectatori foarte deștepți și a unora care dădeau vina pe “Monștri.” pentru propriile limite. Una peste alta, am învățat multe și cred că asta e bine.

De ce ai ales să spui această poveste și cât de mult este inspirată și din viața personală?

Mă interesa ce se întâmplă cu relația dintre doi oameni pe termen lung. Poate și pentru că pentru mine termenul ăsta “lung” nu a fost niciodată prea întins. Mi se pare în continuare o minune de exemplu cum bunicii mei au putut rămâne împreună 60 de ani. Cu datele lumii de azi mi se pare imposibil. Și totuși cred că în mulți dintre noi acel “până la adânci bătrâneți” a născut niște “monștri”, o nevoie de ceva dincolo de ce pare lumea asta a alegerilor nelimitate să îți ofere. Da, cred că de aici a pornit filmul și cred cumva că fiecare film vine dintr-o nevoie de iubire, de înțelegere, de acceptare.

Cât e inspirat din viața personală? Probabil mult, probabil mai mult decât îmi dau chiar și eu seama. Deși nu am fost niciodată căsătorit și probabil nici nu voi fi, am un respect foarte puternic pentru tot ce înseamnă nevoie a fi cu celălalt, de a iubi și a fi iubit.

“Am simțit nevoia ca personajele principale să treacă prin tot ceea ce ar trece un cuplu care vrea să își salveze relația, chiar dacă lucrurile respective nu se văd în film. Așa că i-am dus pe actori la un psihoterapeut.”

Locurile în care ați filmat în București au vreo semnificație pentru tine? De exemplu, podul acela de deasupra caii ferate?

Pentru cine crede că filmul e complicat ar trebui să spun că povestea din spatele lui este și mai încâlcită și la aproape toate locurile și situațiile din film s-a ajuns ca după o naștere cu complicații.

 În cazul podului de deasupra căii ferate povestea este următoarea: în scenariu, secvența respectivă trebuia să aibă loc pe insula Lacului Morii, iar tot momentul era pregătit prin alte câteva secvențe, inclusiv una pentru care departamentul de scenografie a trebuie să realizeze și să monteze o barieră pe drumul de acces.

Mergând puțin în urmă, am simțit nevoia ca personajele principale să treacă prin tot ceea ce ar trece un cuplu care vrea să își salveze relația, chiar dacă lucrurile respective nu se văd în film. Așa că i-am dus pe actori la un psihoterapeut, respectiv la prietena mea Monica Manu.

 Pornesc de departe, dar ca și în film, până la urmă totul are un sens.

Am făcut trei ședințe de terapie în care în locul problemelor personajelor ieșeau mai mereu la suprafață problemele actorilor cu o încăpățânare și acuitate care aproape că m-au convins și pe mine să merg la terapie. Din păcate însă, pe plan actoricesc relația dintre cei doi nu funcționa și asta punea sub semnul întrebării tot filmul și întreaga construcție.

Într-o seară am sunat-o pe Monica și i-am spus că simt că totul e prost, că nu se leagă, că nu ajung la oamenii din scenariul meu și că nici insula asta cu toată mizeria și betoanele ei jegoase și distrugerea care reprezentau perfect pentru mine în scenariu starea jalnică în care se află Bucureștiul parcă nu mai are niciun sens. Atunci Monica m-a întrebat dacă știu pasarela de peste calea ferată din apropierea cabinetului ei. Nu o știam așa că m-am dus în aceeași seară.

Locul are o poezie, mai ales spre apus, cum puține locuri din București au. Metalul ăla ruginit și întrepătruns la nesfârșit, drumul pe care îl face peste alte drumuri și pe care nu știi cât timp îl va mai duce până la capăt, luminile oarbe care nici măcăr nu sunt puse pe întregul traseu, zgomotul pe care îl scot pașii pe lamelele de metal unele mai bine prinse, alte mai puțin, totul m-a dus cu gândul la o relație, la drumul pe care îl faci spre celălalt, fără nicio certitudine, dar cu atâtea implicații.

În continuare cred că filmul ăsta s-a făcut cu multă iubire pe care și eu am simțit-o de la oamenii care m-au ajutat și susținut și cred că lucrul ăsta reiese și emoționează și în film.

De ce ai numit filmul “Monștri.”? Cine sau ce sunt monștrii la care te-ai referit?

M-am lămurit după zecile de proiecții la care am participat că fiecare are monștrii lui. Pentru unii sunt personajele principale, pentru alții cei care îi judecă, pentru alții reprezentații “normalității”, pentru unii chiar ei înșiși, spectatorii. Am anticipat reacțiile acestea când am ales titlul și da, cred că, în ciuda faptului că mulți au zis că este prea dur, rezumă bine și ceea ce simt personajele despre sine și eticheta pe care alții, spectatori sau personaje secundare, le-o lipesc fără să clipească.

A existat vreun feedback primit care te-a marcat în mod special? Daca da, ce ți s-a spus?

Cred că cel mai tare m-au marcat feedback-urile pe care unii oameni nu au avut curajul să le zică de față cu ceilalți.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă apuce plânsul pentru că oamenii veneau la mine, mă luau în brațe și nu îmi mai dădeau drumul și simțeam că cele două ore de film le-au dat ocazia să se apropie și să înțeleagă lucruri pe care încercaseră să le evite, pentru că nu, întotdeauna e cel mai greu să nu îți fie frică.

“Am ajuns la școala 141 și, în timp ce mergeam pe culoar, i-am spus directoarei de casting, Simona Ghiță: “școala asta arată de parcă mâine-poimâine o să se prăbușească”. La nici două săptămâni după i-a căzut tavanul. Ce am facut eu? Nimic.”

Am vazut ca esti foarte atent la ce se întâmplă în România și urmăresti scena politică. Tu cum ai descrie situația în care se află țara noastră și din ce cauză crezi că am ajuns aici?

Din nesimțire. Cred că am fost antrenați și ne-am antrenat singuri și unii pe alții să fim nesimțiți, să nu ne pese, să avem lucruri mai bune de făcut.

Am lucrat acum doi ani la un proiect împreună cu UNICEF și făceam casting de copii pentru un spot prin diferite școli din Rahova și Ferentari. Am ajuns și la școala 141 și, în timp ce mergeam pe culoar, i-am spus directoarei de casting, Simona Ghiță, cea cu care am lucrat și la “Monștri.”: “școala asta arată de parcă mâine-poimâine o să se prăbușească”.

La nici două săptămâni după i-a căzut tavanul. Ce am facut eu? Nimic. Mi-am făcut castingul și am plecat acasă.

La fel când am vrut să facem campania “Aici ați fi putut vedea filmul “Monștri.” Din 27 septembrie”, campanie privind cinematografele dezafectate din București – am fost la primărie, am văzut toate doamnele de acolo fiind amabile până la Dumnezeu sau doamna Firea, tot aia, dând din umeri, zicând că “nu se poate face nimic”, am făcut cereri, unele pierdute pe drum de înșiși oamenii care trebuiau să se ocupe de depunerea lor, am vorbit cu alți oameni din domeniu, obosiți și sătui sau care credeau că e doar o mișcare de PR, până la urmă am pus bannere pe două cinematografe și ne-am bătut pe spate că măcar am făcut ceva.

Este și o oboseală, o epuizare în fața acestei nesimțiri generalizate, dar ea nu mai scuză nimic.

Am descoperit mergând cu filmul în Ciudad de Mexico un oraș fabulos, în care oamenii sunt mândri de ce au făcut din orașul lor, de cine sunt.

Mie mi-e rușine în București, mi-e rușine de câteodată simt că mă sufoc mergând pe stradă, mi-e rușine de nesimțirea politicienilor, a oamenilor care tratează orașul ăsta ca pe o groapă de gunoi, de prostia cu care alegem iar și iar aceiași oameni cărora nu le pasă de nimic ca să nu facă nimic încă patru ani, indiferența cu care trecem pe lângă clădiri cu istorie care stau să ne cadă în cap și așa mai departe.

Suntem bolnavi de indiferență și sper ca măcar deschizând un cinematograf nou în perioada următoare să simt că m-am vindecat măcar puțin de nesimțirea asta.

“Din păcate, pe lângă problema numită mai sus, a nesimțirii, a indiferenței, cred că suferim și de sindromul “eu știu mai bine” și cred că arta are și sensul ăsta, de a întreba “chiar așa să fie? De ce crezi asta?”

Crezi că artiștii au un fel de datorie fața de public ca prin arta lor să atingă subiecte de interes social, politic, să educe și să trezească lumea la realitate?

Da, cred că nu se poate altfel. Cel puțin pentru mine.Nu știu dacă să educe dar măcar să întrebe “Tu ce părere ai despre asta?”.

 Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc dupa un Q&A cu o doamnă care spunea că a văzut “Monștri.” și că a plecat după o oră, “că nu a mai suportat porcăria aia”. Am întrebat-o dacă mai știe la ce moment s-a ridicat și a plecat. A zis că nu mai știe. Am insistat întrebând-o dacă a plecat cumva când cei doi bărbați au ajuns în pat. A zis că da, dar că asta nu înseamnă nimic, că ea e un om foarte tolerant dar doar cu oamenii care își țin “problemele” la ei acasă. I-am spus că nu cred că e întâmplător că a plecat exact atunci si că deși filmul nu este despre asta, ar merita să se mai gândească la motivul plecării dumneai.

Nu cred că am trezit-o pe doamna la realitate, dar cu puțin noroc poate va mai deschide subiectul și va deveni mai tolerantă.

Din păcate, pe lângă problema numită mai sus, a nesimțirii, a indiferenței, cred că suferim și de sindromul “eu știu mai bine” și cred că arta are și sensul ăsta, de a întreba “chiar așa să fie? De ce crezi asta?”

“Suntem o țară în care aproape toată lumea face filme premiate la festivaluri internaționale, pe care aproape nimeni nu le vede în propria țară.”

Cum ai descrie breasla cineaștilor din România?

Nu prea am avut timp să îmi fac o idee, fiind cam prima mea interacțiune cu zona asta – scurtmetrajele mele anterioare s-au văzut foarte puțin în țară și nu au implicat decât casa de producție Wearebasca – dar cel puțin în ceea ce privește “Monștri.” am avut parte de un sprijin generalizat.

Mă și amuzam gândindu-mă că la mulțimirile de pe generic am trecut (motivat!) aproape toate numele grele din cinematografia românească a prezentului.

Dincolo de filmul meu, mi se pare totuși trist cum o cinematografie care a ținut-o în ultimii 20 de ani numai în succese internaționale, nu a reușit să se impună în privința salvării cinematografelor de artă. Suntem o țară în care aproape toată lumea face filme premiate la festivaluri internaționale pe care aproape nimeni nu le vede în propria țară. Ori cred că dezinteresul pentru filmele românești vine și ca o repercusiune a faptului că nu mai există locurile în care acestea să fie percepute ca un act de cultură.

Foarte puține filme românești își propun să distreze iar 90% din publicul românesc a fost crescut în ultimii 20 de ani să consume filmul doar ca divertisment, între un burger și o ședință de shopping.

Și da, cred că este și responsabilitatea noastră ca breaslă faptul că ne găsim acum aici.

Ce crezi despre concursurile CNC?

Cred că sunt un joc în care doar cei care câștigă nu se supără. Or, dacă nu schimbi regulile jocului înainte și continui să joci, nu prea e în regulă să te superi după.

În altă ordine de idei, este un sistem problematic din start – o lume mică în care proiectele și scenariile se știu, banii sunt prea puțini, aprecierea este de multe ori subiectivă, deci calea e scurtă și sigură spre nemulțumire.

Nu știu exact ce s-ar putea face încât juriile să fie formate din oameni competenți și relativ obiectivi. Iar razboiul argumentelor succes de festival versus succes de public nu ajută nici el prea tare. Acum sunt frustrat de propria mea limită în a găsi o soluție la problema asta.

 Recomandă-ne un film pe care să îl vedem.

Recomand filmul ăsta cu îndârjirea unui dependent – “Certain Women” a lui Kelly Reichardt, un film pe care l-am văzut și l-am arătat de nu știu câte ori, cu care mi-am “torturat” echipa și actorii la “Monștri.”, un film delicat și emoționant și deștept, în care nu se arată și nu se spune, dar ce e de văzut se vede, câte un pic mai mult la fiecare vizionare.

Iar în zona barocului, “Synechdoche, New York” al lui Charlie Kaufmann, o biblie a singurătații în care de fiecare dată când crezi că mai mult nu se poate, se poate și se poate cu o creativitate vecină cu nebunia și un dar aiuritor pentru replici memorabile.

The post Marius Olteanu, regizor: “Cred că am fost antrenați să fim nesimțiți. Mi-e rușine de câteodată simt că mă sufoc mergând pe stradă.” appeared first on Cultura la dubă.